Cei fără nume pe copertă

Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.

Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voiam să mă fac traducător, mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.

Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, acuși împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot… Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.

Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.

Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind… Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.

Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale ale literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn…

Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este… Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.

În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.

Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau… e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu… Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.

Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.

Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.

(articol publicat în Observator cultural, Nr. 606, 22 decembrie 2011)

 

Reclame

O carte suedeza: Lycke, de Mikaela Bley

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Am scris despre cartea Mikaelei Bley pe Crime&Cafele.

 

O carte de Liviu Radu

În acest weekend, 15-16 septembrie, se desfășoară, la Biblioteca Națională, SCI+FI FEST, un festival al științei și al literaturii SF, organizat de revista Știință&Tehnică. Este a treia ediție.

Între cele cîteva edituri prezente la eveniment, se găsește și Editura Vremea, cu cele două volume publicate în vara asta în noua colecție ICAR.

Despre cartea lui Liviu Radu, aflată la a doua ediție, am scris în Dilemateca, nr. 69/2011, cu ocazia apariției primei ediții (Eagle Publishing House, 2011, Colecția Eagle MassMasters, ediție electronică). Și am scris așa:

 

A patra secretară

Istoriile alternative (ucroniile) au un loc bine definit în literatura de gen pe care o numim SF, deși mulți recunosc în SF doar povești cu nave cosmice și roboți, Star Trek, Star Wars, Battlestar Galactica și alte „povești pentru copii“, care numai pentru copii nu sînt. Dar propaganda sprijinită pe dezinteres face cît un curs de socialism științific…

Lviu Radu este scriitorul român cel mai puternic atras de ucronie, pe lîngă zeci și zeci de povestiri la temă el trecîndu-și în CV chiar volume cum sînt Constanța 1919 (ProLogos, 2000) sau Modificatorii (Millennium Books, 2010).

Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade (Eagle, 2011) reprezintă o revenire a lui Liviu Radu la tema lui predilectă. Doamnele din titlul romanului sînt Lena, Hilde și Greta, iar acei „bărbați foarte cumsecade“ care le-au fost șefi sînt Adolf Hitler, Rudolf Hess și Josef Mengele. Asta într-o epocă în care Adolf Hitler a ajuns președintele Partidului Comunist German și este, cel puțin într-o primă fază, aliatul lui Stalin, cu care a pus la punct un plan de cucerire a Europei și răspîndire a comunismului pe tot continentul.

Liviu Radu lucrează cu planul la vedere, imaginînd un chestionar alcătuit din unsprezece întrebări la care celor trei femei li se cere să răspundă. Iar răspunsurile lor se împletesc, capitol după capitol, întrebare după întrebare, evocînd începuturile carierelor lor (copilăria, școala), sfîrșitul, puncte de răscruce în istoria alternativă a Republicii Democrate Federale Germania, explicații (imaginate) pentru gesturi sau fapte (reale), portrete ale celor trei șefi (chiar patru, pentru că Greta, înainte de Mengele l-a mai avut șef pe Ernst Thälmann, din cauza căruia a ajuns în lagărul de la Auschwitz, unde a stat pînă la sfîrșitul războiului, în 1954 – e ucronie, da?). Departe de a fi niște declarații seci, limitate strict la întrebări, cele trei personaje își relevă viețile de supraviețuitoare ale acelor vremuri.

Iar tu, cititorul, te surprinzi afundat în roman, dai pagină după pagină ca și cînd ai citi un thriller, trecînd de la povestea Gretei și aventura ei la Auschwitz (incluzînd aici și o cerere în căsătorie) la povestea care a dus-o pe Lena în apropierea familiei Urdăreșteanu, cu parfumul ei interbelic (tare bine i-ar sta lui Liviu Radu să scrie un roman cu acțiunea în acea perioadă, îmbinînd personaje fictive cu personaje reale din istoria României!) sau la povestea salutului roman și cum a ajuns el să fie preluat de Hitler, la transformarea funcției (umile) de secretar general a lui Stalin în funcția de șef al partidului, la parada de 1 Mai 1954 cînd au fost uciși în tribună Himmler, Heydrich, Canaris, Goebbels, la atacul american cu bomba atomică asupra Stalingradului…

Întrebare: oferă Chestionarul… răspunsuri și la întrebările privind comunismul românesc? Citiți și veți afla. Nu e nevoie să fiți de acord cu autorul tot timpul. Dar – că vreți sau nu vreți – veți trece printr-o mare de întrebări, veți căuta să răspundeți la ele. Într-un fel, cititorul devine a patra secretară, și cele trei destine vor fi însoțite, în paralel, de un al patrulea, pe care nu Liviu Radu îl va scrie, pentru care nu Liviu Radu va nota răspunsurile, ci, evocîndu-și viața sub comunism, însuși cititorul…

Cartea lui Liviu Radu se găsește la o singură librărie online și doar în formate electronice, pentru e-readere. Este calificată în finala concursului de roman SF organizat de Eagle Publishing House și Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, al cărui cîștigător va fi anunțat cît de curînd.

Am citit-o de-abia în aceste zile, deși o am (un exemplar tipărit!) din noiembrie. Și am aflat: o carte de Liviu Radu nu se citește oricum, oricînd. Ea se citește imediat ce ai pus mîna pe ea. Altfel vei regreta întîrzierea.

Drepturi și strîmbe

La cererea publicului (oh, vai!) pun aici un articol pe care l-am publicat în 2011 în Observator cultural.

Drepturi și strîmbe

 

Am dat peste o discuție pe net – de data asta pe Facebook – în care revenea veșnica problemă a trăitului din scris pe plaiurile mioritice. Ideea era că dacă pentru un roman nu primești măcar atîția bani cît să te întreții (să-ți întreții familia?) un an, totul e în zadar. La ce să mai scrii? Și tot înainte, con brio și sostenuto, ma non troppo. Discuția nu diferea prea mult de altele și altele care, în mare, decurg cam la fel, iar ce scriu eu mai departe nu reproduce nimic din acea discuție, ci încearcă să construiască un model al acestor discuții strîmbe despre drepturile de autor.

Și cum decurg discuțiile astea? Cam așa: dă-i cu tirajele de numai 1000 de exemplare (de parcă tot scriitorul român ar vinde 1000!), dă-i cu editorii țepari care iau pielea de pe bietul autor și sug sîngele scriitorimii care ea, scriitorimea, scoate capodoperele pe bandă rulantă, nu se știe „cum naiba se apucă de editat cărți numai de-ăștia care habar n-au ce e aia literatură sau doar făcători de cărți de-ale lui Sandra Brown, Dan Brown (că toate sînt cam brown prin zona asta) și alți Coruți și… Și pînă și Cărtărescu, domnilor, se prostituează, publică volume din acelea despre care mi-e rușine, zău, să spun că le-am cititˮ auzi la tot pasul din partea unor intelectuali fini, despre care n-ai zice că dau banii pe așa ceva, deși știu exact despre ce e vorba cînd cumpără De ce iubim femeile, dar o cumpără și nu pot să înțeleg de ce, decît doar dacă o cumpără numai pentru a-i trage un perdaf autorului, că tare bine se simte toată gînsăcimea cînd poate să-l tragă de urechi pe Cărtărescu, de la scriitori la scriitorași și bloggeri și bloggerași… să arate, astfel, că nu-i nici el vreun extraterestru, vreun galactic, e și el om, adică o ființă cam ca mine și ca dumneavoastră, cinstiți cititori…

