Sinuciderea din strada Mierlei

O nesfîrşită toamnă se instalase în ziua aceea pe strada Mierlei. Trăsurile, foarte puţine de altfel, care se avîntaseră pînă acolo, scîrţîiau prelung şi violet în lumina întinsă ca o pînză de păianjen între cele două felinare: unul în faţa băcăniei La sora lu Nae, iar celălalt, mai vechi, în faţa pensiunii.

Pensiunea era singura casă care mai rămăsese în proprietatea domnişoarei Polizu. Asta după ce Haralambie Polizu, colonelul, pierduse la cărţi toată strada. Poate părea ciudat, dar strada Mierlei era moştenirea pe care i-o lăsase Ghedeon ăl bătrîn cînd, aşteptat de întrega familie, îşi dădu, spre bucuria tuturor, obştescul sfîrşit, cum se zice. Toată lumea se aştepta la ceva gras, mai ales după ce, cu doi ani în urmă, fusese găsită, la Tîrgovişte, o cronică anonimă care atesta domnia lui Ştefan Prunache, bunicul lui Ghedeon. Zece zile domnise, şi chiar aşa era consemnat în cronică, „domnitorul celor zece zile“. Atît i-a trebuit familiei, pentru a visa la averi fabuloase. Şi cînd marea avere se dovedise a consta doar în strada Mierlei – ce stradă?!, un fundac, acolo, cu doar şase case – cu toţii înnebuniră.

Uşa băcăniei era deschisă, semn că zorii zilei l-au prins în plină activitate pe Simion, băiatul de prăvălie. Stătea la tejghea aranjînd bomboanele, pînzeturile, colonialele şi privirea îi colinda pe stradă bătînd la uşa atelierului de împăiat păsări exotice al domnului Mardale, la fereastra domnişoarei Fratu, cea care nu ieşea niciodată, la uşa domnului Caragiu, o, nu, nici o legătură cu celebrul ceasornicar, acela locuia cu două străzi mai încolo. Îşi continua, apoi, drumul, pe stînga, unde era casa doamnei Ignat, văduva care-şi creştea cu greu cei patru copii, brodînd. Pentru cine? Nimeni nu ştia. Privirea lui Simion îşi încheie plimbarea în dreptul uşii imense după care stătea, într-o continuă aşteptare, Hermiona Fanachi, soţia unui basarabean înrolat în Legiunea Străină. Pe acesta însă nu-l mai văzuse nimeni de vreo doi ani, ceea ce făcea ca, pe seama lui, să circule tot felul de poveşti. Participarea la războiul din Africa şi un deces în condiţii misterioase, urmat de îngroparea la miezul nopţii în pivniţa casei, erau cele mai plauzibile dintre ele, dar numai atît.

Băieţi de casă treceau zgribuliţi pe stradă, un frig ascuţit intrîndu-le în oasele subţiri, muiate de ceaţa veşnică a acestei străzi, dar şi de bastoanele stăpînilor care nu erau toţi nenea Gogu de la Filantropie, ăla de dădea tuturor copiilor de pe stradă acadele, susan şi chiar, uneori, cîte-un pahar de bragă. Pe lîngă liniştea de început de lume, anterioară rostirii Cuvîntului, ceaţa aceasta cu miros de mobilă veche, care se făcea simţită la tot pasul, îţi intra prin piele, prin ochi, făcînd parte de-acum din fiinţa celor care locuiau sau treceau numai pe aici, era una din trăsăturile caracteristice, inconfundabile, ale străzii Mierlei, după care o puteai recunoaşte chiar dacă erai adus aici pe căi ocolite şi legat la ochi.

O nesfîşită toamnă se instalase pe strada Mierlei în ziua aceea în care Simion, băiatul de prăvălie al surorii lui Nae, găsi cadavrul.

— Un cadavru în mijlocul străzii Mierlei, închipuiţi-vă! Ce-ar fi spus domnul Haralambie, de-ar mai fi trăit? Bine că l-a strîns bunul Dumnezeu la el şi nu l-a lăsat să trăiască s-o vadă şi pe-asta!

Domnişoara Fratu. Cu siguranţă, ea a spus asta, doar ea o putea face. În rest…

— Vr’un chefliu, dă-l în mă-sa, a ieşit să moară pe străzi.

— S-o mierleşti pe strada Mierlei. Păi nu-i caraghios?

— Lua-i-ar dracu’ să-i ia, că peste tot te izbeşti de ei. Da’ cine-i, soro? De p’acia? D’al nostru?

— Aş! D’al lor, vezi bine.

Anghelache mereu vorbea în dodii, pentru el nimic nu era serios şi important dacă nu era lichid şi nu avea miros de prună.

— Trăiască dom’ Prunache. Vivat!

Cei de pe strada Mierlei mai văzuseră ei morţi, bătuţi, ba chiar şi pe una violată, acum trei ani,

— A-mbăloşat-o toată.

— Şchiopu’, nebunu’, pilepticu’, las’ că ştim noi cine-a fost!

Ştiau ei, clar e că ştiau.

De data asta însă, perdelele au rămas nemişcate,

— Ba, s-au mişcat, să-mi sară ochii, s-au mişcat ast’noapte, dar

în dosul lor nimeni, nu copil, nu mai mare, nici măcar vreo babă.

Şi totuşi, toată lumea ŞTIA că acolo, în mijlocul străzii, era un cadavru.

— Să fie sănătos!

Septimiu Găvan, bărbatul acela înalt şi chipeş care mai întîrzia din cînd în cînd prin bucătăria pensiunii domnişoarei Polizu, avea de împărţit ziarele şi cîteva scrisori. Ajunsese poştaş dus de viaţa care-i dăduse cu o mînă talentul de a potrivi cuvintele, era poet, publicase chiar şi vreo două poezii în Literatura Nouă, dar cu cealaltă mînă îi luase bucuria iubirii împărtăşite şi, după poezie, iubirea era, pentru el, lucrul cel mai important. Dar n-a avut parte.

— Toate se plătesc pe lumea asta, toate.

îşi zicea, cînd disperarea i se strecura pe sub cămaşă, mîngîindu-i pieptul osos, făcîndu-i toate alea în el fremătătoare şi atunci avea senzaţia că fierbe, că vine ceva din el care vrea să iasă în afară, şi pe unde să iasă, şi unde să iasă…? Hîrtia suportă orice. Da. Într-un fel. Dar acolo, pe hîrtia aia, dădea din el gunoaiele, reziduurile, prea-plinul însă şi ce era mai frumos în el. Aşa se adunau poeziile în caiete care nu se mai terminau, acolo se ducea viaţa lui, adevărata lui viaţă, pentru că în cealaltă…

Îşi aranja pachetele pentru strada Mierlei. Întotdeauna făcea acest lucru în ordinea caselor. Pentru domnişoara Fratu, avea revista Mariana, din care înlăturase grijuliu pasajele mai decoltate. Pentru domnul Caragiu, Universul şi Omul de afaceri, împreună cu cîteva scrisori obişnuite, toate cu antet, de la firme cunoscute, a căror onorabilitate era mai presus de orice îndoială. Doamna Ignat era destinatara unei scrisori venite de la Liceul Naţional, unde învăţa Maximilian, adică Max, fiul cel mare. Acesta era rodul primei căsătorii, cu Ioan Rareş Maximilian Georgescu, un bărbat întreprinzător, care reuşise pînă la urmă în viaţă. Ce păcat că actuala doamnă Ignat, văduva Ignat, de fapt, nu avusese suficientă răbdare! După divorţ, domnul Georgescu nu s-a mai recăsătorit, îndreptîndu-şi toate eforturile în direcţia reuşitei în afaceri. Şi, ca în toate cărţile pe care şi fosta-i soţie le citea cu pasiune, reuşita nu întîrzie prea mult, dîndu-i posibilitatea asigurării unui viitor ferit de griji lui Maximilian, rămas la el. Îl dăduse la Liceul Naţional, un liceu cu faimă de unde ieşiseră oameni mari, profesori, politicieni, membri ai Academiei. Nu interzisese relaţiile dintre fiu şi mamă, neavînd nici un fel de resentimente faţă de fosta soţie, chiar şi după ce aceasta s-a recăsătorit. Mai mult, după moartea domnului Ignat a ajutat-o şi încă mai continua s-o ajute, bineînţeles sub o formă elegantă, recomandînd-o soţiilor prietenilor lui, interesate de broderii. Ea nici nu ştia asta.

Următorul pachet, Septimiu Găvan îl făcu pentru domnul Mardale: Revista Ştiinţelor şi Călătoriilor împreună cu Magazin istoric. Apoi, pentru Hermiona Fanachi, ziare fraţuzeşti şi englezeşti, în care nici de data asta nu era vreo ştire despre presupusa expediţie în America de Sud, iar în notele despre războiul din Africa nu se pomenea în nici un fel numele locotenentului Georges Fanachi. În fine, mai rămăseseră scrisorile adresate locatarilor pensiunii domnişoarei Polizu şi încă o scrisoare cu care nu ştia ce să facă. Pe plicul acesteia scria: Doamna A, strada Mierlei.

Cine să fie această misterioasă doamnă A? Cunoştea toate persoanele de pe strada Mierlei, dar doamna A… Şi cum adică A? Ce, ăsta-i nume? Puse totuşi scrisoarea alături de cele pe care avea să le lase la pensiune, gîndindu-se ca tot acolo să întrebe de adresantă. Cine ştie…

Dar ce fel de doamnă să fie asta? Doamnă-doamnă sau… aşa, ca madam Popescu, grasa aia cu guşă şi perciuni care are pretenţia să-i spui doamnă doar pentru că merge în fiecare an la băi, la Pucioasa? Cu aceste întrebări încreţindu-i chipul, apăsă clanţa şi intră.

Veturia îl întîmpină ca întotdeauna.

— Bună dimineaţa, Timi, ce veşti ne mai aduci?

Şi el începu să înşire despre falimentul lui Jackson, Rogers & McCartney, despre războiul din Africa şi moartea unui dresor de tigri în plin spectacol la Viena, despre succesele concertelor susţinute în Europa de Radu Maltopol, un Chopin al zilelor noastre,

— Da, da…

nu ştia ea, Veturia cine era acest Şopan, dar dacă aşa scriau ziarele…

apoi despre ciuma din Madagascar şi lăsă la urmă ceea ce toate ziarele aveau pe prima pagină: sinuciderea din strada Mierlei.

— Sinucidere pe strada Mierlei? Haida, de!

făcu Veturia neîncrezătoare, dar Septimiu Găvan o informă că era o coincidenţă năstruşnică şi încă nu era singura. Apoi îi povesti.

— Se pare că totul a pornit de la o nenorocită de scrisoare,

începu el, aşezîndu-se mai comod în scaun şi lăsînd pe podea geanta lui enormă de poştaş pe care, pînă atunci, o ţinuse pe genunchi. Nu înainte însă de a pune pe masă teancul de scrisori destinate locatarilor pensiunii.

— O scrisoare pe care a primit-o o oarecare doamnă Vinea. Din cîte mi-am dat eu seama – nu ştiu ce s-o fi întîmplat de data asta, că ziarele n-au dat prea multe amănunte – cică se aşteaptă noi descoperiri. O fi!

Septimiu Găvan rămase cu privirea atîrnată undeva, dincolo de Veturia. Ceva îi spunea că

— Auzi? Tu-ţi mai aminteşti de cazul ăla, de-acum zece ani, cînd…

— Lasă-mă, dragă, cu ce-a fost acu’ zece ani, zi mai bine ce-i cu scrisoarea.

— Scrisoarea? A, scrisoarea. Vroiam să-ţi spun de doamna asta… Vinea. Eu cred că mare poamă a fost la viaţa ei.

Zîmbi subţire, aluziv, iluziv, ca orice bărbat cînd vorbeşte despre o femeie disponibilă, dispusă, la-ndemînă. Continuă:

— Măritată de trei ori, fără copii… Eu nu-nţeleg. Cum adică să nu faci copii? Păi, atunci, de ce te mai măriţi?

— O fi fost stearpă.

— Stearpă? Aiurea! Dacă era stearpă mai umblau atîţia bărbaţi după ea? Tu ce zici? M-ai vedea pe mine trăind cu una stearpă?

— De, ştiu şi eu?

— Nu s-a născut încă stearpa aia care să-l îmbrobodească pe Septimiu Găvan… Ţi-am zis ce-am păţit dimineaţă? Au vrut să-mi fure ziarele.

— Cum aşa?

— Aşa, bine. Au văzut că nu-s acolo şi ce şi-or fi zis? Calul fără stăpîn e al celui ce-l încalecă. Am întîrziat azi puţin, nu ştiu ce-am avut, m-a luat ameţeala pe stradă. Eram prin dreptul şcolii cînd s-a întîmplat. Cred că m-am rezemat cîteva minute de gard pînă mi-am revenit. Şi cînd am ajuns acolo să iau ziarele, ce crezi? Dau de un băietan care tocmai ridicase pachetul meu şi se pregătea să dispară cu el. Mă gîndeam ce să fac, era doar un copil, nu puteam să… Şi numai ce zic: măi, băiete… Că ăla cască nişte ochi cît cepele, de parcă ar fi văzut o stafie, scapă pachetul din mîini şi o rupe la fugă. Copil, ce vrei? Dar cine l-a pus să fure? Că lui la ce-i trebuiau? Şi să vezi. Cînd m-am întors, tot prin dreptul şcolii, iar mă apucă ameţeala. Ce-o fi…?

— Nu ştiu, da’ parcă şi eu m-am simţit aşa, ca şi cum…

— Dar parcă-ţi povesteam altceva…

— Cu sinuciderea.

— Aşa. Şi ce ziceam?

— Păi, cucoana aia… fără copii.

— Aşa, aşa. Şi s-au ţinut după ea o droaie de bărbaţi. Tot unul şi unul. Numai oameni înstăriţi, cu averi, cu fabrici… Cum o fi arătînd haimanaua?

— Păi n-au dat şi ei o poză, acolo, la ziar?

— N-au dat, că e în spital.

— Da’ nu s-a sinucis de tot?

— Nu, că nu ea… Stai să vezi, ce mă tot întrerupi?

— Bine, bine, tac.

— Aşa… Şi matracuca şi-a făcut de cap. Cu toţi. Unul cîte unul. Şi după o vreme le spunea că, de fapt, ea iubeşte pe altul, că… Mă rog. Apoi urma altul, şi altul, dar nu altul ăla, că ăla era un amor de-al ei din tinereţe, de ăla nu ştia nimeni.

— Şi cu bărbaţii ei cu cununie, tot aşa…?

— Tot. Una-două le zicea: eu nu te pot iubi, pe altcineva iubesc eu. Mai bine îţi redau libertatea. De ce să te nenorocesc şi pe tine cu nefericirea mea? Şi hop, divorţul! Şi tot aşa pînă într-o bună zi cînd a dispărut. Vezi, tu, ăia, bărbaţii ei, o tot căutau, că poate s-o fi răzgîndit, că poate ăla, iubitul ei, o fi murit… Mai aveau oamenii o speranţă, că toţi au iubit-o şi şi-au lăsat casă şi neveste şi copii pentru ea. Şi-atunci, madam fîşti! Dispare. Ca-n romane. Şi îi linişteşte pe toţi. Şi n-a mai ştiut nimeni de ea pînă acum, cu sinuciderea.

— Ei, şi cu sinuciderea cum a fost, totuşi?

— Ziceam că totul a pornit de la o scrisoare primită de această doamnă A… adică doamna Vinea, dar, că mi-am adus aminte… Cunoşti pe strada asta pe cineva, doamna A?

— Doamna A?

— Da.

— Ba.

— Zi mata. Am o scrisoare către doamna A şi nu ştiu cui s-o dau. Ţi-am lăsat-o cu celelalte, o fi vreo damă care stă aici şi-şi zice aşa.

— Damă? La noi? Timi, dar pensiunea domnişoarei…

— Bine, bine, n-am zis nimic. Ziceam de scrisoarea aia… I-a fost adusă la pensiunea unde stătea. Avea o cameră la etajul întîi, chiar în capul scărilor…

şi, parcurgînd cu privirea treptele care urcau spre etaj, Septimiu Găvan se opri.

— Ei, ce e?

— Nimic. Voi ce-aveţi acolo?

— Unde?

— Acolo, prima uşă.

— O cameră, ce să avem? Da’ nu-i ocupată.

— Cam aşa era şi la pensiunea unde stătea tipa. Ce mai seamănă pensiunile astea! Am mai văzut vreo două la viaţa mea şi erau exact la fel. Ei, şi cum îţi spuneam: scrisoarea i-a fost adusă de cineva. Un bărbat. Ăsta-i victima.

— Ăsta? Păi, de ce să se sinucidă? Şi cine era el, de fapt?

— Nu ştiu.

— Cum nu ştii? Uită-te-n ziar.

— Păi, tocmai asta e. Auzi şi tu, hal de poliţişti! Doamne, unde-i poliţia de-altădată? A trecut o zi de cînd s-a omorît şi încă n-au aflat cum îl cheamă. I-au dat poza la ziar, că doar-doar l-o recunoaşte careva… ptiu!

— Au dat mortu’ la ziar? Ia să văd… Drace! Timi, dacă nu te-aş vedea aici, în faţa mea şi dacă nu te-aş auzi povestind, aş jura că tu eşti ăsta.

— Vezi să nu juri strîmb. La-nceput şi mie mi-a părut că… Dar, după cum vezi, sînt aici, vorbesc… Ce, n-ai mai văzut oameni care să semene? Şi-apoi tata… Mare crai a fost la vremea lui. Poţi să ştii?

— Timi, cum vorbeşti de domnu’ Găvan? Se poate? Dumnealui care… Doamne, Doamne, aşa ceva…

— Stai să vezi mai departe. Şi ăla – ăsta, mortul, îi duce scrisoarea în cameră.

— Păi, ce pensiune onorabilă o fi fost aia unde să stea o doamnă şi în care intra aşa, cine vroia?

— Ştiu eu? Vezi, tu, Veturia, interesant e că o zi întreagă poliţia n-a reuşit să scoată nimic, de la nimeni. Toţi ăştia de pe stradă parcă s-au tîmpit. Nu scot o vorbă, sau vorbesc fără şir, că nici nu ştii ce să crezi.

— Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, nimic.

— Vin ei şi-aici, nu-ţi fă tu griji. Or fi vorbit cu domnişoara. Chestia e că din ce-au scos de la ceilalţi, de-abia, de-abia au reuşit să facă la loc povestea, cum s-a întîmplat. Dar nici un nume, nimic, nici un amănunt care să dezlege misterul sau măcar să le dea o idee. Deşi, se pare că se ştiu destul de multe despre întîmplarea asta, dar toţi sînt speriaţi sau şocaţi sau… Naiba ştie ce-o fi la mijloc. Nici scrisoarea n-au găsit-o. Adică au găsit-o ei, dar numai un colţ, că madama i-a dat foc. Doar un cuvînt a mai rămas din ea: Anisia. Asta mi-a amintit de o fată cu care… hm… am copilărit eu în orăşelul ăla împuţit. Ştii? Ţi-am mai povestit eu. O chema Anisia. Auzi, ce idee şi pe taică-su: s-o boteze Anisia. De unde o fi luat numele ăsta? Dar era o fată frumoasă… N-am văzut alta mai frumoasă ca ea. Avea nişte ochi verzi ca frunza stejarului… Şi nişte buze… Şi linia nasului… Şi… A plecat din orăşelul ăla. Se zice că s-ar fi măritat, dar nu cred.

— Adică de ce nu crezi?

— Uite-aşa. Nu-mi vine să cred.

— Păi, nu ziceai că era frumoasă? Cum să nu se mărite?

— Şi ce-are una cu alta? Toate fetele frumoase trebuie neapărat să se mărite? Uite, am auzit că şi domnişoara Fratu era o frumuseţe şi, cu toate astea, nu s-a măritat.

— Ei, cu ea e altă poveste…

— Ştiu, ştiu. Poveşti de adormit copiii. Cine are timp s-o creadă? Dar Anisia mea nu s-a măritat. Simt eu… Şi ţie ce-ţi pasă?

— Da’ nici nu-mi pasă, ho! Ce te-ai enervat aşa? Zi, mai bine, cum a fost cu sinuciderea aia că, uite, s-a făcut aproape zece.

