Povestea lui Calistrat Hadîmbu

Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor

Calistrat Hadîmbu sosi la marginea Bucureştilor a doua zi după echinocţiu. Era o toamnă frumoasă, nici prea caldă, nici prea rece, vreme numai bună de călărit. Lăsă calul la barieră, achită o mică penalizare pentru că obosise animalul, apoi deschise uşa hanului care se afla lîngă Staţia de Cai.

Înăuntru, lume şi lume. Lume de-a lui – ţărani şi ţărănci, boieri de la ţară, boieri de la oraş – dar şi domni din oraşul celălalt, vedea asta după haine, auzea după vorbe. Ştia că sînt din oraşul celălalt.

Se aşeză la o masă şi ceru ceva de mîncare şi o cană cu vin, apoi asta şi făcu, mîncă mîncarea şi bău vinul.

Ei, mai făcu el ceva, îşi scăpă aşa, în joacă, o mînă pe sub fustele fetei de-l servi la masă, aşa cum era el obişnuit de-acasă, din Vizirenii Buzăului. Poate – cine ştie? – ideea că i se permite una ca asta nu era o obrăznicie, nu era proastă creştere, ci era ceva mai mult, ceva ce avea în sînge.

Se zicea că prin satul lor poposise cîndva însuşi Marele Vizir de la Stambul. Stătuse acolo cîteva zile şi, la nouă luni după asta, multe femei născuseră prunci care aveau apoi să poarte numele Viziru sau Vizireanu, aşa încît, peste ani, satul ajunsese să fie cunoscut ca satul Vizirenilor şi-apoi aşa îi şi rămăsese numele.

O fi şi asta o poveste care să justifice purtarea lui Calistrat Hadîmbu şi a altora din satul lui, îndrăzneţi ai naibii ăştia din Vizireni… iar el nu-şi făcea de ocară numele şi renumele.

Cum ziceam, aşa, din iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă, deştele lui alintau catifeaua pulpelor pe care fata le ascundea sub fuste, cînd simţi privirea hangiului pipăindu-i beregata. Cel mai bun lucru pe care putu să-l facă fu să plece degrabă din han şi tot în grabă să treacă bariera Colentinei.

De-abia cînd se văzu dincolo, în celălalt Bucureşti, Calistrat Hadîmbu îşi aminti că nu e totuna pe unde treci bariera şi că, în general, dacă nu ţi s-a urît cu binele, indicat e să nici n-o treci. Într-o parte a ei era oraşul pe care-l ştia, cu trăsurile mînate de vizitii arţăgoşi strunind bine în frîu caii deveniţi pe dată ascultători, cu jupîni supunînd sub ei cai nărăvaşi şi strigînd porunci hangiului şi tuturor celor aflaţi cu treburi pe-acolo, cu lotri şi femei uşoare, precupeţi gureşi şi muşterii de toate felurile…

În partea cealaltă însă… Calistrat Hadîmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. De două ori mai trecuse bariera şi de fiecare dată nimerise parcă în altă lume. Cel mai tare se speriase ultima oară, cînd se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lîngă el cu viteze ameţitoare, iar lumea de pe străzi… lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăşii lui de băutură cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar mai fi rămas picior de bărbat în Vizireni…

Calistrat Hadîmbu deschise ochii după cîteva clipe, hotărît să dea piept cu Bucureştii, oricum ar fi fost să fie.

…Era bine. Cunoştea oraşul, acel oraş, mai fusese pe-acolo. Nu mai aşteptă să vadă dacă hangiul era pe urmele lui, se aruncă în primul taxi care-i ieşi în cale.

– Du-mă undeva departe, undeva unde se întîmpă lucruri, îi spuse şoferului.

– Bine, conaşule, acolo mergem, îi aruncă acesta peste umăr. Fix acolo unde se întîmplă lucruri.

Şi, într-un exces de bucurie inexplicabil pentru Calistrat Hadîmbu, şoferul taxiului claxonă de sperie caii unei birje ce le trecea prin faţă, apoi îşi aprinse o ţigară şi aruncă nepăsător chibritul în ochii unui tîrgoveţ care se îndrepta spre Obor, apoi notă ceva cu pixul într-un caiet, apoi se luă la întrecere cu tramvaiul pe Calea Moşilor… de data asta fără să mai sperie caii.

