Introducere
Bunica mea n-a avut niciodată un colier de perle. Dar în tabloul de nuntă, avea. Că aşa i-a părut fotografului că dă bine. Că e mai frumos. Într-o zi mi-am spus că dacă voi scrie vreodată un jurnal pe care să-l fac public, aşa îl voi numi: Colierul de perle al bunicii. Pentru că atunci cînd vrem să ieşim în lume, ne gătim. Ne îmbrăcăm frumos, ne parfumăm, facem multe lucruri pe care, la noi acasă, în singurătatea şi anonimatul oferite de o foaie de hîrtie şi un pix (variantă: un ecran, o tastatură şi… internetul) sîntem mai puţin atenţi „la toţi şi la toate”, sîntem mult mai mult noi, noi ăia adevăraţii.
Poate că numele acestui blog este exagerat. N-am de gînd să scriu aici lucruri pe care să fie nevoie sa le cosmetizez. Dar… poţi să ştii? Ne putem baza pe sinceritatea noastră? Ne putem menţine mereu în limitele pe care ni le impunem? Am învăţat să trăim cu cenzura (cea mai rea dintre toate: autocenzura) deasupra capului. Şi ne este tare greu să acceptam că trăim într-o altă lume.
Nu voi minţi prin minciună, dar s-ar putea s-o fac prin omisiune.
Va fi un jurnal al fiinţei mele de hîrtie, al cititorului şi al scriitorului.
De ce public? De ce pe internet? Pentru că tocmai scriu o povestire despre bloguri. Şi am nevoie de această experienţă.
Pînă unde o voi duce? Nu ştiu. Voi vedea. VOM vedea.
(postul cu care am început primul blog, ţinut în perioada 15.08.2004 – 7.01.2007 pe www.weblog.ro)
Colierul de perle al bunicii 
N-are nici o legatura cu subiectul
Am o rugaminte.
Am nimerit ca musca-n lapte prin aceastalume „blogistica”. Nustiu ce inseamna „blog” si asta ma deranjeaza la culme.
Puteti sa ma lamuriti ?
Multumesc.
Frumos… Aveti dreptate, in legatura cu autocenzura. De cele mai multe ori si pentru cei mai multi exista. Si e de-a dreptul trist cand/daca devine obisnuinta si in modul de viata…
Interesant! Suna bine ca un clopotel de cristal in multimea de clopotei de sticla si de prea multe ori printre cioburi…..Interesant?! Chiar ca asa pare !
habar n-am unde s-a intrerupt. eu vin acum si fac un nod de poveste. gasesti tu capatul firului. ti-am promis un text pentru scara. dar nu ti-l voi pune acum pentr uca nu-i vremea de el. ti-am spus ca am stat de vorba cu un necunoscut. eu ii vorbeam despre sah cu hazardul el imi spunea despre jocul de sah-oarba, eu ii vorbeam despre jocul cu margele de sticla el imi povestea ceva despre un colier. asa ca te rog partea asta sa nu o iei textul meu. este necunoscutul din carciuma care de data asta era cu daomna care ti-am spus ca trecuse pe la scara mea… uite ce poveste frumoasa imi spunea… dar te prvin… te rog lasa textul in afara povestii… voi reveni cand voi afal cine este necunoscutul si cine-i doamna care-mi reprosa ca am uitat-o… stii ca memoria de elefant nu te poate insela „Bunica mea n-a avut niciodată un colier de perle. Dar în tabloul de nuntă, avea. Că aşa i-a părut fotografului că dă bine. Că e mai frumos. Într-o zi mi-am spus că dacă voi scrie vreodată un jurnal pe care să-l fac public, aşa îl voi numi: Colierul de perle al bunicii. Pentru că atunci cînd vrem să ieşim în lume, ne gătim. Ne îmbrăcăm frumos, ne parfumăm, facem multe lucruri pe care, la noi acasă, în singurătatea şi anonimatul oferite de o foaie de hîrtie şi un pix (variantă: un ecran, o tastatură şi… internetul) sîntem mai puţin atenţi “la toţi şi la toate”, sîntem mult mai mult noi, noi ăia adevăraţii. Poate că numele acestui blog este exagerat. N-am de gînd să scriu aici lucruri pe care să fie nevoie sa le cosmetizez. Dar… poţi să ştii? Ne putem baza pe sinceritatea noastră? Ne putem menţine mereu în limitele pe care ni le impunem? Am învăţat să trăim cu cenzura (cea mai rea dintre toate: autocenzura) deasupra capului. Şi ne este tare greu să acceptam că trăim într-o altă lume. Nu voi minţi prin minciună, dar s-ar putea s-o fac prin omisiune. Va fi un jurnal al fiinţei mele de hîrtie, al cititorului şi al scriitorului”.
habar n-am unde s-a intrerupt. eu vin acum si fac un nod de poveste. gasesti tu capatul firului. ti-am promis un text pentru scara. dar nu ti-l voi pune acum pentr uca nu-i vremea de el. ti-am spus ca am stat de vorba cu un necunoscut. eu ii vorbeam despre sah cu hazardul el imi spunea despre jocul de sah-oarba, eu ii vorbeam despre jocul cu margele de sticla el imi povestea ceva despre un colier. asa ca te rog partea asta sa nu o iei textul meu. este necunoscutul din carciuma care de data asta era cu daomna care ti-am spus ca trecuse pe la scara mea… uite ce poveste frumoasa imi spunea… dar te prvin… te rog lasa textul in afara povestii… voi reveni cand voi afal cine este necunoscutul si cine-i doamna care-mi reprosa ca am uitat-o… stii ca memoria de elefant nu te poate insela “Bunica mea n-a avut niciodată un colier de perle. Dar în tabloul de nuntă, avea. Că aşa i-a părut fotografului că dă bine. Că e mai frumos. Într-o zi mi-am spus că dacă voi scrie vreodată un jurnal pe care să-l fac public, aşa îl voi numi: Colierul de perle al bunicii. Pentru că atunci cînd vrem să ieşim în lume, ne gătim. Ne îmbrăcăm frumos, ne parfumăm, facem multe lucruri pe care, la noi acasă, în singurătatea şi anonimatul oferite de o foaie de hîrtie şi un pix (variantă: un ecran, o tastatură şi… internetul) sîntem mai puţin atenţi “la toţi şi la toate”, sîntem mult mai mult noi, noi ăia adevăraţii. Poate că numele acestui blog este exagerat. N-am de gînd să scriu aici lucruri pe care să fie nevoie sa le cosmetizez. Dar… poţi să ştii? Ne putem baza pe sinceritatea noastră? Ne putem menţine mereu în limitele pe care ni le impunem? Am învăţat să trăim cu cenzura (cea mai rea dintre toate: autocenzura) deasupra capului. Şi ne este tare greu să acceptam că trăim într-o altă lume. Nu voi minţi prin minciună, dar s-ar putea s-o fac prin omisiune. Va fi un jurnal al fiinţei mele de hîrtie, al cititorului şi al scriitorului”.
+1
Cineva zicea ca tot ce este scris fara suferinta va fi citit fara placere… Blogurile par sa zdruncine acest zid fobic, si pare ca ce este scris cu pasiune isi gaseste cai binare in minti, si ochi, si buze, si morminte.