— Zece? Aşa repede a trecut timpul? La ora asta trebuia să fi împărţit deja ziarele pe toată strada. Să vezi ce perdaf o să-mi tragă domnul Caragiu… Gata, las’ că-ţi mai spun eu, mai vin eu pe-aici…

— Adică cum? M-ai stîrnit şi-acuma pleci? Mă laşi aşa, cu mortu’n stradă? Nu-mi zici cine e, nici cum s-a omorît, de ce…

— Ei, ce şi cum şi-n ce fel…

Ea a citit scrisoarea, el se uita la ea, ea a început să plîngă şi a aruncat scrisoarea-n foc, el stătea tot acolo, pironit în uşă, ea a început să caute ceva prin cameră, el se uita la ea, ea a găsit ce căuta, căuta o sticluţă, a băut din ea şi a căzut ca fulgerată pe covor, ţeapănă.

— El o iubea, ţi-am zis? Nu? Îţi spun acum. Şi cînd a văzut asta, pe ea, lungită acolo, pe jos, a fugit din cameră şi a doua zi l-au găsit mort. Simplu. Ca-n cărţi. Ba, parcă am mai şi auzit de-aşa ceva.

— Da’ ea n-a murit.

— Păi, nu ţi-am spus că e la spital? N-a murit. Nu era bună otrava.

— Săracu’ băiat…

— Sărac, nesărac, ce i-a trebuit? Dumnezeu să-l odihnească. Parcă văd că iar o să-şi retragă domnul Caragiu abonamentul.

Septimiu Găvan păşi dincolo

— Cînd or fi tipărit ăştia ziarele, dacă de-abia azi dimineaţă l-au găsit? Şi cînd o fi murit, de fapt?

de uşa pensiunii, în strada Mierlei, unde era aşteptat cu ziarele şi scrisorile. Era zece şi jumătate.

Pe la prînz, mai exact pe la 12 fix…

Dar mai interesează pe cineva asta? Chiar interesează? Poate doar poliţia…

Pe la prînz, în uşa pensiunii domnişoarei Polizu, de pe strada Mierlei, apăru Anisia Iorga, actuala doamnă Vinea. Veturia o conduse în camera din capul scărilor, dar nu zăbovi prea mult acolo, lăsînd-o singură la despachetat. Era încă sub puternica impresie pe care i-o făcuse istoria povestită de Septimiu Găvan. N-o mai văzu pe doamna Vinea pînă a doua zi dimineaţă.

Ce s-a întîmplat în acest interval nu e greu de imaginat.

La ora ceaiului, Septimiu Găvan căută în enorma sa geantă revista Ştiinţa Azi în care auzise că ar fi apărut un articol despre experienţele profesorului Mustea, vecinul lui. Urmărea de multă vreme aceste experienţe şi aştepta, ca toţi cei interesaţi, finalizarea lor, prevăzută pentru aceste zile.

Cînd să desfacă revista, din ea alunecă pe podea un plic.

— Oare ce scrisoare am uitat să predau?

gîndi el, sau spuse, sau numai noi, iubite cititorule, ne imaginăm asta.

Întoarse plicul. Doamna A, strada Mierlei. Fără a mai sta o clipă pe gînduri, îşi îmbrăcă haina şi porni în fugă spre pensiunea domnişoarei Polizu.

În drum, se abătu pe la profesorul Mustea, să-i ducă revista, gîndind (probabil) să-l roage ca într-una din zilele următoare să i-o împrumute pentru a o citi. Dar nu avu succes, i se spuse că domnul profesor nu se simte bine, să fie amabil să treacă pe-acolo a doua zi. Lăsă revista şi porni mai departe spre strada Mierlei.

Veturia nu era. Nimeni nu era jos. Dar uşa camerei din capul scărilor tocmai se închidea.

— Precis că Veturia pregăteşte camera pentru vreun nou locatar.

spuse Septimiu Găvan (sau doar îşi imagină că spuse asta. Sau gîndim noi că ar fi trebuit să spună).

Urcă treptele cu plicul în mînă şi intră fără să bată. O femeie tresări şi se întoarse cu faţa spre el. Era foarte frumoasă. Nu fu în stare să-i spună nimic. Nici măcar să îngaime o scuză. Dar nici nu se clinti. Nici ea nu spuse nimic (deşi ne-am fi aşteptat la o reacţie din partea ei). O pereche de ochi verzi ca frunza stejarului îl fixau surprinşi.

— Drace! dar asta…

(Nimic. N-a spus nimeni aşa ceva.)

— Anisia! Tu aici?

— Septimiu? Septimiu Găvan!

— Chiar el. În carne şi oase. Sau, mai bine zis, ce-a mai rămas din el…

— Mi-ai adus o scrisoare?

(îi luă scrisoarea din mînă)

— De unde ai ştiut că eu sînt doamna A? Dar cum ai aflat că am venit aici, că doar de cîteva ore sînt în oraş?!

Deschise plicul şi începu să citească. Devenea din ce în ce mai palidă. El se uita la ea. Ea începu să plîngă şi aruncă scrisoarea în foc. El stătea tot acolo, pironit în uşă. Ea căuta ceva prin cameră. El se uita la ea. Ea găsi ceea ce căuta, o sticluţă, şi îi bău conţinutul. Căzu ca fulgerată pe covor, ţeapănă. El o iubea. Toată viaţa lui a iubit-o. A căutat-o, a aşteptat-o şi tocmai cînd aproape că îşi pierduse şi ultima speranţă, tocmai cînd reîntîlnirea s-a produs, cum să… Nu e drept. Dar nu venim pe lumea asta pentru că aşa e drept. Doar că… La ce bun a mai trăit atîţia ani, cu aşteptarea, cu speranţa…? Cum zicea el în Literatura Nouă? „Doctor în speranţe, as în aşteptări…“ Mai bine îl lăsau atunci cînd a încercat şi el băutura aceasta, dar de unde era să ştie el, Septimiu Găvan, că îi schimbaseră conţinutul sticluţei? De unde? Şi totuşi nu se putea termina aşa. Sau dacă da, atunci să se termine cu adevărat. Şi pentru totdeauna. Viaţa asta ca o paranteza pe care… cineva s-o închidă… cine ştie… cînd…

Septimiu Găvan plecă şi nu-l mai văzu nimeni pînă a doua zi în zori (ziua aceea în care o toamnă nesfîrşită se instalase pe strada Mierlei), cînd Simion, băiatul de prăvălie al surorii lui Nae, îi găsi cadavrul.

Simplu. Ca-n cărţi. Ba, parcă s-a mai auzit aşa ceva. Cînd? Ieri? Azi? Mîine? Dar, la urma urmei, ce importanţă

O nesfîrşită toamnă se instalase în ziua aceea pe strada Mierlei. Profesorul Iordache Mustea îşi făcea plimbarea de seară. Ieşind în stradă, aruncă o privire spre şcoala ce se afla chiar peste drum. Asta i-a dat întotdeauna un sentiment de siguranţă, de linişte, de împlinire pe care nu şi-l putea explica. Apoi o făcu la dreapta, pe Sitarului, după care intră pe Mierlei, urmîndu-şi traseul obişnuit. În mîna dreaptă ţinea revista Ştiinţa Azi care avea şi ea, pe prima pagină, fotografia lui Septimiu Găvan, întins în mijlocul străzii, aşa cum l-a găsit în zori Simion, băiatul de prăvălie al surorii lui Nae. Revista îi fusese adusă cu o zi înainte, pe la ora ceaiului – i se spusese, dar n-o citi decît cînd simţi că şi-a revenit din şocul pe care i-l provocase experimentul din ziua precedentă. Îşi aminti vag cele două momente de ameţeală, corespunzătoare ieşirii din timpul prezent şi revenirii, şi, făcîndu-şi în acea seară cînd toamna plimbarea, se ducea să predea articolul la redacţie. Pe drum, curios şi amuzat totodată, profesorul Iordache Mustea citea – pentru a cîta oară? – articolul apărut în revistă (singura dovadă palpabilă a reuşitei experimentului) şi vîna modificările asupra textului acoperit cu grijă şi pus în buzunar, modificări pe care redactorii prestigioasei reviste aveau să le facă în noaptea care se apropia să încheie ziua aceea cînd o toamnă nesfîrşită.

— He, he! Aşa e. Nimeni nu citeşte data de pe ziare. He, he!

Era vesel bătrînul, mai vesel ca de obicei. Îi ieşise. Da. Reuşise. El, Iordache Mustea. Avea dovada.

Oare mîine avea să mai primească o dată revista?

— He, he!

(1985, 1995)

Premiul Brain 1995 pentru povestire

Publicată în:

Alternativ SF /10,11/1996
Dependent SF /83/1997
Madia Mangalena, Ed. Institutul European, 1999