Arhive autor: Michael Haulica

Observator cultural 890 – Festivaluri de toamnă (1)

22 septembrie 2017. Al 9-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Festivaluri de toamnă (1) – în Observator cultural.

Cui ajută eliminarea categoriei de publicistică? Și aici nu mă refer neapărat la 3 recenzii publicate într-un an, ci la recenzii alăturate unor articole de fond despre situația sefeului românesc sau de atitudine în cazurile problematice în care opinia unor nume recunoscute ca avînd un cuvînt de spus prin ceea ce au făcut în ultimele decenii e benefică în luarea unor decizii care să nu fie regretate o lună mai tîrziu. Recenziile și articolele sau editorialele semnate de Mircea Opriță, Cătălin Badea-Gheracostea, Cezarina Anghilac, Alexandru Lamba, Lucian-Vasile Szabo sînt importante prin ceea ce spun, prin poziția și respectul pe care fiecare dintre cei cinci și le-au cîștigat de-a lungul anilor. De ce să nu încurajănm această acitivitate, de ce să nu-i recompensăm pe cei pe care-i citim săptămînal sau lunar – indiferent dacă sîntem sau nu de acord cu ei de fiecare dată?

 

Anunțuri

Observator cultural 889 – Popular, comercial, de succes

15 septembrie 2017. Al 8-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Popular, comercial, de succes – în Observator cultural.

Sper că scriitorii români își dau seama că a nu vinde înseamnă că nimeni nu are nevoie de ceea ce scriu. Sper că își dau seama că editurile care îi publică (pe cei cu un istoric de vînzări slabe) o fac fie din prietenie, fie din jena de a-i refuza, fie pentru că numele scriitorilor respectivi dau bine într-un anumit context – dar în toate cazurile, ca să-și susțină demersul, editurile sînt nevoite să publice cîteva cărți care să se vîndă, cîteva cărți scrise de autori cu care marilor, valoroșilor scriitori le-ar fi rușine să iasă pe aceeași scenă, autori pe care-i consideră mult sub „valoareaˮ lor etc.

Observator cultural 885 – Interviu cu Nicolae Dobre

18 august 2017. Al 7-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: „Dacă nu mă credeţi, veniţi să vă convingeţi!“ (interviu cu  Nicolae Dobre) – în Observator cultural.

Am încercat să indicăm două repere aparent incompatibile, sub „umbrela” cărora să putem cuprinde multitudinea de subgenuri existente în science-fiction şi fantasy. Ne dorim ca încă de la început să fim gazde primitoare pentru toţi cei care îndrăgesc ficţiunea speculativă, indiferent de formele ei de manifestare. Sunt incluse în program prezentări şi dezbateri orientate strict spre aceste repere, de exemplu documentarul „Dracula şi fenomenul OZN în România”, al cărui titlu pare desprins dintr-un tabloid, însă vă asigur că se bazează pe cercetări amănunţite ale conexiunilor dintre cele două noţiuni. Sau dezbaterea „Fenomene oculte reale care au inspirat literatura fantasy și horror”, unde vor fi puse faţă în faţă relatări provenite din documente istorice şi creaţii literare de gen.

Observator cultural 883 – Lunga vară fierbinte și abscodîncul

Mistere, fantezii, sefeuri. Al 5-lea articol în noua rubrică din Observator cultural: Lunga vară fierbinte și absodîncul

Despre RomCon numai de bine

Deci las întrebarea despre nominalizările RomCon în diverse locuri. Nu cred că nimeni dintre organizatorii RomCon sau dintre oamenii care au oarece cuvînt de spus în ARCASF n-a observat. Lipsa unui răspuns, desconsiderarea unuia care are o întrebare legată strict de o problemă a convenției (dacă vrei vot pupular, ajută și participanții cu ceva, așa cum i-ai ajutat pe membrii juriului cerînd autorilor și editurilor să-și trimită cărțile la concurs) îmi arată că RomConul e pierdere de vreme. Cel puțin pentru mine.

Vreau să spun că eu am cam terminat-o cu RomConul. Nu mă mai interesează, cîtă vreme de el se vor ocupa aceiași oameni rău intenționați sau, în cel mai bun caz, nepricepuți.

Așa că aștept 8 septembrie, cînd va debuta prima ediție a AntareSFest. Pînă atunci… facem cărți, citim, scriem… de-astea.

 

Nocomenții și berea

Idei puține, dar fixe: mai sînt două săptămîni pînă la RomCon și nominalizările nu au fost anunțate. Sau nu contează, că oricum votul va ieși cum vrea conducerea?
Altă idee fixă: chiar nu mai deranjează pe nimeni chestia asta? Înțeleg că nici conducerii ARCASF nu-i pasă de ce crede lumea și cel mai simplu e să se facă că plouă, de ce-ar băga în seamă ce zice prostimea?
Dar participanții? Nimic-nimic? No comment? Anul trecut v-au dat buletine de vot cu locurile 1-2-3-4-5 gata scrise. Anul ăsta ar putea încerca să dea direct lista premiilor pe fiecare categorie. Va comenta cineva? Nu cred.
Da. Mergem la Rîmnicu-Vîlcea să bem o bere și să ne povestim (acolo, la bere) că nu-i în regulă ce se întîmplă. Apoi ne vom saluta cu oameni care nu dau doi bani pe noi.

Observator cultural 884 – interviu cu Doina Roman


Mistere, fantezii, sefeuri. „În spatele acestui contract este o muncă de echipă“ (interviu cu Doina Roman) – în Observator cultural.

De curînd a apărut vestea contractului de publicare în Australia și Noua Zeelandă. Din nou – cum? Ai un agent? Ai umblat tu să-ți vinzi cărțile sau editura a făcut aceste demersuri?

 În 2016 am fost la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt însoțită de reprezentantul editurii Tracus Arte, cea care mă reprezintă în totalitate în privința drepturilor de publicare în afara granițelor României. Acolo am avut câteva întâlniri punctuale și prestabilite cu reprezentanții unor edituri străine interesate de cărți din genul Pragului. Pot spune că este o experiență unică. Acolo îți dai seama dacă ai noroc sau nu, odată ce iei în piept oceanul de edituri, copyrighteri și instituții culturale. Și începi să te simți așa cum ești când ajungi: mic, neajutorat, copleșit și îți spui că mai bine mergi să bei o bere decât să rămâi în agitația aia. Dar trebuie să încerci, să crezi.

Observator cultural 880. Obiceiuri, atitudini, apucături

Mistere, fantezii, sefeuri. Al patrulea articol în noua rubrică din Observator cultural: Obiceiuri, atitudini, apucături.

Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…

Păcat că discuțiile despre articol se poartă exclusiv pe Facebook.

Partea bună: e o sursă de direcționare a cititorilor spre Observator.

Povestea asta cu Facebook și Observator îmi amintește de o întîmplare din tinerețea mea ceferistă. S-a hotărît închiderea haltei X, drept urmare trenurile care legau comuna de marele oraș din apropiere nu au mai oprit în acea haltă. După cîteva zile, sumedenie de localnici au protestat în fața primăriei, că nu mai au cu ce ajunge la serviciu, că ei mergeau în fiecare zi cu trenul la oraș etc. Răspunsul oficialilor de la CFR: am închis halta pentru că în ultimii doi ani nu s-a vîndut nici un bilet și am tras concluzia că nu e nevoie ca trenul să oprească aici. 🙂

Partea bună a comentariilor: mi s-au relevat încă două teme care s-ar putea adăuga celor trei (parcă) bifate în articolul din Observator. Se pare că în curînd va urma o parte a doua.

 

La mare, cu valul Tritonic

Doar poze (culese de la alții). De la lansare, dinainte, de după. A fost și prima baie în mare pe anul ăsta. Probabil și ultima, dar știm noi ce ne-aduce viața? Poate va fi anul cu două băi în mare…

Să scormonim și în telefon:

5 iulie. Constanța

Evenimentul:

Un fragment din 9 1/2 elegii (Tritonic, 2016):

 

9 1/2 elegii (Tritonic, 2016)

Deci, eram cu aia mică, Roxana. Roxana Albu.
— Ieri, după ce-am plecat de-aici, m-am dus acasă. Acolo am dat de el, mă aştepta. Ne-am dus la mine în cameră şi ne-am culcat. Am dormit, adică. Dar înainte, da, m-am culcat cu el. Sau el cu mine, nu ştiu cum să spun. N-am făcut nimic, adică eu n-am făcut nimic, doar l-am lăsat. Mă ţinea în braţe, stăteam ghemuită cu spatele lipit de burta lui. Aşa am făcut-o. L-am lăsat să intre şi-atît. L-am lăsat s-o facă. Şi-apoi m-am culcat. Am adormit. Aşa, în braţele lui. Nici măcar nu m-am dus la baie să mă spăl. Îl simţeam lipit de mine, umed, lipicios.
— De ce-ai făcut-o? De ce l-ai lăsat?
— Nu ştiu. Aşa… Nu ştiu. Pentru că e prietenul meu de-atîta vreme.
— Şi eu? Eu ce sînt?
— Dumneavoastră? De dumneavoastră sînt îndrăgostită acum.

Aşa îmi zicea: dumneavoastră. N-am reuşit s-o conving să-mi spună pe nume. Ne-o trăgeam din toate poziţiile şi ea îmi spunea dumneavoastră. Îmi băgam limba în ea pînă la amigdale şi ea îmi zicea
— Nu-mi place cînd mă pupaţi acolo.
sau arăta spre sexul meu şi mă întreba
— Îmi daţi voie…?
şi era rîndul meu să-i simt amigdalele…
Doar cînd vorbeam la telefon îmi spunea tu.
— Ce faci? Mi-e dor de tine. Ştiu că acum o jumătate de oră erai în mine, că degetele tale mi se băgau obraznice în gură, în urechi, în fund, la subsuori sau încercau să intre odată cu tine acolo, acolo, ştii tu unde, acolo unde acuma mi-e dor să te simt din nou, uite ce fac, îmi strîng picioarele de parcă-mi vine să fac pipi, dar nu, nu-mi vine, nu-mi strîng picioarele ca să opresc şuvoiul să curgă, le strîng de parcă ai fi în mine şi aş vrea să te mai ţin acolo, să fac cumva să rămîi acolo, că tare mi-e bine atunci, tare mi-e bine, dar tu ştii asta, de multe ori ţi-am spus că mi-e bine să te simt acolo şi ştiu că şi tu mi-ai zis odată
— Mi-e bine, bine, bineeeee…!
— şi ai chiuit, şi mi-au părut cele mai frumoase cuvinte de dragoste care mi s-au spus. Alo, mai eşti? Nu te supăra că te sun, am ore, dar am ieşit afară, nu mai pot să stau, am ochii ăia, ştii tu cum, s-au înverzit cu totul, se uitau fetele la mine şi rîdeau de mine, m-au întrebat ce pastile am luat – ţi-am spus că noi mai luăm pastile din cînd în cînd, rîdeau fetele de mine şi spuneau
— Nu ni-l dai, tu, şi nouă o tură, să ne pună şi nouă zîmbetul ăla pe faţă, să zică şi despre noi lumea
— Uite, mă, nişte fete fericite…

%d blogeri au apreciat asta: