Îi venea să plîngă cînd se gîndea că hainele ei circulau prin sat îmbrăcînd alte mîini, alte picioare, mîngîind alte gîturi, ținînd în strînsoarea lor alte pulpe și alți sîni, dezmierdînd alte burice, sărutînd alte tălpi, de parcă asista la o dezmembrare mai ceva ca pe vremea lui Ioan Vodă, una care o făcuse pe Gabriela Santorini, iubita lui din alt veac, una cu satul, cu străzile și casele, și podețele, și tăpșanele, peste tot vedea parcă bucăți ale Santorinei care mișcau, fîlfîiau, pluteau ori se tîrau ca și cînd satul devenise ea sau ea se transformase în acel sat în care ajunsese și el înainte de Roxanalii, ca toți îndrăgostiții care și-au pierdut iubirile pe drum, prin hățișurile vieții, prin spațiul dintre clipe, prin tăcerile dintre cuvinte care nu s-au mai spus.
I-au luat tot, mă. Tot, tot, își continuă el povestea în fața celui care tocmai se așezase în fața lui, unul cu mutră de grecotei, înalt, uscat, cu mustață și părul pieptănat pe spate, cu un început de chelie, îmbrăcat cu o cămașă albă de in, cu mînecile suflecate, desfăcută larg peste pieptul păros, cu gulerul întins spre umeri și cu urechile deschise a ascultare.
I-au luat tablourile de pe pereți, și mobilele, și covoarele, hainele și încălțările, lenjeria pe care cu atîta sfială și-o arăta chiar și cînd se dezbrăca pentru a fi iubită și pentru a iubi, n-ai idee cît de timidă îi era dezbrăcarea, dar pe cît de timidă era asta, pe atît de sălbatică îi era împreunarea…
I-au luat tot. Oalele, cratițele, farfuriile, polonicele și furculițele, lingurile și lingurițele, colecția ei de tirbușoane, ea nu bea, nu bea deloc, dar i-au plăcut tirbușoanele, zicea că erau instrumente ale eliberării, avea unul care-i era mai drag și îi spunea El Libertador, era bolivarul tirbușoanelor ei, cine știe pe mîna cărui idiot a ajuns și în ce sticlă de vin oțetit s-a frînt, fără să știe nimeni cine era el, tirbușonul eliberator, anonim, uitat de toți oamenii și de rînduiala care-l făcuse celebru cîndva.
I-au luat hîrtia igienică. Au salivat cînd au dat peste ea, gîndindu-se că petecele alea i-ar fi mîngîiat curul și pizda, i-ar fi adunat mucii în ele, poate, ori i-ar fi șters transpirația dintre sîni și s-au năpustit ca fiarele pe ultimul sul, s-au înghiontit, s-au tras de păr, și-au dat palme, s-au zgîriat pînă ce unul a strigat: ho! Stați, bă! Să luăm cîte-un petec, să ajungă la toți! Și tare ar fi vrut ei, tare au mai visat ei s-o poată prinde vie, cîndva, cumva, pe Gabriela Santorini ca s-o întindă pe masa lungă din sufragerie și s-o țintuiască acolo, cu mîinile și picioarele întinse și legate de picioarele mesei, să stea acolo răscrăcărată și la cheremul lor, iar ei s-o ia cu rîndul, cîte-un pic numai, ca să ajungă la toți și Cosmin Eleodor Frangulea, adică Minel, chiar a pus mîna pe ea atunci, să vadă dacă s-a răcit de tot, poate, dar iute și-a tras-o îndărăt cînd găliganul ăla de Tudor Asanache i-a tras o smetie peste ochi și i-a mai vînturat și degetul prin față în semn de „știi tu!”, dar de zis a zis doar „mă!”.
I-au luat pînă și cărțile. Alea din stradă. Le vezi? Sînt peste tot. Le-au luat ăi mai amărîți dintre ei, neputincioșii, ăia care scăpau mereu ultimii din orice încăierare, ăia de ajungeau mereu ultimii la orice se obținea prin forță ori prin vicleșug, ăia au luat cărțile. Ce-au făcut cu ele? Le-au schimbat între ei. Le-au dat la curve cînd n-au mai avut bani. Le-au rupt paginile pentru closet sau să facă cornete în care să vîndă semințe de dovleac. Au aprins focul cu ele. Le-au pus sub dulapuri, să stea drept. Le-au băgat în sacii de grîu, să tragă la cîntar. Le-au pus în pereții caselor, în loc de cărămizi. Și le-au băgat în chiloți, cînd luau șuturi în cur. Le-au citit.
Colierul de perle al bunicii 