Cam asta a fost amintirea acelei zile bucureştene pentru Calistrat Hadîmbu, fiindcă următoarea amintire a lui a fost una în care purta uniforma unei armate de care n-avea habar şi mărşăluia împreună cu alţi cîţiva, sute, mii, nu-şi dădea seama, aşa cum nu-şi dădea seama nici cînd, nici unde se întîmplau toate astea. Dar, mai ales, habar n-avea de cele întîmplate între timp. Ştia că intrase într-un taxi, şi, iată, se trezise soldat, fără ca măcar să ştie al cui şi cu cine avea să lupte. Ori pentru ce.

Undeva, în spatele lui, un oraş se făcea una cu munţii, în culorile apusului.

– E Braşovul, îi zise cel care mărşăluia în dreapta lui.

– Braşovul? făcu el neîncrezător.

– Apăi, dragă domnule, nu ştiu cine ce ţi-o fi dat de băut ori de mîncare, că de zece zile te văz năuc, dînd din picioare ca o păpuşă automată, mîncînd, dormind şi tot aşa, fără să scoţi o vorbă, fără să dai vreun semn că ştii pe ce lume te afli.

– Şi pe ce lume mă aflu, dacă nu ţi-e cu supărare?

– Pe lumea în care am început Înverzirea, dragă domnule.

– Înverzirea? Cum adică? Ce înverzire? Cu ce înverzim? Pe cine? Ce?

O avalanşă de întrebări, o furtună, un potop şi toate, toate se năşteau în capul lui şi dădeau să iasă afară, insistente, obraznice, agresive chiar, o trăsătură a lui care nu de puţine ori îi adusese necazuri. Dar… dar… nu se putea abţine să nu întrebe – şi întrebă din nou:

– Ce înverzire, frate?

Bărbatul care mergea alături rîse gros şi binedispus.

Calistrat Hadîmbu nu află prea multe în prima lui zi de război. Fărîme de povești, frînturi de discuții la care trăsese cu urechea, astfel că povestea cu un drum străjuit de plopi, care să traverseze Europa, îi păru atunci a fi un răspuns mulțumitor la treaba cu înverzirea, chiar dacă nu lămurea toate lucrurile.

Auzi în schimb, de mai multe ori, numele lui Petrică Albu şi se gîndi că o fi vreun mare conducător de oşti, cel care-i ducea în luptă, cel care îi aştepta undeva, într-o ţară de care Calistrat Hadîmbu nu auzise în viaţa lui, Danemarca.

Se înserase cînd îşi făcură apariţia în Weidenbach şi, pînă traversară toată localitatea ca să ajungă în tabăra care-i aştepta, se întunecase de-a binelea. Cîteva făclii luminau intrările în corturi şi asta era tot ce vedeau. Noaptea, în timp ce se auzeau sforăiturile celor din paşoptul lui, Calistrat Hadîmbu întrebă cu voce tare:

– Şi? Mai departe? Ce urmează?

– Zeiden, se auzi vocea lui Dieter Dipold din Honigberg.

– Feketehalom, se auzi vocea lui Gyuri Székely din Négyfalu.

– Cotlea, se auzi vocea lui Octavian Bordenache. Apoi, tot el adăugă: de-acolo sînt eu.

– Da? No, bine, spuse Calistrat Hadîmbu, părînd împăcat cu viaţa, cu lumea şi cu el însuşi.

Apoi adormi.

A doua zi, el şi încă patruzeci şi şapte de soldaţi se treziră, ieşiră din cort şi rămaseră cu gurile căscate. Alături de tabăra lor, pe un tăpşan, se afla un dirijabil. Dirijabil, aerostat, giffard – avea mai multe nume, dar toate desemnau acelaşi obiect pe care Calistrat Hadîmbu îl văzuse odată trecînd pe deasupra barierei Colentinei. Unii dintre camarazii lui îşi făceau cruci, îşi scuipau în sîn, bodogăneau, mormăiau, vorbeau cu dumnezeul lor, un dumnezeu părăsit de popi în clipa aceea. Alţii se comportau ca şi cum nu se întîmpla nimic neobişnuit, ca unii deprinşi cu aşa ceva.

Măgăoaia era imensă – sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Cînd o zărise pe cer, deasupra Bucureştilor, îi păruse enormă în comparaţie cu orice alt lucru pe care-l mai văzuse el zburînd. Aşezată însă pe sol, în faţa lui, părea uriaşă pe lîngă orice alt mijloc de transport pe apă, prin aer ori pe uscat, pe care să-l mai fi pomenit el vreodată.

Se încolonară cîte doisprezece, aşa suna ordinul, aliniaţi, pregătiţi pentru onor. În faţa lor apăru un bărbat înalt, tuns scurt, îmbrăcat în negru, care ţinea în mîna stîngă un iatagan imens, ascuns într-o teacă lucrată cu mare artă prin cine ştie ce atelier al lumii. Tunica îi era tivită cu fir auriu, pe partea stîngă a pieptului avea înşirate medalii dispuse cîte patru, pe patru rînduri, manşetele erau lungi, pînă aproape de coate, cusute cu fir şi ele, la fel şi vipuşca pantalonilor. În picioare avea ghete înalte, care-i ajungeau pînă aproape de genunchi, iar pe ghete, de la genunchi la glezne, de jur-împrejur, patru rînduri a cîte şapte plăci aurii pe cea din stînga, iar pe cea din dreapta doar un rînd, acoperindu-i şiretul din faţă.

Peste un ochi avea un petic negru prins cu o curea care-i înconjura capul. Cele două stele mici de pe gulerul tunicii îi lămuriră pe cei care erau mai vechi că omul era locotenent.

Zise:

– Sînt Andrian Burghelea şi, începînd de azi, sînt comandantul vostru. Voi sînteţi paşoptul meu. Dacă vă intră asta în cap, pe celelalte le vom rezolva noi… Şi-acum, îmbarcarea!

Cei patruzeci şi opt stăteau drepţi, încremeniţi cu privirile la el. Nu se mişca nimeni. Nu şoptea nimeni. Poate nici nu respira nimeni.

Andrian Burghelea le făcu un semn spre dirijabil şi de-abia atunci detaşamentul se puse în mişcare.

Apropiindu-se de navă, Calistrat Hadîmbu îi văzu numele scris pe o latură, cu litere roşii, mari, cu scrisul acela nou pe care-l foloseau domnii şcoliţi la Paris şi la Viena şi pe care-l învăţase şi el de la popa Brăteanu din Vizireni. Aerostatul se numea Chiotul Răzbunării. Şi tot în acel loc, sub noile litere, descifră şi celălalt nume, cel vechi, care fusese acoperit cu vopsea albă: Hektorfasza.

– Ce înseamnă Hektorfasza? întrebă Calistrat Hadîmbu cînd se văzură îmbarcaţi.

Unii dintre camarazii lui izbucniră în rîs, un rîs lăbărţat, slinos, insinuant, batjocoritor, un rîs de căţea în călduri, un mieunat de pisică încoţopenită noaptea prin boscheţi… un rîs pe care Calistrat Hadîmbu nu ştiu cum să-l ia, ca pe o ofensă ori ca pe un motiv de veselie…

Iar cînd rîsul păru să se domoleasacă, Andrian Burghelea se lăsă să alunece în jilţul lui de comandant şi rîse şi el, înteţind rîsetele celorlalţi.

– Ce pula lui Hector să însemne? prinse curaj şi se chinui Florin Comşa din Făgăraş să zică, printre grohăiturile care ţineau loc de hohote. Asta înseamnă, mă, “pula lui Hector”! Acum eşti fericit?

Hohotele deveniră generale, patruzeci şi opt de oameni rîdeau de se cutremura dirijabilul. Şi cu Andrian Burghelea, patruzeci şi nouă.

– Şi de ce i-a zis aşa, domnule? Cine i-a zis? Cum să-i zici aşa unui dirijabil?

Apoi Calistrat Hadîmbu află povestea lui Hunyadi Ferenc, fostul căpitan al dirijabilului, care, într-o bună zi, a fugit şi s-a ascuns la Schitul Tarniţa. Iar dirijabilul i-a fost dăruit de Petrică Albu lui Raul Colentina, în semn de preţuire şi recunoştinţă că acesta i-a salvat viaţa în bătălia de la Jihlava, din Boemia. Iar Raul Colentina l-a botezat Thymos, dar îi zicea Mînia lui Ahile. Apoi, într-o zi, Petrică Albu l-a chemat pe Raul Colentina la sfat, apoi l-a chemat şi pe Andrian Burghelea.

Şi au vorbit şi au vorbit şi au vorbit…

Iar cînd a ieşit de-acolo, Raul Colentina avea pe gulerul tunicii o stea mare, de sublocotenent, era comandantul armatei terestre şi primise trenul care se chema Lynxul Nimicitor, ca tren-sublocotenent. Mai grozav decît trenul lui Raul Colentina nu era decît Navalonul…

Iar cînd Andrian Burghelea a ieşit de-acolo, avea o misiune de îndeplinit, patru stele mici, de căpitan-sublocotenent, pe gulerul tunicii, şi un dirijabil în comandă. Pe care l-a botezat Chiotul Răzbunării, dracu’ ştie de ce, care era răzbunarea şi de ce era nevoie de un chiot. Clar?

– Ighen. Da’ Thymos ce înseamnă?

Şi iar rîsete, că doar nu era să stea să se plîngă de ce rău e să fii în război. Şi oricum nu ştia nimeni ce înseamnă Thymos. Nici unul dintre ei. Pe cei cîţiva membri ai echipajului nu-i întrebă nimeni. Şi nici pe Andrian Burghelea nu îndrăzni nimeni să-l întrebe.

În dimineaţa următoare intrară la program.

Făceau instrucţie de front, exerciţii de tragere, antrenamente de lupte şi scrimă, tir sau aruncarea grenadelor, se învăţau cu tot felul de arme, unele dintre ele necunoscute lor pînă atunci – cum erau arbaleta şi nunceagul – altele mai puţin folosite ca arme de luptă corp la corp – cum era suliţa.

Îi pasionau peste poate antrenamentele de scrimă, şi nu de dragul fandărilor sau al cine ştie căror scheme secrete, ci al varietăţii lamelor cu care luptau. De la spada vest-europeană la paloşul străvechi, de la iataganul turcesc la katana japoneză şi falxul dacic, nimic nu rămînea nefolosit, neînvăţat. Pumnalul otoman, drept, pumnalul indian, ca un şarpe, sica în formă de seceră…

Dar cel mai mult şi mai mult aşteptau sesiunile de trageri la poligon. Poate pentru că aveau ocazia să se mai proptească şi ei cu picioarele în pămînt, să mai vadă cerul deasupra capului, să mai miroasă copacii, aerul îmbibat cu izul de bălegar al cîmpurilor – toate astea le dădeau sentimentul că erau vii, că lucrurile care li se întîmplau chiar se petreceau în viaţa lor şi nu în vreun vis ori în vreo închipuire. Sau poate că atunci aveau ocazia să fie războinici ai anilor pe care-i trăiau, nu cu săbii, nu cu pumnale şi arbalete şi cine mai ştie ce relicve ale istoriei, ci cu revolverele domnului Colt sau cu păcănitoarele domnilor Borchardt, Mauser şi Browning, ca să nu mai vorbim de tunul-mitralieră al lui Hiram Maxim, arme noi, de care numai cunoscătorii ştiau. Iar lor chiar le plăcea să se dea drept cunoscători, să se considere un soi de detaşament de elită, o grupă de şoc al cărei ţel nu era mirosirea sudorii inamicului în îngălate lupte corp la corp, ci victoriile rapide, pe nevăzute şi pe neştiute. Ceea ce, pînă la urmă, asta şi erau, cu toate că nimeni nu le-o spusese clar, în faţă.

