E greu cînd te culci la patru jumate. După două pagini citite dintr-o lucrare despre cercetarea la fața locului mi-a căzut readerul pe piept.
Dar de-abia pe la 3 m-a apucat scrisul. Am scris ultimul capitol din „Chifteluțe suedeze” în dimineața asta, între 3.00 și 3.45. 8 pagini de agendă (motiv pentru Ona să mă întrebe „ce-ai fumat?” – prietenii știu de ce). Cu stiloul, ca pe vremuri.
Și mi s-aconfirmat ideea din noaptea trecută că, în faza asta, singura șansă e să merg în paralel cu Chifteluțele și Ultima cină. În Ultima cină apar spoilere din Chifteluțe, așa că ar trebui să fac cumva acolo ca să nu fie chiar spoilere, pentru a acoperi și posibilitatea ca mai întîi să termin Ultima cină (și s-o și public prima). Dar e clar că orice zic în Ultima cină în legătură cu episodul suedez al lui Felix, trebuie să am grijă cum apare episodul respectiv în Chifteluțe. Deocamdată e OK, merge, se împacă cele două și eu mă împac cu felul ăsta de a scrie.
Nu m-am gîndit vreodată că o să scriu două cărți în paralel, dar ideile vin de-a valma, nu aleg. Mă gîndesc atît de intens a relația dintre Felix și Amanda, încît mintea mea e plină de amintirile lui Felix din perioada lui cu Lotta, de la Stockholm. Curios că mult mai puțin (spre deloc) îmi apar amănunte din povestea cu Gîtul din tei. Pe-aia am rezolvat-o la început, cînd a apărut cadavrul de la Giotto, cînd cei doi și-au spus ce au avut de spus (mă rog…).
Dar am scris. De data asta chiar am scris, n-au fost doar gînduri, imagini, idei.
Sper totuși să revin la orele obișnuite de scris, adică 0.00 – 2.00.
Colierul de perle al bunicii 
Felicitări! Abia aștept să le citesc.