Ce am făcut eu, în urmă cu vreo 30 de ani, cînd nu mi-au plăcut variantele românești pe care le-am citit:

Paul Verlaine

Cîntec de toamnă

Lungi suspine
De violine
Tomnatece
Sufletul meu
Rănesc mereu
Molatece

Fără glas stînd
Și palid cînd
Bate un ceas
Mi-aduc aminte
Vremi dinainte
Și-n plîns mă las

Și-apoi mă duc
În vînt năuc
Care mă poartă
De ici, colo
La fel ca pe-o
Frunză moartă

O poveste din Strada castelului:

Vîsc

Tantzo, să vezi.

Am făcut duș și apoi am zis să schimb nisipul la lighioane… intenționînd să nu le bag în seamă ADEVARATELE cereri.

Am luat o pungă și am intrat în baie, apropiindu-mă de litieră. Ei, după mine (mocofanii, zavragiii etîcîii). M-au mirosit pe mîini, pe pungă, pe litieră… Nimic nu părea a le fi destinat. Într-un final, s-au uitat așa, a reproș, a „bă față…ˮ și au plecat.

Și, ce și-or fi zis ei, Tăntzikule? S-a zărghit de tot tati ăsta… Intră în baie și nu ne aduce nimic la gușulică. Păi, la ce dracu a mai intrat în baie? Doar să ne schimbe nisipul? Mă cac în nisipul lui…

Și uite-așa s-a făcut de m-am dus în bucătărie, am desfăcut o conservă de pește (adevărul e că mi-era și mie… pfu… la dracu, ce-mi ieși pe dește!). Le-am dat și lor pește. S-a topit. De parcă le-aș fi pus în castronele aer. Și dup-aia… ce crezi, Tantzo? Ce crezi tu, așa, după căpușorul tău, ăla cu ochișorii ăia rîzăreți, cu gene de te-nvelești cu ele cînd dormi singură în nopțile în care nu duduie focul în sobă și nici nu lasă nimeni geamul deschis ca să aibă și Jean de peste drum o bucurie noptatică? Ha? Ce crezi?

Eu mîncînd peștele cu pîine, mi-am zis că oamenii așa mănîncă. Dar picicile? Și le-am dat și pîine (ei terminaseră peștele. Oasele. Castroanele. Și trecuseră la lins faianța – că vine mami și tre să fie curat p’în casă!). AU RAS-O! PÎINEA. AU RAS-O! Ăștia mănîncă pîine goală, Tantzo… Cred că de Crăciun îi tăiem. Și blana le-o punem în loc de vîsc desupra ușii…

(23 august 2003)

…sau ploaia, sau zăpada…

E normal ca eu să caut pe net sandale

și afară să ningă? Da-ți pasă și ție puțin, măi vremuistule!

Și oricum, mai ușor cu Teva pe scări, că la noi sînt cele mai scumpe teve din Europa (600 de lei, față de 40 de lire sterline sau 80 de euro).

Mi-e că o să le port și anul ăsta tot pe cele vechi și dacă ajung prin Amsterdam sau Londra mi le iau de-acolo. Dar nu ajung.

Pe cele vechi le am de vreo 4 ani, le port din aprilie pînă în octombrie, zi de zi, la temperaturi de +18 grade.

Și dacă mă supăr, într-o zi cu bani, îmi iau de piele, na! Că sînt doar 10 euro în plus.

Am mai zis că modelul ăsta se cheamă Tanza? 🙂

Multă lume spune că îngheață în casă. La noi e OK. Stau în tricou în casă. Cu două-trei zile în urmă am stat la terasă, tot în tricou.

M-a dereglat de tot Stockholmul de astă-vară. La 18 grade e vară. Iarna nu-i ca vara? Pe dracu’!

Pe undeva, prin cotloanele minții mele, este amintirea unei zile de 15 septembrie, prima zi de școală, pe colina Universității, un seminar la care priveam pe geam cum ninge… Dar era Brașov, erau anii ’70, eram tineri și cam neliniștiți.

În alt cotlon al minții mele mai este și un 1 Mai în care am defilat pe ninsoare… Făgăraș? Erau și mai anii ’70, eram și mai tineri, și mai neliniștiți.

Cineva mi-a zis acum cîteva seri: te pup pe amintiri. Frumos!

Anul trecut am scris trei articole despre Ion Hobana:

Observator cultural, nr. 560 (28 ianuarie 2011): Ion Hobana la 80 de ani

Biblioteca Nova, nr.5, ianuarie 2011: Exercițiu de admirație

Observator cultural, nr. 565, 4 martie 2011: Moștenirea Ion Hobana

La mulți ani!

2012 să fie un an de care să ne bucurăm cu toții.

Mie îmi doresc măcar o carte publicată. Poate asta:

Sau poate alta… (dar n-am coperte pentru celelalte care ar putea să fie).

Să ne revedem sănătoși în 2012. Și-apoi om mai vedea.