Uneori, cînd li se părea că lîncezesc, se întrebau unii pe alţii la ce le-or trebui toate astea, cine o să-i caute acolo sus, în dirijabil, ca să-şi poată folosi noile cunoştinţe. Dar veneau apoi momentele în care erau aruncaţi în luptă şi înţelegeau atunci că ei nu sînt soldaţi de rînd ai armatei lui Petrică Albu, ci Lovitura Aerului, cum auziseră vorbindu-se deja prin cîrciumi, echipele pentru operaţiuni speciale care făceau mai mare prăpăd printre inamici decît o întreagă hoardă de bătăuşi bezmetici aruncaţi în luptă cu ochii închişi şi cu săbiile în mîini.

Din cînd în cînd, cîte unul, doi dintre ei – uneori mai mulţi – erau lăsaţi prin vreo tabără şi nu mai auzeau de ei.

În locul lor erau aduşi alţii şi, pe măsură ce înaintau spre nordul Europei, cei care veneau erau tot mai bine pregătiţi, se vedea că simţiseră tăişul sabiei şi auziseră vîjîitul gloanţelor pe lîngă urechi.

În lunile următoare înşirară ca pe aţă oraşele la înfrîngerea cărora participaseră, căpitanul Andrian Burghelea dovedindu-se un comandant de nădejde, inspirat şi cu ştiinţa luptelor aeriene, dar şi un bun strateg al acţiunilor rapide, de noapte sau de zi. Ba, mai mult, avea şi un simţ practic deosebit, o intuiţie sau naiba ştie cum îi spune, dar şi bani şi relaţii, asta era clar! Ideeea e că pe Chiotul Răzbunării fuseseră instalate opt tunuri Hiram Maxim, două în faţă, două în spate şi cîte două pe lateralele dirijabilului, asta după ce îi fusese schimbat învelişul cu unul la fel de subţire, dar prin care greu treceau gloanţele. Chiotul Răzbunării devenise o adevărată cazemată zburătoare, spaima cetăţilor asediate şi a giffardelor de luptă.

Nici mişcările de la o duzină la alta nu se mai produceau ca pe vremuri, aşa încît, într-o zi, Andrian Burghelea îi adună pe toţi în faţa Chiotului Răzbunării şi îi strigă într-o anumită ordine, aşezîndu-i în grupe de cîte doisprezece. Apoi le spuse:

– Sînteţi patru duzini şi aşa veţi rămîne de-acum încolo, în formaţiile astea, cu treburile pe care am să vi le dau. Şi cu numele pe care am să vi le spun.

Se plimba prin faţa lor, cu o mînă la spate şi cu cealaltă, în care ţinea iataganul, gesticulînd de parcă doar vorbele nu îi erau de-ajuns spre a se face înţeles. Sau pentru că-i lipseau bătăliile… Ori poate ca să nu se lenevească iataganul ăla de se zicea prin cîrciumi că l-ar fi dobîndit în luptă şi că încă mai avea pe el sîngele fostului stăpîn…

– Voi sînteţi Dragonii valahi şi veţi fi trăgătorii şi servanţii tunurilor.

– Voi sînteţi Icarii albaştri, echipajul de bord care va conduce de-acum Chiotul Răzbunării.

– Iar voi sînteţi Lupii Daciei şi voi Zăganii neostoiţi, echipele de asalt, cele care, din cînd în cînd, vor avea misiuni de luptă la sol.

Calistrat Hadîmbu era unul dintre Zăganii neostoiţi, alături de mai vechii lui tovarăşi Anghel Papacioc, Antonie Zgondrea, Titi Vasiliu, Iorgu Baldovin…

Dar nici în lunile alea, petrecute între bătălii şi cititul cărţilor şi revistelor lui Burghelea, pe care acestea le ţinea într-un cufăr, dar din care le dădea cu mare plăcere şi lor, celor care ştiau să citească, nici în acele luni Calistrat Hadîmbu nu avu prilejul să-l cunoască pe Raul Colentina, despre care se spunea că ajunsese jupîn, adică era de rang, stătea la masa lui Petrică Albu, era chiar sfetnic al acestuia.

