Observator cultural 880. Obiceiuri, atitudini, apucături
Mistere, fantezii, sefeuri. Al patrulea articol în noua rubrică din Observator cultural: Obiceiuri, atitudini, apucături.
Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…
Păcat că discuțiile despre articol se poartă exclusiv pe Facebook.
Partea bună: e o sursă de direcționare a cititorilor spre Observator.
Povestea asta cu Facebook și Observator îmi amintește de o întîmplare din tinerețea mea ceferistă. S-a hotărît închiderea haltei X, drept urmare trenurile care legau comuna de marele oraș din apropiere nu au mai oprit în acea haltă. După cîteva zile, sumedenie de localnici au protestat în fața primăriei, că nu mai au cu ce ajunge la serviciu, că ei mergeau în fiecare zi cu trenul la oraș etc. Răspunsul oficialilor de la CFR: am închis halta pentru că în ultimii doi ani nu s-a vîndut nici un bilet și am tras concluzia că nu e nevoie ca trenul să oprească aici. 🙂
Partea bună a comentariilor: mi s-au relevat încă două teme care s-ar putea adăuga celor trei (parcă) bifate în articolul din Observator. Se pare că în curînd va urma o parte a doua.
Observator cultural 878. Șlapi pentru cămile
A apărut și al treilea articol din noua serie pe care am început-o în Observator cultural, sub genericul Mistere, fantezii, sefeuri. Se cheamă Șlapi pentru cămile și în el vorbesc despre drepturile de autor și raportarea scriitorului român la ele.
Eu, unul, am reunțat să mai citesc interviuri cu scriitori care consideră că cineva (cine?) ar trebui să-i plătească pentru că sînt ei talentați (pot aduce în scris declarații doveditoare semnate de doi-trei prieteni), de scriitori care declară că au scris nu știu cîți ani la o carte și din banii luați pe ea nu pot trăi (ei și familiile lor) următorii nu știu cîți ani, pînă cînd scriu alta. Vreo vorbă despre vînzări? Aș! Păi, ei se compară cu Coelho, cu Dan Brown, cu… Stephen King? Ei, nu, nu se compară ei nici cu Philip Roth, dacă e să vorbim și de altă categorie de scriitori ale căror cărți se vînd bine.
Articolele mele din Observator cultural le găsiți aici.
Și încă o veste: cu al doilea articol (De ce poartă chelnerii gambetă? – despre romanul lui Petru Berteanu, Efectul Mandela) am intrat în top 5 cele mai citite articole.
Seriale, cărți, turnee
Aseară am terminat de văzut sezonul 1 din Marcella, serialul despre care se spune că e un nordic noir britanic. M-am lămurit că așa e, apoi am fost mai atent la generic și ce să vezi?! scenariul e scris de Hans Rosenfeldt și chiar e o poveste din cele cu care ne-au obișnuit autorii scandinavi.
Serialul are cîteva lucruri lăsate de izbeliște, unele puse cu mîna. Dar are tot ce trebuie ca să te facă să mergi din episod în episod: o poveste sumbră, personaje cu o colecție de schelete în dulap, îl mai are și pe Jamie Bamber (pentru fanii Galactica)… Sînt tare curios ce-or mai face în sezonul 2 (ar trebui să apară anul ăsta), pentru că sînt niște fire care nu mai pot fi întinse prea tare fără să se rupă.
(Hans Rosenfeldt este creatorul serialului Bron/Broen/The Bridge. Împreună cu Michael Hjorth semnează Hjorth Rosenfeldt și au publicat seria Sebastian Bergman – din care la noi a apărut un volum, Bărbatul care nu era ucigaș, la Trei).
*
Azi am început o chestie a cărei premisă pare intersantă: o tanti medic, care în timpul liber eutanasiază (adică omoară – dacă e pe incriminatelea): Mary Kills People. Bie, te prinzi că se va întmpla aia, că ăla se va dovedi a fi… dar ăsta e rolul primului episod: să te facă curios să vezi mai departe.
