În povestea aia lungă şi naşpa, vorba cuiva, s-a vorbit şi despre debutul autorilor români. Promiteam să revin asupra subiectului.
Din păcate nu mai găsesc acel text pe care l-am scis cîndva şi care a stîrnit oarece reacţii printre tinerii scriitori. Articolul a apărut într-un număr al revistei Lumi Virtuale, dar, din păcate, nu numai că acea revista a murit, dar a dispărut şi arhiva primelor 50 de numere care au apărut pe net în perioada 2000 – 2003, deci nu avem cum da de acel articol.
În fine. Era un editorial, un fel de ghid al tînărului scriitor pe care l-am scris după ce am publicat cîteva povestiri în reviste de-afară. Toate acele reviste aveau pe site-ul lor un buton GUIDELINES, în care se explica celor care vor să publice cîteva reguli. Reguli care mi s-au părut bune de urmat şi pentru cei care vor să publice în România. Cum să-ţi alegi revista în care vrei să publici, cum să prezinţi manuscrisul, de ce să nu publici pe forumuri şi alte site-uri care nu sînt decît depozite de texte, iar nu reviste. (De pildă, pentru că nici o revistă nu-ţi va publica un text care este pus pe net la liber.) Mi s-a spus atunci că mă pun în calea tinerilor aspiranţi la glorie, că îi învăţ, de fapt, cum să rămînă nepublicaţi… Că se ştie că autorii români nu sînt primiţi în reviste, iar editurile le cer bani ca să le publice cărţile.
Apropo de asta, am cunoscut în ultima vreme un grup de scriitori dintr-un oraş al ţării (nu are importanţa care e oraşul, cred că lucrurile stau la fel mai peste tot) care erau foarte convinşi, şi ei, că trebuie să plăteşti ca să ţi se publice cărţi. Nu pot să-i contrazic, probabil că spuneau asta din exeperienţa personală. Ştiu că se practică chestia asta. Ştiu că mulţi nu ajung la editurile care îi publică fără să le ceară bani, ştiu că o altă parte din ei sînt respinşi de mai multe edituri şi, în ultimă instanţă, recurg la această modalitate pentru a-şi vedea cartea publicată.
Dincolo de asta, există totuşi şi traseul normal: trimiţi textul unei edituri şi ţi se răspunde OK, te publicăm. Urmează contractul, lansarea/lansările, reclama în presă, afişele, tot felul de alte materiale promoţionale, interviuri, iar lucrurile, de la un moment dat încolo, mai merg şi singure.
Toţi scriitorii sînt convinşi că merită mai mult decît face editura pentru ei, aşa cum editura are mai mulţi scriitori „în gruijă“ şi trebuie să se ocupe cît de cît de fiecare, aşa că lucruile se împart: două lansări pentru X, trei pentru Y, o reclamă-două-trei… şi tot aşa. Editura îşi poate reprograma din mers campaniile de promovare în funcţie şi de cum merg vînzările (iar cifrele diferă de la editură la editură. Ceea ce pentru una poate fi un succes, pentru alta poate fi nesemnificativ).
Debutul meu (în volum, că despre asta vreau să vorbim) s-a întîmplat în 1999, la Institutul European din Iaşi. Era un volum de povestiri (SF) în care adunasem cele mai cunoscute texte ale mele la acea dată. Erau texte premiate, publicate chiar de mai multe ori (unele chiar şi de 8 – 10 ori) în diverse locuri. Am avut o lansare la Bucureşti, la tîrgul de carte care se ţine în martie la Muzeul de Istorie (nu ştiu exact denumirea, tîrgul se ţine şi acum, vizavi de CEC, pe Calea Victoriei). Am vorbit cu Ion Hobana să vină să vorbească la lansare, a fost mişto. Aveam 44 de ani şi debutam în volum. Şi cu asta… gata. Asta a fost tot. Am zis mersi, puteam să nu am nici măcar lansarea asta. Puteam să nici nu fiu publicat de editura ieşeană. Mai departe… am publicat articole, proze, am făcut reviste după reviste… Adică am muncit singur să-mi fac un nume (mă rog, cît am putut să-l fac). Şi, vorba lui Mircea Horia Simionescu (în interviul luat de Cezar Paul-Bădescu), „n-am un public de stadion“. Ei, mă alint acum. Sînt foaaaarte departe de stadion. Dar nici nu-mi adun cititorii într-o sufragerie de bloc.
Apoi au urmat celelalte cărţi (am publicat 4 pînă acum, plus o antologie). Iar Tritonic… a făcut mult, chiar mult, pentru mine. Recunosc că a contat mult şi faptul că eram din interior (la fel de adevărat e că am ajuns în interior şi pentru că…). Dar am avut lansări, am avut afişe la tîrguri, mi-au scris numele pe pungi. Nu ştiu să spun acum că mi-aş fi dorit ceva şi Tritonic n-a făcut pentru mine.
Cam asta e povestea debutului meu. Şi plecarea, că nu ajunge doar să-ţi apară pe piaţă prima carte.
Altcineva? Cum aţi debutat? Ce aţi făcut pentru a vă construi numele? Ce a făcut editura care v-a scos prima carte? Celelalte edituri?

LATER EDIT: Zully Mustafa povesteşte aici despre experienţele ei în ale publicării.