– Da’ cine e, domne, Raul Colentina ăsta, că parcă nici nu e adevărat, parcă e doar un personaj de poveste… Nu l-a văzut nimeni? Nu-l ştie nimeni? întrebă el într-o zi, cînd Andrian Burghelea era plecat.

Pe comandant nu îndrăznea să-l întrebe, îndrăznelile lui aveau şi ele o limită, iar aceasta se chema Andrian Burghelea.

Într-adevăr, nici unul dintre camarazii lui nu putea spune că-l cunoaşte, că l-a văzut vreodată. Nici măcar cei mai vechi în lupte, cei care îl cunoscuseră pînă şi pe locotenentul Petrică Albu…

– Şi ăsta de ce e tot locotenent, fraţilor, dacă acu’ conduce ditai armata? De ce nu l-au făcut şi pe el general?

– Cine să-l mai facă pe el general, cînd acuma el îi face pe ceilalţi ce vrea el? spuse Antonie Zgondrea, un fost negustor din Calafat, fugit în lume asemeni lui Calistrat Hadîmbu şi înrolat în armată ca şi acesta, cules de pe străzile Bucureştilor adică, mai precis din mahalaua Manea Brutaru, unde se deda şi el la kiramelele, că altfel, s-avem pardon, era om curăţel de felul lui.

Şi începură nişte şuşoteli între ei, acolo, din care, pînă la urmă, înţeleseseră cu toţii cum stăteau lucrurile.

Iar lucrurile stăteau aşa:

Cînd Petrică Albu l-a făcut pe Andrian Burghelea căpitan şi i-a dat comanda dirijabilului, l-a făcut de fapt căpitan-sublocotenent şi era cel mai mare grad cu steluţe mici. Deasupra lui mai era doar gradul de sublocotenent – şi, din cîte ştiau ei, existau doar trei, care erau şefii armatelor aeriene, maritime şi terestre. Peste sublcotenent era locotenentul şi ăsta era unul singur, Perică Albu, comandantul suprem al armatei. Sub căpitan-subocotenenţi, care puteau fi comandanţi de dirijabile, de nave maritime şi de trenuri, erau colonel-sublocotenenţii, cu trei stele mici, sub ei erau maior-sublocotenenţii, cu două stele mici, iar ultimii care aveau stele mici pe gulerul tunicii erau general-sublocotenenţii, cu doar o stea, acest grad avîndu-l cei care erau generali în ziua în care Petrică Albu hotărî să reorganizeze armata, iar asta se întîmpla cu o zi înainte ca lui Andrian Burghelea să-i fie repartizat Chiotul Răzbunării.

După ce puseseră cap la cap tot ce ştia fiecare, rămăseseră privindu-se unii pe alţii derutaţi, mai derutaţi decît erau înainte de a se lămuri.

– Şi Petrică Albu ăsta chiar e singurul locotenent care a mai rămas? întrebă din nou Calistrat Hadîmbu, aşa cum avea el obiceiul s-o facă uneori, cînd i se ura cu binele – cum zicea Anghel Papacioc din Cosîmbeşti.

Stînd aşa, ciucit într-o parte a compartimentului în care-şi duceau viaţa între două bătălii, Titi Vasiliu, un bărbat trecut bine de patruzeci de ani, din Nicolina Iaşilor, ridică privirea de la maşina de scris pe care o muncea acolo, pe genunchi, şi spuse către Calistrat Hadîmbu:

– Mă, într-o zi o s-o păţeşti din cauza întrebărilor tale.

– Păi vreau să ştiu, nea Titi. Cum poate să facă rău cuiva faptul că vrea să ştie pe ce lume trăieşte?

– Da, dar… ştii… unii oameni au tainele lor şi e bine ca ele să rămînă ceea ce sînt, adică taine. Bine şi pentru oamenii ăia, bine pentru toată lumea. Şi nu numai oamenii, dar lucrurile toate au tainele lor…

– Auzi, mă? interveni Sandu Vişinescu, ăla de zicea că e din Mîndra, dar locuia în Lisa. Da’ dacă maică-ta ar avea un secret mare, mare de tot? Dacă ar avea un secret cu naşterea ta? Cu făcutul tău, mai bine zis. Ei? Cum ar fi?

– Tu să nu te iei de mama, da?

Ochii mînioşi ai lui Calistrat Hadîmbu scăpărară aruncînd parcă scîntei de jur-împrejur, parcă strigînd întrebări de felul: „care te mai iei de maică-mea, bă?!”

Nimeni nu se mai luă de maică-sa, dar şi el înţelese atunci că lucrurile sînt lucruri pentru toată lumea şi, mai ales, că ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.

Drept îi că înţelese el, Calistrat Hadîmbu, atunci, lucrurile astea?

Se pare că nu, dacă ne luăm după feţele palide ale mesenilor, cînd, într-o seară, la masă, Calistrat Hadîmbu puse unuia dintre musafiri o nouă întrebare din alea, de-ale lui.

Erau la Suseni, în Haţeg, doar patru dintre ei – el, nea Titi Vasiliu, Florin Comşa, Gyuri Székely – plus comandantul Burghelea, în casa lui Kendeffy bacsi, care chemase şi cîţiva oameni de vază din sat, ca domnul Colţ, pădurarul Nicu Deac şi felcerul Pataki. La masă mai era un oaspete venit tocmai de la Homorod, domnul Teutch, şi acestuia i se adresase Calistrat Hadîmbu cînd ţuica dezlegă vorbele, mai mult să se dea mare cu ce citise el prin cărţile şi prin ziarele lui Burghelea:

– Şi, domnule Teutch, ce mai ştiţi de Luiza şi de marele Jules Verne?

În acel moment se lăsă o tăcere ce se asemăna cu liniştea adîncă de dinaintea
bubuiturilor de tunet. Şi, într-adevăr, ca într-o carte, tunetul izbucni, dar un tunet de ţipete, de strigăte care făcură să tremure sufrageria bunului domn Kendeffy.

– Ieşiţi afară! Ieşiţi afară! încă se mai auzea vocea neamţului cînd ei ajunseseră deja pe tăpşanul unde lăsaseră Chiotul Răzbunării.

Cui să-i mai ardă de celebrul castel, care se iţea în zare pe-un umăr de munte? Lor, cu siguranţă, nu, aşa că intrară degrabă în burta măgăoaiei.

– Ce? Ce-am zis? întreba nedumerit Calistrat Hadîmbu, căutînd cu privirile spre camarazii care rîdeau pe înfundate, deşi nici ei n-ar fi putut spune ce anume provocase reacţia oaspetelui şi-i lăsase pe ei fără bunătăţile de pe masă, lucruri pe care ostaşii lui Petrică Albu nu le mai văzuseră cam de mult şi pe care de-abia aşteptau să le atace la baionetă, cum s-ar zice.

Doar Andrian Burghelea zîmbea pe sub mustăţile răsucite, gîndindu-se că nu se face să pomeneşti dinaintea unui tată numele celui care i-a sedus fiica.

După încă două luni, cele patru duzini comandate de Andrian Burghelea ajunseră, în sfîrşit, în Danemarca.

Nu mai erau aceiaşi patruzeci şi opt de soldaţi. Rînd pe rînd, cei căzuţi la datorie fuseseră înlocuiţi cu alţii. Printre dispăruţi, Calistrat Hadîmbu îi număra pe cei din duzina lui: Anghel Papacioc, Antonie Zgondrea, Mihai Cojenel, Şerban Bălăceanu şi Victor Nuţu. De dincolo, de la ardeleni, lipseau Virgil Iaru, Cornel Urs şi Dan Creţu.

În locul lor veniseră oameni adunaţi de la unităţi dezmembrate, că nu peste tot războiul mergea aşa de bine cum le mergea lor: Schmidt Carol Erwin din Szatmar, Florin Oproiu din Hermannstadt şi Aliodor Cîrlea din Alba Iulia la Lupi, Nicu V. Cuniche din Slobozia, Bebe Haralambie din Colentina, Liviu Gegiuc din Miroslava şi Adrian Nechita din Focşani la Zăgani, şi… şi… tot la Zăgani…

Într-o zi îşi dezmorţeau oasele, alergau după fluturi pe un cîmp pe care odihnea măgăoaia şi unde urma să li se alăture un nou camarad, în locul lui Mihai Cojenel din Grădiştea, care pierise într-o încăierare, într-o cîrciumă din Berlin.

Şi numai ce se învîrteji deodată praful de pe drum, de ziceai că-l aleargă cineva cu pocea, de se făcu aidoma unui şarpe gros cît un stat de om şi lung, lung… cam cît era poteca de la drum pînă la ei. Şi mai era şi zgomotul acela de ziceai că trec huruind o duzină de dirijabile pe deasupra lor şi mai multe nu.

Apoi se treziră că privesc cum o femeie coboară de pe o motocicletă. Că femeie părea, după forma trupului, măcar că era îmbrăcată în pantaloni de piele şi jachetă şi avea pe cap o cască lipită de creştet şi de obraji, peste care îşi pusese protectorii ca să-i apere ochii de praf şi de lumină.

Cînd coborî din şa, îşi scoase protectorii şi toţi bărbaţii îi văzură ochii albaştri, mai albaştri decît cerul luminos de deasupra, şi nu mai avură nici un dubiu că noul lor camarad era o femeie. Iar cînd îşi scoase şi casca… toţi rămaseră muţi de uimire, pînă şi comandantul Andrian Burghelea avu parcă un suspin pe buze cînd părul ei scăpă din strînsoarea căştii şi îi căzu pe lîngă urechi, aşezîndu-se pînă aproape de umăr, frumos şi rînduit şi… albastru. Suspinul căpitan-sublocotenentului era un cuvînt: Magda…

– Magdalena Ghica mă cheamă, le strigă ea noilor camarazi. Adică Magda…

– Magda cum laude, şopti Andrian Burghelea şi surîse acolo, în uşa Chiotului Răzbunării, unde se afla, nu se ştie dacă vreunei amintiri sau… cine ştie? Şopti: „femei cu zbaturi şi cu vîsle…” în timp ce Magdalena Ghica trecea pe lîngă el, intrînd în măgăoaie, trecea zîmbind pe lîngă el, lăsînd în urmă un

– Comandante…

şi primind un

– Magda…

aşa cum se salută de obicei un comandant cu noul soldat venit să-i completeze grupa.

Patruzeci şi șapte de perechi de ochi rămăseseră acolo, în uşa dirijabilului, patruzeci şi șapte de limbi se învîrtiră în peşterile gurilor morfolind vorbele „ce Chiotul răzbunării…”, aşa cum, mai în urmă cu nişte ani, ar fi spus „ce Pula lui Hector…” sau, şi mai în urmă, „ce Mînia lui Ahile a fost ASTA?!!!”. O duzină erau cei care serveau pe tunurile-mitralieră, o duzină era echipajul propriu-zis al măgăoaiei, iar două duzini (mai puțin unu) erau caftangiii de meserie. Cu totul patruzeci şi șapte de indivizi trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, patruzeci şi șapte de bărbaţi pentru care femeile nu mai însemnau de mult altceva decît o tăvăleală în fugă prin aşternuturile slinoase ale hanurilor. Şi totuşi, în acea zi, patruzeci şi șapte de bărbaţi se îndrăgostiră de Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude, şi habar n-aveau de ce i se spunea aşa…

În afară de Andrian Burghelea.

În afară de Andrian Burghelea, care rămăsese cu zîmbetul ăla tîmp pe faţă… Ori… ce era-n capul lui? Ce voia el să zică? Nu cumva că o cunoştea pe Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude? Nu cumva că o cunoştea foarte bine pe Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude? Nu cumva zîmbea aşa pentru că o fi trecut prin viaţa ei cîndva, şi prin aşternuturile ei cîndva, şi prin ea, prin Magda cum laude, cîndva? Nu cumva?

Din ziua aceea nimic n-a mai fost cum era la bordul Chiotului Răzbunării.

(restul povestirii poate fi găsit în antologia Steampunk. A doua revoluție, ed. Adrian Crăciun (Millennium Books, 2011)