Pasaj de trecere

Magazinul cu scrisori de-a gata apăru din nimic, din întunecimea pasajului, după ce-am coborît scările. Am trecut de nu ştiu cîte ori prin pasajul ăla şi niciodată nu l-am observat. Nu-mi fac cumpărăturile din pasaje, din ganguri, folosesc pasajele pentru a ajunge pe trotuarul celălalt, pentru a ajunge pe peronul metroului, pasajele nu fac parte din harta pe care o port şi eu, ca orice om, undeva, în praful aşternut pe pantofi, în imagini răzleţe suprapuse peste alte imagini, binecunoscute, ale drumurilor zilnice. Sînt doar pasaje de trecere, legături ale trecutului cu viitorul. Ce am fost, de ceea ce vom fi. Clipe. Nimeni nu-şi încarcă memoria cu femeile de-o oră, cu numele cofetăriei în care bea o răcoritoare cînd afară sînt 40 de grade, cu scîrboşeniile de pe pereţii toaletelor publice, cu magazinele din pasajele de trecere….

Corina mă trimisese aici, n-am crezut nici o iotă cînd mi-a pomenit de magazin prima dată.

– Du-te, tu, de-aici! Care magazin de scrisori? Trec în fiecare zi prin pasajul ăla, nu se poate să tot trec pe-acolo şi să nu-l văd…

Dar el, magazinul, exista. Era în faţa mea, după geam, trei metri lungime şi unul jumate lăţime, era acolo, fără firmă, fără nimic care să atragă atenţia. O uşă banală, toată numai geam, o vitrină mare cît peretele, mă simţeam ca în faţa unui acvariu şi poate chiar eram, poate chiar eram…

Pereţii erau plini de petice de hîrtie, nimic spectaculos, putea fi orice, părea un magazin de felicitări, dintr-alea în care oamenii intră doar de Paşti şi de Crăciun, eventual de 1 martie.

Mi-am făcut curaj şi am intrat. Curaj? Curaj îmi trebuia?

“Ce tîmpit, să mă iau după Corina! C-o fi fost în capul meu? Cîlţi! Aia a fost!”

Corina, cu veşnicele ei aranjamente. Gata oricînd să-ţi facă lipeala cu o gagică mişto, frumoasă, deşteaptă, divorţată şi cu doi copii, evident! Ca să le ai pe toate. Să-ţi umple inima de…. de…

My heart is full…

nu mai ştiu în ce film am dat de replica asta. Sau ea a dat de mine şi mi s-a-nfipt în memorie – abuziv, zic eu – poate exact în locul în care aş fi putut memora magazinul ăla de scrisori. Scrisori gata scrise. Gata de expediat.

Am intrat.

Nu, n-a fost atît de simplu. M-am tot învîrtit prin faţa geamului – nici nu ştiu dacă i-aş putea spune vitrină, pentru că o vitrină are un alt rol, acela de a arăta, de a expune… Geamul ăla nu arăta nimic. Dar sugera. Îţi stîrnea imaginaţia. Îţi spunea că şi tu poţi, că şi tu ai putea…

Am privit o vreme prin el, spionîndu-i întrucîtva pe cei dinăuntru.

Proprietarul era un tip pe jumătate chel – cu fruntea înaltă, cum aveam să aflu că-i plăcea să zică, cu ochelari cu ramă metalică, cu o barbă albă-albă, deşi nu părea trecut de 50 de ani, îmbrăcat mereu ca scos din cutie, în fiecare zi avea altă cămaşă, altă cravată, alt costum – aveam să aflu asta cu timpul, aşa cum aveam să aflu şi că mirosea bine, tare bine, mă nimerise, era chiar Aqua di Gio, ştiu mirosul, avusesem şi eu cîndva, cîştigasem nişte bani în plus şi m-am şi grăbit să mi-l iau, ce era să fac şi eu cu nişte bani în plus decît să-mi iau un parfum, un parfum scump!, dar de prea multă vreme tînjeam după el…

Clienţi nu erau prea mulţi în seara aceea, nici n-aveau unde intra prea mulţi. Am stat o vreme să-i urmăresc, să văd ce fac, cum se comportă, care sînt regulile, pentru că prietena mea Corina nu-mi spusese nimic altceva decît

– Du-te, intră, cască ochii, pătrunde-te de atmosferă, află, află…

Ce? Ce puteam să aflu într-un magazin cu scrisori de-a gata?

De fapt, ca să fiu cinstit, mi-a zis altceva:

– Mă băiatule, tu ai o problemă de comunicare. De comunicare directă. Tu nu eşti în stare să comunici cu oamenii, să le spui ce vrei, ce simţi. Iar femeile, dragul meu, femeile vor să li se vorbească, să fie alintate, aburite, să li se spună minciunéle în care să creadă, şi ai să fii uimit de cîte e în stare să creadă o femeie, o femeie cu vise mai ales, o femeie cu vise care nu s-au prea împlinit, în ciuda unei experienţe destul de… bogate, temeinice, nu ştiu cum să zic ca să înţelegi exact ce vreau să spun. Voi, bărbaţii, cum auziţi de una care şi-a pus-o cu mai mult de 3-4 tipi, o şi consideraţi curvă. Nu, nu curvă în sensul ăla dispreţuitor, nu… Disponibilă doar. „Se fute?“ e întrebarea pe care v-o puneţi mereu unii altora, de cîte ori faceţi cunoştinţe noi, de cîte ori povestiţi prietenilor despre ele. Se fute? Că aia vă interesează, doar aia… Sau, în orice caz, în primul rînd, aia… Sau la început aia…

– Corina, nu… Ştii bine că eu nu…

– Da, da, sigur, puiule, tu eşti altfel, cum de-am uitat? Scuză-mă că te-am băgat la grămadă, sigur că tu eşti altfel, toţi sînteţi, în felul vostru – ciudat! ciudat fel! – altfel.

– Ce dracu’ te-ai ambalat aşa? Te-am supărat? Am zis ceva ce nu trebuia?

– Nu, n-ai zis nimic, ce să zici?! Doar că stăm aici de vreo două ore şi nu-mi vorbeşti decît de nu ştiu ce fufă pe care ţi s-a pus pata şi căreia vrei să i-o tragi. Şi-mi spui asta mie!

– Corina, n-am vrut să… Zău, te rog… Tu m-ai întrebat, tu ai vrut să ştii amănunte…

– De ce dracu’ aveţi voi impresia că ne interesează femeile la care visaţi chiar şi în clipele în care sînteţi băgaţi pînă la coate, pînă la gît, în noi? De ce, dacă ne culcăm cu voi, trebuie să fim şi confidentele voastre? Lada voastră de gunoi în care să vă vărsaţi toate mizeriile… Astă iarnă mă îndrăgostisem de unul, de ochii lui trişti, de aerul lui dezorientat şi ce crezi că aflu într-o bună zi? Bună să fie pentru toate alea care-or mai face ca mine… Nenorocitul i-o trăgea cumnată-sii. Mie-mi plîngea pe umăr şi el o regula pe cumnată-sa. Asta era marea lui tragedie. Mi-a plîns o noapte întragă pe umăr, pe buric, pe şolduri, peste tot pe unde-a ajuns cu ochii şi cu gura, povestindu-mi cum era ea, ea, zîna zînelor, sora nevesti-sii. Mă lingea-n cur şi zicea ce cur are păpădia mea, mă călărea ca pe Steaua Nordului în cursa de steeplechase, cu obstacole, cu figuri, cu întoarceri şi răsuciri şi-mi zicea ah, ce bine se fute iepuraşul meu, îmi băga limba-n gît luîndu-mi la numărat amigdalele şi-mi zicea dup-aia ah, ce bine sărută libelula mea… Fir-ar al dracului cu grădina lui zoologică şi cu insectarul şi cu ierbarul lui! Înţelegi? O noapte-ntreagă! De ce-a trebuit eu să-i suport toată mizeria aia revărsată din el, din prea-plinul lui, din dragostea lui care dădea pe dinafară… Da, dădea pe dinafară ca dintr-un hîrdău cu vomă.

– Corina, Corina, linişteşte-te, eu nu…

– Da, sigur că da, ne-am lămurit deja cu asta, nu?

– …

– Ascultă, mă, tu chiar nu te-ai gîndit niciodată că s-ar putea să fiu un pic, măcar un pic, îndrăgostită de tine? Şi că toate confidenţele tale mă dor? Cît de puţin…

– Dar tu m-ai încurajat să-ţi povestesc, tu m-ai întrebat cum e ea, ce naiba?!  Cum ai vrea să-ţi spun fără să-ţi spun?

– Sigur că te-am încurajat să-mi spui, sigur că te-am întrebat! E normal să vreau să ştiu cum arată, cum gîndeşte, ce-ai găsit tu la ea şi la mine nu… Sînt geloasă şi eu… Sînt om. Sînt femeie…

– Şi ploieşteancă. Ai uitat că sînt ploieşteancă, Năică?

Eu, maimuţărind-o. Şi ea:

– Du-te-n mă-ta!

după care a rîs, a sărit cu pumnii pe mine, m-a încălecat, mi-a închis gura.

Am întors-o atunci (ca la Ploieşti? Vezi bine!), am scăpat. Am făcut amor ca-n vremurile bune (friendly fuck), apoi mi-a povestit despre magazinul de scrisori.

Corina, prietena mea. Curina.

– Trimite-i scrisori. Dacă nu găseşti nimic care să-ţi placă printre cele scrise, poţi da comandă. Costă mai mult, dar face, crede-mă.

– Cine le scrie? Au contracte cu scriitori, de unde…?

Corina tăcea. Căuta în ea un răspuns pe care să fie sigură că-l voi înghiţi? Se gîndea deja la altceva?

– Cine le scrie?

am repetat întrebarea. S-a uitat în sus, spre tavan, şi eu am crezut că încearcă să-şi amintească ceva, un amănunt, un nume, nu m-am gîndit că şi ăla putea fi un răspuns. Era?

Am stat o vreme privindu-i prin geam pe cei cîţiva clienţi care răsfoiau scrisorile prinse pe pereţi. Citeau cu atenţie, urmărind fiecare cuvînt, buzele lor rostind acele cuvinte, ca pentru a le învăţa, ca pentru a se obişnui cu ele, pe unele chiar reuşeam să le desluşesc, erau pătrunşi de înţelesurile pe care cei ce scriseseră acele scrisori le îngropaseră în ele sau poate nu de îngropat era vorba, ci de trimis, de transmis altora, cuvintele, cuvintele…

M-am încurcat, nu mai ştiu ce vroiam să spun, dar recunoaşteţi şi voi că totul era aiurea în povestea asta. De ce-ar vrea cineva să cumpere scrisori gata scrise? Ce să găsească în ele? Cui să le trimită? Sau poate că nu de trimis era vorba…

Să fi fost doar plăcerea lecturii? Erau, scrisorile alea, fragmente de carte, dar mult mai autentice decît romanele din librării? Erau cărţi pe care, comandînd scrisori în magazinul acela, le putea scrie oricine?

Oare am fi mai fericiţi dacă am găsi mereu pe cineva care să poată exprima în cuvinte ceea ce avem pe suflet? Să ne scrie romanul vieţii? Viaţa mea e un roman, toţi am spus asta măcar o dată…

E frumos să citeşti scrisorile lui Kafka, ori pe-ale lui Durrell… Dar ce mult mi-ar plăcea să le pot citi, cu aceeaşi bucurie, pe-ale mele!

Da? Asta să fie? Asta căutau toţi oamenii ăia acolo? Exista acolo cineva care să gîndească pentru ei, să spună cuvinte, să re-creeze lumea? Cineva care ştia cuvintele de început? Care să facă lumea să existe? Să dăinuie?

Am intrat.

Am simţit privirile celor trei-patru clienţi lipite de mine. De faţa mea, de hainele mele cumpărate de la Steilmann, de after-shave-ul meu Gentleman by Deesse. Reflex, am strîns pleoapele, m-am închis, avusesem senzaţia că toţi cei de-acolo vor să-mi intre prin ochi. Am strîns pleoapele într-un gest de apărare, ca o primă lege a oamenilor, asemănătoare cu una dintre legile roboţilor scrise de taica Asimov, sau de John W. Campbell, dar ce mai contează cine a formulat-o, important e că s-a publicat, că a apărut, că lumea a aflat de ea etc. Nu erau nişte gînduri care să-şi aibă locul tocmai acolo, într-un magazin de scrisori de-a gata, ai căror autori erau incerţi, cel puţin pentru noi, clienţii…

Atunci nu eram decît un bărbat de 45 de ani căruia începuse să-i fie teamă de singurătate.

Sau poate de îngeri…

De mirosul de tei plouaţi.

Ca orice om aflat pentru prima dată într-un magazin, m-am apropiat şi eu de locurile unde era expusă “marfa”, căutînd-o, atingînd-o, răsfoind-o – în acest caz.

Hîrtie albă, scris de mînă, nehotărît, cînd drept, cu litere rotunde, bine conturate, cînd aplecat înspre dreapta, cu litere alungite, ovale, cu două feluri de d-uri, cu două feluri de s-uri, cu semne noi – s-ar putea spune – pentru combinaţii de două litere, topite unele într-altele. Împreunate. Împletite. Încîrligate.

Bună dimineaţa, floarea mea dragă,

M-am trezit dimineaţă şi tu nu erai şi am  avut (am) impresia că mi s-a luat ceva, că am pierdut ceva pe timpul nopţii.

Nu ştiu dacă te-am visat, nu ştiu dacă m-am trezit cu tine în gînd, dar acum mă gîndesc la tine, ca de fiecare dată cînd fac ochi, cînd încep să mă gîndesc la ale lumii, la ce înseamnă lumea pentru mine.

Bună dimineaţa, fată frumoasă. Să ai o zi luminoasă ca ochii tăi. Să-ţi fie bine, chiar dacă binele ăsta n-are legătură cu mine, chiar dacă binele ăsta va avea legătură cu altcineva, cu altul. Eu ţi-am spus “femeia cu o mie de amanţi” şi mă doare de fiecare dată cînd îmi vin în minte cuvintele astea, îmi par rele, cu mine, cu tine, de fiecare dată mă doare, poate pentru că ele sînt o dovadă – chiar şi închipuită – că lumea nu este aşa cum ne-o dorim noi, ci aşa cum este ea rînduită să fie. Uneori dorinţa noastră coincide cu dorinţa LUI şi atunci numim asta fericire. Ştii ce scrie în dicţionar la cuvîntul fericire? Ştii tu care este definiţia fericirii? Iat-o: “stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină“ (DEX, 1975, p.330, cuvîntul cu numărul 18.667). Ei? Ce zici? “Intensă şi deplină“… Au uitat să spună şi “de scurtă durată“. Eh! Academicieni şi ei… Nemuritori, adică. Pentru ei, toate sînt eterne.

Vroiam să-ţi spun că aseară, cînd mi-ai spus că, în timpul filmului, ai vrut să-ţi pui mîna pe mîna mea (“dar am renunţat, m-am gîndit să nu te deranjez”), era să-ţi zic că şi eu am vrut să fac asta (dar am renunţat, m-am gîndit că cine ştie ce-o să crezi – ce-ai fi putut crede?! Că am vrut să te iau de mînă. Că era un gest tandru. Ce altceva?! – că e aiurea, că nu pot face asta cu tine, că teama de NU e mai mare decît… decît… N-am vrut să pierd şi ceea ce aveam – cred. Era o mică laşitate pe-acolo…). Ţi-am spus că “da, sigur, nu ştiu cum aş mai fi putut vedea filmul” sau cam aşa ceva, o replică aiuritoare, cuvinte care vroiau să ascundă, de fapt, mai mult decît să expună, pentru că… Sau poate că încercau, pur şi simplu, să spună adevărul.

Care adevăr? Cum care? Ăla pe care l-am simţit cînd, de vreo două ori, coatele noastre s-au atins, sau nici măcar, cămaşa mea, bluza ta, ele s-au atins, dar am simţit fiorul, am simţit cum se ridică părul pe braţele mele, am simţit cum mi-o ia respiraţia la fugă, cum mi se blochează muşchii, cum cotul meu nu se poate dezlipi de al tău şi nici nu vroiam să se dezlipească, nu vroiam, nu vroiam şi, într-adevăr, nu ştiu ce am văzut în clipele alea, nu ştiu ce aş mai fi văzut din film dacă ţi-ai fi pus mîna pe mîna mea. Sau, poate, dimpotrivă, ar fi fost ceva clar, un lucru bine definit, care nu m-ar fi distras de la văzutul filmului, de-abia atunci l-aş fi putut vedea liniştit, relaxat, pe cînd aşa, în povestea cu coatele care s-au atins (cît de întîmplător?) eram concentrat ca un hoţ care-şi bagă mîna într-un buzunar străin, ca nişte degete care numără banii din buzunarul altuia.. Vroiam să fiu acolo, să fiu pregătit, să nu pierd momentul, clipa, istoria… Dacă ar fi fost să fie.

Visez, încă visez să vedem un film împreună, să stăm lungiţi în pat, să te ţin în braţe şi să ne uităm la film.

Cît o să mai visez asta?

Nasol, Roxa-Doxa, nasol ce se întîmplă cu noi sau, cine ştie?, poate asta-i frumuseţea relaţiei noastre (pseudorelaţiei, cum ziceai tu cîndva). Că sîntem şi nu sîntem. Că avem fiecare viaţa lui, dar, uneori, tînjim după ceva ce s-ar putea numi “viaţa noastră“, şi atunci cînd se întîmplă ca ea să existe, ne e atît de bine, atît de bine, încît mă întreb…

Mă întreb, şi atunci totul se năruie. Cuvintele, aceleaşi cuvinte care construiesc lumea, pot s-o şi spulbere. Ştiu că între noi nu există şi nu poate exista ceva (era să scriu “nimic”, dar ar fi fost prea mult, nu?). Mi-ai spus asta de-atîtea ori şi în atîtea feluri… Am început pînă şi eu să mi-o spun… Dar e suficient să te văd, să fim cîteva ore împreună, şi totul învie din nou. Uneori îmi spun “şi nu-i păcat să pierdem ce avem?”. Uneori îmi răspund “da, e păcat. Pentru că tare bine mai e cu tine, Roxana, floarea mea dragă“. Alteori mă întreb “de fapt, ce avem, ca să putem pierde?” şi îmi amintesc iarăşi de filmul ăla sau cartea aia în care se zicea că nu avem nimic de pierdut, iar ce am pierdut n-am avut niciodată, şi nici nu ştiu dacă ar trebui să pun ghilimele pe undeva pe-aici, pentru că nu ştiu de unde şi pînă unde, nu sînt convins nici măcar că  vorbele astea le-am auzit/văzut în altă parte şi nu-s fraze de-ale mele, fraze pe care le-am scris eu şi le-au preluat alţii şi eu le-am regăsit la ei şi nu mai ştiu, Roxana, nu mai ştiu, Roxa-Doxa….

“Tu mi-ai zis Roxa-Doxa, mai ştii? Îmi place…”

Mi-am amintit şi asta şi ştiu cînd mi-ai spus-o, ştiu cum erai îmbrăcată atunci, cum miroseai, dansam, erai încălzită şi parfumul tău se amestecase cu mirosul pielii tale încălzite şi miroseai a femeie, a femeie, Roxana… Eram la o petrecere şi tu erai într-un capăt al camerei, eu în celălalt, şi era gălăgie, muzica era dată tare şi te-am sunat, te-am văzut cum ţi-ai căutat telefonul şi ţi-am văzut zîmbetul cînd mi-ai descoperit numele scris pe ecran şi apoi ochii căutîndu-mă prin încăpere şi, cînd ai dat de mine, aveai lumina aia în ochi, lumina din ochii femeilor care mă iubesc, sau poate mă înşelam eu, cum m-am înşelat de fiecare dată crezînd asta, plăcîndu-mi să cred asta, vrînd să cred asta, pentru că prea vroiam să fiu iubit, prea vroiam să iubesc şi să fiu iubit…, te-am întrebat atunci “vrei să dansăm?”, iar tu mi-ai răspuns ca într-un film, de parcă eram personajele unui film care repetă mai tîrziu, în alt context, replici de mai-nainte, “vrei să mă ţii în braţe şi n-ai găsit alt pretext?”, reluînd o frază scrisă de mine într-o carte, cîndva, surprinzîndu-mă, şi aveai dreptate, Roxana, aveai dreptate, vroiam, tare mai vroiam să te ţin în braţe, tare mai vroiam, aşa cum acum nu mai vreau să termin fraza asta, de parcă, dacă n-aş termina-o, ai rămîne aşa pe vecie, în braţele mele, pentru totdeauna, pentru că n-ai să mai poţi pleca, n-ai să te mai poţi desprinde de mine cîtă vreme fraza va rămîne neterminată, pentru că vei trăi la nesfîrşit în fraza asta, la nesfîrşit, cîtă vreme n-o voi încheia…

Ţi-am spus că am scris primele fraze din Roxana? Cartea aia pe care am s-o scriu cîndva, trebuie s-o scriu, dar nu ştiu de ce tot amîn, nu ştiu de ce, pentru că mi-ar face bine s-o scriu, m-ar elibera, pentru că trebuie să mă eliberez, într-un fel, de tine… E terapia mea, scrisul.