*
Pe FB, despre nominalizările pentru Eurocon: Alexandru Lamba Măi, long story short: Dacă n-o făcea Cătălin, „se” uita și nu „se” mai trimitea deloc. Dacă mă întrebi pe mine, nu rezonez cu toate nominalizările. Dar tot consider că e mai bine să avem nominalizări decât să nu avem. Asta e situația actuală. Când vom avea o procedură de desemnare, atunci va fi altă treabă. Dar nu avem…
Zic eu aici: Și nici n-o să avem. Că ăia care vorbesc sînt lăsați să vorbească în pustiu, iar ăia care nu vorbesc o fac din calcule meschine (să nu deranjeze pe nimeni, să nu fie luați la ochi, să nu fie și ei tratați ca scandalagii etc.), sperînd să rezolve ceilalți problemele. Dragilor, nu există CEILALȚI. Dacă noi facem, vom avea. Dacă noi nu facem, nu vom avea. Adică voi, că pe mine m-ați pierdut pe drum. Vă salut și vă urez succes în continuare. Horia, zău că asta e ultima mea intervenție în vreo discuție despre sefeul românesc. E un capitol pe care azi, 10 mai 2017, l-am încheiat.
*
Sîmbătă 20 mai, în vizită pe meleagurile natale, aș putea spune, fără să greșesc prea mult (aproape 100 km). Echipa tritonică: Anamaria Ionescu, Dănuț Ungureanu și io. Noutatea cu care voi merge la întîlnirea cu craiovenii: antologia Argos Trei.
*
Am citit un interviu cu Oliviu Crâznic:
Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?
Cred că scriitura mea are câteva elemente aparte, destul de rar întâlnite la alți scriitori.
De pildă, îmbină constant clasicul cu modernul, păstrând ceea ce era bun la clasici (aproape totul, adică) și preluând ceea ce au adus nou modernii (atunci când acest „novum” merită preluat). Astfel, rezultă o operă ornată stilistic și profundă (clasică), totodată dinamică și îndrăzneață (modernă).
*
Mihai Adăscăliței este din nou in bussiness. Vechiul blog, Dark Wolf’s Fantasy Reviews, revine într-o nouă formă: Dark Wolf’s Paraphernalia.
Cea mai nouă însemnare: despre Year’s Best Weird Fiction vol.4, editat de Helen Marshall & Michael Kelly.
*
Marian Coman e în turneu de promovare a volumului doi din seria Haiganu. Pe blogul lui este afișat programul – prima oprire, de azi încolo, marți, la Craiova – și impresii de la lansările de pînă acum.
*
Antologia care trebuia să apară în Spania și care cuprindea și o povestire a mea nu mai apare. Nu se știe de ce, editorul a scos-o din plan. Nu-i bai! Se lucrează la alta,tot în spaniolă. Spaniola ar fi a zecea limbă în care sînt tradus. Adică publicat, că de tradus s-au tradus pînă acum două povestiri din cîte știu.
Să așteptăm 2018. Din cîte se pun la cale… măcar o antologie cu un text de-al meu va apărea pe undeva prin lume. Amănunte, dezvăliri, proteste cînd voi semna contracte.
*
Am dat o căutare pe fantasticfiction.co.uk să văd cîte cărți mystery & thriller vor apărea în următoarele trei luni. Apoi și cîte cărți SF&F&H. Din totalul de 2983… Iată:
și
Haulică SRL
Un articol pe care l-am publicat în nr. 601 al revistei Observator cultural (18 noiembrie 2011):
Haulică SRL
Adică de ce mai am nevoie de edituri dacă pot să-mi public singur cărțile – fie ele de 40 sau de 500 de pagini – pe internet? Îmi fac un e-book, știu să fac un epub, știu să fac și mobi, ce-mi mai trebuie? De-abia scap de editorul ăla care mă refuză spunîndu-mi ba că ceea ce scriu nu se potrivește cu linia prozei publicate de editură, ba că scriu porcos și ei se adresează tuturor cititorilor, inclusiv minore, gospodine pudice, călugărițe și tați de familie care controlează orice tipăritură intră în casă, ba că nu sînt suficient de cunoscut și numele meu nu le garantează măcar 1000 de exemplare vîndute, ba că scriu cu î și nu cu â (și fără niciun/nicio…), așa că să mai pun mîna pe un DOOM2, să mă mai pun la curent cu limba română, ba îmi zice că OK, te publicăm, dar te costă atît (și zice el o sumă cu care știu sigur că se pot tipări două cărți ca aia pe care le-am propus-o), ba că fie, te publicăm, facem și contract, dar să nu vii dup-aia să-mi ceri bani sau alte alea, că drepturi de autor, că lansări, că turnee prin țară… zi mersi că te publicăm gratis și te facem scriitor și dacă mai vii și la anul cu banii ăștia plus 10% de-o inflație acolo, îți mai scoatem o carte și te faci membru USR. Ce? Ești deja? Las’ că știm noi și cum se intră în uniunea asta…
Nu mi s-a întîmplat așa ceva niciodată, dar din cîte aud zi de zi parcă-parcă încep să cred că așa se lucrează cu autorii, că treaba asta nu e o excepție, ci regula. Mi-e totuși greu să cred că e așa, știu că sînt scriitori care își plătesc aparițiile, știu că sînt destule edituri care, pe lîngă brandul cu care se fălesc, mai au o editură, două pentru mici afaceri, pentru cazurile în care vine cineva cu geanta de bani și nu-i frumos să dai omul afară pe ușă cînd el îți pune sufletul pe tavă (mă rog, în geantă)…
Tratamentul de care se „bucură“ autorul din partea editorului (plus problema banilor) mă face să mă gîndesc la alte variante de lucru.
Acuma, că veni vorba, și problema bănească poate fi de două feluri: ori că omul nu vede nici un ban pe cartea lui, indiferent cîte exemplare se vînd din ea, ori că omul are pretenția să primească pe o carte cîți bani îi trebuie lui să trăiască el și familia sa un an (cum tocmai am citit într-un interviu), din nou indiferent cîte exemplare se vînd din cartea cu pricina (evident, că asta nu mai e treaba autorului).
Există un frecuș permanent între editori și autori, dar stați să vedeți cum o să fie cînd o să apară pe piață și agentul literar, care va mușca și din editor, și din scriitor. Că trebuie și burta lui să mănînce, nu?
Bon. Deci soluția pare a fi, din ce în ce mai obvioasă (asta e pentru galeria corporatistă care nu prea înțelege de ce mai folosim noi, poorii, limba română și nu trecem la limba internațională), aia de-o zisei la început: de ce să nu-mi fac eu cărțile de unul singur? Că doar pot!
Așa că mi-am învelit romanul în pixeli și hai să dau cu el de-a azvîrlita pe net. Amazoane, Kobouri, B&N-uri… sau J&B-uri? În fine…
Stai așa, da’ e redactată cartea? Păi, am redactat-o, m-am uitat pe ea, e OK.
Nu. Nu așa. Sigur e OK? Că așa ziceți toți pînă vă uitați în carte și-apoi mamă-mamă ce vă mai inflamați. Acum ceva vreme l-am auzit pe un tînăr scriitor făcînd-o în toate felurile pe fata care i-a fost redactor de carte, că și-a bătut joc, că i-a distrus cartea, că i-a ruinat cariera, că… am numărat io 200 de greșeli în carte. Măi, măi! 200? Oare cine le-o fi pus acolo? Să le fi pus fătuca aia? Ori poate ele existau în carte și fata nu le-a văzut? Ori poate existau în carte vreo 400 și fata a văzut numai 200…
E complicat pentru un autor să spună că da, cartea e OK, rien ne va plus. El o știe pe de rost, o parcurge recitînd-o (nu recitind-o!), ce să vadă el greșeli?!
Bun, gata, am înțeles, îmi angajez un redactor. OK, și un corector, că dacă se uită doar redactorul și are grijă și la exprimări, și la coerență, și la tot ce caută un redactor prin cărți, poate mai sare cîte o greșeală de dactilografie, mai ales că mă știu că, atunci cînd mă așez în fața tastaturii, parcă am două cîrlige în loc de mîini.
Așa, vezi? Dar ai grijă, că….
Gata, mă, gata. Redactor și corector, am înțeles. Sau poate găsesc vreo firmă care să ofere servicii de redactare-corectură. Nu? Că tre’ să fie și de-astea.
Și-acum epubul. Și mobi. Epub și mobi. Io mi-s galileul secolului 21! Haulică SRL, firma care bagă la vînzare cartea pe net și care încasează banii. Adică eu, tăticule! Și iau toți banii. În loc de 7 – 10 procente din ce ce vindeam, iau tot, din care plătesc redactarea-corectura. Ar trebui să-mi fac un plan să văd cît e musai să vînd ca să am bani de platit serviciile. Și dacă vînd 5 cărți? Sau 100? Îmi ajung banii? Dacă publicam la o editură mă durea-n pix dacă aveau ăia bani de plătit redactare-corectură-paginare-copertă-tipografie. Acum… De! Trebuie să mai angajez pe cineva care să se ocupe de promovare. Iaca, ziceam că nu mai am nevoie de agent, dar tot am nevoie de cineva care să se ocupe de vînzări, poate și de presă sau de editurile din străinătate care vor să mă traducă… Sau dacă nu vor ele, să le convingă el să vrea!
Dar dacă dispar editurile… cine naiba mă mai publică pe mine afară?
Cum cine? Eu! Tot eu. Angajez pe cineva să-mi traducă operele nemuritoare în engleză, mai angajez pe cineva vorbitor nativ de engleză să facă și el/ea un proofreading profi (chiar cunosc cîteva persoane care ar face asta) și apoi… din engleză se poate traduce în orice limbă. Și îmi pun și varianta în engleză pe net la vînzare și gata! Iată-mă-s… isprăvniceasă! Whatever.
Da. Altă muncă, altă distracție. Toți trebuie plătiți și nu se știe dacă vînd atîtea exemplare ca să-mi permit toate astea. Nu-i bai! Cred în mine și în literatura mea, trebuie să vînd!
Cam multe griji, nu? De-aia au scriitorii agenți. Să-i scutească de grijile astea. Să le asigure liniștea necesară pentru a scrie. Scriitorii scriu, agenții agentează, editorii editează. Joc de-ăla, win-win. Cînd cărțile se vînd. Cînd nu… e un fel de popa-prostu’ de pe la noi.
Am auzit că J.K. Rowling a renunțat la agent, că pregătește nu știu ce lansări, relansări… Cred că și-a făcut firma Rowling Inc. sau Ltd. sau cum o fi pe la ei și are oameni care muncesc să-i publice și să-i vîndă cărțile. Plus jucărele, bigubele… De, cînd vinzi miloane… nu se pune problema că n-ai cu ce-ți plăti angajații.
Probabil treaba asta cu sereleurile pentru scriitori e valabilă de la un anumit nivel încolo. Pînă atunci…
La editură!
Dar, recunosc, treaba asta cu Haulică SRL tare-i faină! Tare bine sună… Ăsta o fi viitorul?
Bibacu se-ntoarce
Fără să fi spus vreodată I’LL BE BACK, iată-mă spunînd un hotărît I’M BACK.
Cu vreo doi-trei ani în urmă renunțam (prea ușor, spun acum) la niște colaborări, renunțam la lucruri pe care le făceam, în ideea de a-mi da mai mult timp pentru scris.
N-am scris.
Așa că azi (ei, zilele trecute) am zis că decît să nu scriu și să nici nu aia și ailaltă, mai bine fac pe bibacu. Și…
BIBACU SE-NTOARCE
Începînd cu luna februarie am preluat GALILEO ONLINE și GALILEO (ediția pe hîrtie). Adică
și
Voi continua, evident, proiectul ARGOS (numărul 10 va apărea în cel mult două săptămîni).
Fiecare din cele trei reviste are personalitatea ei, nu se confundă între ele. ARGOS este o revistă exclusiv românească, cu și despre literatura F&SF autohtonă. GALILEO este o revistă care pune laolaltă autorii români cu autorii străini, iar paginile de non-fiction vor avea în vedere literatura de gen de la noi și din toată lumea (așa cum a fost și pînă acum). GALILEO ONLINE va fi în continuare ceea ce a fost din prima zi în care a apărut (iată că la vară vom sărbători 5 ani de apariție), adică o publicație de actualități, menită să țină la curent fanii cu ceea ce e nou în domeniu. Vom avea în fiecare zi cel puțin o știre, dar ne propunem să oferim și recenzii, articole, interviuri, relatări de la evenimente. Nu vom putea cuprinde chiar tot ce mișcă în lume, dar vom încerca să acoperim cît mai mult din acel tot. Așa cum se vede pe noul cap al revistei, merg mai departe cu cei care au scris GALILEO ONLINE în ultima vreme, Tudor Ciocârlie și Horia Nicola Ursu. Planul nostru, prin care eu preiau GALILEO ONLINE și GALILEO, face parte dintr-un plan mai mare, care conține și intenția de a relua o idee mai veche, GALILEO INTERNAȚIONAL. Horia Nicola Ursu o să vă dea mai multe amănunte despre asta, atunci cînd va veni vremea.
Un alt proiect pecare mi l-am asumat este SECȚIA 14 (care nu este numai al meu, sîntem mulți implicați în povestea asta), grupul literar care continuă Atelierul SF, pe care l-am ținut în toamna trecută împreună cu Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman. Grupul există, se reunește frecvent și este format din cei care s-au înscris la acel atelier. La Bookfest vom ieși în public cu o antologie, dar pînă atunci vă veți putea întîlni cu cîțiva dintre ei în revistele ARGOS și GALILEO. Pe Mihai Alexandru Dincă și Andrei Panțu îi veți întîlni deja în ARGOS nr.10 în cîteva zile, cum ziceam.
Mai am și alte proiecte noi, am de gînd să reiau și cîteva proiecte mai vechi. Le voi anunța pe toate la timpul potrivit.
Așadar, voi fi mai prezent pe piață decît am fost în ultimii doi-trei ani.
Atelier de scriere SF
Atelier de scriere SF cu Michael Haulică și Marian Truță
Ești pasionat de SF și vrei să-ți dezvolți abilitățile de scriere? Dar să înveți de la două forțe ale SF-ului românesc? Michael Haulică și Marian Truță te vor antrena în scrierea de science-fiction și nu doar atât: vei afla și care sunt bunele maniere ale debutantului față de edituri și reviste și ce-i scoate din minți pe editori.
Atelierul de scriere SF este organizat de Revista de Povestiri și bookblog.ro în perioada 12 mai – 22 iunie, la București. Cursul cuprinde 12 întâlniri, câte două pe săptămână (lunea și joia de la 19:00), în ceainăria La un ceai. Editurile Nemira și Millenium Books vor oferi cărți cadou participanților iar, la finalul atelierului, cele mai bune povestiri vor fi publicate în revistele CPSF și Argos.
Înscrierea se face până pe 9 mai și presupune trimiterea pe mail la adresa simina[at]revistadepovestiri[punct]ro a unei recenzii la o carte SF (cu diacritice și cu acordul pentru publicarea ei pe bookblog.ro). Numărul de locuri e limitat la 15. Confirmarea participării se face în ordinea plății avansului de 300 de lei, jumătate din costul cursului.
Mai multe detalii despre atelier la adresa revistadepovestiri/atelierSF.
(comunicat bookblog.ro & Revista de povestiri)
Creative Writing Sundays, cu interviu cu tot
Duminică 30 martie voi fi la întîlnirile Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri.
Am acceptat cu drag propunerea, așa cum am acceptat-o și pe aceea de a colabora cu povestiri la revistă încă de la primul număr. Îi mulțumesc Siminei Diaconu pentru invitația de acum, dar și pentru că a inclus în programul ei editorial SF-ul și a publicat în fiecare număr al revistei o povestire de gen, fie a mea, fie semnată de Liviu Radu sau de Ovidiu Bufnilă.
În Revista de povestiri am publicat trei texte:
– …și viață fără de moarte (Nr. 1 – ebook)
– Umbra gîndurilor noastre (Nr. 3 – ebook)
– Garoafe și scorțișoară (Nr. 10 – ebook)
Duminică 30 martie vom discuta despre SF, despre cum se scrie un text SF și, mai ales, despre ce facem cu el după ce l-am scris. Despre relația scriitorulu cu editorul (de revistă sau de carte).
Participanții cu drept de a trimite o povestire și de a primi o părere, niște sfaturi (Fanatici și Curajoși, conform celor spuse aici) scriu săptămîna asta o povestire SF care să se încadreze în tema Science-fiction fără nave spațiale și roboți. Le-am cerut să scrie SF din domeniul lor de activitate. La „clasă” le voi explica și de ce le-am dat această temă.
Regulamentul prevede un cîștigător, care va primi o carte publicată de mine, cu autograf. În plus, intenționez să selectez două texte pe care să le public în ARGOS science fiction & fantasy, cu tot ce implică asta (contract și drepturi de autor – cei doi își vor scoate, astfel, banii dați pentru participare, ba chiar vor rămîne cu ceva în plus).
În avanpremieră, Simina mi-a luat un interviu pe care l-a publicat în această dimineață pe site-ul revistei de povestiri.
Cele 5 întîlniri din acest pachet îi au ca invitați pe: Iulian Tănase (16 mar), Michael Haulică (30 mar), Marin Mălaicu-Hondrari (13 apr), Bogdan-Alexandru Stănescu (27 apr), Ana Maria Sandu (11 mai), Simona Popescu (25 mai). Amănunte despre întîlniri și despre înscrieri, aici.
Salonul de carte de la Paris
Am văzut în Observator cultural programul și ce e de știut despre participarea României la Salonul Internațional de la Paris. Nu vi se pare că seamănă cu programele de revelion ale TVR? Făcute de aceiași indivizi care le făceau și în urmă cu 40 de ani?
Pînă și evenimentul acela cu „Prezentare de carte a autorilor tineri”… Nu credeți că tinerețea ar trebui să fie ceva care se întîmplă pe la vreo 20-30 de ani (mai ales că vorbim de poezie!)? Chiar sînt reprezentativi poeții invitați pentru poezia tînără de azi?
Că de proză… ce să mai vorbim?! Tot e bine că au avut marele curaj de a se prezenta în Franța cu o carte polițistă (George Arion). Cum de nu le-o fi picat mîna bleagă cînd l-au pus pe Arion pe listă? Se poate?! În loc să promovăm literatura înaltă, de-aia cu români sub comunism, după care se calcă în picioare cititorii prin toată Europa…
Băi nene, nu vine unul mai fîșneț pe la ICR-ul ăsta, cu ceva coițe, să ducă în lume și altfel de literatură, să vadă care sînt bestsellerurile Europei și să ofere Europei ceea ce vrea Europa să citească… pe lîngă scriitorii canonici peste care s-a așternut deja praful de cînd ultimul istoric literar le-a studiat opera, evident. Că de cititori…
Luați-l, domnilor, pe Adrian Șchiop, luați romanul Simonei Sora și romanele Ioanei Pârvulescu, luați-l pe Sebastian A. Corn (cîți scriitori români adună azi 100 de oameni la o lansare în București?), luați-l pe Dan Doboș (care ar putea vinde sute de mii de exemplare dacă ar fi tradus în engleză), promovați Zaraza lui Andrei Ruse, care, fiind foarte românească, e universală, cum zicea cineva. Vedeți ce cărți se vînd și luați-le și pe alea, nu zic să le luați numai pe alea, dar măcar să vedeți dacă lumea mai e interesată și de altceva decît aceleași și același teme pe care le tot fluturați pe sub nasul occidentului, crezînd că aia vor occidentalii. Faceți un stand CDPL, Herg Benet, Max Blecher că nu vă cade mîna, zău! Încercați șu variantele ex-centrice, încercați și editurile de nișă. presupun că habar n-aveți că zone considerate la noi de nișă vînd sute de mii de exemplare în Europa și în lume, nu?
Hai, un pic de curaj, ce naiba?!
Pofta vine citind
Are vînă, are chef de scris, are pastă-n pix, are pe dracu-n ea Simona Sora, și dacă am să aflu într-o zi că și-a vîndut sufletul diavolului, n-o să mă mir deloc. De la Ștefan Agopian și Dănuț Ivănescu n-am mai citit o proză atît de pufoasă, atît de aromată, ca un cozonac fierbinte, cum am găsit în romanul Hotel Universal de Simona Sora.
Simona Sora – Hotel universal, Polirom, 2012
Zugrăvim!
Fanii furioși nu au omis să-i reamintească periodic lui Martin, născut în 1948, că are o vârstă, că e gras și că poate oricând le tragă clapa, făcând infarct și lăsând seria neterminată. (…)
O astfel de atitudine l-a făcut pe Neil Gaiman (și el, cândva, autorul unei serii cult fantasy: benzile desenate „Sandman”) – să scrie o memorabilă postare pe blogul său, care începea prin cuvintele „George R.R. Martin is not your bitch” („G.R.R.M. nu este curva voastră”): „Oamenii nu sunt mașini. Scriitorii și artiștii nu sunt mașini. Vă plângeți că George face și alte lucruri decât să scrie cărțile pe care vreți să le citiți, ca și cum cumpărând prima carte din serie v-a făcut părți ale unui contract: voi dați zece dolari, iar George să-și petreacă fiecare ceas în care nu doarme scriind cărțile, până când duce la cap seria. Un astfel de contract nu a existat. Ați dat zece dolari exclusiv pe cartea pe care ați citit-o, și presupun că nu regretați din moment ce vreți să vedeți continuarea. (…) Unii scriitori simt nevoia să-și încarce bateriile, iar apoi își scriu repede cărțile. Alți scriitori își fac zilnic norma de pagini, vară-iarnă. Alții își ies din mână și au nevoie să facă altceva până când le revine inspirația. Sunt și scriitori care întâmpină greutăți cu următoarea carte din serie, dar, cu
m au gata în cap altă carte, se apucă și o scriu pe aia, întâmpinați de protestele cititorilor ultragiați care-i cer explicații de ce nu a scris cartea X când ei, fanii, așteptau cartea Y. Îmi amintesc de un editor care povestea iritat, la o adunare a editorilor, despre un autor de BD-uri care-și luase câteva săptămâni libere pentru a-și zugrăvi casa. Închipuiți-vă, zicea editorul, că din banii pe care i-a pierdut prin acest moft putea să angajeze pe altcineva să-i zugrăvească locuința, și să-i și rămână. La care eu unul m-am gândit – dar dacă omul chiar voia să-și zugrăvească singur casa ?”. (dintr-un articol de Mihai Iovănel, publicat în Cultura și reluat în SRSFF)
Comentarii recente: