Ultimul mandat

Era bătrîn. Foarte bătrîn. Îmbătrînise la cîrma ţării, cu ochii de strajă la hotare, cu inima bătîndu-i pentru popor. Cît să fi trecut? Douăzeci de ani? Treizeci? Nu ştia. Nu le mai ţinuse şirul. Viaţa lui nu se mai măsura de mult în ani, în luni, în zile. Soarele îşi făcea parcursul zilnic, zilele treceau unele după altele, lunile la fel, anii şi ei. Dar pentru ceilalţi. El număra doar mandatele: un mandat, două mandate, o constituţie schimbată, referendum, apoi de la capăt. Încă un mandat, al doilea, constituţia, referendumul. Pentru binele ţării. Dar ce nu era pentru binele ţării?! Pînă şi preluarea staţiunilor de pe litoral a fost spre binele ţării. Al altei ţări. Sau privatizarea marilor intreprinderi, dinozaurii epocii de aur, mormanele de fiare vechi. Vechi – vechi, da’ în scurtă vreme aveau să valoreze milioane. De dolari. Sau Poiana, Feleacul, Buciumul.

Bătrîn mai era! De fapt, toată lumea aşa îi spunea: Bătrînul.

— Bătrînul a transmis să daţi o lege prin care să se mărească pensiile viagere ale urmaşilor urmaşilor Revoluţiei (cu r mare. R.).

Că, citez:

Revoluţia n-a fost a mea şi n-a fost a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri (afiş electoral).

Cult Bătrînul! Citit! N-a stat el degeaba la editura aia, printre cărţi! Unde pui că a mai şi scris cîteva. Că doar avea timp. Un mandat, două mandate. Pac, o carte! Constituţie, referendum. Pac, altă carte!

Mai greu a fost a doua oară.

— Cum a doua?

— A doua, bre! Că prima… Au avut grijă ăi de la Curtea Constituţională. C-o fi, c-o păţi, că nu era constituţie, că eram în ilegalitate, de parcă prima dată l-am fi votat portar la bloc, nu tot preşedinte! Dar

— Mulţi văd, puţini pricepe.

— Şi mă întorc şi zic: a doua oară a fost mai greu. Doi ani a tot săpat la guverne şi la parlament pînă au venit iar ai lui. Şi-atuncea…

Cînd partidul Preşedintelui a ajuns iar la putere (alegerile anticipate din ’98) s-a pus problema Preşedinţiei. Ce fel de instituţie e asta, dacă Preşedintele, alesul naţiei, nu are nici o putere? Nu poate să facă ce vrea el. Păi?! Şi s-au pus băieţii pe amendat constituţia şi-au amendat-o şi-au amendat-o pînă n-o mai recunoştea nimeni. Şi-atunci, ideea: hai cu ea la referendum. Ocazie cu care s-a pus şi problema monarhiei, că tot o lăsaseră mai moale guvernanţii din ’96. De! Poporului trebuie să-i spui ce vrea el să audă, nu ce crezi tu, nu ce-i face bine. Şi ca să fie clară opţiunea prezidenţială, au tras şi-un mandat de şapte ani (ca în ţările dezvoltate: Franţa, Anglia…) să n-avem vorbe. Asta a fost. După aceea… floare la ureche.

Aşa au trecut anii. Un mandat, al doilea, constituţia, referendum. Poporul s-a obişnuit. Nu se mai schimbau portretele în şcoli şi intreprinderi, afişele electorale se tipăreau o dată la paişpe ani… asta economie! Să fi poftit cineva să zică ceva!

(Adevărul e că au mai zis cîte unii, dar au fost promovaţi rapid în posturi de ataşaţi culturali pe la diverse ambasade conduse de foşti tovarăşi de-ai bătrînului că, ce era al lui, era al lui: nu-şi uita niciodată oamenii care l-au servit. Parolist. Găşcar tipul!

Şi bătrîn. Bătrîn am zis? Foarte bătrîn! Sta singur

— …ca toţi împăraţii lumii…

— Ce fel de citat e ăsta? Cine-a publicat aşa ceva? În ce, paştele mă-sii, de bibliotecă l-au găsit? Vasile! Ce păzeşti, mă, capre? La capre să te duci!

Şi, peste o lună, Vasile Andrei îşi lua în primire noul post de consul la Capri. Greşeală? Răstălmăcire? Totul s-a pus pe accentul uşor moldovenesc al Bătrînului (care i se trăgea din perioada cît fusese prim-secretar la Iaşi). Cu intenţie sau fără, greşeală sau exces de zel, treaba a rămas aşa, pînă la urmă. În fond, Vasile fusese coleg în Comitetul Central UTC pe vremea cînd Preşedintele era…

Tare bătrîn era. Vorbea lumea pe la cozi, în pauzele de masă, prin marile întreprinderi, că tot desfiinţaseră cantinele! (dar dăduseră voie la fumat), la ridicarea ajutorului de urmaş de revoluţionar

— Cîţi revoluţionari să fi fost atunci, în decembrie? Un milion? Două? Unde-or fi încăput?

Vorbea lumea, ce să facă? Muncă – nu, mîncare – nu, iar despre bordeluri… ce să mai vorbim?! Un an jumate ţinuseră, pîn-au picat ai lui Coposu.

„Bordeluri le trebuie! Ţara n-are ce mînca şi lor le e gîndul la…“ semnat Un grup de tovarăşi. Mame devotate şi femei.

Era bătrîn. Singur cuc în palatul cucerit de cucuvele. Le auzea noaptea, în nopţile lui îngîndurate

—  …pentru liniştea ţării…

şi atunci, dar numai atunci, le iubea. Nu iubise niciodată pe nimeni. Nici pe cei în numele cărora vorbea (de fapt, îi plăcea să se asculte, era un om cult, rafinat, dialogul era pentru el un modus vivendi), nici pe cei apropiaţi (mame, tată, colegi ocazionali). Doar pe el se iubise. Pe el. Cu patimă, cu sfîşiere, parcă-şi rupea carnea de pe el cînd se gîndea că ratase postul de secretar general (şi atunci, la ultimul congres, cînd n-a avut curaj, şi mai tîrziu, la reorganizarea partidului, cînd nu era electoral – da’ tare i-a părut rău!), asta îşi dorise toată viaţa: să fie secretar general!

„Şi, la urma urmei, ce-i Preşedintele? Tot un fel de secretar general. Ba, chiar mai mult decît atît, că e al tuturor partidelor. Toţi îl recunosc. Toţi. Sunt Preşedinte! Cu u. SUNT. Preşedintele tuturor românilor. Şi-al ţiganilor. Şi-al ungurilor. Şi-al ungurilor… Mai vedem noi cu ăştia opt sute de mii care vor să-i ducă în robie pe cei nouă milioane de ardeleni, cu Ardeal cu tot! Sunt Preşedinte! Preşedinte!“

Bătrînul ţopăia prin larga încăpere acoperită de portretele lui, de afişele electorale în care despotul era luminat de lămpaşul pe care o mînă de miner îl ţinea sus, sus… Pentru prima dată în istoria ţării, intelectalii şi muncitorii urmau aceeaşi cale: Un om pentru oameni! Frumos slogan! Şi adevărat. Cu animalele n-avea ce discuta. Nici măcar nu li se mai adresa. O făcuse o dată şi toată presa i-o trăsese la trompetă (ei, o anumită parte a presei!).

Da, da. Era bătrîn. Ziua alegerilor se apropia, al doilea mandat (după două şi-ncă două şi-ncă… şi-ncă…) bătea la uşă şi el se simţea bătrîn. Nu-l îmbătrîniseră anii, nu treburile ţării, ci slalomul ăsta nebun printre articolele constituţiei, vizitele (e drept, din ce în ce mai rare) prin pieţe, ca ilustrul său înaintaş, exemplu urmat cu străşnicie de toţi contra-candidaţii lui…

„Care contra-candidaţi? Nişte veleitari, acolo, nişte nimeni fără experienţa conducerii, ce ştiu ei? Cum să dai ţara pe mîna unuia care… Fără charismă, fără zîmbet… Uite la profesoraşul ăla… Ce mutră are! Nu s-o fi săturat să tot candideze? În fiecare zi de alegeri mă trezesc cu el pe bătături. ’Ai de capul lui! L-am rupt şi de data asta! Arşice-l fac! La experienţa mea…“

Era bătrîn şi singur. Alegătorii erau departe, trei rînduri de zid construise, de-a lungul mandatelor sale, în jurul Cotrocenilor, să-l apere de mulţime, de plebea care îl vota conştiincioasă de fiecare dată. Oamenii veneau valuri-valuri, purtînd cu ei pancarte, afişe, strigînd lozinci prezidenţiale şi anti-monarhiste, ca şi-acum, dar el le auzea, le distingea din vacarmul străzii, printre claxoane, printre ţipete, cum să nu le-audă dacă-i plac?

„Pe mine mă aclamă, pe mine mă vor! Să ies în balcon? Să nu ies? Aceasta-i întrebarea.“

— Cult. E cult Bătrînul.

Ionel îşi desprinse pentru o clipă casca de la ureche şi-l atinse uşor pe Victor. Continuă:

— Dar bagă-l în cameră, că-l mai nimereşte vreo piatră, naibii!

— E doişpe, eu chem elicopterul. Fie ce-o fi! Ai vorbit la Tîrgovişte?

„Copiii mei, copiii mei! Vin! Eu sînt, eu…“

(1996)