Și la urma urmei cît costă să scoți o carte în România? Asta este o întrebare care apare de fiecare dată cînd vine vorba despre trăitul din scris și, în general, despre publicare, pentru că, am impresia, undeva lucrurile încep să se încețoșeze. Pe de o parte scriitorimea se lamentează că nu se poate trăi din scris, iar pe de alta aceeași scriitorime vorbește despre publicarea pe bani (și să vedeți cu cîtă naturalețe o face, de parcă asta ar fi normalitatea, ca autorul să-și plătească publicarea! De parcă toată lumea publică pe banii proprii, ăia de n-o fac însemnînd că au pile, au pe cineva etc.). Adică ce să înțeleg de aici? Că ei, scriitorimii lamentoase, nu îi acceptă nici o editură cărțile spre publicare? Și dacă e așa, de unde pretenția de cecuri grase? Sau e doar neștiință, necunoaștere a realității? Poate ea, scriitorimea asta, își imaginează că banii îi dau editorii de la ei din buzunar (bani primiți moștenire sau luați pe o casă pe care tocmai au vîndut-o, nicidecum încasați pe cărțile produse și vîndute) ca un premiu pentru anii îndelungați de stat în curșezut în fața calculatorului (mașinii de scris? Cred că unii încă mai folosesc mașina de scris, că prea o iau la fugă cînd aud de e-mailuri, de internet etc.). Poate ea, scriitorimea despre care vorbesc, își imaginează că banii primiți de autor nu are nici o legătură cu vînzările. Că banii sînt așa, ca un fel de premiu al Academiei, li se dau pentru valoarea inestimabilă etc. și etc.

Cum naiba să stai liniștit cînd auzi mereu și mereu aceleași lucruri spuse la nesfîrșit într-un salon de autiști care refuză cu încăpățînare să accepte că acest capitalism dereglat în care trăim și în care piața editorială este și ea o parte, are totuși regulile lui, chiar dacă nu pare a le avea. Iar una dintre ele e simplă, simplă de tot: facem un produs care se vinde, avem bani. Nu se vinde, nu avem nici bani. Ba chiar mai rămînem și cu datorii. Dar asta e (evident!) doar treaba editorului, datoriile sînt ale lui, scriitorul participă doar la cîștig. Cu asta nu spun – doamne ferește! – și rog a nu se interpreta așa, că scriitorul ar trebui să participe și la pierderi. Dar dacă s-ar gîndi măcar la asta… n-ar fi rău, poate ar avea o atitudine mai constructivă.

Am intervenit în discuția despre care vorbeam la început, nu știu de ce, chiar nu știu, poate pentru că de ani de zile asist la aceleași lamentări și nu aud pe unul să zică și „băi, dar banii nu au legătura cumva cu vînzările?ˮ (Oricum, dacă se întîmplă asta, vinovatul pentru puținătatea exemplarelor dorite de cititori este editorul care nu știe să promoveze cărțile, în nici un caz autorul, producător de cărți care nu interesează pe nimeni) Am intervenit și am zis că probabil Stephen King nu vinde 1000 de exemplare și poate de-aia are bani mulți. Știți ce mi s-a spus? Că Stephen King nu vinde el carțile, de asta se ocupă editura. Acuma… ce să zic? Omul avea dreptate, nu l-a văzut nimeni pe King cu taraba la piață. Sau, în tinerețe, o fi făcut-o și pe-asta? Nu știu.

Știu însă că nici pe-acolo, prin lumea aia în care scriitorii trăiesc din scris, lucrurile astea nu se întîmplă de la prima carte (da, sigur, există și excepții, peste tot sînt excepții, întotdeauna sînt excepții, uneori cîte un scriitor dă lovitura cu prima carte), oamenii nu-și lasă serviciile decît atunci cînd cărțile lor au început să se vîndă în tiraje mari, atunci cînd ei ajung să scrie cam o carte pe an, cînd li se vînd constant cărțile, toate cărțile, și de aici le vin banii (plus articole, interviuri, cnferințe etc.).

Cîți scriitori români publică volume care merg în trei-patru-cinci ediții și se vînd constant ani la rînd? Pe piața de carte excepțiile se cheamă „scriitori celebriˮ. Iar scriitorii celebri au public, au un public al lor și nu e neapărat necesar ca publicul acesta larg să fie același. Eu cred că fiecare scriitor își creează propriul public, dar și-l creează oferindu-i cărți care să-l intereseze, care să-l facă să bage mîna în buzunar și să cumpere acele cărți. Ce cărți mai citește acel public? Cine poate ști? Și doar n-o să facă scriitorul (și sigur nici editorul) concurs pentru ocuparea posturilor de public, de fani! Nu scriitorul își alege publicul, publicul îl alege pe el. Nu publicul trebuie să fie interesant, scriitorul trebuie să fie.

Așa că, dragi prieteni scriitori, puneți mîna și scrieți cărți care să intereseze publicul, indiferent dacă e vorba de cel doritor de Pavel Coruț sau de cel care se calcă în picioare după cărțile lui Liiceanu-Pleșu-Patapievici sau de cel care stă cu Orbitorul pe birou (indiferent dacă-l ține acolo ca să-l citească sau doar ca să-l vadă lumea), vindeți 10-15.000 de exemplare pe an, an de an, și atunci mai vorbim despre trăitul din scris.

Evident totul, cu cifre cu tot, este valabil și pentru scriitorii de F&SF. De unde să scoată ei peste 10.000 de cititori? De-acolo de unde i-au scos și cărțile lui Frank Herbert.

(Observator cultural, Nr. 591, 9 septembrie 2011, rubrica FANTASY & SCIENCE  FICTION)

*

Articolul este inclus în sumarul celui de-al treilea volum de publicistică (titlul nu este încă definitivat) care va apărea în această toamnă.

 

Ultima cină la Giotto. Capitolul 4

(finalul capitolului 3, modificat)

– Ce facem, unde mergem? Mergem la mine? La tine? În oraș, la vreun bar? Sau îl suni pe Homer Goian și mergem la el?

Felix stătea în scaun, nici măcar nu-și pusese centura, stătea așa și se uita în față și nu zicea nimic.

– OK, am înțeles. De fapt, sînt așteptată la masă…

– La masă? se miră Felix. Nu e prea devreme?

– La masă la mine, la IML. Pe masa mea, în sala rece, mă așteaptă un cadavru… Mai știi?

Felix ar fi rîs, în mod normal, dar după secvența abia încheiată nu știa dacă era o atitudine potrivită, nu știa cum ar fi interpretat ea rîsul lui, nu știa nimic. Așa că tot ce găsi mai nimerit să spună fu asta:

– Da, de fapt și eu trebuie să trec pe la birou. Ne vedem diseară?

– Da, diseară. Sper să termin într-un timp rezonabil. Te iau de la birou sau de-acasă?

– Depinde cînd termini. De la birou, aș zice. Dacă plec și e cazul să mă iei de-acasă, îți dau un sms. Bine?

– Cum zici tu. Atunci ne auzim.

– Ne vedem. Pa!

– Pa!

 

  1. Plăcintă cu mere

 

Felix Ionescu n-a fost bun de nimic în următoarele ore. A reușit să dea cîteva telefoane, să se asigure că subalternii lui fac ce trebuie să facă, în rest… În rest s-a tot perpelit: de la birou sau de-acasă? De-acasă sau de la birou?

Adevărul e că tare-ar fi vrut ca Amanda să vină să-l ia de-acasă. Nu știa de ce…

Ei, nu știa! Ba știa foarte bine. Credea, spera, se gîndea, visa, plănuia, simțea, tînjea, îi era dor, îi era foame, îi era sete, îi era, îi venea, îi…

Ar fi vrut, așa cum a vrut mereu, zi de zi, seară de seară în ultimele luni, să se întîmple secvența în care ea suna la ușa lui, el îi deschidea, ea îi sărea în brațe… Ba nu, nu-i sărea în brațe, i se lipea de trup, îl înconjura cu brațele wrap your arms around my body își băga fruntea în gîtul lui, îl mirosea în groapa aia de sub gît, dintre clavicule, în care el – ea știa asta, sigur că știa! – își arunca ultimul fîs din tomfordul de pe policioara de sub oglinda de la baie, iar el îi mirosea părul și îi cuprindea umerii firavi cu brațele care-i coborau apoi spre șoldurile ei copilărești, băiețești aproape, pentru ca, odată ajunse pe coapsele ei, să o tragă cu putere spre el, să și-o lipească de pîntece, și de piept, și de gît, să se înfășoare în jurul ei, să o înghită, să și-o bage în el, s-o simtă înăuntru, s-o… ei, da, era faza aia cu și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut…

Avea faimă de mare crai și nu erau doar bîrfe, chiar era ceea ce se cheamă mare cari, schimba femeile ca pe șosete cum se zice – oare de ce nu se zice ca pe cămăși, că sună mai bine oricum – una venea, alta pleca, noroc că femeile lui nu se cunoșteau între ele, pentru că au fost cîteva dăți în care au trecut una pe lîngă alta pe palier. Și totuși – sau poate tocmai de aceea – nu erau multe cele  care reușieseră să însemne ceva pentru el, să lase urme, să-l facă să aibă sentimente, să-l facă să știe cum e să-ți fie dor de o femeie, cum să…

Înainte de Amanda fusese Lotta, polițista din Stockholm, cea cu care făcuse echipă în ancheta care avusese ca obiect tabloul lui Alexander Roslin, portretul frumoasei prințese moldave Zoie Ghika. Moldavisk prinsessa, cum îi ziceau suedezii.

Lotta intrase în viața lui încă de cînd ajunsese pe Arlanda, cu un an înainte. Fusese primul cetățean suedez cu care vorbise în Suedia, în limba engleză, evident, chiar se mirase – ia uite ce engleză vorbește fata asta! – dar după aceea îi trecuse, cînd se lămuri că și fata de la ghișeul de unde-și luase abonamentul știa engleza la fel de bine, că și vînzătoarele din magazine, și ospătarii din cafenele și restaurante… cam toți sudezii cu care venise în contact vorbeau foarte bine englezește. Într-un final descoperi că suedezii sînt poporul care vorbește cel mai bine limba engleză – după vorbitorii nativi, desigur. Dar atunci, la început, în prima zi, cînd venise să-l ia de la aeroport, Felix Ionescu fu uimit de engleza Lottei. Și nu numai. Pentru că Lotta – Charlotte Lindberg – era o suedeză ca-n poveștile cu suedeze pe care le știu românii:  înaltă, blondă, sportivă, dezinhibată – am zis înaltă și blondă? Sau e de la sine înțeles…

Felix își aminti un fragment din discuția pe care o avuseseră în mașină – ea venise să-l ia cu mașina ei – în drum spre Stockholm:

– Și pînă la urmă cum de te-au trimis pe tine? De ce tocmai pe tine?

– Sînt fan nordic noir. Și la noi în secție se știe asta.

Îi văzu fața împietrită și crezu că nu înțelesese exact despre ce era vorba. De aceea se simți obligat că adauge:

– Citesc romane polițiste suedeze, adică. Și li s-a părut lor că sînt cît de cît familiarizat cu obiceiurile, cu procedurile…

– Am pus-o! izbuti, în sfîrșit, să articuleze și Lotta ceva. Sau, mai exact, spuse: Fuck me!

– Ce?

Era rîndul lui să rămînă cu ochii căscați. Ea îl privi ca și cum n-ar fi înțeles foarte clar ce și cum se întîmpla, unde și cum se atingeau lumile lor. Apoi, un gînd îi descreți fruntea, îi deschise ochii a uimire.

– Am vorbit tare? întrebă ea rușinîndu-se vizibil, roșind, venindu-i să se ascundă pe undeva, să se prelingă sub bordul mașinii, prin pedalele din podea.

Lotta nu-i apăruse în minte degeaba, ultima amintire din Stockholm era chiar așa: el așteptînd-o, ea urmînd să vină să-și ia rămas bun, în seara de dinaintea plecării lui spre București. Fusese lungă așteptarea și scurtă  noaptea de după, și mai ales fără somn, dar se poate dormi și în avionul care te duce de la Arlanda la Otopeni, asta dacă nu-ți petreci cele două ore și trei sferturi bînd vin sau plimbînd berea pe care ai băut-o pe aeroportul suedez, de necaz că fata n-a mai venit sau de satisfacție că mai ai ocazia să te bucuri de o Mariestads…

Se hotărî și îi trimise un sms Amandei să vină să-l ia de la birou.

Ceea ce Amanda și făcu, pe la vreo șase proptindu-se amîndoi în fața ușii lui Homer Goian, prietenul ăla ciudat al lui Felix, cu apucături stranii, cu colecția lui de whisky, cu poveștile alea halucinante din diverse locuri și diverse perioade, pe care Amanda îl cunoscuse cînd cu felia de gît găsită în Parcul Tei*.

– Hei, bine ați venit, intrați.

Homer Goian păși în lături și se lipi de perete, făcîndu-le loc să intre în casă.

– Nu te-am mai văzut de mult, domnișoară, i se adresă el Amandei.

– Mă vezi acum, Merule. Am fost ocupată.

– Ocupată? Cu ce?

– Cu viața.

– Ei, hai, acuma, n-o băga în interogatoriu… interveni Ionescu.

– Nu, nu, stai liniștit. Stați, completă întorcîndu-se spre Amanda. Mă bucur că vă văd din nou.

– Și noi, zise legista. Adică eu… Bănuiesc că voi v-ați mai văzut peste vară.

– Mmmm… nu chiar-chiar. Nu știu ce s-a întîmplat cu inspectorul nostru de la Poliția Capitalei, dar nu prea ne-am mai intersectat. Dar hai să lăsăm ce-a fost sau n-a fost. Ia spuneți, ce vreți să beți?

– Putem alege? întrebă Felix. Și continuă fără să mai aștepte răspunsul, pe care, de fapt, îl bănuia afirmativ: Single malt, orice ai, cu două cuburi de gheață, dacă e OK.

– Da, da, sigur că da, îi răspunse imediat Homer, care chiar se bucura să-i vadă din nou pe amîndoi.

Faptul că îi avea iarăși oaspeți îi dădea așa… un sentiment de bine, de liniște… E ciudat cum binele altora – chiar dacă, poate, uneori, doar ni-l închipuim – ne face să ne simțim și noi bine. Vara trecuse greu și încet pentru Homer Goian, care nici măcar n-o mai făcuse pe detectivul, așa explicîndu-se și perioada lungă în care nu se mai văzuse cu Felix. Deși o dată, o singură dată, se mai văzuseră după ce cazul gîtului din parc fusese închis.

*

Goian își amintea că se trezise cu Ionescu direct la ușă, ceea ce nu se întîmpla de obicei, aveau un protocol între ei, nu dădea nici unul buzna peste celălalt fără să se anunțe în prealabil. În ziua aceea cînd îi sunase insistent la ușă, Goian nu aștepta pe nimeni, nu se anunțase nici un curier, așa că privirea încruntată pe care o afișă cînd deschise ușa ar fi trebuit să pară un lucru normal. Nu și pentru Felix Ionescu, care nu mai venise niciodată la Goian neanunțat și nu-l văzuse niciodată cu privirea aceea. Era o privire supărată, deranjată, speriată parcă și chiar mai mult decît atît, era o privire de animal hăituit, ceea ce-l miră din cale-afară pe Ionescu. În condiții normale, polițistul s-ar fi gîndit la cine știe ce conspirații și fărădelegi – dacă nu cumva un ditamai scheletul în dulap – care ar fi putut provoca o astfel de reacție în ochii prietenului său, chiar dacă îi spusese – atunci, în ultima zi în care discutaseră despre cazul Gîtul din Tei – că nu sînt chiar atît de buni prieteni ca să-i povestească despre aventura lui suedeză. În condiții normale. Dar Felix Ionescu nu părea a funcționa în parametrii lui obișnuiți. Acceptă băutura fără măcar să răspundă la întrebarea ce vrei de băut?, fără să se uite în pahar cînd Homer i-l aduse, fără să miroasă băutura înainte s-o dea pe gît. Ceea ce Homer știa că nu se mai întîmplase niciodată.

– Îmi zici ce ai?

Lui Homer îi era clar că Felix Ionescu, nu-chiar-atît-de-prietenul său, avea o problemă, că se întîmpla ceva cu el sau se întîmplase, i se întîmplase.

– Sînt un bou, începu Ionescu. Un mare bou.

– Experiența mea de viață îmi spune că toți sîntem, din cînd în cînd, boi. Important e să depășim situația și…

– Mă scutești de filozofia asta de doi bani de arhitect motivațional…?

– Asta ce dracu’ mai e, de unde ai luat-o? întrebă Goian, care nu-l mai auzise niciodată pe Ionescu vorbind așa.

– Ei, am auzit-o și eu într-un film. M-am purtat ca un porc, Merule.

– Păi, și bou, și porc?

– Și măgar!

– No, asta chiar îi grav.

Lui Homer Goian îi plăcea uneori să se dea ardelean, deși nu știa nimeni de pe unde se trage, iar Felix știa că umblase destul de mult prin lume și locuise în tot felul de orașe, dar da, parcă îi cam plăcea să se dea ardelean, chiar dacă nu spusese niciodată că se trage din Brașov, sau din Sibiu, sau Cluj…

– Am umplut-o de sînge, Goiane!

– Ce? Pe cine? întrebă Homer și de-abia în clipa aceea starea prietenului său începu să-l îngrijoreze.

– Relația mea cu Amanda.

– Păi, cum așa?

– Nu știu. Mi s-a întîmplat iarăși chestia aia care mă pălește cînd dau de o femeie cumsecade, o femeie care îmi place, de care chiar sînt îndrăgostit, aș putea spune, care mă place și ea, o simt că e pe felie, că e atașată de mine, cu toată fițăraia asta a mea de polițist, mîncător de salată de boeuf și amant nu neapărat în această ordine. Amanda e și ea una dintre femeile astea… A fost.

– A fost? Deja?

– Da, Merule. Se pare că am făcut tot ce-am putut – și știi că mă cam pricep la asta – s-o fac să renunțe, să plece… Cum pot să fiu atît de tîmpit? Cum? Cum?

– Nu știu, preafericitule… folosi Goian porecla cu care-l alinta din cînd în cînd pe Felix.

Goian aștepta ca Felix să se hotărască odată să-i spună care-i treaba, ce se întîmplase cu Amanda, cu relația lui cu Amanda, în timp ce polițistul parcă se scufunda în el, tot mai adînc, tot mai în străfundurile ființei sale, căutînd un răspuns, un semn, ceva… La un moment dat ridică privirea, o aținti asupra lui Homer Goian și, fără legătură cu ce vorbiseră pînă atunci, dar cu evidentă referire la ultimul cuvînt rostit de acesta, spuse:

– Nu te-am întrebat niciodată… Dacă eu sînt prefericit, patriarhului cum îi zici?

– O, el e Multpreafericitul Patriarh, răspunse Goian.

– Multpreafericitul…

– Exact. Dar hai să ne-ntoarcem la ce ziceai. Ești un tîmpit.

– Hă?

– Bou, porc, măgar, tîmpit… Care-i treaba cu Amanda? Ce-ai făcut, că n-am nici o îndoială că tu ai făcut ceva, nu cred că fata asta…

– Ți-am zis: am făcut ce fac de obicei cînd simt că mă apropii de cineva, cînd sînt cît pe ce să las pe cineva să intre în viața mea. Poate de-aia nu m-am însurat pînă acum. Poate de-aia nici măcar n-am ajuns să trăiesc cu cineva vreodată, să se mute cineva cu mine, să locuim împreună… Ce să fie asta, Merule? Ce am? Ce nu pot? Toată lumea vorbește de handicapurile fizice, de tot felul de handicapuri care-i împiedică pe oameni să se dezvolte normal, să înfăptuiască tot ce înfăptuiesc ceilalți. Dar de handicapurile sufletești nu zice nimeni nimic. De ăștia care nu-s în stare să simtă, să empatizeze, să aibă sentimente față de oameni… de ăștia nu vorbește nimeni, pe ei nu-i ocrotește nimeni…

– Acuma ce să zic, Felix, uită-te și tu la tine: înalt, voinic, vînjos, arăți bine, ai o slujbă bună, salariu bunișor… cine să te considere handicapat? Cine să te bage măcar în seamă, cine să te creadă că ai avea o problemă care te împiedică să te realizezi precum ceilalți…?

– Ce să zic…?

– Poate nu asta e abordarea potrivită. Poate nu de-asta ai tu nevoie, să-ți plîngi de milă, să stîrnești compasiunea…

– Adică tu crezi că despre asta e vorba cu oamenii ăștia? Crezi că despre milă e vorba? Despre compasiune? Despre…

– Nu, n-o lua așa, nu vorbeam despre cei bătuți de soartă, despre cei defavorizați… Eu mă refeream la tine și numai la tine. Pentru că așa simt că e starea ta acum. Parcă vrei să-ți plîngi de milă, să mi te pîngi, să te victimizezi, de parcă toată treaba asta cu tine, ăla incapabilul de sentimente, este un dat, așa ți-a fost sortit, așa ți-au ursit ursitoarele…

– Păi?! Și nu-i așa?

– Nu, Felix. Nu-i deloc așa. Ia mai scormonește oleacă în tine. Care-i treaba? De ce nu poți? De ce nu te poți lega de o femeie? De ce zbori din floare-n floare? De ce ai în fiecare săptămînă o altă amantă, iubită sau cum le mai zici?

– Păi?! Zi-mi tu! De ce, Merule, de ce?

– Gîndește-te. De ce se strică treaba? Și, mai ales, cînd? Nu cumva cînd simți că lucrurile se îndreaptă spre o etapă în care cineva își face bagajul și se mută la altcineva? Ia gîndește-te.

– Nu știu ce să zic…

– Nu te gîndi acuma la toate amantele tale din ultimii 15 ani, că ne-ar trebui încă 5 numai ca să le trecem în revistă. Nu cumva…

– Nu cumva…?

– Nu cumva, cu Amanda, tocmai ajunseserăți la faza cu ne mutăm împreună?

– Acuma, dacă stau să mă gîndesc…

– Păi să stai, domnule Ionescu, să stai și să te gînești. Știu că uneori chestia asta poate să și doară, dar stai.

– …

– De ce ți-e frică, Felix?

– Frică?!

– Da, frică. Sînt convins că ți-e frică. Și ăsta e motivul.

– Cum să-mi fie frică? Mie, care am avut…

– O mie de amante și nici o nevastă? Nici măcar una care să vrea să stea cu tine mai mult de o noapte – două, o săptămînă – două? Să accepte că poate te scobești în nas cînd citești? Sau te bășești cînd mergi la baie noaptea? Să vadă că nu te speli pe dinți chiar în fiecare seară și dimineață? Să te accepte așa cum ești tu de fapt, nu ăla, amantul galanton, sensibil, și grijuliu, și dedicat sută la sută…?