Uite ce-am scris, uite cum începe Roxana, a treia carte din cvartetul melancolic, cartea despre Roxana, Roxana din mintea mea:

Speranţa este numele unei idei fixe.

Acum ştiu de ce trebuie să scriu cartea despre Roxana. Ca să mă eliberez. Să mă desprind de ea, să nu mai sper că are să fie din nou cum a mai fost. Să pot să n-o mai iubesc. Să pot deschide ochii dimineaţa fără tristeţea de a nu o vedea. Să mă pot băga în pat fără… Da. Fără ea. Să mă pot bucura din nou de atingerea cearşafului. De plapumă. De perna pe care îmi aşez capul. De pernă, de pernă, iar nu de şoldul ei.

– Eu sînt un desen pe şoldul tău drept.

Mai ştii, Roxana, mai ştii?

Trăiesc de atîta vreme cu lucrurile astea în minte şi e atît de mult de cînd nu te-am mai văzut, de cînd nu te-am mai pipăit-mirosit-gustat…

De cînd ochii mei nu ţi-au mai văzut buricul, rombilicul…

De cînd n-am mai respirat aerul din porii pielii tale. Aerul de pe şoldul tău drept.

Roxana, Roxana, Roxana! Mă rog LUI să nu te mai iubesc. Mă rog LUI să-mi ia înapoi darul pe care mi L-a dat. Să nu mai iubesc. Să nu mai sper.

Speranţele sînt pentru cei învinşi. Învingătorii nu au speranţe. Ei înving, pur şi simplu.

Cam asta-i, Roxana, atît am scris pînă acum. Sînt cîteva luni de cînd am scris asta şi nu reuşesc să merg mai departe. Uneori mă întreb dacă vreau, cu adevărat, să merg mai departe. Ţi-am mai povestit despre superstiţiile mele, despre lucrurile pe care le-am scris şi, apoi, s-au întîmplat. Poate că nici de data asta nu vreau să se întîmple ceea ce am de gînd să scriu acolo, poate că…

În fine, astea sînt problemele mele. Ori trec peste ele, ori învăţ să trăiesc cu ele.

Noapte bună, floarea mea dragă, noapte bună.

Braţe, coate, genunchi

Am rămas multă vreme cu privirea mîngîind bucata aceea de hîrtie. Era o scrisoare adresată unei femei cu nume, cu braţe, coate, genunchi, o femeie reală. Ce căuta ea, scrisoarea aia, acolo? Mă simţeam ca într-un magazin de haine second hand. Cine are nevoie de ele? Cine-şi cumpără cămăşi Ralph Lauren de la second hand şi se bucură de ele nu pentru că sînt cămăşi, ci pentru că au marca Ralph Lauren? Dar, dacă cererea generează oferta, înseamnă că şi scrisoarea aceea îşi avea justificarea ei pe peretele magazinului de scrisori, cineva va fi cerut o scrisoare către Roxana, către Roxana lui, Roxana din mintea lui, acea unică Roxană din miile de Roxane care existau în oraş, din zecile, sutele de Roxane care treceau prin acel pasaj, pentru acea Roxană care, undeva, în vreo garsonieră din cine ştie ce cartier, aştepta, probabil, o scrisoare prin care un el să-i spună despre emoţia pe care i-a stîrnit-o atingerea coatelor într-o sală de cinema oarecare, în timpul unui film oarecare. Sau poate nici sala nu era oarecare, nici filmul… Dacă era Patria sau Scala sau…? Dacă era Amelie sau Damage sau cine mai ştie ce film pe care de luni de zile plănuiau să-l vadă împreună? De ce? Aşa, să vadă un film împreună, să vadă cum e cînd stau unul lîngă celălalt şi nu se privesc, nu-şi vorbesc, nu-şi dau atenţie – pot? pot să facă asta? Va fi mai puternic filmul decît apropierea, intimitatea aceea din întunericul sălii de cinema? De unde să fi ştiut eu atunci că tocmai ăsta era scopul lor, să vadă dacă pot? De unde să fi ştiut că nu fusese altul? Dacă asta au vrut, se pare că nu le-a reuşit, a fost povestea cu coatele şi… Dar de unde să fi ştiut eu că n-au mai fost şi altele, rămase nescrise în scrisoarea aia, de unde să fi ştiut eu că n-a fost un moment în care privirile lor s-au întîlnit, nu, nu pentru că fiecare dintre ei vroia să vadă feţele celorlalţi, ci, pur şi simplu, fiecare dintre ei vroia să-l vadă pe celălalt cum se uită la film, să-i vadă chipul, să-i citească starea, emoţia, vecinătatea… Trebuie să fi fost frumoşi ochii lor, acolo, în întunericul sălii de cinema, privindu-se. Iar dincolo de privirile acelea înghesuindu-se toate amintirile lor, serile în care fuseseră dansatori pe sîrme şi cuvintele pe care şi le dăruiseră în Wireless şi gesturile pe care şi le adresaseră unul altuia cînd erau înconjuraţi de lumea care nu ştia nimic despre ei doi, el – punîndu-şi palma peste clavicula stîngă, ea – ducîndu-şi palma peste şoldul drept…

Dar astea sînt lucruri pe care le ştiu acum, după ce toate astea au fost scrise, după ce cuvintele le-au făcut să existe. Atunci aveam doar atîta: o scrisoare care se încheia cu “braţe, coate, genunchi”. Şi nici măcar nu ştiam ce înseamnă asta, ce însemna, ce-a însemnat.

Atunci eram acolo, în pasajul ăla, în magazinul ăla, cu ochii pe pereţii ăia îmbrăcaţi în scrisori, în scrisori pentru Roxana.

Mai erau şi altele?

Sigur că da, mai erau, Roxana nu era singura femeie din lume. Roxana, acea Roxana, nu era decît una dintre femeile lumii. Nu se deosebea cu nimic de celelalte.

Şi totuşi, şi totuşi… Următoarea scrisoare începea cu

Bună seara, Roxana,

şi continua

Îţi scriu azi, deşi tare n-aş vrea să-ţi scriu acum. Tare n-aş vrea, pentru că afară miroase a tei plouaţi, mirosul singurătăţii…Ştii tu, ţi-am mai zis eu…

Scuză-mă. Mă vait de pomană. Cîntă Alanis Morisette pe MTV. Mă duc să mă bucur.

Gata. M-am bucurat.

Dar acum e prea tîrziu, puiule, tu ştii că eu sînt un tip diurn, noaptea e pentru somn. Ne mai vedem şi mîine.

T.

Şi alături, probabil intenţionat pusă alături, această pagină:

T. e de la te…?

Îmi plac scrisorile tale, scrie-mi, scrie-mi, chiar dacă eu n-am să-ţi scriu în fiecare zi, chiar dacă eu n-am să-ţi pot scrie ceea ce, de fapt, poate, aştepţi de la mine…

Dar îmi place cum mă mîngîi în scrisorile tale, îmi place cum mă iei în braţe, braţe-coate-genunchi, îmi place cum mă atingi, cum obrazul tău se lipeşte de al meu, ba nu, nu se lipeşte, dar eu îl simt ca şi cînd, ca şi cînd, îmi place cum îmi şopteşti la ureche şi cum mă trec fiori ştiind că buzele tale ar putea să-mi atingă urechea, îmi place cînd îmi atingi mîna cu mîna ta, ai mîini frumoase, ţi-am mai zis asta, ştii?, mai ştii?, eram în tren, ce-o fi zis în sinea lui individul ăla care se uita la noi?, şi noi ne atingeam, ne atingeam mîinile, pentru că am vrut eu, pentru că ţi-am zis dă-mi puţin mîna să văd ceva şi mi-ai întins mîna şi ne-am atins, o atingere castă, nevinovată, nu?, nevinovată pe naiba!, de mult nu m-a mai atins nimeni aşa, de mult nu m-a mai făcut nimeni să simt că în vîrful degetelor lui e o fiinţă întreagă de carne şi oase şi sînge, cu gînduri şi cu dorinţe, cu gîndurile şi dorinţele unui bărbat, avînd, toate, legătură cu mine, şi toate astea găsindu-le doar în vîrfurile degetelor lui… E bine să te simţi dorită, e bine să vezi asta în ochii care te privesc, s-o simţi în mîinile care te ating, chiar şi aşa, în tren, în faţa unui martor care… Te invidia? Te invidia… Tare invidioşi mai sînteţi voi, bărbaţii… De parcă noi, femeile, n-am fi!

Noi, femeile. Mă simt femeie de cîte ori te uiţi la mine, de cîte ori îmi simt şuviţele de păr privite de tine, sau urechile, sau aleluia dintre sîni, cum ziceai tu cîndva, mai ştii?, mai ştii cînd ţi-am zis că am un nasture la bluză care se tot desface, să-mi spui dacă se desface, să nu mă laşi să umblu aşa pe stradă şi tu mi-ai răspuns că la grea încercare te-am pus, că dacă-mi zici că nu te uiţi o să-ţi reproşez că nu mă bagi în seamă iar dacă o să zici că da, o să fii atent, am să-ţi spun că stai cu ochii numa-n decolteul meu, eşti deştept,  şi-mi place asta la tine, îţi vorbeam despre cît de femeie mă simt simţindu-ţi privirile pe şuviţele de păr, pe urechi sau pe locul ăla de la baza gîtului, locul ăla pe care şi-l alesese Ralph Fiennes în Pacientul englez, ştii?, ştii filmul? Sigur că-l ştii, juca şi Binoche în filmul ăla, febleţea ta…

Mi-ai zis vreodată de  ce-ţi place Binoche? Ce vezi la ea mai mult decît la altele? Sînt multe actriţe care arată mai bine, care joacă mai bine, dar tu n-o ai în cap decît pe ea, pe Binoche. Ce are ea atît de deosebit şi eu nu văd?

Te las cu Binoche a ta.

Noapte bună, dragule. Şi mîine e o zi.

Nu era semnată.

Lîngă mine, doi clienţi citind fiecare cîte o scrisoare, adînciţi în cuvinte care nu le erau adresate, voyeuri cu ochii strălucind de parcă s-ar fi uitat pe o fereastră întredeschisă în dormitorul unor amanţi, al unor amanţi, evident, în dormitorul unui cuplu căsătorit n-ai de ce să te uiţi, e ca şi cum ai face exerciţii de gramatică. Germenii revoluţiilor sînt doar în paturile amanţilor, pentru că doar ei sfidează sistemul, doar ei visează şi inventează reguli noi…

Nu era semnată scrisoarea aceea, şi tare mi-a plăcut ideea de a scrie eu un R. sub „noapte bună, dragule”, fără să ştiu prea bine de ce, aşa, pentru toate Roxanele lumii, pentru toţi bărbaţii îndrăgostiţi de Roxane, oricum le va fi chemînd…

Am scris. Nu ştiu cîte destine a schimbat gestul meu de-atunci. Pe-al meu, sigur l-a schimbat, pentru că am revenit în magazinul cu scrisori şi a doua zi, am revenit să citesc din nou scrisoarea pe care eu doar o semnasem R. şi mi-a părut normal să fie semnată R. şi nu altfel, R. de la Roxana, de la Roxa-Doxa, am revenit şi în zilele următoare, citind noile scrisori, completîndu-le, aducînd de-acasă scrisori ca răspuns la cele găsite acolo sau ca provocări pentru scrisori care n-au întîrziat să apară.

Sînt atîtea zile de cînd nu ţi-am scris şi nu s-a întîmplat nimic. Respir, mănînc, dorm… Am mai scris astea. Le-am mai scris… Totul se repetă, nimic nu e nou. Doar noi, repetînd mereu şi mereu aceleaşi secvenţe de viaţă. Noi, propriile noastre clone.

De cîteva zile mă tot învîrt pe lîngă povestea aia de care m-am apucat, am printat-o din nou ieri, mi-am mai notat cîteva lucruri, am mai căutat prin ciorne, prin jurnale, prin scrisori, mi-au mai venit idei. Azi, pentru prima dată m-am gîndit că asta poate fi o carte întreagă… Sau, în orice caz, un text mult mai lung decît mi-am propus, decît credeam cînd am zis că îl termin în două săptămîni – timp în care n-am scris decît două pagini.

Începe să-mi placă. Din ce în ce mai mult. Mă simt tot mai acolo, ca şi cînd eu aş fi, într-adevăr, personajul pe care l-am creat, personajul despre care e vorba în povestea aia. De fapt, eu ar fi trebuit să fiu modelul pentru un alt personaj dar, ca şi în vise, mi se întîmplă să mă văd, să fiu eu toate personajele.

Mă simt tot mai departe de tot şi de toate. Tot mai departe şi, cel mai grav e că nici nu îmi (mai) doresc să fiu altfel. Nu mai vreau.

Sigur? Nu, nu sînt sigur.

Am citit ieri o cronică la cartea mea. Scrie acolo că mereu au părut foarte triste textele mele şi, nu mai ştiu dacă o spune explicit, în orice caz lasă să se înţeleagă că motivul acelei tristeţi ar fi singurătatea (află el, cronicarul, asta, acum). Aşa să fie? Mereu m-am simţit singur? Păi multe texte le-am scris în perioade în care nu eram tocmai singur…

Dar dacă şi atunci cînd „nu eram tocmai singur” eram, de fapt, singur, foarte singur? Dacă ăsta e adevărul, Roxana? Dacă nu pot, nu MAI pot să fiu altfel decît singur?Dacă Ravi, plecînd, a luat cu ea şi partea simţitoare din mine? Dacă în fiecare zi miroase a tei plouaţi şi eu nici nu-mi mai dau seama?

Ţi-am zis?, cred că ţi-am zis, că mi s-a întîmplat ceva astă iarnă. Că mi-a spus cineva cîteva cuvinte despre mine, despre cum m-a văzut, cum m-a simţit sau mai bine zis cum NU m-a simţit, cuvinte care au fost un fel de duş rece, şi eu sub duşul rece pot să şi mor, pot să şi mor, Roxana… Poate ceva din mine a murit atunci, în iarnă, cînd am aflat că nu dau semne de viaţă, cînd am aflat că nu sînt în stare de căldură, cînd am aflat că tandreţea, apropierea, căldura sînt lucruri care poate că nu există decît în mintea mea, iar mîinile mele, picioarele, părul de pe burtă, tîmplele şi ochii le-au pierdut de mult… Cînd? De ce? Nu ştiu. Nu ştiu cînd, nu ştiu de ce, nu ştiu cum.

Pe de altă parte… Mi-aş dori mai mult timp, mai multă singurătate (se poate???) mai mult vis/creaţie/minciună, că minciună e totul. Şi vis. Şi creaţie.

Am impresia că m-am risipit în personajele mele, că am devenit ele, pe alocuri, tot căutînd, tot experimentînd, tot trăind alte vieţi m-am îndepărtat de adevărata mea viaţă. Mă simt ca un personaj, Roxana, ca un personaj cu care pot face ce vreau şi chiar fac ce vreau şi ştiu că este aşa pentru că aşa vreau eu să fie şi nu pentru că natura îl vrea aşa, pentru că Dumnezeu l-a făcut aşa.

Vorbesc de Dumnezeu şi am impresia că uneori Îl trădez, că şi pe El am început să-l trădez, pentru că nu rezist tentaţiei de a fi El, de a mă juca de-a El. Şi-atunci cum de am curajul, neobrăzarea, impertinenţa, trufia de a-L numi Prietenul meu? Un prieten nu se trădează, Roxana, poţi să-ţi trădezi soţia, amanta, iubita, pe toata lumea, dar nu prietenii… Eu am făcut-o şi pe-asta, am făcut-o conştient, am vrut să o fac – şi aici nu mai sînt metafore, nu de Prietenul meu e vorba, ci chiar de prieteni, de un prieten pe care l-am trădat, l-am înşelat, am vrut s-o fac, am vrut să ştiu cum e, am vrut să ştiu cum pot să-l mai privesc în ochi… Aş vrea să-ţi povestesc, aş vrea să-ţi spun cum a fost, poate aşa m-aş elibera şi de sentimentul de vinovăţie pe care-l trăiesc de-atunci, dar nu pot, nu pot, Roxana dragă, mi-e ruşine, mi-e prea ruşine, şi nu ştiu ce e mai greu: să-ţi povestesc ţie toate astea sau să le retrăiesc scriindu-le…

Vezi? Nici acum nu mai ştiu dacă îţi scriu ţie sau scriu la textul ăla care mă frămîntă de-o vreme, sau scriu, pur şi simplu, în agendele mele, în jurnalul în care scriu, tot scriu, mă scriu pe mine. Nu ştiu dacă am să-ţi trimit această scrisoare, probabil că da, pentru că vreau să ştii lucrurile astea, chiar dacă nu prea te interesează, chiar dacă ai şi tu problemele tale, dar nu ţi-am mai scris de mult, de tare mult timp, şi poate că imi lipseşte asta, îmi lipseşti, sau îmi lipseşte doar ideea de Roxana, imi lipseşte „Roxana din mintea mea”, singura cu care, de fapt, voi rămîne…

Cît de adevărată este acea Roxana? Şi cît de adevărată eşti tu? Ce este adevărat în viaţa unui scriitor? Întîmplările? Cuvintele?

Am vrut să-ţi spun că mi-e dor de tine dar nu mai sînt sigur dacă aşa este ori doar aşa vreau eu, scriitorul, să-mi fie mie, personajului său.

Am citit o replică din ultimul film al lui Jeremy Irons: „Ajută-mă să-mi amintesc această noapte de neiutat”… Nu ştiu dacă are legătură cu ce ţi-am scris, dar mi-a venit deodată în minte.

Aş vrea să te văd. Să ne plimbăm, să mîncăm împreună, să mai vedem un film. Să te simt lîngă mine o vreme, să-ţi simt parfumul, jumătatea aia de metru din jurul tău, să te aud… Tînără, frumoasă, exuberantă… vie. Fiinţă vie. Femeie vie. M-am săturat de mortăciuni, Roxana! M-am săturat de femei pe care trebuie să le trec strada. Să trec strada o dată pentru mine şi-apoi încă o dată pentru ele, în locul lor. M-am săturat să fac eu totul. Şi prima atingere, şi ultimul suspin. Eu să spun “te iubesc” şi tot eu să zic “şi eu te iubesc”. Eu să-mi desfac braţele strigînd “ce dor mi-a fost de tine” şi tot eu să-mi desfac încă o dată braţele strigînd “şi mie, şi mie, tare mi-a fost dor”…

Cum ar fi dacă tu n-ai exista? Dacă n-ai fi existat? Prea tîrziu! Exişti în mintea mea, Roxana din mintea mea s-a întrupat şi fiinţează, nimic şi nimeni n-o mai poate face să dispară, nici măcar tu. Nici măcar tu, plecînd…

Te pup. Pe rombilicul tău.

Vezi? Nu-ţi pot da luna de pe cer, nu-ţi pot oferi pămîntul, dar pot inventa cuvinte pentru tine. Cuvinte născătoare de cuvinte – cum ziceam cîndva… Cuvinte care vor fi mereu începuturi. Pentru fapte, pentru lucruri, pentru fiinţe.

Pe rombilic, Roxana.

PS Am găsit o scrisoare semnată R. Tu eşti? Nu-mi amintesc de scena din tren, cu mîinile… Dar m-am simţit tare bine citind-o, imaginîndu-mi că este adevărată. Amintindu-mi-o. La urma urmei, ce-s amintirile? Lucrări ale imaginaţiei… Pentru ce procent dintr-o amintire putem băga mîna în foc?

Oricum, îţi mulţumesc pentru amintirea asta.

Iată-mă şi Roxană. Scriitorul din mine, cel despre care, pînă să intru în magazinul de scrisori, nici nu bănuiam că există, nu mai era Madame Bovary, era Roxana. Partea feminină din mine îşi găsise un nume: Roxana.

Atunci… fir-aş Roxana!

Mă întrebai – sau poate doar TE întrebai, ca să-ţi dau un pic de apă la moară, cît de adevărată e Roxana din mintea ta şi cît de adevărată sînt eu.

Bune vorbe. Ştii, la alte nelămuriri mi-e greu să-ţi răspund dar la la asta…

Cred că de o bună bucată de vreme “Roxana cea din mintea ta” e mult mai simpatică decît aia din realitate. Şi realitatea din mintea ta e probabil mult mai simpatică decît aia din mintea mea. Asta e… sper să nu rămînă aşa.

Cît despre singurătate… şi toate vorbele alea ale tale. Aş risca să spun ceva care sună ca un sfat: nu cumva, din atîta cugetare pe marginea a ceea ce simţi, să-ţi falsifici trăirile. Să te simţi singur pentru că „dă bine” să te simţi singur, să simţi că ţi-e dor pentru că “dă bine” să-ţi fie dor, să te simţi îndrăgostit pentru că… Şi cu cît le despici mai mult, cu-atît eşti mai nesigur de autenticitatea lor. Lasă-le aşa cum sînt! Altfel e posibil ca singurul lucru cert să rămînă nesiguranţa. Nu te mai întreba ce simţi: simte şi-atît. Înseamnă că eşti încă viu. Şi cald.

Iar Roxana, indiferent dacă sînt eu sau doar Roxana din mintea ta, te vrea viu. Şi cald.

Roxa

De ce intrasem în magazinul ăla? Cine mai ştie… Pe cine mai interesează asta? A fost doar o etapă din viaţa mea. Una din cele neterminate. Deturnate. Al cărei rost a fost doar s-o iau în altă parte. O intersecţie.

Am devenit dependent.

Ca orice scriitor (mă credeam scriitor, devenisem scriitor!), îmbrobodeam oamenii, îi manipulam împingîndu-i să facă ceea ce imaginaţia mea – diabolică uneori – îmi şoptea, îmi chiţcăia în ureche. Şi ei făceau, seduşi de cuvinte, de înţelesurile lor, de ceea ce imaginaţia lor descoperea dincolo de ele.

Ce mai faci, ploaie de vară? Pe cine mai bucuri tu?

E bine sa fii viu, Roxana, vulnerabil – că asta înseamnă viu. Sînt vulnerabil şi uşor de manipulat. O scrisoare semnată „Roxa” mă face să cred că norii nu sînt decît forme pe care le iau razele soarelui.

Mulţumesc pentru tot.

Ce înţelegi tu prin „simpatică”? Plăcută? Mai aproape de dorinţele mele? Întotdeauna dorinţele nostre vor fi mai „simpatice” decît lumea în care trăim. Cît despre „sper să nu rămînă aşa”… n-ai cum. E o contradicţie pe-aici. Dacă speri înseamnă că vrei şi dacă vrei, poţi. Dacă nu vrei, nu văd cum ai putea spera să vrei. Sau poate vroiai să spui că realitatea din mintea mea să ajunga la nivelul realităţii din mintea ta? E şi asta o variantă. Poate chiar cea corectă. Să zicem că, deocamdată, sîntem fiecare cu realitatea lui. Iar realităţile astea, uneori, se mai întîlnesc. Pentru că vor ele sau pentru că vrem noi. Varianta a doua nu-i chiar atît de fericită. Ca şi un telefon dat pentru că te simţi datoare. Bine e să faci lucrurile pe care simţi nevoia să le faci, nu pe care eşti datoare (într-un fel sau altul) să le faci. Vorbesc aiurea. Nu ştiu ce am, chiar nu ştiu. Iartă-mă. Am o stare generală proastă. Nu ştiu ce vreau, nu ştiu ce să fac să ies din asta. Poate dacă aş termina povestea… Poate despre asta e vorba, de fapt.

Da, m-am implicat în viaţa lor cu nonşalaţă, cu neruşinare, cu o conştiinţă a valorii de sine pe care mi-am descoperit-o încet-încet, martor al faptelor mele, al ipocriziei, al geniului – dacă vreţi, şi al deşănţării, că astea mereu merg mînă în mînă.

M-ai întrebat odată de ce-mi place Binoche. Nu mai ştiu cînd ţi-am povestit despre ea, nu mai ştiu ce şi cît ţi-am spus atunci. Uite, îţi răspund acum la întrebare. Dar s-ar putea să nu-ţi placă ce-ţi spun, s-ar putea ca vorbele mele să te rănească, să te doară,  să vrei să nu mă fi întrebat.

Îmi place Binoche pentru că…

Îmi place Binoche pentru că seamănă cu Ravi. Cred că şi mie mi-a luat destul timp pînă să-mi dau seama de asta. Tu n-o ştii pe Ravi. Aş putea să-ţi trimit o fotografie dar ar fi nesemnificativ. Nu ajunge doar să vezi. Nu poţi, doar văzînd ambii termeni, să înţelegi comparaţia. Eu am văzut-o pe Binoche, dar am simţit-o pe ea, pe Ravi. Pe care am atins-o cu privirea, am văzut-o cu mîinile, am gustat-o pe cînd o miroseam… Toate, toate astea mi le trezeşte, de fiecare dată cînd o văd, Juliette Binoche. Lumina din ochi, gropiţele din obraji, gura ei, forma buzelor, moliciunea lor – n-am reuşit niciodată, cu nimeni, să mă sărut cum o făceam cu ea. Totul era moale, moale, moale… Nici buzele nu se întăreau, nici limba, nici braţele, nici degetele nu se strîngeau cînd ne sărutam… Parcă ne mîngîiam buzele cu buzele, ne mîngîiam limba cu limba… Nimeni nu săruta pe nimeni. Dar ne sărutam… Nimeni nu oferea, nimeni nu primea. Înţelegi? Înţelegi, Roxana? Îţi poţi imagina, măcar? Ani de zile am căutat, am sperat că voi mai găsi o femeie care să mă sărute aşa. N-am găsit. N-am găsit, ce vrei?! Cred că doar Binoche ar putea…

Şi gleznele. Gleznele ei groase dar atît de sexy, de… erotice… Obiectul cel mai erotic pe care-l cunosc… Gambele ei şi mersul… De cîte ori o văd pe Binoche mergînd, parcă o văd pe Ravi. Acum, că n-am mai văzut-o de-atîta vreme, e-o binecuvîntare să văd filme cu Binoche, s-o văd mergînd pe Ravi.

Binoche, febleţea mea… Nu, Roxana. Binoche, înlocuitoarea lui Ravi. Binoche, cu carnea aia a ei de femeie… Binoche, mama care mai poate fi îndrăgostită… Binoche care poate spune – ar putea spune, într-un film de Oscar: „puteam să mor şi să nu ştiu că poate fi şi altfel”. Binoche, draga mea Binoche. Adică Ravi.

Te-ai supărat? Nu te supăra. Sînt lucruri pe care trebuie să le ştii despre mine. De unde-mi vin bucuriile, unde le caut…

Iar sînt trist. Nu mi-ai mai spus de mult „Sultanul meu albastru”…

N-a fost frumos ce-am făcut, dar a trebuit să aflu ce pot, pînă unde sînt în stare să merg, cît de sus sau cît de jos pot ajunge.

Eram scriitor şi trebuia să-mi asum acest lucru. Creasem un personaj. Alesesem bărbatul şi îi dăruisem femeia. Într-un fel, îl re-creasem şi pe el.

I-am dăruit femeia, apoi i-am luat-o.

Sultanule, dragul meu Sultan,

M-am cam lăsat dusă de val, m-am cam lăsat cuprinsă de febra asta a scrisorilor, dar mi-a plăcut să mă las, o moleşeală plăcută m-a învăluit, mi s-a lipit de faţă, de mîini, de piept, o simţeam pe burtă, insinuîndu-se în buric şi coborînd spre pulpe, înconjurîndu-mă, luîndu-mi în stăpînire rombilicul – îţi mulţumesc, Sultanule, îţi mulţumesc pentru rombilic, că m-ai făcut să-l descopăr, să ştiu că-l am, nimeni nu mi-a mai dăruit aşa ceva, un cuvînt, şi cui îi pasă de pămînt şi de luna de pe cer cînd are un cuvînt, un cuvînt al lui şi numai al lui, nimeni nu mi-a mai dăruit un cuvînt, Sultanule, un cuvînt, din zecile de mii de cuvinte care există unul e al meu, am să-ţi rămîn recunoscătoare toată viaţa pentru el, indiferent pe unde ne va mai purta viaţa asta…

Pentru că da, Sultanule, pe mine viaţa mă va duce undeva departe, departe de tine, departe de acel „noi” la care visezi şi îmi pare rău, tare rău, că voi pleca cu tot cu visul ăsta al tău, aş vrea să rămîi şi tu cu ceva de la mine, dar ce-aş putea să-ţi dau ca să fie cît de cît comparabil cu un cuvînt…?

Voi pleca, Sultanule, şi uite, îmi amintesc ce ziceai tu cîndva, „ea plecase pentru că de mult începuse să plece”, ştiu că asta e una dintre obsesiile tale şi iată că nu pot face nimic pentru a împiedica lucrul ăsta să se întîmple, voi pleca, Sultanule, „şi tot amorul nostru va fi decît o carte”, cum tot tu ai scris, aşa sînteţi voi, scriitorii, vă apucaţi să scrieţi lucruri care vi se pot întîmpla şi trăiţi apoi toată viaţa cu teama că ele chiar ar putea să se întîmple, uite că aveţi dreptate, se întîmplă, Sultanule, unele chiar se întîmplă, se întîmplă de pildă că eu voi pleca.

Nu mă-ntreba unde, n-are nici un rost să-ţi spun, n-are nici un rost să-ţi hrănesc iluziile, să-ţi dau speranţe pentru care, într-o zi, mă vei urî poate, nu pot să-ţi spun „plec, dar aşteaptă-mă, într-o zi, într-o bună zi, ne vom întîlni din nou şi atunci va fi şi vremea noastră” pentru că simt că asta n-o să se întîmple şi cred că e mai cinstit aşa, să plec acum de tot, decît să plec, să tot plec, cu fiecare zi…

Îmi pare rău, Sultanule, viaţa asta nu e făcută pentru noi. Eu voi rămîne cu rombilicul, cuvîntul pe care mi l-ai dăruit, tu… nu ştiu. Cu amintirile care, poate, cîndva, se vor aduna într-o carte… Sau vor rămîne doar un vis… Cine ştie?

Mi-a plăcut să mă iubeşti, Sultanule. Mi-a plăcut să fiu iubită de tine.

A ta,

R.

Nu ştiu de ce am făcut asta. Nu ştiu dacă a fost invidie, gelozie sau răutate. Poate că a fost doar manifestarea puterii celui care poate face orice. A puterii pe care scriitorul o are asupra personajelor sale. Pentru că dacă Roxana, cea din scrisorile pe care le-am scris, este un personaj inventat de mine, el, cel pe care l-am reinventat în urma acestor scrisori, a devenit şi el personajul meu, şi mi l-am asumat. Chiar dacă cuvintele pe care le-a scris au fost ale lui. El, ca personaj, a fost şi va rămîne al meu. Un fiu pe care l-am sacrificat. De ce? Pentru a fi celebru. Pentru a se vorbi de mine…

Pleci? Măcar să mă fi luat în braţe, să-mi rămînă parfumul tău pe braţe, pe piept, pe gît. Să te fi băgat în mine, să mă fi lăsat să te strîng de să-ţi pocnească oasele, cum ziceai cîndva.

„Cîndva” e o altă ţară. Cu alţi oameni, cu alte legi, cu alte obicieiuri.

Tu, prinţesă a ţării Cîndva. Principessa.

Nu ştiu ce să zic. Nu ştiu dacă e ceva de zis. E un scenariu care se repetă.

Uite ce-am scris într-o altă carte (iar am scris, iar mi se întîmplă…):

S-o fi rugat să rămînă? De multe ori plecăm pentru că nimeni nu ne spune “rămîi”… De multe ori nu intrăm pentru că nimeni nu ne spune “intră“… De multe ori nu mergem pentru că nimeni nu ne spune “vino”… S-o fi rugat să rămînă?

Am rugat-o. Şi ea a plecat.

Să-i fi spus că o iubesc?

I-am spus. Şi ea a plecat.

Să-i fi spus că nu-mi imaginez viaţa fără ea, că nu pot trăi fără ea?

I-am spus. Şi ea a plecat.

Vezi? Vezi, Roxana? Nimic nou sub soare. Sub nori, că de unde soare…? Da, ştiu, ţi-am scris că norii nu sînt decît forme pe care le iau razele soarelui… Scriam, Roxana, scriam cărţi atunci… Eu scriu cărţi chiar şi cînd scriu scrisori, eu scriu cărţi chiar şi cînd traversez strada, cînd fumez, cînd beau bere, cînd fac dragoste sau doar mi-o trag prieteneşte, de-amorul artei sau de arta amorului, nu pot să nu scriu, nu pot să fiu altfel decît sînt… Poate pentru ca sînt singur, mereu sînt singur, iar atunci cînd nu sînt, doar mi se pare. Doar încerc să refuz ideea singurătăţii.

Mulţumesc pentru amintiri, Roxana.

Aveai dreptate. Amintirile sînt visele celor singuri.

Miroase a tei plouaţi. Să fie ăsta mirosul singurătăţii?