Vremea zăpușelii

 — Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Bărbatul are o mustaţă enormă, prăbuşindu-i-se de-o parte şi de alta a buzelor îngălbenite de tutun, de cancer, de sirop de pătlagină ori mai ştiu eu ce altceva ar putea fi, ce dracu’ mai face ăsta cu buzele alea ale lui groase şi răşchirate… Pălăria cu boruri largi, poate neagră cîndva, îl ascunde de ochii pofticioşi ai văduvelor lipite de pervazul ferestrelor, ai digeilor în căutare de talente „autentice, naturale” şi, nu în ultimul rînd, de ai agenţilor fiscali dotaţi cu scanere şi parole de acces în baza de date a poliţiei. Sau doar îl acoperă, protejîndu-l de arsura soarelui de amiază, duşmanul micilor întreprinzători, al icarilor, vampirilor şi altor ciudăţenii. Merge adus de spate, tîrşîindu-şi picioarele, fără a avea nici un defect fizic, doar aşa, de bătrîneţe, de lene, de căldură. Cămaşa decolorată, lipită de spate, scoasă pe alocuri din pantalonii de doc negru, menţine căldura în jurul lui, mirosul, îl încinge, dar el pare obişnuit cu asta, zi de zi, de ani întregi, umblă pe strazi strigînd:

— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

E zăpuşeală. De cîte ori e zăpuşeală, orice gibson normal simte nevoia să pîrlească. Nu contează ce. Un fragment de roman, un graffiti, un refren, un blog sau măcar nişte gliciuri. Aşa s-a-ntins chestia asta, că pînă şi non-gibsonii simt un fel de mîncărici în palme şi-n creier la vremea zăpuşelii.

Dar pentru un gibson e obligatoriu să pîrlească. Ei sînt artiştii. Nu pot trăi altfel. E ceva în ei care trebuie să iasă, să se arate celorlalţi. Un roman, un graffiti, un cîntec. Apoi altul, şi altul, și altul. Ceva din durerea din care s-au născut. Iar cei care n-au venit pe lume cu durerea asta, cei care n-o poartă cu ei toată viaţa, scriu bloguri. Pentru ei, viaţa e sursa durerii. Lumea. Lumea văzută de William Gibson cîndva, lumea în care trăiesc ei acum şi care îi adună pe toţi laolaltă sub posterele Profetului, Întemeietorului.

Nu contează ce pîrlesc. Nu contează cît de multă simpatie au pentru ţigani, nu contează dacă au votat sau nu Legea pentru dezvoltarea economică a rromilor, nu contează nimic, contează doar datoria fiecărui cetăţean de a le da ălora de lucru, de a-i ţine ocupaţi, de a le oferi mijloace de trai.

„Ce dacă le-am cedat monopolul arzătoarelor? Ce dacă sîntem OBLIGAŢI să predăm Cuiburilor produsele noastre pe sidiuri? Ah, Cuiburile… Ce viaţă pe ăia… Vine omul cu sidiul, îl bagi în unitate şi zvîrrr! cu romanul în reţea. Cu graffitiul. Cu blogul…”

Asta pe de o parte. Pe de alta, mai e cotizaţia care trebuie plătită Uniunii, bani care merg la întreţinerea saitului http://www.williamgibson.gib, locul unde se adună comunitatea gibsonilor, locul unde-şi găseşte fiecare inspiraţia, şi odihna, şi hrana.

Cetăţeanul din stradă, brav membru al breslei sidirromilor, îşi cîntă oferta pe sub ferestre.

— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Dacă n-o fi vreun pleibec. Poţi să ştii? Cu ăştia nu poţi să ştii niciodată… Răsună strada, răsună valea. Mîine-poimîine o să cumpărăm compilaţii cu strigătele ăstora. De-ajuns că-i auzim din cînd în cînd pe Glitch-24, canalul universal de gliciuri.

Bărbatul se aude, strigătul lui stîrneşte praful şi face geamurile să vibreze. Vibrează şi văduvele, evident. Nu-i dă nimeni replica, e singur, sidirromii şi-au împărţit zonele, uite capitalismul fără concurenţă. Şi merge, domnule, merge!

Soare, praf, bărbat strigînd. Acoperişuri încinse, pereţi, văduve. Cinematograful gol, sala de popice, sala de biliard. Goale şi ele. Şi văduvele. Goale. Năduşite. Pe după geamuri, pe după perdele. Cu ochii scormonind prin aerul îmbîcsit al după-amiezii, cu mîinile scormonind mai aproape de ele, mai aproape, şi mai aproape.

În mijlocul străzii, o muscă aterizată într-o flegmă dă din aripi cu disperare, cu disperarea de a nu putea zbura cu tot cu flegma. Află şi ea că acela care nu poate să zboare merge. Sau dansează. Musca o ia la pas, trăgîndu-şi cu greu picior după picior, reuşeşte să iasă. Cu dîrele de flegmă după ea. Parcă-i înhămată la flegmă. E cocoşată, se opinteşte, dar degeaba. Flegma nu se urneşte, rămîne acolo, în mijlocul străzii. Se acoperă de praf, se face ghem, ca o gogoaşă sub stratul de zahăr pudră. Nu se mai vede. Parcă nici n-a fost. E ceasul amiezii, vremea zăpuşelii, cînd toată lumea pîrleşte. Care ce poate. Sau doar aşteaptă. Care ce poate. Sau, pur şi simplu, trăieşte. Care ce.

*

William Lotek Sendai-Seven (ăsta e numele lui de gibson, primit la înscrierea în Uniune) pleacă de lîngă pervazul ferestrei, lăsîndu-l pe sidirrom să-şi facă treaba pentru care îndură soarele, şi praful, şi ocările non-gibsonilor în fiecare zi. Se întoarce spre peretele dinspre Canada, cel pe care e posterul cu William Gibson, Întemeietorul, închide ochii şi murmură:

— Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă să-mi scriu şi blogul de azi…

Se aşază la birou, în faţa terminalului de modă veche, a tastaturii de modă veche (de cînd dracu’ şi sărăcia e o modă?!), îşi ridică braţele, le întinde în aer, aşa cum a văzut cîndva un pianist celebru care se pregătea să-şi înceapă concertul, şi se năpusteşte cu toate degetele asupra tastelor.

*

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu… Nu, nu pot să vă spun cu cine, nu pot să vă dau numele real. Ştiu că oricum se va recunoaşte, oricum vecinii, prietenii, părinţii o vor recunoaşte şi asta înseamnă că adio hîţa-hîţa de-acum, că vor urma poate alte şase luni de singurătate, şase luni cît un veac, pînă cînd o altă femeie o să apară în viaţa mea, o alta cu care din nou o voi zbîrci, pentru că n-o să fiu la fel de bun în pat ca ultimul ei amant sau poate pentru că o să uit într-o zi să-i fac cafeaua dimineaţa, în timp ce ea se va spăla cu gelul meu de duş, se va şterge cu prosopul meu albastru şi se va da pe mîini cu crema mea de mîini… Cosmetice franţuzeşti făcute pe vapoare panameze de emigranţi chinezi, vîndute în Budapesta de negustori arabi protejaţi de bodyguarzi ucraineni… Sau cine ştie ce alt motiv va mai găsi, femeile mereu găsesc de-astea, nici nu le ia prea mult timp să le caute, oriunde s-ar uita, ţîşti! ar ieşi de sub pat, din şifonier, din frigider ori de după perdea un alt motiv, unul nou, nemaivăzut, nemaiauzit, nemaifolosit… Sau poate că iarăşi o să scriu despre ea şi nu-i va plăcea cum i-am descris ochii ăia neoperaţi, sau burta atîrnîndă, curul dolofan, şuncile, celulita şi sînii lăsaţi… Lăsaţi! Oricum se va găsi un motiv de despărţire, oricum, oricînd, oriunde.

Nu vă spun cum o cheamă, dar să-i zicem Cornelia. Nume de programator… Îmi place numele ăsta. Îmi plac conotaţiile, îmi plac semnele făcute cu ochiul către prieteni, îmi plac „citatele culturale”, joaca asta postmodernă care pare a nu mai avea sfîrşit… Îmi plac, îmi plac, şi nu mă interesează deloc, ABSOLUT deloc dacă vouă, celor care citiţi în acest moment blogul meu, nu vă plac, ori vă fac să aveţi complexe, să crească în voi complexele ca molurile, aşa cum creşteau în mine dorinţa, disperarea, nerăbdarea în momentul în care ea a intrat în camera mea.

— Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă nu ai nevoie de ceva.

(„da, am, am o nevoie… tare nevoie mai am!”)

— Dacă ţie bine.

(„mi-e bine, cum să nu-mi fie bine?! În afară de senzaţia că dacă mai trece o zi fără să mi-o pun voi exploda? În afară de faptul că i-am pus plete lui Gibson ăla din poster şi i-am dat buzele cu ruj, de-a trebuit să cheltuiesc o avere ca să-l schimb? Mi-e bine, bine, cum nu se poate mai bine…”)

— Dacă totul en regulă.

(„e-n regulă, sigur că e-n regulă! În casa asta totul e-n regulă, regulat e totul, mai puţin eu…”)

— Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită.

(„cum dracu’ să n-am?! Auzi întrebare! Păi, ştie ea de cînd nu mi-am mai pus-o? Ştie ea cîte ore pe zi petrec rezemat de geam, zgîindu-mă la toate puştoaicele care trec pe stradă, dar ce zgîindu-mă?!, lingîndu-le cu privirea, lăsînd bale după ele – de se-ntreabă trecătorii ce mă-sa o fi pe-aici, a plouat şi noi nu ne-am dat seama? A plouat doar în locul ăsta de doi metri de stradă?! Cum să n-am dorinţe neîmplinite, de unde naiba a mai apărut şi asta la uşa mea, cum de-a aflat de mine, mă ştie de undeva? O fi vreuna de-aia care-mi citeşte blogul şi s-a amorezat de mine, de bun ce sînt, ori vrea doar să şi-o pună cu mine, s-au mai văzut de-astea, colecţionare de adeneuri de pîrlitori…”).

— Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek.

— Eşti gibson, aşai? Eşti gibson! Ştiam eu! Ştiam!

Bucurie? Dezamăgire? Greu de spus…

Şi-a aruncat ochii pe pereţi, cercetîndu-i, centimetru cu centimetru, s-a oprit, parcă încerca să-şi amintească ceva, a întins o mînă la dreapta privind undeva în ea, pe o hartă închipuită sau arsă în memoria ei, apoi a deschis ochii.

— Da! Sigur! Uite poza! Gibson, nu? Ăstai William Gibson. Doamne, ce haios e! Ce mutriţă are…!

Îmi simţeam sîngele fierbînd, dar, de cînd intrase la mine, pentru prima oară nu-l mai simţeam pe tot adunat acolo… acolo. Îmi zvîcnea capul. Îmi tresărea vena de la tîmpla dreaptă, aia care mi se zbate de fiecare dată cînd am o emoţie puternică. Mi se părea că aud ciripitul elevelor pe stradă şi tare-aş mai fi fugit la geam să le văd, să le văd… Eram, după atîta vreme, cu o femeie în cameră şi mie îmi venea s-o strîng de gît. S-o strîng de gît, ce mai! Să ia în rîs numele lui William Gibson… Întemeietorul, Profetul… Omul care a văzut lumea înainte ca ea să existe… Ei, aşa ceva nu mi se mai întîmplase pînă atunci. Nici măcar cu non-gibsonii cei mai înrăiţi care-mi călcaseră pragul…

— Ştii ce? Nu te cunosc, nu mă cunoşti… Scopul şi durata vizitei. Te rog?

— Ho, ce teai înfierbîntat aşa? Tremuri tot… Pînă mai adineauri credeam că… Credeam… Mă gîndeam că te excit, miam dat cu parfum deăla… deăla specialu, ştii tu. Dar văd că nui aia. Ce e? Ceam zis? Hai so luăm de la cap.

S-a întors pe călcîie, a deschis uşa, a ieşit, a închis-o în urma ei.

„Prostule! Prostule! S-a dus dracului tăvăleala de azi. De luna asta. De semestrul ăsta… Prostule!”

Un ciocănit uşor în uşă a avut darul de a mă trezi, golit-vezica-făcut-duş-spălat-pe-dinţi în aceeaşi clipă. Cu inima bubuind, de-a fost nevoie să sprijin cu mîinile tablourile de pe pereţi, biblioteca pe care am dat o avere ca să pun în ea toate CĂRȚILE-PE-HÎRTIE ale lui William Gibson, şi patul care începuse să alunece încet-încet spre fereastră, m-am apropiat de uşă, am deschis-o şi am auzit primele ei cuvinte:

— Eu sînt Cornelia. Am venit să văd ce mai faci.

Nu mai aveam gură, ca personajul ăla din Matrix, Neo. Dar ea avea alt Neo în cap, ea îl avea pe ăsta:

— Neo tragem?

Ei, non-gibsonii, nu pîrlesc. Nu scriu, nu desenează, nu compun cîntece. N-au nimic de ars. N-au nimic de arătat celorlalţi. Nu se trezesc dimineaţa cu gîndul ăla înfiorător „ce mai pîrlesc azi? ce mai pîrlesc azi?”. Au tot timpul din lume. Ei îşi trăiesc viaţa la suprafaţă, la vedere. În lumea reală. Şi-atunci, cum de-a venit tocmai la mine ca să ne-o tragem?! Asta nu pot pricepe. Ea n-are ce face toată ziua decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii ei, cu alţii care n-au altă treabă decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii lor. Ce caută ea în camera mea?!

Nu ştiu cît am reuşit să gîndesc atunci din toate astea. În două minute eram în pat, eu pe spate, cu mîinile şi picioarele întinse ca omul ăla al lui Leonardo – poziția Leonardo, da! –, cu ea înfiptă în centrul meu geometric… Nu mai vedeam nimic altceva decît faţa ei şi posterul cu William Gibson.

Aşa cum a fost toată viaţa mea. Femei şi William Gibson. William Gibson şi femei. M-am lăsat călărit de ele şi eu pătrundeam în acele momente prin ochii Întemeietorului, în lumea lui. Prin poster. Prin perete. Prin lumile virtuale, în lumea lui. În lumea pe care a descifrat-o pentru noi. Pe care a profeţit-o. Simţeam, de fiecare dată, cum ele îşi descarcă în mine sutele de mega de amintiri, le vedeam, le ştiam, le simţeam toate alea ale lor, toate alea pe care nici un bărbat pînă la mine n-a putut să le simtă. De ce? DE CE? mă întrebam, de ce eu, tocmai eu? Poate că durerile le sînt date femeilor pentru a fi conştiente că ele sînt cele care duc mai departe viaţa umanităţii, că fără durere nimic nu e, nimic nu se poate naşte, nimic nu poate dăinui. Dumnezeu, sau cine ne-o fi creat, a pus în ele durerea, le-a dat lor durerea poate pentru că nu a avut suficientă încredere în noi, bărbaţii, sau poate ca o compensare a celor pătimite de Fiul Său…

Pfui! Cu siguranţă că am luat-o razna, jur să nu mai las niciodată să trecă şase luni fără să. Fără să mă.

— Cornelia, ah, Cornelia…

S-a prăbuşit lîngă mine şi n-am ştiut nici atunci, cum n-am ştiut niciodată, de cîte ori am fost cu vreo femeie, cine de cine s-a folosit, care dintre noi a avut mai mult de cîştigat, dacă de cîştig poate fi vorba…

M-a mai sărutat o dată pe umărul drept, pe urma lăsată de dinţii ei…

Cînd? Cînd m-a muşcat în halul ăsta? aveam să mă întreb mai tîrziu, atunci cînd m-am privit în oglinda de la baie şi muşcătura ei era singura dovadă că ea fusese aici, singura dovadă că nu înnebunisem de singurătate, cînd m-am gîndit că poate singurătatea îmi fusese dată aşa cum femeilor le era dată durerea, că poate singurătatea nu era decît calea pe care ajungeam într-un fel la El, indiferent cine o fi El…

Apoi a plecat. Pentru că asta-i meseria femeilor: să plece. Pleacă, uneori, chiar şi atunci cînd rămîn lîngă tine.

Sînt două ore de cînd a plecat şi nu încetez să mă minunez de toate cîte mi se întîmplă, de viaţa asta care e rînduită după nişte legi al căror înţeles mereu îmi scapă, oricît m-aş chinui să-l descifrez în cîntecul păsărilor sau în căderea frunzelor, în primii fulgi de zăpadă sau în zvîcnetul sîngelui, zvîcnet care se potoleşte la fel de brusc cum începe, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar exista aşa ceva, deşi ştiu bine că nici o secundă din viaţa noastră nu contează mai mult ca acele clipe în care dăm în clocot, în care, uneori, pare că ne dăm seama de ce avem sîngele cald şi de ce atunci cînd murim sîngele ne îngheaţă, că asta e moartea, de fapt, clipa în care ne îngheaţă sîngele, clipa în care nu ne mai dorim nimic, în care nimeni şi nimic nu ne mai poate face să dăm în clocot…

Da, mi-e dor de Cornelia, au trecut de-abia două ore şi mîinile mele, carnea mea tînjesc după ea, e ceva în mine care a rămas parcă desperecheat în clipa în care ea a ieşit pe uşă, mi-e greu fără ea, tresar la orice zgomot, la orice pîrîit de mobilă, de parcă ar fi ea, călcînd cu tălpile goale pe podele, orice umbră aruncată pe perete de lumina care se ia la trîntă cu firele de praf mă face să întorc capul, de parcă ar fi umbra lăsată de ea cînd s-a ridicat de pe mine şi s-a dus la baie, toate celulele corpului meu o strigă, o laudă, o cheamă, o cheamă, da, pentru că a pus capăt singurătăţii mele, fie şi temporar – dar temporare sînt toate pe lumea asta, nu? -, pentru că a făcut încă o dată să-mi dea în clocot sîngele, pentru că, în braţele ei, m-am simţit încă o dată viu, viu, viu.

Atunci am înţeles că, în această dimineaţă, William Gibson mi-a ascultat ruga şi mi-a dat subiectul pentru blogul de azi.

*

William Lotek Sendai-Seven mai priveşte o dată, recunoscător, posterul cu William Gibson, îşi desprinde sticul pe care îl păstrează întotdeauna la gît, pe un şnur de piele, îl înfige în unitate şi salvează blogul.

Din stradă se aude – pentru a cîta oară? – glasul sidirromului:

— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Două case mai încolo, chiar sub ferestrele lui Sandii, William Sandii Zeiss-Ikon pe numele ei de gibson, cişmeaua picură leneş, stropii se preling spre pămînt, elastici, aşa face apa asta groasă, dacă ar avea mîini şi picioare s-ar ţine strîns de gura ţevii, parcă ştie că, odată căzută în pulberea de pe stradă, aceasta o va înghiţi de parcă nici n-a fost. Apoi, brusc, ţîşneşte şuvoi, ca şi cînd o mînă nevăzută ar fi învîrtit robinetul înţepenit de ani şi ani, și acum e rîndul apei să-şi rîdă de colb, să-l transforme în noroi, să-l întindă, să-l răsucească, să-l împingă la vale. Pe poarta casei iese o arătare neagră care, în aceeaşi clipă, din aerul încins, din apa curgînd, se materializează lîngă cişmea. E Trinity, pisica aia ţicnită pe care o ştiu toţi, aia care mănîncă ciorbă, aia care adună chiştoacele din scrumiere, aia care, la opt dimineaţa, la unu, la şase şi la unşpe noaptea zbiară miu! miu! miu! miu! pînă vine cineva la ea şi îi dă să mănînce. În timp ce mănîncă mormăie, scuipă, pufneşte şi nimeni nu îndrăzneşte s-o deranjeze, nimeni, nici Matrix Reloaded, nici MP3, motanii negri-tuci, cu cîte o mustaţă albă, care-şi fac şi ei veacul pe-acolo, poate chiar la Sandii, cine ştie? Pisica întinde o lăbuţă spre jetul de apă, vrînd parcă să-l agaţe, să fugă cu el undeva, într-un loc numai de ea ştiut, întinde şi cealaltă lăbuţă, nu, nu vrea să fugă cu şuvoiul, vrea doar să bea. Pînă la urmă intră cu totul sub jet, cu gura deschisă, jucîndu-se cu el, ţopăind cu apa curgînd pe ea, e udă fleaşcă şi de la o fereastră se aude un glas de femeie:

— Fă, ţicnito! Ţie nu ţi-a spus nimeni pînă acum că eşti pisică şi pisicilor nu le place apa? Uită-te la motanii ăia, îi vezi? Nu-i vezi, normal. Ăia nu se cred cîini…

Sandii? Sandii să fie? Nuuu…. Nu poate fi ea. Sandii stă în casă, cu tastatura pe genunchi, scriindu-şi romanul, ăla din care pîrleşte în fiecare zi cîte un capitol, ăla pe care-l adună colecţionarii, aspiranţii la statutul de gibson şi bogătanii care-şi construiesc pereţi de sidiuri.

E zăpuşeală, e vremea pîrlitului, a arsului, e ora la care prin Cuiburi se adună lansatorii frecîndu-şi mîinile, mîngîindu-şi buzunarele, „să vină sidiurile, să dăm cu ele-n populaţie!”. Şi sidiurile vin, tot vin, îşi descarcă marfa în reţea, năvălind apoi prin sîrme în monitoare sau direct în creierele mufiştilor deja dependenţi.

Unii pîrlesc materialul, alţii îl ard pe sidiuri, alţii îl lansează în reţea, alţii îl citesc, îl comentează. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în lumea profeţită de William Gibson – după unii, după ceilalţi lumea asta n-are nici o legătură cu el, lumea fiind mult mai caldă, mai luminoasă, mai acceptabilă.

*

„De pîrlit, l-am pîrlit. Acuma hai să-l ardem!”, îşi spune Lotek, în timp ce-şi bagă capul prin laţul şnurului de care e prins sticul. Cît timp îşi caută hainele, ia legătura cu pasatorul lui

(„băi, prea multe operaţiuni trebuie făcute ca s-arunci un blog în reţea, dar dă-o-n mă-sa, toţi trebuie să trăiască!”)

şi îl anunţă că e gata. Pasatorul, la rîndul lui, îl va anunţa pe lansator să-i facă programarea la Cuib, altul decît cel de care aparţine, evident. Curioasă nevoia asta de celebritate, coexistînd cu atracţia anonimatului! Îşi găseşte cămaşa atîrnîndu-i de cablurile monitorului, pantalonii lîngă pat, chiloţii… chiloţii… îi găseşte şi pe-ăia între pat şi perete şi nu numai, nu numai. Acolo jos, în întuneric, privirea îi este atrasă de strălucirea unui ambalaj de Inscriptor. Da, fără îndoială, este un ambalaj de Inscriptor.

„Futu-i! M-a înregistrat, curva dracului! Chirăielile mele, oftatul şi gemetele, suspinul, ultima suflare… La dracu’! Or să rîdă toţi de mine. Pe canalul ăla toată lumea rîde de toată lumea. Or să-mi numere toate accesările înregistrărilor… Or să scoată compilaţii… The Best of… Vai de curu’ meu! Îmi vor rîde-n nas toate femeile pe care-o să le mai chem vreodată la mine… Perverşi! Voaiori! Trăim într-o lume de voaiori. Cum dracu’ de nu mi-am dat seama?! Cică astea au un tatuaj undeva, undeva… dar unde? În mă-sa! Că parcă mie-mi mai ardea de căutat tatuaje… După şase luni pe uscat cui îi mai arde de căutat tatuaje?! Ce, îmi dădea mîna să-i zic la revedere, drum bun, salută-le pe curvele-cu-cip din partea mea?! Ei, la urma urmei… Asta e. Asta e! Dobitocule. Dobitoculeee!!!”

Pînă îi trec toate astea prin minte, e gata îmbrăcat.

„La urma urmei, hai să vedem partea bună: mi-am tras-o. Mi-am tras-o, băăă, mi-am tras-o! Cu o curvă de-aia cu cip mi-am tras-o. Tu-ţi morţii mă-tii de nenorocită! Pentru cine dracu’ lucrezi, fă? Cine te plăteşte pentru gemetele mele? Cine va plăti să le audă?”

„Gemete? Gemete, spui? Grohăieli, nene. Ca porcu faci.”

„Ştii ce? Nu eu te-am chemat. Nu eu te-am ademenit cu una-alta, nu te-am minţit, nu m-am lăudat, nu, nu, nu. Eu n-am făcut nimica…”

„Asta cam aşa e. Mai nimica…”

„Ia mai du-te dracului!”

„Ba dute tu, vedeateaş în Iad.”

„Iadul este dincolo de uşa asta”, mai gîndeşte Lotek, William Lotek Sendai-Seven, şi păşeşte dincolo de uşă. Dar nu înainte de a se întoarce spre peretele cu posterul şi de a rosti din nou rugăciunea:

— Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă şi mai departe.

*

Iadul. Pentru unii, Iadul ar putea fi o stradă pe care muştele se îneacă în bănuţi de flegmă, pisicile negre ţopăie sub jeturi de apă, iar chinezoaice de paişpe ani se întorc de la şcoală arătîndu-şi tatuajele, unul la două palme sub buric, celălalt înconjurîndu-le rombilicul. Legea morală e-n noi chiar şi sub cerul amiezii care stă acolo, deasupra noastră, asemeni capacului unui cuptor. Şi dacă, pe lîngă toate astea, se mai aude şi sidirromul strigînd că arde… e clar. Iadul e locul în care sîntem. Vii, sănătoşi, visînd gloria. Sau banii. Sau chinezoaicele de paişpe ani.

*

— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Şlagărul zilei, al fiecărei zile, se aude de undeva din stînga, dinspre barul lui Armand, Armand Chirculescu, fostul doctor, acum proprietar al barului Josephine. De ce Josephine?

— Ca să se simtă tot omul bine cînd spune „hai în Josephine”, de-asta, obişnuieşte să răspundă fostul doctor, actualul barman, cînd i se pune întrebarea.

Răspunsul lui îi dezamăgeşte pe mulţi, pe toţi cei care şi-ar fi dorit o poveste de dragoste, o poveste dintre cele pe care nu le mai spune nimeni azi, nici măcar gibsonii care scriu romane sau bloguri. Nici măcar ei. De ce? Nu mai există dragoste? Mulţi n-ar fi de acord cu asta. Ar spune că dragostea e miezul nostru cel mai intim, nucleul nostru, ar înşira toate superstiţiile menite să apere dragostea, ar spune că tuturor le e frică să vorbească despre ea, crezînd în puterea cuvintelor care, aşa cum pot da viaţă lucrurilor, la fel de bine, prin mult prea repetata lor folosire, pot duce la dispariţia acelor lucruri. Lumea preferă să vorbească despre sex decît despre dragoste. Lumea foloseşte sexul pentru a ascunde dragostea, pentru a o proteja. Lumea este perversă şi mincinoasă, dar îşi cunoaşte foarte bine interesele. Poate că denumirea barului Josephine ascunde, într-adevăr, o poveste de dragoste. Şi? De unde chestia asta pe noi, de a dori mereu să ne băgăm în sufletul altuia, să-i aflăm toate secretele, toate locurile vulnerabile? Ca să le demonstrăm tuturor că sînt slabi? Că mulţimea deţine întotdeauna puterea în dauna individului? În dauna lui şi nu pentru el?

Bla-bla-bla…

*

Lotek se îndreaptă spre Josephine cu sticul bălăngănindu-i-se pe sub cămaşă, încurcîndu-i-se printre firele de păr de pe piept, sticul lui pe care pîrlise blogul despre marele eveniment al ultimelor şase luni. „Mi-am pus-o…!”, se citeşte în ochii lui, parcă are tatuate pe frunte cuvintele astea, toată faţa lui, zîmbetul, mişcările braţelor şi felul în care păşeşte exprimă asta, aşa cum totul, pînă ieri, exprima contrariul: privirea coborîtă cu jenă într-o parte cînd bărbaţii îşi povesteau aventurile (doar bărbaţii, doar ei îşi spun lucrurile astea cu voce tare, în public), insistenţa cu care NU întorcea capul după femeile care treceau pe stradă, în timp ce toţi ceilalţi o făceau, cu intenţie, demonstrativ o făceau (ostentativ!), greutatea de a se exprima, bîlbîiala care-l pocnea pe neaşteptate cînd o femeie i se adresa, şi altele, multe altele.

Transpiraţia i-a desenat hărţi pe spatele cămăşii, pe guler, i se încîlceşte în sprîncene, îi desenează mustaţă. Transpiraţia şi praful.

Frunzele celor doi plopi din faţa barului Josephine stau nemişcate, încremenite într-o pîndă continuă, doar cînd cineva vorbeşte, strigă, prind şi ele a tremura uşor, traducînd în limbajul plopilor ceea ce bărbaţii au a-şi spune cu dezinvoltura celor care se ştiu liberi, „doar între noi”. Fără să bănuiască măcar că pînă şi bolovanii de pe drum trag cu urechea, că mereu e cineva cu ochii pe noi, că singurătatea, intimitatea sînt nişte iluzii, că tot ceea ce facem sau spunem (chiar şi ceea ce gîndim, în anumite circumstanţe), este transmis mai departe, într-o altfel de reţea, care nu ţine de tehnologie aşa cum ne-o imaginăm noi, ci ţine de felul în care e alcătuită lumea, lumea aşa cum este ea de fapt, iar nu cum ne-o reprezentăm noi, cum o ştim din cărţi sau din profeţiile propagate prin diverse canale de comunicaţie.

Se aşază la o masă, în curte (pe terasă adică), şi soarbe din cînd în cînd, cu înghiţituri lungi, din berea pe care şi-a luat-o să-i ţină de urît pînă o să apară, ca de obicei, la locul de întîlnire, sidirromul. Numai de-ar veni, că plasatorul l-a programat deja la Cuib, nu-i acolo la ora fixată, aleluia! s-a dus blogul de azi. Lansatorii ăia sînt nişte scîrbe… Şi s-a săturat să dea şpagă în toate părţile, de fiecare dată cînd iese pe uşa casei.

Îşi aminteşte ce gîndea mai devreme: dincolo de uşa asta e iadul. Da. Aşa e. Îi place propoziţia, e de-aia simplă, dar adevărată, de-aia după care umblă scriitorii în limbă, de-aia pentru care se chinuiesc uneori zile întregi… Şi uite că lui i-a venit aşa, deodată, fără s-o caute, fără s-o cheme, pur şi simplu i-a venit. E genul de propoziţii care fac diferenţa între simplii blogişti şi scriitori.

„Scriitori… Dacă…?”

Dar alungă acest gînd, nu, n-are cum să fie,

„păi, ce, scriitorii se fac aşa, prin exerciţiu?! Ăştia aşa se nasc, dom’le, se nasc”

el nu e scriitor, ştie asta de mult, păi, dacă ar fi, n-ar scrie şi el romane, ca toţi ceilalţi?

*

— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

se aude din ce în ce mai aproape strigătul sidirromului, şi Lotek ştie că, de data asta, chiar lui i se adresează, vrînd să-l liniştească, vrînd să-i spună „hai, că vin, sînt aproape, vin, nu te mai da de ceasul morţii, acuşi ajung, ia-mi şi mie o bere, că nu mai pot de zăpuşeală”, şi Lotek îi comandă o bere de parcă ar fi înţeles mesajul ascuns sub vorbele sidirromului

— Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Nici nu pune bine Armand Chirculescu berea pe masă, că sidirromul apare, din nimic, din dorinţa gibsonului, se materializează din aer, picură din frunzele plopilor, se prelinge pe scaun.

— Ei? Gata blogul pe azi?

— Gata.

Strălucirea din privire. Zîmbetul involuntar. Vibraţia aerului din jurul lui. Toate îl trădează, toate spun mai multe decît ar vrea el să spună.

— Ei hai, spune-mi.

— ?

— Spune-mi despre ce ai scris azi. O vecină? Un prieten? Un trecător oarecare? Cine ţi-a fost muza?

Şi Lotek îi spune despre Cornelia, îi cîntă despre Cornelia, îi susură la ureche despre Cornelia, Cornelia, Cornelia, femeia jumătăţii lui de an, femeia la care va visa, probabil, în următoarea jumătate de an. Despre singurătatea lui îi spune, despre singurătatea tuturor blogiştilor, despre nopţile de căutare zadarnică în reţea, despre miile de mesaje aruncate ca nişte sticle în ocean, mesaje la care nu-i răspunde nimeni pentru că asta e soarta blogiştilor, ei dau, tot dau, în fiecare zi îşi rup din ei bucăţi de gînd, de simţire, îşi sfîşie carnea, carnea cuvintelor din care sînt alcătuiţi, şi nu rămîn decît cu sfîşierea.

„Tu eşti adevărata mea sfîşiere”, parcă i-a spus cîndva o femeie, o femeie pe care a iubit-o, pentru care a trăit o vreme, doar o vreme, pentru că aşa sînt lucrurile astea între bărbaţi şi femei, vremelnice, şi nimeni nu e în stare să spună de ce, cînd toţi ne dorim ca iubirile să fie veşnice, ajungem să aflăm, de fiecare dată, că nu e aşa, că iubirile nu sînt veşnice,

„doar chinul e veşnic”

ele ţin doar atît cît ţin, şi nu e în puterea noastră să facem să fie altfel, şi dacă nici iubirea nu e veşnică, atunci ce e? Pămîntul? Apa? Focul? Sau poate aerul… Aerul ăsta înăbuşitor, aerul ăsta al după-amiezelor în care toţi gibsonii pîrlesc…

„Tu eşti adevărata mea sfîşiere”, parcă a citit el într-o carte, într-un roman aruncat în reţea, un roman scris într-o clipă de graţie, cînd Dumnezeu i-a turnat ăluia sau ăleia în degete salvarea sufletului, răscumpărarea păcatelor, sau o fi fost doar premiul pentru bună purtare, dacă „tu eşti adevărata mea sfîşiere” şi tot ce-a mai scris în cartea aia a putut scrie.

„Tu eşti adevărata mea sfîşiere”, ar vrea să-i spună şi lui cineva real, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o altul şi din imaginarea ăluia şi-a imaginat-o şi el, ar vrea să i-o spună o femeie din carne, oase şi piele, o femeie pe care s-o mîngîie în fiecare seară, înainte de culcare, căreia să-i simtă oasele pîrîind sub mîinile lui, să-i simtă carnea întărindu-se sau înmuindu-se, nici el nu ştie prea bine, dar ce mai conetează? ce mai contează ce face carnea aia atîta vreme cît face ceva, are o reacţie, şi asta numai pentru că mîinile lui o frămîntă şi fac asta în fiecare seară, şi azi, şi mîine, şi poimîine, şi în toate serile lăsate de la Dumnezeu, sau profeţite de William Gibson în cărţile lui pe care, iată, a ajuns să le trăiască, a ajuns să adune în el zăpuşeala zilelor şi serilor şi nopţilor, zăpuşeala pîrlitului şi din orele de după, „tu eşti adevărata mea sfîşiere”, ar vrea să-i spună şi lui o femeie, nici mai frumoasă, nici mai urîtă ca altele, nici mai bună, nici mai rea, o femeie-femeie pe care s-o simtă a lui, care să-l facă s-o simtă a lui atunci cînd ea îi spune „tu eşti adevărata mea sfîşiere”…

Sidirromul stă de partea cealaltă a berii, stă şi-l ascultă şi el îi spune despre Cornelia, Cornelia lui, şi nici nu-şi dă seama că, de fapt, despre el vorbeşte, pe el se oferă, în tot ce are el mai al lui, mai ascuns, mai adînc, aşa cum fac toţi scriitorii lumii…

Sidirromul îşi bea berea cu înghiţituri mici şi rare, e numai urechi, se pătrunde de povestea gibsonului şi din cînd în cînd se întreabă

„de ce dracu’ n-o fi scris ăsta romane, că are cu ce, are de ce, ar muri gagicile de gîtul lui şi de-abia atunci să vezi ce-ar mai scrie, că aşa vin astea, toate se leagă, una o cheamă pe alta”

dar nu zice nimic, stă, bea, ascultă, încremenit în scaun.

Plopii încremeniţi într-o fază a tremuratului frunzelor. Clienţii obişnuiţi ai barului Josephine încremeniţi cu mîinile pe halbe. Armand Chirculescu, barmanul, încremenit cu halbele în aer, în drum spre mesele uscate. Praful de pe drum încremenit şi el sub vorbele gibsonului, nimic nu mişcă, nimic nu suflă, vraja cuvintelor e suficientă vieţii.

Doar undeva, în spatele barului, un ceas imens, de-ăla vechi, cu limbi, dar care se mişcă invers (de-asta? oare asta să fie cauza?) ticăie mergînd înapoi, dar împingînd totuşi timpul înainte, că timpul nu se lasă atît de uşor păcălit, cei păcăliţi sîntem întotdeauna noi, ăştia care îl bagă în seamă, ăştia care şi-l atîrnă la gît, pe mînă, pe pereţi, de ce? de ce? Dracu’ ştie de unde obişnuinţa asta de a venera mîncătorul de vieţi, sfîrşitorul, mincinosul.

Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!

Toate privirile se îndreaptă spre ceasul din spatele barului şi, ca la o comandă, zumzetul vocilor, ciocnitul halbelor, foşnetul frunzelor din plopi acaparează din nou viaţa cea lin curgătoare. Aerul încins. Zăpuşeala.

— Băi sidirromule. Nu te-am întrebat niciodată. Dar am şi eu curiozitate: cum te-ai făcut tu sidirrom, domnule? De unde ai aparatul? Arzătorul…

— Ei, e poveste lungă. Ţi-aş spune-o, dar…

Nici un „dar”. Se simte pe el că are chef s-o spună. În zvăpăiala ochilor. În tremurul nărilor, al degetelor, al urechilor chiar. În efortul pe care-l face să-şi ţină buzele lipite una de alta. „Buzele mele sînt pecetluite” nu face parte din bagajul lui de semipreparate lexicale.

„Da, ai dreptate. E şi cam tîrziu, de altfel, am oră cu lansatorul şi ăştia nu ştiu de glumă…”

Dar Lotek nici nu apucă să gîndească toate astea, cuvintele rămîn doar în planul-de-gînduri. Cuvintele celuilalt sînt mai iuţi, cuvintele n-au numai consistenţă, au şi viteză.

— Tot neamul meu a făcut ceva cu mîinile. Tot neamul meu şi-a strigat apoi marfa pe stradă. M-am săturat. Cînd strig, parcă mii de ani se adună în cuvinte, le simt cum mi se rostogolesc în gîtlej, cum îmi ţîşnesc printre buze, zdrelindu-mi-le, cum dau buzna afară, atacînd urechile şi sufletele oamenilor pe care-i simt ascunşi pe după perdele, să nu fie văzuţi, să n-aibă de-a face cu mine, dar curioşi, curioşi… Am vrut ca băiatul meu să nu mai facă asta. Am vrut să înveţe, să aibă o meserie curată şi cu bani mulţi. Cu bani mulţi, ca s-o ducă şi el bine, şi eu. L-am dat la şcoală. La şcoli. M-am ţinut de capul lui să meargă cît mai departe… Şi departe s-a dus. Lucrează la Redmond. Ştii ce-i aia, nu? Chestia aia cu calculatoarele… E mare softist, în America. Acuma, softist îşi spune şi ăla micu’ de-a rămas acasă. Da’ el s-a lăsat de şcoală. Îşi zice hacher. O fi vreun softist mai al dracu’… că face o grămadă de bani şi el. Eu cred că ciordeşte de pe carduri, prin reţea. Da’ crezi că-mi dă ceva? Canci! Tot cu ăla mare, americanu’, m-am scos. Vine într-o zi din America aia a lui şi-mi zice: „Tată, m-am gîndit”. Hopaaa… nu-i a bună, îmi zic eu. Zice: „dacă ţi-aş trimite în fiecare lună doi peşti, i-ai mînca una-două, şi tot muritor de foame ai fi. Şi-ai mai avea şi sentimentul ăla de jenă al întreţinutului…” Nu-ţi spun ce gest am facut aici, da? Zice: „Aşa că ţi-am adus o undiţă şi-am să te învăţ să pescuieşti. În felul ăsta, vei avea cît peşte doreşti şi cînd pofteşti. Ei? Ce zici?” Ce era să zic? Am zis: „Da, mă… Bine te-am mai educat, futu-i mama ei de educaţie şi cu cine m-a pus să te dau la şcoli şi să-ţi cumpăr cărţi! Bă nene, cîtă votcă puteam să beau de cărţile alea…” Asta i-am zis cînd mi-a adus aparatul de ars sidiuri.

Se întoarce spre bar, cu ochii sclipindu-i, cu pupilele mici, cu irişii maronii tăvăliţi în alb-gălbuiul ochilor. Fruntea brăzdată de cute, tîmpla zvîcnindu-i.

— Domnu’ Armand! O votcă mică!

„Cîţi dintre noi avem posibilitatea de a ne alege meseria? Cîţi dintre noi facem ceea ce ne place şi mai sîntem şi plătiţi pentru asta? Uneori am impresia că nu noi facem lumea să fie aşa cum e, ci ea ne face pe noi. Nu lumea este o creaţie a noastră, ci noi sîntem o creaţie a ei. Aşa, aşa, fraze şlefuite, recompuse, rescrise. Aşa fac scriitorii de romane. Poate că, într-o zi, am să scriu şi eu unul. Blogurile nu sînt decît şcoala romanului. De multe ori am simţit că blogurile mele, puse cap la cap, ar da un roman. Poate aşa se explică şi relativul succes pe care-l am. Îl am? Aiurea! Care succes? Succes e atunci cînd scoţi cărţi pe hîrtie. Cînd primeşti bani pentru asta. Cînd dai interviuri. Cînd se ţin femeile după tine şi-ţi recită din cartea ta. Doar pîrlitorii de romane au succes…”

— Am să scriu un roman, sidirromule.

— Roman?

Ochi sclipind. Votcă năvălind pe gîtlej. Carduri VISA tresărind prin buzunare. Conturi bancare orăcăind.

— Cred că ştii că arderea unui roman are alte tarife…

„Ştiu, ştiu… Trebuie să am bani ca să fac bani. Banii nu apar din nimic, banii se înmulţesc.”

— Deocamdată nu pot, prietene, tot un blog ardem şi azi. Dar într-o zi… Într-o zi… Va veni şi ziua aceea… Într-o zi voi fi şi eu unul dintre Adevăraţii Scriitori…

Şi sidirromul gîndeşte „nici nu-i modest, băiatul”, dar spune

— Hai s-o facem.

şi mîna lui dispare în geantă, zornăindu-şi brăţările. Şarpele cu clopoţei. Aşa i se spune în reţea, în forumurile gibsonilor, printre pasatori. Şarpele cu clopoţei.

*

Clinchetul brăţărilor sporeşte, parcă amplificat de aerul fierbinte, preluat de frunzele plopilor şi dus mai departe sau poate, dimpotrivă, adus de undeva de departe, din capătul străzii, clinchetul se umflă ca burta unei femei gravide, conţinînd în ea nenăscutul, pe cel care va fi, dar ce ar putea să fie într-un clinchet de brăţări, la ce s-ar putea aştepta Lotek, şi nu numai el, ci toţi muşteriii de pe la mesele din Josephine, cine se va naşte, ce?

Un vîrtej de praf se apropie de cîrciuma lui Armand Chirculescu, un nor de praf coborît pe pămînt, printre casele de pe strada Castelului. Nu mai ştie nimeni de ce-i zice aşa, despre care castel o fi vorba, că, unde vezi cu ochii, nici urmă de castel, cetate, fortăreaţă. Va fi fost, poate, demult, poate în alt veac, într-un veac în care, în loc de reţele, sidirromi şi bloguri, pe aceste pămînturi vor fi existat războinici călare şi ţigănci care aveau darul ghicirii în urmele cailor, cine le mai ştie pe toate cîte au fost, nici măcar norul de praf care se apropie, se apropie, şi nimeni nu strigă

— Anotimpul de praf! Anotimpul de praf!

cum, poate, o fi strigat cineva, cîndva, în poarta castelului… Dacă va fi fost vreodată unul.

Zăngănit de brăţări, de lanţuri, ţipete de copii, de femei, răcnete, hohote groase, bărbăteşti, ciripeli, mieunaturi, schelălăieli şi trompete sunînd, dînd de ştire… Toate, în norul de praf. Toate venind din el, apropiindu-se odată cu el.

Nu mai mişcă nimeni. Nimeni nu mai duce halba la gură, nimeni nu mai aduce halbe la mese. Linişte. Nimeni nu mai are nimic de povestit, nici o aventură, nici un roman de dragoste, nici măcar unul epistolar. Nu mai există cuvinte. Parcă lumea nici nu s-ar fi născut.

Sidirromul n-a mai scos arzătorul din geantă, Lotek nu şi-a mai scos sticul de la gît, arderea n-a mai avut loc.

Frunzele plopilor se întorc cînd spre bărbaţii de la mese, pictaţi parcă pe geamul orizontului, cînd spre capătul străzii, spre norul de praf, singurul lucru ce pare, într-adevăr, material.

Iar viu, în toată această frescă, e zîmbetul lui Armand Chirculescu, ce pare a spune

„Au venit, va să zică. Au venit.”

Peste viu-neviu, material-imaterial, din adîncul liniştii zumzăitoare, deodată, asta:

— Pentru numai două zile în oraşul dumneavoastră, Circul Luminii! Jongleri, saltimbanci, acrobaţi, ghicitori! Dresuri de lei, girafe şi elefanţi! Iluzionism! Teleportări!

Muzica năvăleşte de-a lungul străzii, din norul de praf, vine ca un val, tsunami, înaintează aruncîndu-şi decibelii care se prind cu ventuzele de case, de asfalt, îşi fac loc printre frunzele plopilor, chiar printre ele. Hacking-rock, cyber-punk, glitch dar şi vechituri alternative cîndva, acum mainstream pe ducă. Toate piratate, că doar nu-şi imaginează nimeni că circarii ar da vreun ban sindicatelor compozitorilor.

Veselie, poftă de viaţă, drag de oameni. Lucruri de neînţeles pentru gibsoni şi non-gibsoni deopotrivă. Altă lume. Ruptă de luptele cotidiene, de rivalităţile politice, de starea naţiunii. Sîntem un popor trist, chiar şi atunci cînd facem bancuri. La bancurile noastre se rîde, dar e mai mult rîsu-plînsu. De unde-or veni ăştia, cu buna lor dispoziţie, cu hohotele lor largi, cu strălucirea din priviri? Rasă europeană, mai europeană decît a celor trei pisici negre din faţa blocului lui Sandii Zeiss-Ikon. Rasă de oameni liberi.

*

La Josephine e linişte.

Pe stradă muzică, hărmălaie, lucruri noi, nemaiîntîmplate. O altfel de viaţă a apărut din senin, din zăpuşeala amiezii. O altfel de viaţă, despre care nimeni nu ştia nici măcar că ar exista. Că ar mai exista. Multe se ştiu din reţea, despre multe se ştie că au fost cîndva, dar se mai ştie şi că viaţa merge înainte, că după unele lucruri vin altele, că istoria e făcută din paşi înşiraţi unul după altul în monotonia agasantă a trecerii timpului sau, se ştiu cazuri, în ritmurile sincopate ale schimbărilor, revoluţiilor, schismelor.

Circul. Din ce categorie să facă parte circul? Pată de culoare? Revoluţie?

Cine are răbdare are şi satisfacţii.

Armand Chirculescu se smulge din nemişcare, mîna lui ţinînd halbele îşi continuă drumul început parcă în urmă cu un veac, pe vremea ultimului circ, se strecoară printre mese. Halbele aterizează lîngă celelalte, golite sau pe cale de a fi, vocile bărbaţilor renasc dintr-odată, totul revine la normal. La ceea ce, cu numai cîteva clipe înainte, era normalul acestei după-amiezi toropite de căldură, de zăpuşeala născătoare de bloguri, romane şi cîntece care aşteptau să fie arse pe sidiuri. Normalitatea ca recunoaştere, asumare a stării de fapt.

— Să ne vedem de treabă, zice sidirromul, scoţînd, în sfîrşit, aparatul din geantă.

Lotek îşi desprinde sticul de la gît şi i-l înmînează Maestrului Arzător. Nici măcar nu ştie că sidirromul din faţa lui chiar şi-a cîştigat acest titlu, dar o modestie de neînţeles îl face să nu poarte Steaua Arzătorilor la rever, aşa cum fac toţi cei din breasla lui, care au dobîndit-o. O ţine totuşi în buzunarul de la piept, că nu se ştie cînd e nevoie de o dovadă, mai sînt oameni neîncrezători în cuvinte atunci cînd îţi lauzi calităţile, priceprea, statutul profesional. Sidirromul cuplează sticul la aparat. Lotek ţine ochii închişi, a încremenit cu totul acolo, în faţa sidirromului, doar buzele i se mişcă, parcă ar spune ceva, ce? şi sidirromul nu înţelege, „mereu face aşa, ce-o fi zicînd? poate se roagă”. Pe micul ecran cuvintele se fugăresc unele pe altele, privirea lui Lotek nu poate ţine pasul cu trecerea lor, din cînd în cînd percepe cîte ceva, Cornelia… întrebare… sîngele… Prostule… Cornelia… Dumnezeu… Gibson… Cornelia… azi.

— Gata, tinere.

„Gata… gata… S-a dus în mă-sa şi ziua de azi.”

Adevărul este că William Lotek Sendai-Seven se simte viu doar în prima parte a zilei, cea în care stă în camera lui, în faţa terminalului, scriind. Oricît îi e de greu s-o facă, uneori. Oricît de tare îi este golită mintea de subiecte. Rugăciunile invocînd ajutorul patronului gibsonilor nu ajută întotdeauna, dar îi place să creadă că da, ţine minte doar zilele în care i-au ajutat, bazîndu-se pe asta a ajuns să se roage în fiecare zi, să facă din asta un ritual. De multe ori şi-a pus întrebări însă şi a pus la îndoială adevărul şi rostul cuvintelor pe care s-a obişnuit să le murmure în fiecare dimineaţă cînd se aşază în faţa terminalului sau a voxului. Da, a voxului, are şi aşa ceva, recunoaşte că uneori îi e lene să dea din deşte.

„Dar-ar dracu-n tabieturile astea, nu ele mă vor face vreodată scriitor de romane, nu paharul de ţuică băut pe stomacul gol, nu cărţile de hîrtie ale lui Gibson puse pe colţul biroului, nu scrisul la tastatură…”

E mai uşor – bineînţeles, mult mai uşor! – să dicteze cuvintele care se adună frumos pe ecran, fără greşeli, nu degeaba scriitorii de romane folosesc voxul, semn de profesionalism, de…

Da, s-a îndoit. Însă cu toate că rostul întrebărilor este acela de a provoca răspunsuri, niciodată nu le-a găsit, sau poate n-a avut suficientă răbdare să le caute pînă la capăt. S-a mulţumit, în general, să considere rugăciunea ca făcînd parte din viaţa lui de gibson, din îndatoririle pe care apartenenţa la Ghildă le presupune. S-a obişnuit să fie un gibson, un gibson şi-atît, doar un gibson.

„Cum adică doar un gibson? Păi, gibsonii sînt cei mai…”

— Am zis gata.

Sidirromul pare nerăbdător, „ce dracu’ mai vrea şi ăsta de la mine, i-am ars blogul, doar n-o să pierd toată ziua cu el, să plece dracului, că lansatorul ăla n-o să-l aştepte toată noaptea…”.

— Bine. Atunci, am plecat. Ne vedem mîine, da?

— Da, ne vedem mîine.

„Dacă vom mai trăi. Dacă lumea va mai fi”, continuă sidirromul în gînd, convins că lucrurile astea cu „pe mîine”, „ne vedem la ora Ţ” sînt nişte aiureli care încearcă să ascundă fragilitatea vieţii, insecuritatea, teama de necunoscut. „Cum adică ne vedem mîine? Păi, ştim noi ce va fi mîine? Ştim noi dacă vom mai fi mîine? Dacă lumea va mai fi?”

Nu, nu ştim dacă lumea va mai fi mîine, dar noi existăm tocmai pentru că ne facem planuri de care ne ţinem, pe care le urmărim pînă la capăt, pînă la împlinirea lor, dar întotdeauna mai lăsăm şi pe mîine cîte ceva.

*

Blocul Roland străluceşte alb-albastru în lumina după-amezii, revenit la culorile iniţiale după preluarea lui de Agenţia Naţională de Administrare a Reţelei, un alt monopol pe care statul şi l-a adjudecat.

„Cine controlează informaţia, deţine puterea.”

„Adevărata putere este informaţia.”

Declaraţii neoficiale, la un şpriţ, ajunse publice prin Reţeaua Paralelă – un alt nume pentru Rezistenţa Populară (RP, da!), mişcare scoasă în afara legii, dar activă încă, pentru că întotdeauna va exista un underground social, undergroundul nu va muri niciodată pentru că îşi conţine propriul underground.

William Lotek Sendai-Seven mai zăboveşte o clipă în faţa clădirii – are trac? are trac! –, parcă aşteaptă ca marele clopot al catedralei să-şi facă datoria, anunţînd ora şase şi, în momentul în care acesta îşi trimite dangătul asupra centrului civic, intră în clădire. La etajul XII este Cuibul, adunătura de lansatori de care depinde totul, totul, viaţa asta a lui de rahat, împlinirea eforturilor de zi cu zi, neliniştea nopţilor, speranţa că lumea îi va citi blogul, că lumea va reacţiona, că îi va scrie, că, a doua zi, îşi va găsi căsuţa poştală burduşită cu mesaje şi, poate, printre ele, o ofertă din partea unei edituri care să-i propună scoaterea unui volum PE HÎRTIE… Paşaportul lui către Adevăraţii Scriitori.

Matei Iliescu („de ce dracu’ Matei?”), lansatorul contactat de pasatorul lui, soarbe îndelung din cafeaua aburindă, ca unul care are o întîlnire şi cel aşteptat nu vine. Ridică ochii spre el, apoi aceştia îşi continuă mişcarea, răzuind peretele, pînă ce privirea i se fixează pe ceas. „Cam tîrziu, monşer, cam tîrziu”, îi comunică acea privire, de parcă întîrzierea gibsonului îl ţine din treabă, de parcă n-ar avea o întreagă oră dedicată lui şi numai lui. Oră plătită, de altfel. „Mofturi de oameni frustraţi”, gîndeşte Lotek, doar gîndeşte, că doar n-o să spună cu voce tare aşa ceva, nu lansatorului de care depinde… De care depinde totul, da? Funcţionarii statului sînt puternici nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sînt. Pentru ceea ce reprezintă. „Îmi cer”

— Scuze, Matei, scuze pentru întîrziere… Au venit ăia cu circul şi au blocat străzile, poate ai auzit…

„Hai, zi că te-ai blocat în trafic, acuma.”

— Am rămas blocat în trafic, zău, că doar nu era să întîrzii, ştii că n-am obiceiul…

„A văzut prea multe filme americane. Blocat în trafic?! La noi?!”

— Ştiu că pare o replică dintr-un film american, dar crede-mă…

„Ce dracu’, ăsta-mi ghiceşte gîndurile?”

— Zi-mi dacă nu la asta te gîndeai, să dea dracu’ dacă nu.

— Bine, bine… Hai să-l lansăm. Dă-mi sidiul.

Lotek se caută prin buzunare, „Unde l-am pus? Doamne, unde l-am pus?”, îl găseşte în buzunarul în care întotdeauna îl ţine, i-l dă. Matei Iliescu îl pune în unitate

— Tot pe canalul de bloguri? Canalul oficial, vreau să spun…

şi, după ce Lotek face semn din cap că da, spune comenzile:

— William Lotek Sendai-Seven, verificare plată. OK, plata confirmată. Canalul de bloguri, gata pentru lansare.

Pentru ultima comandă, Matei Iliescu îşi umflă pieptul („acuma se dă mare, important”), se uită la ceas, apoi la ecranele de pe pupitrul său şi strigă cît îl ţin puterile:

— Lanseazăăăăă!!!

„Ce caraghios! Aproape la fel de caraghios pe cît sînt şi eu, probabil, în momentul în care sidirromul declanşează arderea, moment în care, ca orice gibson, murmur ca şi cum aş spune o rugăciune: era zăpuşeală în noaptea în care am ars-o pe Chrome…”

Leduri schimbîndu-şi culorile, clipocit ca în vechile filme cu roboţi, o întreagă recuzită menită să impresioneze, dar pe cine mai pot impresiona gageturile astea sefiste cînd ele se repetă zi de zi? Pe Lotek, cu siguranţă, nu.

— Ei, fir-ar a dracului de treabă! Am făcut-o şi pe-asta! răbufneşte gibsonul, mulţumit.

Mîndru de el, încrezător în destinul blogului pe care tocmai l-a aruncat în reţea.

— Facem şi o verificare?

Lansatorul strîmbă din nas, ştie că asta-i procedura, dar mereu are impresia, cînd se ajunge în acest punct, că pîrlitorii n-au încredere în el, în capacităţile lui profesionale, că verificarea e o formă de manifestare a suspiciunii, dar vorba aia: „numai pentru că eşti paranoic nu înseamnă că nu te urmăreşte nimeni”.

— OK, s-o facem.

Intră în reţea, pe canalul de bloguri, îi trage o căutare după numele blogistului care dîrdîie vînăt alături, „ia uite, se pişă pe el de emoţie”, alege ultima intrare în cont.

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu…

— Chiar ţi-ai pus-o? Cu cine, mă? Amănunte, ceva?

Ochii îi sclipesc, se gîndeşte la contractul pe care îl care cu MyXXX, canalul de bloguri porno, „poate iese ceva din asta”, îşi zice şi se uită cu interes la Lotek, plimbîndu-şi privirea de sus în jos, oprindu-se (scurtă escală, dar insistentă) pe prohabul gibsonului, cu convingerea că ăştia care scriu aşa ceva sînt tare dotaţi, tare… Că altfel, cum?

Lotek roşeşte, a simţit privirea lansatorului pe pantalonii lui, încercarea de a trece dincolo, de a-i trage fermoarul, de a-l lua la măsurat, la cîntărit…

— Nu, nu… Nu e ce crezi. E o poveste… E o poveste de dragoste.

Şi răsuflă uşurat observînd dezamăgirea din privirea celuilalt. „Dar ce-o fi crezînd ăsta despre mine? Ei…!”.

— Ei, mă duc şi eu de-acum… Mulţumesc mult pentru tot.

Cînd să iasă pe uşă, îşi aminteşte ceva, se întoarce.

— A! Am uitat ceva. Ai vreo idee despre circul ăsta care a venit? Ai vreo informaţie din reţea?

— Nu, n-am, nu e nimic în reţea…

„Nu despre reţeaua asta te-am întrebat… despre cealaltă vorbeam eu…”

Dar acceptă răspunsul lansatorului, nu poţi spune nimănui „ştii, am auzit că te ocupi cu chestii ilegale, nu-mi spui şi mie ce şi cum?”, aşa că îi întoarce spatele, „las’ că găsesc eu, la o adică, o modalitate de a ajunge în RP”, şi iese pe uşă.

„Dincolo de uşa asta e iadul”, îşi aminteşte Lotek ieşind. „Şi dincolo de uşa asta e iadul”, îşi zice părăsind Cuibul, părăsind blocul Roland, dînd cu ochii de catedrală, de imensa ei uşă. „Cîteodată mă sperii şi eu de ce-mi trece prin cap. Mă sperii, pur şi simplu.” Apoi, după o scurtă pauză: „Uite, vezi? De-aia trebuie să mă fac scriitor, de-aia”.

E vesel. Bine dispus. Şi-a făcut treaba şi pe ziua de azi. Întîi şi-ntîi a avut parte de o partidă de sex. Apoi şi-a scris blogul. L-a ars, l-a lansat. Ce-şi poate dori mai mult? Ca om, ca bărbat, ca gibson… „Ei lasă, că întotdeauna e loc de mai mult. Şi ca om, şi ca bărbat, şi ca gibson…” Îşi aminteşte de Josephine, de discuţia cu sidirromul, de povestea lui – „interesant personaj!” –, de circarii gălăgioşi… „Cum dracu’ să nu ştie nimeni nimic despre ei? Trebuie s-o iau prin reţea… prin cealaltă reţea, evident! Trebuie să aflu, trebuie să mă pun în temă… Cum ajung acasă, asta am să fac!”

*

Mulţi ani după acestea, poate, aflat în faţa ecranului gol, la începutul unui nou roman, William Lotek Sendai-Seven îşi va aminti după-amiaza în care a văzut Circul:

*

La Mala Hora era un restaurant celebru pe vremea aceea, celebru prin mîncarea ce putea fi găsită acolo şi mai puţin prin numele lui, dat de patron după un roman de Garcia Marquez, dar căruia toată lumea îi zicea Ceasu’ Rău.

Treceam de el şi mă încercau şi bucuria, şi tristeţea, nu mai ştiu care era dominantă, nu mai ştiu dacă măcar era vreuna dominantă. Eram prea rupt de senzaţii, sfîşiat între mirosuri, sunete, pofte… Din grădina de vară răzbăteau pînă pe trotuar mirosurile ameţitoare iscate de grătarul pe care sfîrîiau coastele de porc, zumzetul vocilor împletit cu fîşîitul trecerii chelnerilor printre mese, cu foşnetul banilor ca un fîlfîit de aripi cînd îşi schimbau domiciliul din portofelele clienţilor sătui în cele care aveau să-i ducă, aşezaţi după mărime şi valoare, patronului, toate se insinuau prin gardul din trestii şi rogojini punîndu-le cercei trecătorilor, cercei de şoapte ademenitoare, chemări, ispite… Poate de-asta eram bucuros trecînd de Mala Hora, că rezistasem ispitei, că eram mai tare decît o porţie de coaste cu cartofi ţărăneşti şi mujdei de usturoi zăcînd leneşe, lascive, fiecare în adîncitura special făcută în platoul de lemn, aşteptînd furculiţa, cuţitul, dinţii. Eram şi trist în acelaşi timp, trist pentru că iarăşi trebuia să-mi pun frîu dorinţelor, iarăşi aveam să petrec o noapte lungă, lungă, visînd la ce n-am putut avea, la ce n-am vrut să am, deşi era aproape, aproape, aproape… În vîrful degetelor, la o nară de mine, o geană, o respiraţie.

Dar şi bucuria, şi tristeţea aveau să mă părăsească (dacă vor fi fost cu adevărat) imediat ce-am ieşit pe bulevard. Era un loc gol acolo, între liceul de fete şi cinematograf, niciodată n-am ştiut de ce-l lăsaseră acolo, ce rost avea, ce urma – şi cînd? – să se întîmple acolo… Atunci, în acea după-amiază, smuls dintre bucuria şi tristeţea de a fi trecut prin faţa unui restaurant – acelui restaurant – numit La Mala Hora, am aflat. Sau, cel puţin, privind lucrurile în sens invers, dinspre acum spre atunci, pot spune că ştiu care era rostul acelui loc gol în mijlocul bulevardului. Acolo se instalase Circul, cel despre care aflasem pe cînd eram la Josephine în aşteptarea sidirromului cu care lucram. Un cort imens – cort? Dumnezeule, cort?! – acoperea întregul spaţiu, măsurat parcă pe dimensiunile lui. Un cort înalt, lat, lung. Adînc – aveam să descopăr odată trecut de zdrahonul de la intrare. Cînd spun cort, de obicei mă gîndesc, şi cred că nu numai eu, la un spaţiu mărginit de o pînză – sau ceva asemănător –, la o încăpere… cum să-i zic? Un singur spaţiu delimitat de prelata ridicată, ancorată… Ei bine, nu. Acel cort nu era aşa. Parcă era intrarea într-o altă lume, într-o altă dimensiune, o Poartă din acelea despre care citeam în cărţile anilor de dinainte… Era… era un oraş întreg acolo, ce mai! Cu străzi, clădiri, tot tacîmul. Doar maşini nu erau. Ele-ar mai fi lipsit, în înghesuiala aia!

Am plătit, am dat la o parte cortina şi m-am trezit în mijlocul unei străzi suprapopulate, cu o mulţime de indivizi de toate rasele, vorbind – sau ţipînd! – în toate limbile pămîntului, mergînd, alergînd sau dansînd de colo-colo, preocupaţi să ajungă cine ştie unde la o anumită oră sau doar umblînd lelea, fără ţintă, de pe un trotuar pe altul, de la o clădire la alta. Pitici, uriaşi, cocoşaţi, miss Univers, chinezi, arabi, indieni, spanioli, africani, europeni şi americani se ciocneau unii de alţii în faţa intrărilor încăierîndu-se pentru a-şi cîştiga dreptul de a pătrunde în nişte locuri în care nimeni nu ştia ce este pentru că nici una dintre acele clădiri nu avea vreo firmă, erau doar uşi, porţi şi atît. Cînd vreuna dintre ele se deschidea, în stradă năvălea muzica dinăuntru, de fiecare dată alta, de fiecare dată isterizîndu-i pe cei aflaţi, întîmplător sau nu, în zonă.

M-am nimerit şi eu în locul şi în momentul în care s-a fost deschis o uşă…

Nişte zgomote ciudate au ţîşnit în stradă pocnindu-ne pe toţi cei care eram prin preajmă drept în moalele capului. Zgomotul s-a spart în două şi în fiecare ureche auzeam o parte a lui. Cele două jumătăţi de zgomot au fost înlocuite cu altele, apoi cu altele. În spatele lor, în fundal, creştea, se întindea o linie melodică înglobîndu-le, transformîndu-le…

Am intrat. Eu şi doi chinezi. Sau japonezi. Coreeni, ce-or fi fost. Am coborît cîteva trepte şi am ajus într-un club. Un club dintr-alea în care vine lumea, bea şi îi ascultă pe alţii care vin acolo să cînte. Dacă „cîntat” este cuvîntul potrivit pentru ce se întîmpla acolo. Am nimerit exact pe finalul unei reprezentaţii. S-a făcut linişte, doi japonezi cu frunţile acoperite de cîte o bandana albă cu punct roşu în mijloc îşi strîngeau laptoapele, făceau plecăciuni, părăseau scena.

Din culise şi-au făcut apariţia o fătucă şi trei juni primiţi cu exces de apaluze. „Fumiko, te iubim!”, strigau în demenţă puştanii de la mese pornindu-şi sticurile. Fata, că ea trebuie să fi fost Fumiko, împărţea bezele în stînga şi-n dreapta. „Hokusai Overdrive!”, a zbierat cineva chiar lîngă mine, şi de-abia atunci l-am văzut pe individul care se ţinea de microfon mai mult să nu cadă decît ca să spună ceva în el, ameţit de alcool sau de fumul pe care-l trăgea cu nesaţ dintr-o ţigară pe care tocmai i-o fixase între degete o tînără îmbrăcată în cîteva curele de piele şi cam atît. Din nou urlete de la toate mesele şi o mulţime de sticuri şi-au luat zborul spre o cutie de carton aflată la marginea mesei la care se aşezaseră membrii trupei. Primul dintre ei a învîrtit cîteva butoane, a pocnit cu degetele cîteva taste şi, pe ecranul din spatele lor, au început să se deruleze imaginile unui film: Plouă pe Shinobiaki. Genericul se derula lent, lăsîndu-le parcă timp celorlalţi să-şi înceapă şi ei treaba. Regia, scenariul, după o povestire de.

— Plouă pe Shinobiaki, a rostit fata.

Era tema spectacolului pe care urma să-l vedem. Auzim.

— Ăla roşu, ăla roşu! E chiar ploaie! Ploaie pe stradă, pe geamuri, în pădure, e chiar ploaie, nu-mi vine să cred! ţipa un individ care rezema peretele foarte aproape de scenă.

Al doilea membru al trupei s-a îndreptat spre cutia de carton, s-a aplecat şi a cules de acolo sticul cel roşu, stîrnind delirul celui care-l aruncase mai devreme, dar şi murmure într-o parte a sălii

— ’ţi-ai dracu’ cu pleibecu’ vostru!

Atît am reuşit să aud, dar n-am înţeles de ce-au zis aşa. Tipul s-a făcut că n-aude, a cuplat sticul la laptop şi am auzit ploaia, ploaia curgînd, ploaia picurînd, ploaia şfichiuind… Omuleţul (Dietrich von Noizz îl chema – şopteau unii pe-alături – , al dracu’ „von” cu ochii ăia oblici!) făcea pacheţele cu sunetele ploii, în timp ce al treilea dintre ei trebăluia prin laptopul din faţa lui, căutînd o linie de fundal. Pe-ăsta n-am reuşit să aflu cum îl chema. La un moment dat, fata a făcut un semn din bărbie şi o melodie lungă s-a întins captînd auditoriul. Luîndu-şi parcă de-o grijă, individul a început să se plimbe pe cîteva lungimi de undă, captînd posturi de radio. Celălalt a mai scos cîteva sticuri din cutiuţă, la întîmplare, stîrnind răcnetele cîtorva puberi de la mese, care şi le-au recunsocut. Dar şi altă serie de murmure din acea parte a sălii de unde veniseră şi prima dată.

Stropi de ploaie. Un post de radio. Un cîntec vechi. O maşină demarînd. Am regăsit în cele ce au urmat cîteva cuvinte din buletinul de ştiri, scîrţîitul pneurilor automobilului, un tunet. Sunetele captate de cei doi erau mixate de fată, suprapuse peste linia melodică de fundal. În spatele trupei, filmul se derula încet, lent, ca o ceremoie a ceaiului.

— Încă o seară de excepţie pentru Fumiko şi Hokusai Overdrive! A strigat din nou în microfon individul de lîngă mine.

Am pornit spre ieşire în clipa în care a fost anunţat următorul artist: GJ Scorillo. Călăreţul de Gliciuri.

Am urcat scările, am bătut cu pumnul în uşă, auzeam deja zarva de-afară făcută de cei care aşteptau să intre, un malac a deschis uşa şi m-am trezit cu un panchist nostalgic prăvălit peste mine. Era cea mai la îndemînă modalitate de a intra în Club. O ştiam, o practicam şi eu. Aş putea zice chiar că eu o inventasem. Fără nici o ezitare m-am descotorosit de rucsacul cu creastă şi pirsinguri şi am ieşit.

Aceeaşi vînzoleală pe care o ştiam deja. Am luat-o şi eu de-a lungul străzii, să văd, să înţeleg. A vedea, a înţelege – motive pentru care ieşim din casă, dînd ochii cu nefericirea, după cum zicea unul mai deştept ca mine. În faţa mea, două blonde de unu nouăzeci, îmbrăcate în rochii mulate pe corp (una roşie, una neagră, Le rouge et le noir, se purtau pe vremea aia citatele culturale în vestimentaţia de grup), cu o gaură rotundă în spate care le scotea în evidenţă rombilicele machiate strident. Unde mergeau? m-am întrebat, pentru că era clar că fetele nu băteau strada aiurea, căscînd gura la vitrine – aşa cum făcusem eu pînă atunci –, ci căutau ceva. Ceva… ce? S-au oprit, m-am oprit şi eu, şi una dintre ele – cea îmbrăcată în roşu – m-a zărit. Mi-a zîmbit, am recunoscut zîmbetul, Floare de Cais, eu îl inventasem, pe bune! scrisesem despre el într-un blog prin primăvară. A făcut-o special? M-a recunoscut? Cum? De unde? Ha! Mişto chestie. Evident că m-am luat după ele. Trebuia să intru în vorbă, trebuia să aflu, trebuia să… Cine ştie? îmi ziceam, poate mă aleg cu ceva…

Fetele au coborît cîteva trepte şi au dispărut pe o uşă care s-a închis înainte ca eu să apuc măcar să-mi strecor piciorul s-o fac să rămînă deschisă. Închisă mai era uşa aia! Am bătut în ea cu pumnii şi cu picioarele, am strigat… Nimic. Dar nimic-nimic. Am urcat scările, am privit în stînga şi-n dreapta… Aha! O uşă. Înghesuiala obişnuită. Datul din coate, pişcatul de cur şi scuipatul în ochi m-au adus în faţa uşii cît ai clipi. Sau cît ţi-ai şterge o flegmă de pe frunte. S-a deschis uşa, am intrat. Eu şi încă vreo trei tipi. Sau tipe, după forme. La dracu’! Parcă au adunat toate femeile din lume care aveau peste un metru optzeci şi le-au adus acolo!

O sală lungă, înaltă, singurele ferestre erau sus, sus de tot, aproape de tavan, nu ştiu la ce foloseau, dar erau şi ele acolo… Şiruri de scaune de-a stînga şi de-a drapta, un culoar printre ele, iar la capătul lui, o scenă. Multă lume, totuşi ici-colo cîte un scaun liber. Nu m-am aşezat. Am trecut pe intervalul de la mijlocul sălii şi m-am rezemat de un perete. Vedeam mai bine de-acolo. Şi scena, şi sala. Spectatori pestriţi, femei, bărbaţi, copii. Cu ochii mari, privirea dusă, aşteptînd. Oare ce aşteptau? Ce se întîmpla pe scena aceea?

Blondele! Pe scenă au apărut cele două blonde pe care le văzusem înainte. Nu-mi puteam desprinde privirile din ochii fetei cu Floare de Cais, pur şi simplu nu puteam. De unde ştia ea zîmbetul ăla? Floarea de Cais înflori parcă în clipa în care şi ea a dat de mine. Apoi ochii ei m-au părăsit, luînd cu ei o parte din dorinţele mele, o parte din aşteptări, din speranţe. Cercetau sala. Spectatorii aşezaţi pe scaune. S-au oprit asupra unui tip din rîndul al treilea şi fata i-a făcut un semn abia vizibil. Individul a ţîşnit din scaun urlînd: Da! Da! Da! Ce „da”? A sculat în picioare întregul rînd şi s-a îndreptat spre scenă, în timp ce Floare de Cais se uita prin sală, pe pereţi, apoi a rămas cu privirea aţintită undeva în fundul sălii. Doar o clipă. Dar o clipă grea, adîncă, încăpătoare. După care i-a făcut semn individului, iar acesta s-a oprit. S-a încovoiat, s-a chircit, s-a întors la locul lui. Fetele scrutau din nou sala.

Hai! Pe mine, pe mine, alegeţi-mă pe mine. Nu ştiam de ce, şi eu mă ofeream… Înseamnă că eram gata de orice numai pentru a fi – cît? Treizeci de secunde? Un minut? – cu fata aceea. Sau cu ailaltă. Faptul că purta Floarea de cais n-o făcea favorită, ci doar îi creştea punctajul.

Ochii mei umblau după ai lor. Dacă ar fi putut, le-ar fi sărit în faţă. Ca o leoaică tînără… Hai mă, unde dracu’ vă uitaţi? Aici! La mine! Eu sînt ăla. Eu sînt. Eu.

Am observat că de cîte ori spun chestia asta, lucrurile se întîmplă cum vreau. Le Rouge, Floarea de Cais, s-a proptit cu privirea, cu respiraţia, cu gîndurile, cu tremurul genelor asupra mea. N-a trebuit să-mi facă nici un semn, plecasem deja spre ea. Atingeam pămîntul? Pardoseala? Covorul? Pluteam, cu siguranţă. Nici măcar cînd privirea ei a fugit din nou – pentru o clipă, pe cuvîntul meu că doar o clipă a fost – spre fundul sălii, nici atunci n-am revenit pe pămînt. Nu m-a întrerupt, nu m-a întors din drum, cum făcuse cu ăla de dinainte.

Am ajuns pe scenă, lîngă ele. Zîmbeau amîndouă. Floare de Cais şi Zborul Libelulei. Îmi plăceau fetele. Trăiau în prezent.

Nu ştiam ce vor de la mine, nu îndrăzneam să întreb ce caut pe scenă, lîngă ele. La intrare n-am observat nimic, nici un afiş. Ce făceau? Jucau teatru? Cîntau? Făceau scamatorii? Ghiceau în… În ce dracu’ ar fi putut să ghicească? Aveau mîinile goale! Şi umerii. Şi rombilicele. Pe umeri aveau tatuaţi fluturi albaştri, ca ăia de la FGH. Nu era o întîmplare faptul că mă aflam acolo, n-avea cum să fie. M-am uitat spre fundul sălii şi am văzut cum cineva tocmai ieşea din sală. Haina lungă flutura în urma lui, iar pe spate avea… Ce dracu’ era aia? O sabie? O sabie de samurai? Probabil fetele se ocupau cu iluzionismul, mi-am zis.

M-am întors spre ele.

— Doamnelor?

Şi-au dus amîndouă în acelaşi timp degetul arătător la buze şi angelinele se arcuiau încercînd să susure „şşşt”. Cînd şi le-or fi pus? Parcă-mi părea rău după zîmbetele de mai devreme. Dar nici angelinele nu erau de lepădat. Îşi îndeplineau misiunea de minune: nu-mi mai puteam lua ochii de la buzele lor devenite dintr-odată cărnoase, pline, ştampile, ventuze, aspiratoare….

Fata în rochie roşie s-a apropiat de mine, a întins mîna dreaptă şi m-a atins pe piept. Îi simţeam căldura răspîndindu-se în corpul meu şi mai simţeam ceva. Nu ştiam ce, nici acum nu ştiu. A zis:

— Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă n-ai nevoie de ceva. Dacă ţi-e bine. Dacă totul e-n regulă. Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită.

— Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek, am zis eu.

Incredibil cum au ieşit vorbele alea din mine. Cînd mi-am dat seama că tocmai recitam din blogul pe care îl lansasem în reţea cu puţină vreme în urmă, am simţit cum încep să roşesc şi ăla a fost momentul în care s-a declanşat nebunia. Spectatorii au devenit isterici, urlau, tropăiau, îşi rupeau palmele aplaudînd…

Eu stăteam în continuare în mijlocul scenei, fetele făceau plecăciuni, cîteva buchete de flori aruncate din sală m-au lovit drept în figură şi, ca atunci cînd nu ştii ce să faci, dar faci totuşi ceva, orice, convins că orice e mai bine decît nimic, m-am înclinat şi eu, mi-am lăţit pe faţă un Soarele din Okinawa studiat îndelung în oglindă deşi n-am crezut niciodată că voi avea ocazia să-l folosesc. Alte urale din sală, o parte din spectatori au recunoscut zîmbetul şi se simţeau flataţi, mulţumiţi, dracu’ ştie ce simţeau, ce-o fi fost în capul lor în clipele acelea, dar cu toţii eram mulţumiţi. Şi eu, şi ei, şi fetele de lîngă mine.

Ţinîndu-ne de mîini toţi trei, am ieşit în culise. Apoi ele s-au întors pe scenă şi, cînd să mă iau şi eu după ele, un vlăjgan – unde i-or găsi, domnule? – m-a luat de braţ, m-a dus pe nişte coridoare pînă în faţa unui ghişeu unde mi s-a pus în palmă un card pe care tocmai se făcuse o depunere, după care am fost condus afară. Afară.

S-au dus pe apa Sîmbetei fetele… Dar măcar aveam bani. Era ca şi cum aş fi fost pus să aleg între fete şi bani, şi aş fi ales banii. Nu era o alegere tocmai proastă! La urma urmei, fetele alea nici nu erau o alegere atît de reuşită. Tot ce-au făcut ele mie îmi ieşea mai bine. Cît despre Zborul Libelulei… hai să fim serioşi! Semăna mai degrabă cu Pîrţul Bondarului.

Cum ziceam: din nou în stradă, dar cu bani. Chiar că-mi puteam permite orice! Pînă atunci nu intrasem decît pe uşile la care nu ţi se cereau bani.

M-am hotărît să caut locuri mai selecte, locuri în care intrau doar cei care aveau bani. Bani, bani, bani. Bucuriile, liniştea, împăcarea.

Dar cum dracu’ de-a ştiut aia să-mi recite din blog? Şi cum de m-a nimerit? Doar mi-a pus palma în piept… Pe mă-sa! Mi-am dus mîna la piept, exact în locul în care mă atinsese gagica şi am simţit sub palmă sticul. La ce m-aş fi aşteptat? O fi avut vreun decodor… Toţi ghicitorii sînt şarlatani. Să zic mersi că n-a nimerit alt pasaj.

Golănii!

Dar aveau rombilice mişto.

Mergeam mai departe pe stradă, pe lîngă mine defilau femei frumoase şi nu ştiu dacă doar din cauza banilor pe care-i aveam în buzunar toate femeile îmi păreau frumoase, sau dacă le vedeam eu doar pe cele frumoase, ca atunci cînd banii te fac să vezi doar partea frumoasă a vieţii.

Un grup gălăgios se apropia de mine şi am recunoscut chinezoaicele de paişpe ani, Lan de floarea soarelui, nu mai erau în uniformele lor care mă scoteau din minţi cînd le pîndeam de la fereastră, îşi pierduseră acum tot farmecul, unde erau lolitele mele cu ochii oblici?, aveam în faţă doar nişte femei tinere ieşite la agăţat. Cică marea noastră nenorocire e că nu putem sta dracului între patru pereţi şi ieşim în stradă, acolo unde toate iluziile noastre pier în faţa realităţii, dispar ca un abur, ca un fum, scrum. Ashes to ashes, dust to dust. Doar amintirile ne rămîn, doar amintirile sînt reale. O realitate pe care ne-o creăm singuri, pe care o împărtăşim celorlalţi şi uite-aşa, amintire lîngă amintire, ajungem să fim creatori de universuri paralele, de alte lumi care întotdeauna vor fi cele mai bune dintre lumile posibile.

Cea mai bună dintre lumi. Nu ştiu dacă gîndurile mele au creat uşa care mi-a răsărit deodată în faţă, sau uşa aceea, cu firma de deasupra, mi-a influenţat în vreun fel gîndurile. În faţa mea era o uşă, iar deasupra era scris, cu litere de neon, Cea mai bună dintre lumi. Nu era nimeni în faţa ei, nici un hăndrălău care să împiedice mulţimile să dea năvală înăuntru, dar nici mulţimile de sărăntoci ahtiaţi după plăceri pe gratis. Nu era nimeni în faţa uşii. Am văzut fanta, i-am dat ce voia, cardul, am văzut – pe bune! – cum acesta se zvîrcoleşte, am simţit în stomac cum cineva sau ceva îmi jupoaie contul, mi-am recuperat drăgălaşul de card slăbit, cu obrajii supţi şi cu ochii în fundul orbitelor, de-abia suflînd, dragul de el, apoi am intrat.

Cea mai bună dintre lumi făcea toţi banii.

Nu era un subsol ca acela în care-şi făcuseră numărul Fumiko şi Hokusai Overdrive. Nu era o sală de spectacole, ca aceea în care Le rouge et le noir m-au „ghicit”. Nu era nici măcar o arenă de circ. Sau era cîte ceva din toate la un loc: un amfiteatru! Doamne, doar în vechile Universităţi mai vedeai aşa ceva. Sau la Academie (nu c-aş fi trecut pe-acolo, dar aşa am auzit). O jumătate de arenă. O scenă cu scaunele din faţa ei dispuse în semicerc şi în pantă. Ce se putea întîmpla aici? Ce aştepta mulţimea spilcuită care ocupase aproape toate locurile? Haine, machiaj, zîmbete, grefe. Toate lucrurile care ţineau ştirile erau acolo, pe viu. Vestimentaţie individuală şi de grup. Machiaj de umeri, rombilice, coate şi genunchi. Zîmbete, rictusuri. Buze de iepure, guri de lup, voci celebre, infirmităţi plătite cu bani grei. Detaşabile sau permanente. Aplicate sau implantate chirurgical. Vreo doi care afirmau că şi-au făcut upload (aplod? intrase oare cuvîntul în dicţionar?). Romgleza vorbită părea majoritară, iar cînd partenerii de discuţie păreau a avea dificultăţi, o dădeau pe terangleză, idiomul universal acceptat. Era o nebunie! Nicicînd nu-mi dăduse prin cap că lumea ar putea arăta aşa. Parcă trăisem pînă atunci undeva la perfieria lumii, într-o peşteră uitată de timp. Cea mai bună dintre lumi exista, o parte din ea, o latură a ei se lăsa văzută, atinsă, trăită. Aici, la Cea mai bună dintre lumi, pe bani. Noua lume e a celor cu bani. Nu mă mir, întotdeauna a fost aşa. Recunoştinţă veşnică pentru Floare de cais şi Zborul libelulei. Dacă mă gîndesc bine, nici nu arătau aşa rău.

Îmi era jenă de hainele mele, de înfăţişarea mea fără nici o îmbunătăţire, fără nimic la modă. Mă simţeam stingher, parcă nu aparţineam locului. Asta la început. Apoi, cu timpul, analizînd felul în care eram privit, cum mi se pipăia în trecere şi ca din întîmplare stofa jachetei, insistenţa cu care îmi era cercetată pielea feţei, micul lipom de pe tîmpla dreaptă, molarul rupt care-şi arăta ciotul cînd rîdeam (mă prefăceam că rîd!), m-am gîndit că ăia m-or fi luat drept vreun excentric plin de bani care-şi permite să fie curat, natural.

Şi? Mai departe? Ce urma să fac? Ce aveam să văd? Vreun fric arătat mulţimii? Dar ce mai putea fi ciudat pentru ciudaţii care umpluseră sala aia, care-mi agresau urechile cu strigăte, şoapte, plescăieli, care-mi mozoleau privirile cu hainele lor colorate împotriva naturii şi cu feţele lor de tot rahatul, care deveneau tot mai insistenţi în a pune mîna pe mine de parcă voiau să se convingă că sînt adevărat, ce putea fi mai fric decît eram eu acolo, atunci, între ei?

Începusem să bănuiesc că ăsta era şpilul, se adunau toţi acolo şi-l căutau pe cel mai fric dintre ei, cînd s-a auzit gongul şi cortina a glisat lateral dezgolind scena.

Fundalul era de un albastru noros, fumos, pămîntul era înnodat de cerul acela cu nişte movile, piramide, grămezi de gunoi sau ce-or fi fost alea, dintr-un nor atîrnau picioarele unui cap de gheişă şi noi stăteam ca prostiţi cu ochii-n peisaj. Mă uitam în jurul meu şi parcă hainele celorlalţi nu-mi mai agresau privirile, acel albastru pusese stăpînire pe mătăsuri, brocarturi, catifele sau mai ştiu eu în ce se-nveliseră toţi ciudaţii ăia. Era linişte. O linişte albastră ca fundalul scenei. Nişte trompete – goarne, goarne erau! – au făcut bucăţi şi bruma de stabilitate pe care-o mai simţeam în urechi şi, din partea dreaptă, a intrat în scenă o femeie. Cred că femeie era. Lungă, slabă şi zăludă. Se potriveau vorbele astea. Toate femeile pe care le-am văzut de cînd am intrat de pe bulevard în cortul acela erau înalte, mult mai înalte decît tot ce întîlnisem pînă atunci, dar asta le întrecea pe toate. Era campioana campioanelor. Cred că avea peste doi metri, mult peste doi metri. Nici nu-i desluşeam chipul. Dar cine mai ajungea să-şi dorescă să-i vadă faţa, cînd toate privirile se opriseră pe piciorul ei stîng din care ieşeau sertare, vreo şase-şapte, sertare în care nu ştiu ce-ar fi putut fi, nu ştiu nici măcar dacă va fi fost ceva, dar parcă mai contează? Pentru că nu-mi ieşea din cap, nici astăzi nu-mi iese, că sertarele alea n-aveau nimic de-a face cu rochia de voal transparent, ci cu picioarele ăleia, din piciorul ei ieşeau sertarele, erau nişte sertare mici, ca alea în care-ţi pui mărunţişurile, lucrurile pe care nu ştii unde să le pui în altă parte, brelocuri, cărţi de vizită, prezervative, creioane boante, banda de scotch, biletul de tren cu care tocmai te-ai întors de la Tîrgul de Carte şi pe care nu-ţi vine să-l arunci pentru că acolo ai cunoscut o femeie frumoasă care, speri tu, va însemna ceva în viaţa ta, pixurile pe care le tot cumperi deşi ştii că n-o să apuci niciodată să scrii măcar un rînd cu ele, dar le cumperi pentru că sînt prea frumoase ca să le laşi pe mîna altora, sertare de-alea în care parcă e adunată întreaga ta viaţă prin micile lucruri care te definesc, de fapt, maniile, obsesiile, bucuria psihiatrilor. Mă gîndeam atunci că poate toţi purtăm după noi sertarele alea, doar că nu se văd, poate că hainele noastre ascund mai bine, ne ascund mai bine de ochii trecătorilor printre care nu-i nici un artist care să vadă cu ochii ăia speciali, ascunşi în fundul sufletului, ce fel de sertare ducem cu noi. Şi ca femeia aia să nu ne pară o ciudăţenie, o exagerare de artist dus cu pluta, a mai apărut una, şi-apoi… Apoi… O girafă în flăcări a traversat scena.

O girafă în flăcări a traversat scena şi apluzele au izbucnit cu atîta putere, încît am sărit deodată în picioare şi am luat-o la fugă spre fundul sălii, spre ieşire, tocmai la timp să văd iarăşi umbra care fusese și în sala în care Floare de Cais şi Zborul Libelulei m-au citit, m-au „ghicit”, chipurile.

Ce naiba căuta ăla acolo? Ce voia ăla de la mine? Mă urmărea?

Am luat-o la fugă după el, am ieşit din sală, eram de-acum în stradă, alergam pe mijlocul străzii şi coada lui strînsă în vîrful capului sălta prin mulţime, am trecut pe lîngă scriitorii de cereri care stăteau în cur pe marginea trotuarelor cu laptoapele în poală, pe lîngă făcătorii de bloguri, foşti gibsoni daţi afară din Uniune pentru încălcarea regulilor, dar care scriau în continuare bloguri la comandă pentru cei cu talent puţin, dar cu ambiţii mari.

M-am oprit după lungi dispute cu mine însumi, m-am oprit cînd argumentele mele, sau doar încăpăţînarea, au cedat în faţa evidenţei: îl pierdusem. Şi atunci, acolo, singur în mijlocul mulţimii îmbrăcate aiurea, vorbind limbi pe care nu le înţelegeam, în mijlocul unei străzi pe care n-o mai văzusem niciodată, mi-am dat seama că eu nu aparţin acelei lumi, că aspiraţiile mele nu se potrivesc cu cele ale celor care treceau pe lîngă mine, că nici măcar femeile alea lungi cît un roman nu reprezentau o imagine după care să fi umblat vreodată, şi m-am hotărît să ies. Mă aştepta casa mea de pe strada Castelului, posterul lui William Gibson de pe peretele dinspre Canada, calculatorul, poşta în care aşteptam mesajele celor ce-mi vor fi citit, poate, blogul…

Viaţa noastră, a scriitorilor, nu e cu nimic mai altfel decît a celorlalţi, mai devreme sau mai tîrziu ne întoarcem la mărunţişurile noastre de zi cu zi, la sertarele cu obsesii, manii şi tot ce se ştie – sau nu se ştie – despre noi. Iar fugile noastre în alte lumi, atunci cînd ni le vom aminti, cînd ni le vom aminti pentru a le povesti, le vom numi cărţi…

*

Din nou pe trotuar, Lotek traversează bulevardul, trece de teatru, apoi dă colţul pe lîngă clădirea FGH, admirînd încă o dată fluturele albastru, parcă tocmai atunci oprit din zbor pe numele celebrei edituri, şi intră pe strada Castelului, neschimbată în ultimii cincizeci de ani cel puţin.

Dă colţul doar el, doar paşii lui, doar fiinţa lui 3D, pentru că gîndurile îi rămîn atîrnate de uşa editurii, ca nişte sfori cu bile de lemn, alături de alte sute şi mii de sfori ale altor sute şi mii de tineri aspiranţi la statutul de scriitor, sfori care atîrnă acolo zi şi noapte, doar-doar s-or lipi de unul măcar dintre cei trei mari: Fratu, Ganea, Haulică. FGH-ul literaturii noastre, felia de alfabet în stare să impună literele-cuvintele-cărţile oricărui debutant pe marea piaţă a cărţii, să facă din orice tînăr talent un Adevărat Scriitor. Fabrica de Scriitori, pe scurt, Fabrica… Speranţe deşarte, de altfel, pentru că nimeni nu i-a mai văzut pe cei trei de multă vreme. Umblă zvonuri că stă fiecare în vastul lui birou de la ultimul etaj, cu ochii în reţea, vînînd viitoarele vedete. Ba mai mult, unii zic că cei trei ar fi murit de mult şi toată treaba o fac alţii, dar nimeni n-a avut curajul să declare oficial moartea lor, de teamă să nu dispară şi editura o dată cu ei. Cine ştie care e adevărul? Şi, la urma urmei, ce importanţă mai are adevărul, acest adevăr, cînd toată suflarea scriitoricească nu visează decît la ziua în care să-şi vadă cartea pe al cărei cotor să scrie, cu litere albăstrii, FGH? Ce contează cine se află în spatele giganticelor uşi pe care scrie, cu litere albastre (tot albastre!), doar F sau G sau H, cîtă vreme treaba merge mai departe, cărţile se tipăresc, librăriile cu fluturele albastru pe firmă se înmulţesc lună de lună, conturile scriitorilor iau în greutate, devin obeze şi toată lumea e fericită, FERICITĂ?!

Gîndurile îi ajung trupul din urmă, tocmai la timp, Lotek a ajuns în faţa porţii, împinge cu umărul în poartă, intră în curte, urcă scările, intră în casă.

„Ce ziceam că fac? Ce ziceam că fac cînd intru în casă? Oricum n-are importanţă. Importante sînt acum, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, reacţiile la blog. Cutia poştală, deci.”

*

— Lolita, cutia poştală!

Îşi botezase calculatorul Lolita, semn că vechile obsesii nu pier niciodată. Le cărăm cu noi toată viaţa, peste tot, ele zac în noi chiar şi atunci cînd pare că le-am uitat. Uneori ne e ruşine de ele, alteori bravăm – ce mijloc mai bun de a ne masca frustrările, durerile, obsesiile avem decît bravura?! Nimeni nu rîde de infirmităţile lui, dar cum putem arăta altfel că nu ne pasă (ba, ne pasă!), că asta e!, că viaţa merge înainte, cu hergheliile alea de lolite zburdînd prin visele şi gîndurile noastre, cu parfumul lor impregnat în piele, cu şoaptele lor ascunse bine în fundul urechilor noastre?

Chinezoaicele de paişpe ani au ieşit din nou pe stradă, le aude trecînd zgomotoase pe sub geamul lui, ar sări la fereastră să le vadă, să privească lung în urma lor, să le confişte parfumul lăsat în aer, să le înregistreze nechezatul, ciripitul, ar face toate astea dacă nerăbdarea de a-şi vedea cutia poştală cu reacţiile la blog nu l-ar fi năpădit ca în fiecare noapte. „Ăsta e semn bun”, îşi spune, înseamnă că obsesia lui nu-i mai conduce viaţa, acţiunile, că a ajuns la vîrsta la care oamenii au alte priorităţi: o carieră, un statut social etc. Lolitele au fost – „da, au fost” – un capitol special în viaţa lui şi, undeva, în adîncul lui, mereu vor rămîne, dar trebuie să treacă peste asta, trebuie să-şi vadă de cariera lui de scriitor, care se construieşte cu greu, cu mari sacrificii, în singurătate, carieră care… La urma urmei, a face parte din Adevăraţii Scriitori nu e cumva tot o cale de a-şi împlini toate visele? Inclusiv cel cu lolitele? Păi, de cine sînt atrase lolitele ca fluturii de lumina lumînării? La uşa cui fac ele coadă pentru autografe, pentru a-şi oferi virginitatea, clipele de extaz – materie pentru cărţi viitoare?

Adevărat este: vechile obsesii nu pier niciodată. Îşi pierd doar prim-planul. Dar ele stau la pîndă, aşteptînd momentul prielnic să răbufnească iar şi iar… „Parşive creaturi mai sîntem noi, oamenii!”

Ar fi trebuit să zică „noi, bărbaţii”?

Cutia poştală se deschide pe ecran ca o carte căzută din mîna cuiva care a adormit citind – de oboseală, de lipsă de interes, de proastă ce e cartea –, mesajele se înşiră în faţa lui şi ochii îi înregistrează cuvinte disparate, sclipind din subjecturi, trăgîndu-l de mînecă, şoptindu-i, ademenindu-l.

„Blogul, blogul, blogul, hai odată, spune-mi că mi-au scris, spune-mi că au reacţionat, că nu i-a lăsat indiferenţi, ce dracu’, eu am muncit pentru paginile alea, sînt sînge din sîngele meu, carne din carnea mea, hai, să sper măcar la o nominalizare, acuşi se vor anunţa, se apropie anotimpul premiilor, da, ştiu că e o vanitate, ştiu, dar ce să fac, nu pot trăi fără asta, nu pot blogui la nesfîrşit aşa, aiurea, nu ştiu cu ce scop o fac ceilalţi, dar eu îmi doresc premiul, măcar o dată, sau dacă nu se poate chiar premiul, atunci pe lista finală să fiu, să-mi aud numele şoptit pe stradă, prin cîrciumi, pe canalele de ştiri, să mă simt important, să fiu important, să fiu.”

*

M-am prins de unde ai luat numele Cornelia… M-am prins! Cornelia cu sînii goi. Ei? Sînt bun? M-am prins… Cine dracu’ a mai scris şi povestea aia, habar n-am. Dar o ştiu!

*

„Haulică, Michael Haulică a scris-o, cine s-o fi scris?!”

Furios. Ton nervos, ca în vechiul Alternativ SF. Lotek nu înţelege cum poţi să ştii de Cornelia, acea Cornelia, şi să nu ştii cine a scris-o.

„Uite pentru cine ne scuipăm noi sîngele şi ne măcinăm nervii! Scriem, scriem şi peste nici cincizeci de ani nu ne mai ştie nimeni. Ei, măcar individul ăsta a rămas cu personajul. Tot e ceva. După mine ce va rămîne? O poveste? Un personaj? Care? Despre cine am scris eu aşa de bine încît să rămînă? Am scris eu vreo Madie, vreo Mordelie? Voi scrie? Grea viaţă!”

*

Obsedatule! Eşti un obsedat! M-am săturat de măscările tale! Nu te voi mai citi niciodată! Adio!

*

„…Şi-un praz verde! Mă doare-n cur! Nici să nu te mai prind că citeşti vreun cuvînt de-al meu! Cuvintele mele sînt numai pentru cei care le iubesc. Care mă iubesc. Necondiţionat. Iubirea nu e pentru că. Iubirea este sau nu este. Nici măcar atîta lucru nu ştii? Ce dracu’ ai trăit la viaţa ta? Ce-ai citit? Nimic nu ştii! Nimic, nimic. ’Ţi-ai dracu’ de pierde-vară-toamnă-iarnă-primăvară!”

*

Bă nene! De ce nu scrii tu romane, moşule? Că ai vînă. Coaie, ca să zic aşa. Tu eşti scriitor, băăăă…! Dă-i dracu’ de blogişti! Dă-i în mă-sa! Pune mîna şi scrie romane! Ia vezi, poţi? Încearcă! Sau ai şi făcut-o şi doar te alinţi… Hai, osu’ la treabă! Mîine vreau primele pagini de roman. Michael

*

„Futu-i! Să fie chiar el? El? Ăla? Haşul? Chiar ar trebui s-o fac, ce naiba?! Dacă şi Haşul spune… Roman… Roman… Adevăraţii scriitori… Pîrtieeee! Vine băiatuuu’…!”

Ochii îi aleargă bezmetici pe suprafaţa ecranului şi nimic, nimic, nimic. Nimic altceva. Asta-i tot. Să fie trist? Trist pentru puţinătatea mesajelor? Să se bucure de ultimul, de importantul…? Teoria cu jumătatea plină sau jumătatea goală a sticlei. Evident că jumătatea plină contează!

„Dă-i în mă-sa! Mîine mă apuc de roman.”

Se ridică de la birou, se duce drept în baie, dă drumul la apă. Se dezbracă, se priveşte în oglindă. Nu mai e tînăr. Ochii îi par obosiţi, are o umbră în privire, o umbră a tristeţii, tristeţea celor văzute pînă în acest moment al vieţii lui, un moment de răscruce, un moment al unei decizii importante, care-i va rupe viaţa în două. Viaţa de pînă acum, de individ în căutare de mici satisfacţii, satisfacţii de moment, care să-i dea curajul abordării zilei de mîine, şi viaţa căreia i se va dedica de-acum încolo, o viaţă dăruită unei cauze, unei singure cauze, o viaţă de scriitor. De adevărat scriitor. În barba crescută peste zi şi-au făcut loc tot mai multe fire albe, tîmplele îi înfloresc ca zarzării primăvara, exact!, primăvara, de reţinut acest cuvînt, în viaţa lui urmează primăvara, trezirea. Şi buzele lui subţiri, strînse mai tot timpul, se deschid într-un zîmbet.

(„Iar eşti supărat! Te ştiu după gură cînd eşti supărat. Nici nu mai ai buze, ai doar o linie” i-a spus cineva, cîndva. Cine? Cînd? Îşi va aminti de el… De ea? Îşi va aminti scriind. Moartea scriitorului, repetabila moarte a scriitorului care moare cîte puţin cu fiecare carte pe care o scrie, retrăindu-şi viaţa cu fiecare carte, alegînd din fiecare amintire cîte un fragment pînă ce acestea devin tot mai puţine, tot mai puţine, pînă nu mai rămîne nmic, nimic, nimic, decît acele pagini care vor circula de la unul la altul, ca orice viaţă de scriitor, viaţa de hîrtie a scriitorilor, viaţa de hîrtie a lor.)

Zîmbeşte.

De cînd n-a mai zîmbit Lotek aşa cum o face acum? Ei, de cînd?! De dimineaţă, din clipa în care şi-a dat seama că femeia Cornelia e dispusă… Mereu are zîmbetul ăsta în astfel de momente. Nu zîmbeşte că vrea el, nu, nu. Muşchii faciali o iau razna, lor le vine să facă iute două tururi în jurul capului, de bucurie, de bucurie…

„Uite că se poate zîmbi şi de altceva” îşi spune, şi intră sub duş. Apa curge moale şi mîngîietoare pe el, îl curpinde într-o îmbrăţişare caldă (caldă, cum altfel?!), i se bagă peste tot, curioasă, jucăuşă, şi el se prinde în jocul ei, o lasă, i se oferă chiar. Doar el şi apa într-un apartament uitat de pe o stradă uitată dintr-un oraş uitat… Planuri, planuri… Îşi face planuri. Apa curge pe el şi el îşi face planuri. Cum o să scrie, despre ce o să scrie. Cu graba celui care trebuie să creeze lumea în şapte zile şi şase dintre ele s-au dus deja, în lenevie, în visare de lumi imposibile. Planuri, planuri, planuri. „La naiba! Să ne despărţim de trecut rîzînd.” Nu mai ştie ce idiot o fi spus asta. „Să petrecem, să dăm un chef de adio! La Josephine, aşadar, la Josephine!” Alt idiot?

Se bărbiereşte, se parfumează, se îmbracă lejer, dar nu neglijent, blugi, cămaşă, pulover. Caută din priviri posterul cu William Gibson, îi face cu ochiul şi iese. Dincolo de uşa asta… Ei! Dincolo de uşa asta e viaţa. Viaţa care, pentru el, William Lotek Sendai-Seven, pare că de-abia începe.

Şi ce bine e să începi viaţa cînd ştii ce ai de făcut! E ca o zi de luni, cînd ai un serviciu care îţi place.

*

Cum să începi o viaţă nouă, noaptea? Cum s-o începi cu un chef de adio?

Lotek păşeşte în noapte, iar paşii lui răsună pe macadamul străzii marcînd secundele care au mai rămas din viaţa lui de blogăr, prefigurînd călcătura lui de scriitor de romane. Calcă altfel scriitorii? Au un fel anume de a merge? Se vede că sînt scriitori din felul în care se mişcă?

Noaptea a coborît de pe Muntele, s-a insinuat pe străzile centrului vechi, doar felinarele din faţa porţilor fac din strada Castelului o felie de civilizaţie, o interfaţă între oamenii vii şi fiinţele lor virtuale care bat drumurile reţelei. Oricare ar fi reţeaua aia.

Gîndurile, cheful, buna dispoziţie îi sînt alungate de motorul unei maşini care se apropie. Iat-o. Iese dintr-o stradă laterală, împingînd întunericul cu lumina farurilor. Urmează acelaşi traseu pe care şi l-a propus şi el. Nu ştie cum, lui Lotek îi trece prin cap că bărbatul din maşină (sigur că e bărbat!) merge tot la Josephine. Că bărbatul din maşină îi va schimba viaţa. Că merge la Josephine ca să-l aştepte pe el, pe Lotek. Să-i schimbe viaţa.

„Uite cum se leagă totul…”

Şi buna dispoziţie îi revine. Şi cheful. Şi gîndurile.

*

Noaptea, Josephine e alta. Cîrciuma care, în timpul zilei, îşi primeşte muşteriii pe terasă, se închide noaptea îndărătul geamurilor fumurii, atrăgîndu-şi clienţii cu o muzică modernă, ritmată, dar şi cu inserţii retro.

Ca acum, de pildă.

„Să mă puie-n copîrşeu

La un loc cu Dumnezeu”

cîntă Grigore Leşe, ciudată opţiune pentru o cîrciumă, fie ea şi a lui Armand Chirculescu.

William Lotek Sendai-Seven caută din ochi o masă liberă, un loc, o juma’ de scaun, o farfurioară pe care să-şi pună paharul, măcar atît.

O chelneriţă se apropie de el

„o chelneriţă? Cînd naiba a mai adus-o şi pe-asta? Da’ bună fătuca… Bună rău!”

şi îi spune:

— Domnul de colo – îi face semn cu bărbia, cu ochii, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tavă, spre masa din colţul opus barului, dintr-un separeu vizibil prin uşa deschisă – vă invită la masa lui.

Muzica ritmată, puternică, îl acoperă pe Grigore Leşe, invadează salonul, îl smulge de lîngă Silvia (Lotek apucă să-i vadă ecusonul care-i acoperă sînul stîng, sînul stîng, dacă n-ar fi acolo cine dracu’ ar mai citi şi ecusoanele astea?!) şi îl poartă spre masa la care stă, sorbind dintr-un pahar cu Martini, un tip subţire, cu părul strîns în creştetul capului ca-n filmele alea vechi cu samurai, îmbrăcat într-un costum negru dintr-un material uşor, cămaşă gri, cravată uni între gri şi negru, Armani, Valentino, chestii de-astea care nu-s pentru oricine deşi (zîmbeşte!) „scriitorii mai poartă şi ei astfel de haine cînd iau premiul Nobel sau vreun Oscar pentru scenariu”.

— Bună seara, luaţi loc.

Lotek revine pe pămînt, pe străzile din Inand, în Josephine, ah, Josephine…

— Ne cunoaştem? încearcă el să afle un nume, măcar atît, pentru că e sigur că nu l-a mai văzut în viaţa lui pe individ (sigur? sigur-sigur?), deşi ceva îi spune că e cel din maşina care „împingea întunericul cu lumina farurilor – mişto chestie, s-o ţin minte”, ba mai mult, părul strîns în coadă, ridicat în vîrful capului, parcă-i aminteşte de ceva, de cineva, un profil, o umbră…

— Nu, nu ne cunoaştem. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

— Ce, mă?!

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte mîna celuilalt prinzînd-o pe a lui şi ţintuindu-l de masă.

— Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab decît prima dată…

Doar muzica e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

— Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

— O votcă…

— Da, sigur, evident. O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

— N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa, nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii: pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum, bum, bum!

— Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

— Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

— O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da, mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut.”

Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Privirile îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme „samuraiului”, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei, de ce nu? de ce să nu mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul, curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!” și revin asupra străinului, i se-nfig în gît, în nas, în urechi.

— Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva, „ciudaţi mai sînt ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să mor, auzi tîmpenie!”. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!” Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît colo şi, cu un penis enorm, ţîşneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec, fix în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier, şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe Silvia, amintindu-şi de dimineţile lui de surfer pe oceanul de la marginea oraşului…

Stop. Oraşul e Inand. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet, încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un futai”.

*

Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa? Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă, Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului. Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

— Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte, să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai. Ştiind. Amintindu-şi. Floare de Cais, Zborul Libelulei, Girafa în flăcări. Samuariul scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i mîna dreaptă în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi, văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

*

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

*

— Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună

— Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

— Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo! zice Silvia.

— Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), caută din ochi capul lui Lotek, îl găseşte sub masă, unde se rostogolise, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voaior, îl apucă de păr, îl trînteşte în geantă, se simte privit, drace! capul din geantă chiar îl priveşte!, închide geanta, iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină, aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.

Şi noaptea se lasă grea, ca o cortină, peste Inand, peste viaţa lui William Lotek Sendai-Seven, peste prima parte a istoriei noastre.