– De ce vorbești așa? Ce vrei să spui, de fapt? Că mi-e teamă să văd că poate nu va rezista nimeni cu mine mai mult de o zi – două? Că mi-e teamă că eu nu voi fi în stare de un astfel de angajament? Că nu-mi pot asuma responsabilitatea unei alte persoane care să fie prezentă în viața mea douășpatru de ore pe zi și șapte zile pe săptămînă?

– Vezi? Vezi? Ai răspunsurile în tine, Felix, sînt acolo, trebuie doar să le poți face față, să ai curajul să le înfrunți.

– Nu, nu am nimic acolo unde zici tu. Doar cream ipoteze. Știi, asta e meseria mea, Goiane. Trebuie să aflu mereu cine e criminalul, chiar și atunci cînd n-am decît o felie dintr-un gît…

– Așa. Și analistul ăsta, găsitorul de criminali n-a fost înstare să-l găsească și pe criminalul relațiilor tale cu femeile? Mai gîndește-te. Mai caută, mai scormonește, mai zgîndărește! Poate a sărit gardul și a rămas cu curul înfipt într-o țepușă. Poate a luat-o la fugă pe hol și s-a izbit cu nasul în tocul ușii. Poate s-a împiedicat pe scări… Nu se știe niciodată, pînă și cei mai tari criminali mai fac greșeli.

– Merule… Nu așa merg lucrurile, știi bine.

– Ți-e frică, Felix, ți-e frică să te atașezi de cineva. Și știi ce?

– Ce?

– Pînă nu recunoști asta, că ți-e frică, nici nu vei putea depăși momentul. Nu vei putea merge mai departe cîtă vreme nu recunoști că ai o problemă.

– Acuma îmi ții teoriile alea cu stadiul de negare și…

– Nu știu la ce teorii te referi, dar da, e o etapă tare nașpa în viața omului aia în care nu vrea să recunoască că are o problemă. Pentru că, pînă n-o recunoști, nici măcar nu știi ce trebuie să repari, nici măcar nu știi ce trebuie să combați, nici măcar nu știi… că trebuie să repari ceva. De fapt, nu știi că se poate și altfel, Felix. Și poate de-aia ai rămas încremenit în relațiile tale. Că n-ai știut că poate fi și altfel.

– Da. Mare vorbă asta cu poate fi și altfel, mi-o tot spui din cînd în cînd, nu știu dacă-ți dai seama.

Goian zîmbi, de parcă Felix ar fi făcut sau măcar ar fi încercat să facă o glumă. Una pe care el deja o știa.

– Poate cîndva ți-oi spune și de unde vine. Dar nu azi. Nu acum. Acum avem altă treabă. Deci? Amanda?

– Poate așa e, Merule. Poate mi-e frică. Poate m-am obișnuit prea mult cu zborul din floare-n floare…

– Și? Nu te-ai plictisit de asta? N-ai obosit? Nu vrei și tu să te oprești? Nu vrei și tu să… Știu eu? Să stai într-un fotoliu, să citești și cineva să-ți aducă un pahar cu vin… sau să te scoli dimineața ca să prepari micul dejun pentru doi… Nu știu ce să-ți mai spun, viața e făcută din lucrurile mărunte, nu e o sărbătoare continuă, nu e o antologie de fapte mărețe, ci o înșiruire de propoziții și fraze banale, dar care se așază una după alta după toate regulile gramaticii și ortografiei. Niciodată n-o să ne bucurăm de o plăcintă cu mere dacă noi avem ambiția ca în livadă să avem doar mere de aur. Nu cu merele de aur se fac plăcintele, ci cu alea adunate de pe jos…

– Oricum e prea tîrziu, n-a mai rămas nimic de adunat de pe jos. Cu merele mele nu prea s-au făcut plăcinte, prietene.

– Prieten? N-a trecut chiar atît de mult de cînd mi-ai zis că încă nu sîntem atît de prieteni ca să-mi povestști despre Lotta…

– Ei, știi tu: poate cîndva ți-oi spune, dar nu azi, nu acum, repetă Felix vorbele lui Goian de mai devreme și simți cum zîmbește și era pentru prima dată în ultima vreme, în ultimele săptămîni…

Pentru cineva din afară, relația asta a lor putea părea ciudată. Nu știa nimeni ce îi apropia pe El Futadore Maximo al Poliției Române și pe individul acela de vîrstă incertă, cu un trecut pe care nu i-l știa nimeni, despre care nu avea nimeni amintiri mai vechi de zece ani. Fuseseră văzuți la aceeași masă pe la petreceri sau unul lîngă altul prin baruri… iar cei care îi văzuseră povesteau despre discuțiile lor banale, de la meciuri de fotbal la politică, tenis și bîrfe de pe Facebook. Ce ascundea banalitatea asta? Ce-i lega, cu adevărat, pe cei doi?

Probabil, cititorule, nici unul dintre noi nu e suficient de prieten cu Felix Ionescu sau cu Homer Goian pentru ca unul dintre ei să ne mărturisească.

*

Goian o luă spre scara care ducea în camera de unde se întorcea mereu cu bunătăți. Sticle, că la ele se refereau cînd vorbeau de bunătăți.

Atît Amanda, cît și Felix așteptau curioși. Sau prefăcîndu-se, vrînd să dea impresia că singurul gînd al fiecăruia dintre ei era la surpriza pe care avea să le-o facă Homer. Erau obișnuiți ca acesta să-i uimească de fiecare dată, să-i surprindă mereu cu un alt fel de whisky, de multe ori mărci de care nici nu auziseră.

Stăteau unul lîngă altul, singuri în lipsa cuvintelor, de parcă singurătatea ar fi lipsa cuvintelor așa cum iadul este lipsa lui Dumnezeu, cum zicea un scriitor, singură și tristă era lumea în care cuvintele au dispărut, singuri și triști erau ei stînd alături și totuși la mii de kilometri unul de altul, în galaxii vecine sau în timpuri care nu se întretaie… Din cînd în cînd, unul dintre ei arunca priviri furișe spre celălalt, apoi, cînd se simțea privit, la rîndu-i, devenea brusc interesat de cărțile din biblioteca lui Homer, de statuete, tablori, măști… sau ce mai avea omul prin vitrine sau pe pereți. Joacă de adolescenți, n-ai fi zis că erau doi oameni maturi, doi oameni care împărțiseră multe – zile, nopți, mese, așternuturi, dușuri și ferestre – și nu cu prea mult timp în urmă. Dar așa e viața în lipsa cuvintelor, o mare senină și liniștită, poate prea senină, poate prea liniștită.

 

* E vorba despre povestirea „Gîtul din Teiˮ, publicată în antologia Noir de București (editor Bogdan Hrib, Tritonic, 2017). (n.a.)

 

 

Ultima cină la Giotto. Capitolul 3

3. Peștera Muierii

 

Puia și Mardare duși prin vecini, Ignat și Ursescu plecați la secție cu Silviu Frîncu pentru o discuție în amănunțime și înregistrată, echipa de la Laboratorul de Criminalistică mișunînd prin Giotto după amprente și alte urme ale trecerii sau petrecerii din noaptea trecută sau din zori, mașina de la IML pe drum spre Peștera Muierii, avînd la bord cadavrul cu masca de porc.

Peștera Muierii era sala în care Amanda Fieraru făcea autopsiile și nu mai știa nimeni cînd apăruse numele ăsta și nici cine l-a inventat, dar nu exista polițist în București care să creadă că nașul fusese altul decît Felix Ionescu. Ceea ce, bineînțeles, nu-i era străin nici Amandei. Care, la întrebarea lui

– Și? Ce faci acum?

răspunse foarte firesc

– Mă duc la Peștera Muierii, nu? Se pare că am treabă.

– Și…

– Și nu mă deranjează că știu cum ai botezat tu sala rece? Nu, de ce să mă deranjeze?! Cîtă vreme vă distrați și asta duce la bunădispoziție și la eficientizarea muncii voastre… de ce să mă deranjeze? Ce-i de deranjat aici? Și oricum sala aia arată ca o pizdă. O pizdă-ntr-o pizdă. Un fel de matrioșci. Numai că noi, ăștia din Poliție, avem pizdele de la IML. Uite, dacă o să te-apuci vreodată de scris romane polițiste, poți să scrii unul cu titlul ăsta: Pizdele de la IML. Ți-l dau gratis. Sau mai bine Pizda rece? Hm?

Era cam țîfnoasă Amanda, nu era nevoie să ai experiența lui Ionescu în materie de femei ca să observi asta.

– Vreau totuși să știu un lucru… începu Amanda.

Nu era de bine. Se apropia furtuna și Felix Ionescu o simțea în aer.

– Ai scornit numele ăsta cînd eram împreună sau după… De ce n-ai mai sunat, Felix?

Două întrebări deodată, una mai nasoală ca alta. La care să răspunzi, ca s-o iei mai puțin pe coajă? La care?

– Te-am sunat…

– M-ai sunat? Înseamnă că nu suficient.

– Te-am sunat și n-ai răspuns…

– Cum ziceam: înseamnă că nu suficient. Trebuia să insiști.

– Cît să insist pînă să trag concluzia că nu vrei să vorbești cu mine? De cinci ori? De șapte ori? De nouă?

– De ce neapărat un număr impar de ori?

– Te-am sunat, Amanda… Apoi, nu știu… S-au întîmplat lucruri…

– Și mă rog ce lucruri s-au întîmplat? Ioana? Catia? Narcisa? Ce lucruri ți se întîmplă ție, Felix Ionescu? Ți se întîmplă și lucruri care nu gem? Care nu țipă isterice? Care nu te iau la omor atunci cînd te văd, după ce te dai la fund?

– Amanda…

– La fundul altora, vreau să zic.

– …

– Fir-ai al dracului, Felix! Să te duci în pizda mă-tii, Felix Ionescu, și să nu mai ieși de-acolo. Și nici măcar acolo să nu-mi mai pronunți numele vreodată. Că o să te omoare ecoul.

Asta chiar a fost…

Voia să plece. Voia s-o lase acolo, în mijlocul străzii, vorbind, gesticulînd, înjurînd, cu trecătorii uitîndu-se la ea. Felix Ionescu nu știa pentru ce să se simtă mai jenat: pentru limbajul Amandei sau pentru că vorbele alea i se adresau lui? Sau poate pentru că vorbele alea plecau dintr-un adevăr pe care nu era dispus – sau poate nu știa – să-l accepte. Încă.

– Amanda…

– Taci dracului din gură! Ți-am zis să nu-mi mai pronunți numele. Îl pîngărești, îl murădrești, învîrtindu-l prin gura aia, cu limba aia cu care cine știe pe unde-ai umblat astă-noapte…

– Ei, hai…

– Hai – ce? Hai – ce, domnule inspector principal? Hai sictir! Sau te-au făcut deja comisar? O să primești raportul mîine la birou. Și-acum lasă-mă dracului în pace. Mi-ai stricat ziua. Speram să nu mai dau de tine, credeam că Bucureștiul e un oraș mare…

Toate astea se întîmplaseră din mers. Din mers spusese Amanda ce avusese de spus, din mers tăcuse Felix ce avusese de tăcut. Pînă se apropiară de mașina Amandei și Felix își aminti de acel C1 roșu. Era ziua în care merseseră pentru prima dată la Homer Goian. El o întrebase

– Cu ce vii?

iar ea răspunsese

— Cu mașina mea, un C1 roșu.

— Fix la un C1 roșu mă gîndeam!

replicase el și ea îi spusese

– Am să țin minte asta.

Nici pînă în ziua de azi nu avusese vreun rost treaba aia cu Am să țin minte asta, nici pînă în ziua de azi treaba aia nu avusese urmări.

Felix Ionescu se uită la mașina roșie, se uită la proprietara ei, înclină din cap, spuse un

– Bine, plec. Sărut mîna.

Și plecă. Însă nu apucă să facă trei pași, că auzi în spatele lui:

– Unde pleci așa? Ce, ești de capul tău? Gata, m-am răcorit. Hai să bem ceva.

Femei, femei, femei! Avea dreptate ăla: ce încredere poți avea în niște ființe care sîngerează în fiecare lună și nu mor?

Felix se opri, rămase cîteva secunde fără să se întoarcă, dar nu prea mult, fix cît avu nevoie să-i apară și să-i dispară un zîmbet, apoi se întoarse și se apropie de Amanda. Nu știu ce să spună în prima clipă. Se uita la ea tîmp, își scormonea creierii să zică ceva care să-l scoată din găleata în care-l aruncaseră vorbele ei… dar nu-i venea nimic. Adevărul e că nici nu se simțea tocmai în largul lui, nu-i picaseră bine cuvintele ei, nu-i picaseră datorită durității lor, nu era obișnuit să i se vorbească așa, în public, și… în nici un caz de o femeie.

Nu că ar fi ceva rău în asta, parcă-l auzi pe Neamțu, un coleg de școală cu care se mai vedea din cînd în cînd. Școală, adică liceu.

Tot adevăr era și că Amanda cam avea dreptate să-i vorbească cum i-a vorbit, cam dispăruse ca măgarul în ceață atunci… Deși era adevărat și ce spusese el, o căutase, o sunase de cîteva ori, așteptînd din ce în ce mai puțin, lăsînd telefonul să sune din ce în ce mai puțin pînă să-l închidă, cu gîndul că nu răspunde, nu răspunde, ce să-i fac? De parcă-i obosea telefonul dacă l-ar fi lăsat să sune mai mult, de parcă ar fi uitat unde lucra, ca să treacă într-o zi pe la ea pe la serviciu sau i-ar fi uitat adresa și n-avea cum să-i facă o vizită într-o zi…

Apoi, cu vremea, pe măsură ce-și dorea din ce în ce mai mult ca ea să-i răspundă, dar lăsa telefonul să sune din ce în ce mai puțin, își făcuse loc în el teama. Teama că ea îi va răspunde, dar îl va repezi, că are treabă, că are una sau alta… desigur motive inventate pe loc ca să scape de el. Sau că îi va spune să n-o mai caute pentru că nu mai e singură… O mai fi singură?

Îl chemase la băut… Dar asta nu însemnase niciodată mare lucru pentru Amanda. Cînd se cunoscuseră ea avea un prieten și totuși mergea cu el la băut la Homer Goian acasă, fără să-i pară că asta ar fi ceva nepotrivit.

Bineînțeles că toate astea se petrecură în mintea lui în cîteva secunde. Era lîngă mașină, în fața ei, incapabil să articuleze un cuvînt, să spună da sau nu.

Ea îl privi, înțelese – înțelegea ea ceva din atitudinea lui, din poziția lui, din felul în care-și mișca buzele ca peștele pe uscat – și nu mai zise nici ea nimic, deschise portiera și urcă în mașină. Apoi deschise și portiera din dreptul lui și spuse:

– Hai, urcă!

Și el urcă, își puse centura și se simți din nou ca atunci… ca atunci, la începutul verii, în iunie, cînd gîtul, felia de gît găsită în Parcul Tei se transformase într-o felie de viață în care încăpuse și Amanda Fieraru, colega lui cea nouă de la IML.

– Ce facem, unde mergem? Mergem la mine? La tine? În oraș, la vreun bar? Sau îl suni pe Homer Goian și mergem la el?

 

Ultima cină la Giotto. Capitolul 2

Ultima cină la Giotto

2. Puia și Mardare

 

— Unde e…? A, gata, l-am văzut! Vă salut, domnilor. Amanda Fieraru sînt. IML.

E un fel de a-ți face intrarea, nu? Amanda mătură cu privirea de jur-împrejur, reușind să le zîmbească fiecăruia: lui Ignat, lui Ursescu, pînă și lui Frîncu, pe care nu-l cunoștea, și celorlalți doi agenți care așteptau ordine într-un colț fără să zică nimic, fără să vadă nimic, duși departe, fiecare în lumea lui, cu siguranță alta decît cea în care funcționau la ordinul unui inspector, inspector-șef, comisar sau cine-o mai trece pe-acolo.

— Știm, domnișoară, știm, ne-am mai cunoscut… îi răspunse inspectorul Ignat.

— Da? Ne-am mai cunoscut? Se poate…

Și privirea Amandei se lipi din nou de chipul fiecărei persoane aflate pe terasă, într-o încercare de reîmprospătare a memoriei.

— Cazul cu gîtul… mai la începutul verii… oferi Igant elemente care să sune din clopoței pentru fata de la IML.

— A, da, sigur. Inspectorul Ignat! Este?

Zîmbetul apărut brusc pe fața lui Ignat se lăți ca o pată de sînge pe pieptul unui împușcat. Dacă o tipă așa faină l-a reținut… i-a reținut pînă și numele…

— Am vorbit mult despre dumneata cu Felix Ionescu de la Capitală…

— A, da? Și ce-ați vorbit?

— Ei, ce să vorbim? Fleacuri, se auzi din poarta terasei vocea lui Ionescu, care tocmai își făcea apariția.

Era o coincidență că venise aproape simultan cu legista? La ce reputație avea Ionescu…

— Ha! De ce nu mă mir?! exclamă Ignat. Vezi, Ursescule, vezi?

— Ce v-am zis?! îi ținu isonul agentul.

Era rîndul celor abia veniți să fie nedumeriți. Despre ce vorbesc ăștia? parcă se citea în privirile pe care și le adresau și nu putea nimeni să-și dea seama dacă cei doi veniseră împreună sau nu se mai văzuseră din iunie, de la povestea cu gîtul din Tei.

— Sărut mîna! îi aruncă Ionescu legistei peste toată echipa care foșgăia – mai mult sau mai puțin – pe terasa Giotto la vremea aia a dimineții.

— Cred că va trebui să aștepți să mă spăl, dacă chiar vrei s-o faci, răspunse ea continuînd parcă un dialog întrerupt cîndva… Sau poate altcîndva.

— Și eu care speram să te prind între chiuvetă și cadavru… Ce-avem aici? reveni Ionescu la oile zilei, întorcîndu-se spre inspectorul Ignat.

— Cadavru găsit la 11.30 de Silviu Frîncu, aici de față. Chelner.

— Ospătar, preciză Frîncu.

— Chelner, puse lucrurile la punct Ignat. Iar cadavrul… acolo, mai zise și indică locul întinzîndu-și bărbia spre colțul în care era victima cu masca de porc.

— Altceva ce mai știm?

— Are o mască de porc, iar sub mască pare jupuit de piele.

— Ce?! Ați pus mîna pe el? întrebară, cam cu aceleași vorbe, Ionescu și legista.

— Păi, am… am cam pus, că nu știam ce avem. Dacă omul stătea doar așa… pe gînduri?

— Sau poate nu voia să-i vedem fața, interveni și Ursescu. Că nu știam că-i mort.

— Eu le-am zis că-i mort, domnule șef, se băgă și Frîncu în discuție.

— Adică ai atins și dumneata cadavrul? Mai e cineva care nu s-a jucat cu el? Femeia de serviciu? Băieții cu aprovizionarea? Băiatul de la cablu?

— Poate bucătarul… spuse Ignat cu intenția de a ajuta, probabil, deși efectul fu exact invers.

— Băi, nu cumva voi sînteți vecinii din blocul de-alături și ați uitat să chemați poliția?

— Nu, dom’ inspector, că altfel de unde mai știați să veniți? puse paie pe foc Ursescu, cu convingerea că a trecut un test de inteligență.

— Bun, ia puneți voi doi banda de jur-împrejurul clădirii, li se adresă Ionescu celor doi, smulgîndu-i abrubt și violent din lumile în care se visau cine știe unde și cu cine, făcînd tot felul de nefăcute…

— Da, sigur, dom’ inspector, răspunse încă în transă agentul Mardare.

— Absolut! nu se lăsă mai prejos nici agentul Puia.

— Iar pe voi vă cheamă…?

— Agent Paul Mardare.

— Agent Marcel Puia.

— Puia și Mardare. Stan și Bran. Pat și Patachon, Lolek și Bolek. S-a umplut Poliția de alde Puia și Mardare. Bine, Puia și Mardare, puneți banda, apoi luați ușă cu ușă în blocul din dreapta, în cel din stînga, în ăla mare din spate și în cel de peste drum și vorbiți cu oamenii, poate or fi văzut ceva.

— Păi, cam sînt ceva oameni la geamuri…

— Nu, nu la ăștia care sînt acum la geam mă refer. Găsiți-i pe ăi de s-au sculat dimineața, poate o fi ieșit careva la o țigară, or fi vreunii care nu și-au luat prostamolul, plimbăreți, zombi… Poate or fi văzut ceva.

Cei doi agenți se uitară unul la altul, se uitară apoi la Ignat – în fond el era șeful lor – iar cînd acesta dădu din cap, confirmînd cumva că ar cam trebui să treacă la treabă, ieșiră de pe terasă.

 

Ultima cină la Giotto. Capitolul 1.

Ultima cină la Giotto

1. Silviu Frîncu

11.30, dimineață de vară, Giotto, cea mai cunoscută terasă de pe Teiul Doamnei. Silviu Frîncu descuie porțile și urcă cele trei trepte pînă la nivelul podelei. De-abia acolo ridică privirea și îl văzu. În colț, sub televizor, așezat la masă, cu o porție de fajitas mîncată pe jumătate în farfurie și avînd alături o halbă din care de-abia lipseau vreo două guri, era un tip.
– Dumneavoastră? întrebă Silviu, dar nu primi nici un răspuns.
Omul stătea cu mîinile sprijinite de masă, avînd o chiflă începută în mîna stîngă și furculița în mîna dreaptă. Era îmbrăcat de vară, într-un tricou cu dungi orizontale gri, cu galben și albastru, pe care scria ceva. Un tatuaj mic, pe dosul palmei, între degetul mare și arătător, ceva ca o siglă de Citroën, și cam asta era tot, atît era de văzut. Pentru că fața celui de la masă era acoperită cu o mască de porc. De porc, da.
Silviu văzu toate astea în timp ce făcu cei trei-patru pași pînă ajunse în fața omului. Încercă să-l privească în ochi, să vadă un semn de viață, ceva.
– Bună dimineața.
Nimic.
– A venit Mihai, la bucătărie? Sînteți prieten cu el?
În momentul ăsta își dădu seama că doar cu puține minute în urmă găsise porțile încuiate, deci n-avea cum să vină nimeni mai devreme, n-avea cum să fi intrat nimeni pe terasă în dimineața aceea. Și-atunci?
Descuie și ușa care dădea în restaurant, apoi formă 112 și povesti ce văzuse.
Cum Secția 7 de Poliție era cîțiva pași mai încolo pe stradă, nu trecu mult și Silviu, care de-abia apucă să-și schimbe hainele cu unele comode, în care-și făcea serviciul pînă seara, auzi voci.
– Alo! E cineva?
Inspectorul Haralambie Ignat de la Biroul Criminalistic al Secției 7 de Poliție se uita cînd spre victimă, cînd spre ușa ce da în interiorul restaurantului. Agentul Vadim Ursescu venea în urma șefului său și înlemni cînd dădu cu ochii de cel care își luase ultima cină la Giotto. Nu știa ce-l impresiona mai mult: masca, fața de porc sau felul în care stătea încremenit cu chifla într-o mînă și furculița în cealaltă?
Silviu Frîncu apăru din interior și se întreptă cu mîna întinsă spre inspector – nici nu era greu să-și dea seama care dintre cei doi polițiști era șeful, în nici un caz nu era o problemă pentru un chelner cu vechime, obișnuit să citească oamenii din gesturi, umblet sau înfățișare.
– Sînt Silviu Frîncu, ospătar aci. Eu am sunat la Poliție, eu l-am găsit.
– Cînd?
– Cînd am sunat? Cînd l-am găsit? L-am găsit acum… Se uită la ceas și continuă: acum douăzeci de minute l-am găsit. Și am sunat imediat, m-am gîndit să nu treacă prea multă vreme, să fie totul cald.
– Și? E cald? întrebă Ignat, mai mult încercînd o glumă decît cu intenția de a intra în amabilități cu chelnerul.
– Cînd am venit, era. Tava era chiar fierbinte, mai zise, dar fără să le spună și cum aflase el asta.
– Ce fierbinte, ce tavă? interveni și agentul Vadim, integrîndu-se în peisaj.
– Tava. Tava cu fajitas era fierbinte, ceea ce înseamnă că era proaspătă… Dar de unde s-o fi adus proaspătă? aruncă și o întrebare Frîncu, apoi o zbughi înăuntru și după numai cîteva clipe se auzi strigătul lui: Aici! Veniți aici!
– Aici… unde? întrebă Ignat, iar Vadim Ursescu își dădu seama, ridicînd din umeri, că nu lui i se adresase întrebarea. Unde să venim, domnu’ Frîncu?
– Aici! (Ignat dădu ochii peste cap) În bucătărie! (Ignat făcu un gest de „ei, vezi? Așa da!” îndepărtîndu-și mîinile de corp)
– Venim, venim! spuse Ignat și o luă spre intrarea în restaurant, urmat de Ursescu.
Dar, după numai cîțiva pași, agentul se opri în fața unei perdele. Curiozitatea o fi omorît ceva pisici la viața ei, dar pe polițiști i-a scos de multe ori din rahat.
– Aha! se auzi strigătul lui Ursescu, de pe hol, de după perdea, din fața unei ferestre deschise.
– Aha! se auzi în aceeași clipă, din bucătărie, strigătul lui Ignat, cauzat de cine știe ce-o fi găsit el acolo.
– Ce-i, șefu’? strigă din nou Ursescu, năvălind spre bucătărie.
– Ce-i, Vadime? strigă Ignat, năvălind din bucătărie spre hol.
Cei doi se întîlniră la mijloc, pe hol, Ignat cu ochii pironiți în fereastra deschisă, iar Ursescu nedezlipindu-și privirile de la tăblia mesei din bucătărie, pe care se aflau resturi de legume, un cuțit, un satîr și alte lucruri care arătau foarte clar că se lucrase în acea bucătărie pînă ceva mai devreme.
– Șefu’, da’… ți-a sărit mintea! șopti Vadim cu o admirație sinceră, neavînd nimic de-a face cu atitudinea servilă a subalternului. Eu nu m-aș fi gîndit să-l întreb de unde știa că era tava fierbinte.
– Păi vezi, măi Vadime? De-asta eu sînt inspector și tu doar agent. Apoi, văzînd cum îi cam picase falca agentului, continuă: Hai, măi, că am glumit. E experiența, Vadime, experiența. Cînd am intrat eu în poliție, tu de-abia te chinuiai cu Ana are mere.
– Care Ana, șefu? Și, văzînd figura perplexă a inspectorului, Vadim continuă, la rîndu-i: Am glumit, șefu’, am glumit.
Silviu Frîncu, martor la schimbul de replici al oamnilor legii nu-și putu reprima gîndurile la adresa autorităților: ia uite, bă, ăla-i mort la doi pași de ei și ei se țin de bancuri. Păi de-aia ne merge cum ne merge, de-aia murim cu zile și te atacă borfașii ziua-n amiaza mare. Ca să nu mai vorbim de crimele din locuri publice… Cei doi polițiști înțeleseseră probabil ce-i trecea chelnerului prin cap și care era părerea acestuia despre ei, așa că tușiră, își supseră burțile și își făcură de lucru.
Și totuși, primele cuvinte pe care i le spuse inspectorul Ignat agentului Vadim, fură acestea:
– Nici eu nu m-aș fi gîndit să dau perdeaua aia la o parte.
Și se simți bine la gîndul că pe subalternul lui îl fericiră cuvintele alea. Continuă băgîndu-l în seamă, integrîndu-l în anchetă:
– Deci ce avem aici?
– O crimă de cartier, șefu´.
– De ce zici așa?
– Păi, nu e crimă, șefu´?
– E.
– Și nu e în cartier, aici, în Colentina?
– E.
– Deci crimă de cartier.
Îi rîdeau ochii lui Ursescu de parcă ar fi cîștigat la loto.
Ignat se învîrtea de colo-colo pe terasă, studiind podeaua, pereții, acoperișul și aruncînd uneori priviri către cadavrul care stătea în aceeași poziție în care îl găsiseră. Ce naiba, ce facem aici? se întreba și se tot uita la ceas.
– Vadime, a venit fata aia de la IML, că n-o văd?
– N-a venit, șefu´, că dacă venea, era aici, în ochii noștri, luîndu-l la întrebări pe mascatul de la masă.
– Văd și eu că n-a venit, dar mă gîndeam că știi ceva, o fi sunat cu telefonul, o fi dat vreun semn… Dar…
– Dar?
– Am și eu o întrebare: ne apucăm de ceva aici sau așteptăm să vină Ionescu?
– De ce să vină Ionescu?
– Cu tot respectul, dar… nu așa e de obicei? Ne apucăm de una-alta, ne împărțim și-apoi vine Ionescu și o luăm de la cap?
– Eu zic să ne vedem de treabă, că de-aia luăm leafă. Vorbiți cu personalul, vedeți cine a plecat ultimul aseară, cine a venit primul dimineață, dacă îl cunosc…
– Ce să cunoască, șefu’? Nu vezi ce meclă are?
Și agentul Vadim îndepărtă masca de pe fața victimei, suficient cît să vadă Ignat că, de fapt, mortul nu avea față. Pielea feței îi fusese înlăturată și, în locul ei, i se lipise o mască de porc. Voia să însemne asta ceva? Era un mesaj?
E un porc. S-a purtat ca un porc. A făcut ceva rău. E vina lui. Asta e pedeapsa pentru cei care fac ca el.
Sau ce?

Obiecte ascutite – serial

Romanul Obiecte ascuțite, de Gillian Flynn, va fi un serial în 8 episoade (primul episod va fi difuzat pe 8 iulie). În rolul principal: Amy Adams.

Romanul a apărut și în limba română: la Tritonic (2007, 2008, traducere de Raluca Ștefan) și la Trei (2015, traducere de Bogdan Perdivară).

Trailer:

Canon 5

Pot înțelege că nu vrei să-l superi pe Cutare.

Pot înțelege că mi-o tragi mie ca să nu-l superi pe Cutare.

Pot înțelege că te doare-n pix dacă mă superi pe mine.

Dar mi-e greu să înțeleg că după chestia asta tu te aștepți ca relația noastră să rămînă fix aceeași. Seriously?!

%d blogeri au apreciat asta: