Arhive categorie: Proze

Ultima cină la Giotto. Capitolul 4

(finalul capitolului 3, modificat)

– Ce facem, unde mergem? Mergem la mine? La tine? În oraș, la vreun bar? Sau îl suni pe Homer Goian și mergem la el?

Felix stătea în scaun, nici măcar nu-și pusese centura, stătea așa și se uita în față și nu zicea nimic.

– OK, am înțeles. De fapt, sînt așteptată la masă…

– La masă? se miră Felix. Nu e prea devreme?

– La masă la mine, la IML. Pe masa mea, în sala rece, mă așteaptă un cadavru… Mai știi?

Felix ar fi rîs, în mod normal, dar după secvența abia încheiată nu știa dacă era o atitudine potrivită, nu știa cum ar fi interpretat ea rîsul lui, nu știa nimic. Așa că tot ce găsi mai nimerit să spună fu asta:

– Da, de fapt și eu trebuie să trec pe la birou. Ne vedem diseară?

– Da, diseară. Sper să termin într-un timp rezonabil. Te iau de la birou sau de-acasă?

– Depinde cînd termini. De la birou, aș zice. Dacă plec și e cazul să mă iei de-acasă, îți dau un sms. Bine?

– Cum zici tu. Atunci ne auzim.

– Ne vedem. Pa!

– Pa!

 

  1. Plăcintă cu mere

 

Felix Ionescu n-a fost bun de nimic în următoarele ore. A reușit să dea cîteva telefoane, să se asigure că subalternii lui fac ce trebuie să facă, în rest… În rest s-a tot perpelit: de la birou sau de-acasă? De-acasă sau de la birou?

Adevărul e că tare-ar fi vrut ca Amanda să vină să-l ia de-acasă. Nu știa de ce…

Ei, nu știa! Ba știa foarte bine. Credea, spera, se gîndea, visa, plănuia, simțea, tînjea, îi era dor, îi era foame, îi era sete, îi era, îi venea, îi…

Ar fi vrut, așa cum a vrut mereu, zi de zi, seară de seară în ultimele luni, să se întîmple secvența în care ea suna la ușa lui, el îi deschidea, ea îi sărea în brațe… Ba nu, nu-i sărea în brațe, i se lipea de trup, îl înconjura cu brațele wrap your arms around my body își băga fruntea în gîtul lui, îl mirosea în groapa aia de sub gît, dintre clavicule, în care el – ea știa asta, sigur că știa! – își arunca ultimul fîs din tomfordul de pe policioara de sub oglinda de la baie, iar el îi mirosea părul și îi cuprindea umerii firavi cu brațele care-i coborau apoi spre șoldurile ei copilărești, băiețești aproape, pentru ca, odată ajunse pe coapsele ei, să o tragă cu putere spre el, să și-o lipească de pîntece, și de piept, și de gît, să se înfășoare în jurul ei, să o înghită, să și-o bage în el, s-o simtă înăuntru, s-o… ei, da, era faza aia cu și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut…

Avea faimă de mare crai și nu erau doar bîrfe, chiar era ceea ce se cheamă mare cari, schimba femeile ca pe șosete cum se zice – oare de ce nu se zice ca pe cămăși, că sună mai bine oricum – una venea, alta pleca, noroc că femeile lui nu se cunoșteau între ele, pentru că au fost cîteva dăți în care au trecut una pe lîngă alta pe palier. Și totuși – sau poate tocmai de aceea – nu erau multe cele  care reușieseră să însemne ceva pentru el, să lase urme, să-l facă să aibă sentimente, să-l facă să știe cum e să-ți fie dor de o femeie, cum să…

Înainte de Amanda fusese Lotta, polițista din Stockholm, cea cu care făcuse echipă în ancheta care avusese ca obiect tabloul lui Alexander Roslin, portretul frumoasei prințese moldave Zoie Ghika. Moldavisk prinsessa, cum îi ziceau suedezii.

Lotta intrase în viața lui încă de cînd ajunsese pe Arlanda, cu un an înainte. Fusese primul cetățean suedez cu care vorbise în Suedia, în limba engleză, evident, chiar se mirase – ia uite ce engleză vorbește fata asta! – dar după aceea îi trecuse, cînd se lămuri că și fata de la ghișeul de unde-și luase abonamentul știa engleza la fel de bine, că și vînzătoarele din magazine, și ospătarii din cafenele și restaurante… cam toți sudezii cu care venise în contact vorbeau foarte bine englezește. Într-un final descoperi că suedezii sînt poporul care vorbește cel mai bine limba engleză – după vorbitorii nativi, desigur. Dar atunci, la început, în prima zi, cînd venise să-l ia de la aeroport, Felix Ionescu fu uimit de engleza Lottei. Și nu numai. Pentru că Lotta – Charlotte Lindberg – era o suedeză ca-n poveștile cu suedeze pe care le știu românii:  înaltă, blondă, sportivă, dezinhibată – am zis înaltă și blondă? Sau e de la sine înțeles…

Felix își aminti un fragment din discuția pe care o avuseseră în mașină – ea venise să-l ia cu mașina ei – în drum spre Stockholm:

– Și pînă la urmă cum de te-au trimis pe tine? De ce tocmai pe tine?

– Sînt fan nordic noir. Și la noi în secție se știe asta.

Îi văzu fața împietrită și crezu că nu înțelesese exact despre ce era vorba. De aceea se simți obligat că adauge:

– Citesc romane polițiste suedeze, adică. Și li s-a părut lor că sînt cît de cît familiarizat cu obiceiurile, cu procedurile…

– Am pus-o! izbuti, în sfîrșit, să articuleze și Lotta ceva. Sau, mai exact, spuse: Fuck me!

– Ce?

Era rîndul lui să rămînă cu ochii căscați. Ea îl privi ca și cum n-ar fi înțeles foarte clar ce și cum se întîmpla, unde și cum se atingeau lumile lor. Apoi, un gînd îi descreți fruntea, îi deschise ochii a uimire.

– Am vorbit tare? întrebă ea rușinîndu-se vizibil, roșind, venindu-i să se ascundă pe undeva, să se prelingă sub bordul mașinii, prin pedalele din podea.

Lotta nu-i apăruse în minte degeaba, ultima amintire din Stockholm era chiar așa: el așteptînd-o, ea urmînd să vină să-și ia rămas bun, în seara de dinaintea plecării lui spre București. Fusese lungă așteptarea și scurtă  noaptea de după, și mai ales fără somn, dar se poate dormi și în avionul care te duce de la Arlanda la Otopeni, asta dacă nu-ți petreci cele două ore și trei sferturi bînd vin sau plimbînd berea pe care ai băut-o pe aeroportul suedez, de necaz că fata n-a mai venit sau de satisfacție că mai ai ocazia să te bucuri de o Mariestads…

Se hotărî și îi trimise un sms Amandei să vină să-l ia de la birou.

Ceea ce Amanda și făcu, pe la vreo șase proptindu-se amîndoi în fața ușii lui Homer Goian, prietenul ăla ciudat al lui Felix, cu apucături stranii, cu colecția lui de whisky, cu poveștile alea halucinante din diverse locuri și diverse perioade, pe care Amanda îl cunoscuse cînd cu felia de gît găsită în Parcul Tei*.

– Hei, bine ați venit, intrați.

Homer Goian păși în lături și se lipi de perete, făcîndu-le loc să intre în casă.

– Nu te-am mai văzut de mult, domnișoară, i se adresă el Amandei.

– Mă vezi acum, Merule. Am fost ocupată.

– Ocupată? Cu ce?

– Cu viața.

– Ei, hai, acuma, n-o băga în interogatoriu… interveni Ionescu.

– Nu, nu, stai liniștit. Stați, completă întorcîndu-se spre Amanda. Mă bucur că vă văd din nou.

– Și noi, zise legista. Adică eu… Bănuiesc că voi v-ați mai văzut peste vară.

– Mmmm… nu chiar-chiar. Nu știu ce s-a întîmplat cu inspectorul nostru de la Poliția Capitalei, dar nu prea ne-am mai intersectat. Dar hai să lăsăm ce-a fost sau n-a fost. Ia spuneți, ce vreți să beți?

– Putem alege? întrebă Felix. Și continuă fără să mai aștepte răspunsul, pe care, de fapt, îl bănuia afirmativ: Single malt, orice ai, cu două cuburi de gheață, dacă e OK.

– Da, da, sigur că da, îi răspunse imediat Homer, care chiar se bucura să-i vadă din nou pe amîndoi.

Faptul că îi avea iarăși oaspeți îi dădea așa… un sentiment de bine, de liniște… E ciudat cum binele altora – chiar dacă, poate, uneori, doar ni-l închipuim – ne face să ne simțim și noi bine. Vara trecuse greu și încet pentru Homer Goian, care nici măcar n-o mai făcuse pe detectivul, așa explicîndu-se și perioada lungă în care nu se mai văzuse cu Felix. Deși o dată, o singură dată, se mai văzuseră după ce cazul gîtului din parc fusese închis.

*

Goian își amintea că se trezise cu Ionescu direct la ușă, ceea ce nu se întîmpla de obicei, aveau un protocol între ei, nu dădea nici unul buzna peste celălalt fără să se anunțe în prealabil. În ziua aceea cînd îi sunase insistent la ușă, Goian nu aștepta pe nimeni, nu se anunțase nici un curier, așa că privirea încruntată pe care o afișă cînd deschise ușa ar fi trebuit să pară un lucru normal. Nu și pentru Felix Ionescu, care nu mai venise niciodată la Goian neanunțat și nu-l văzuse niciodată cu privirea aceea. Era o privire supărată, deranjată, speriată parcă și chiar mai mult decît atît, era o privire de animal hăituit, ceea ce-l miră din cale-afară pe Ionescu. În condiții normale, polițistul s-ar fi gîndit la cine știe ce conspirații și fărădelegi – dacă nu cumva un ditamai scheletul în dulap – care ar fi putut provoca o astfel de reacție în ochii prietenului său, chiar dacă îi spusese – atunci, în ultima zi în care discutaseră despre cazul Gîtul din Tei – că nu sînt chiar atît de buni prieteni ca să-i povestească despre aventura lui suedeză. În condiții normale. Dar Felix Ionescu nu părea a funcționa în parametrii lui obișnuiți. Acceptă băutura fără măcar să răspundă la întrebarea ce vrei de băut?, fără să se uite în pahar cînd Homer i-l aduse, fără să miroasă băutura înainte s-o dea pe gît. Ceea ce Homer știa că nu se mai întîmplase niciodată.

– Îmi zici ce ai?

Lui Homer îi era clar că Felix Ionescu, nu-chiar-atît-de-prietenul său, avea o problemă, că se întîmpla ceva cu el sau se întîmplase, i se întîmplase.

– Sînt un bou, începu Ionescu. Un mare bou.

– Experiența mea de viață îmi spune că toți sîntem, din cînd în cînd, boi. Important e să depășim situația și…

– Mă scutești de filozofia asta de doi bani de arhitect motivațional…?

– Asta ce dracu’ mai e, de unde ai luat-o? întrebă Goian, care nu-l mai auzise niciodată pe Ionescu vorbind așa.

– Ei, am auzit-o și eu într-un film. M-am purtat ca un porc, Merule.

– Păi, și bou, și porc?

– Și măgar!

– No, asta chiar îi grav.

Lui Homer Goian îi plăcea uneori să se dea ardelean, deși nu știa nimeni de pe unde se trage, iar Felix știa că umblase destul de mult prin lume și locuise în tot felul de orașe, dar da, parcă îi cam plăcea să se dea ardelean, chiar dacă nu spusese niciodată că se trage din Brașov, sau din Sibiu, sau Cluj…

– Am umplut-o de sînge, Goiane!

– Ce? Pe cine? întrebă Homer și de-abia în clipa aceea starea prietenului său începu să-l îngrijoreze.

– Relația mea cu Amanda.

– Păi, cum așa?

– Nu știu. Mi s-a întîmplat iarăși chestia aia care mă pălește cînd dau de o femeie cumsecade, o femeie care îmi place, de care chiar sînt îndrăgostit, aș putea spune, care mă place și ea, o simt că e pe felie, că e atașată de mine, cu toată fițăraia asta a mea de polițist, mîncător de salată de boeuf și amant nu neapărat în această ordine. Amanda e și ea una dintre femeile astea… A fost.

– A fost? Deja?

– Da, Merule. Se pare că am făcut tot ce-am putut – și știi că mă cam pricep la asta – s-o fac să renunțe, să plece… Cum pot să fiu atît de tîmpit? Cum? Cum?

– Nu știu, preafericitule… folosi Goian porecla cu care-l alinta din cînd în cînd pe Felix.

Goian aștepta ca Felix să se hotărască odată să-i spună care-i treaba, ce se întîmplase cu Amanda, cu relația lui cu Amanda, în timp ce polițistul parcă se scufunda în el, tot mai adînc, tot mai în străfundurile ființei sale, căutînd un răspuns, un semn, ceva… La un moment dat ridică privirea, o aținti asupra lui Homer Goian și, fără legătură cu ce vorbiseră pînă atunci, dar cu evidentă referire la ultimul cuvînt rostit de acesta, spuse:

– Nu te-am întrebat niciodată… Dacă eu sînt prefericit, patriarhului cum îi zici?

– O, el e Multpreafericitul Patriarh, răspunse Goian.

– Multpreafericitul…

– Exact. Dar hai să ne-ntoarcem la ce ziceai. Ești un tîmpit.

– Hă?

– Bou, porc, măgar, tîmpit… Care-i treaba cu Amanda? Ce-ai făcut, că n-am nici o îndoială că tu ai făcut ceva, nu cred că fata asta…

– Ți-am zis: am făcut ce fac de obicei cînd simt că mă apropii de cineva, cînd sînt cît pe ce să las pe cineva să intre în viața mea. Poate de-aia nu m-am însurat pînă acum. Poate de-aia nici măcar n-am ajuns să trăiesc cu cineva vreodată, să se mute cineva cu mine, să locuim împreună… Ce să fie asta, Merule? Ce am? Ce nu pot? Toată lumea vorbește de handicapurile fizice, de tot felul de handicapuri care-i împiedică pe oameni să se dezvolte normal, să înfăptuiască tot ce înfăptuiesc ceilalți. Dar de handicapurile sufletești nu zice nimeni nimic. De ăștia care nu-s în stare să simtă, să empatizeze, să aibă sentimente față de oameni… de ăștia nu vorbește nimeni, pe ei nu-i ocrotește nimeni…

– Acuma ce să zic, Felix, uită-te și tu la tine: înalt, voinic, vînjos, arăți bine, ai o slujbă bună, salariu bunișor… cine să te considere handicapat? Cine să te bage măcar în seamă, cine să te creadă că ai avea o problemă care te împiedică să te realizezi precum ceilalți…?

– Ce să zic…?

– Poate nu asta e abordarea potrivită. Poate nu de-asta ai tu nevoie, să-ți plîngi de milă, să stîrnești compasiunea…

– Adică tu crezi că despre asta e vorba cu oamenii ăștia? Crezi că despre milă e vorba? Despre compasiune? Despre…

– Nu, n-o lua așa, nu vorbeam despre cei bătuți de soartă, despre cei defavorizați… Eu mă refeream la tine și numai la tine. Pentru că așa simt că e starea ta acum. Parcă vrei să-ți plîngi de milă, să mi te pîngi, să te victimizezi, de parcă toată treaba asta cu tine, ăla incapabilul de sentimente, este un dat, așa ți-a fost sortit, așa ți-au ursit ursitoarele…

– Păi?! Și nu-i așa?

– Nu, Felix. Nu-i deloc așa. Ia mai scormonește oleacă în tine. Care-i treaba? De ce nu poți? De ce nu te poți lega de o femeie? De ce zbori din floare-n floare? De ce ai în fiecare săptămînă o altă amantă, iubită sau cum le mai zici?

– Păi?! Zi-mi tu! De ce, Merule, de ce?

– Gîndește-te. De ce se strică treaba? Și, mai ales, cînd? Nu cumva cînd simți că lucrurile se îndreaptă spre o etapă în care cineva își face bagajul și se mută la altcineva? Ia gîndește-te.

– Nu știu ce să zic…

– Nu te gîndi acuma la toate amantele tale din ultimii 15 ani, că ne-ar trebui încă 5 numai ca să le trecem în revistă. Nu cumva…

– Nu cumva…?

– Nu cumva, cu Amanda, tocmai ajunseserăți la faza cu ne mutăm împreună?

– Acuma, dacă stau să mă gîndesc…

– Păi să stai, domnule Ionescu, să stai și să te gînești. Știu că uneori chestia asta poate să și doară, dar stai.

– …

– De ce ți-e frică, Felix?

– Frică?!

– Da, frică. Sînt convins că ți-e frică. Și ăsta e motivul.

– Cum să-mi fie frică? Mie, care am avut…

– O mie de amante și nici o nevastă? Nici măcar una care să vrea să stea cu tine mai mult de o noapte – două, o săptămînă – două? Să accepte că poate te scobești în nas cînd citești? Sau te bășești cînd mergi la baie noaptea? Să vadă că nu te speli pe dinți chiar în fiecare seară și dimineață? Să te accepte așa cum ești tu de fapt, nu ăla, amantul galanton, sensibil, și grijuliu, și dedicat sută la sută…?

– De ce vorbești așa? Ce vrei să spui, de fapt? Că mi-e teamă să văd că poate nu va rezista nimeni cu mine mai mult de o zi – două? Că mi-e teamă că eu nu voi fi în stare de un astfel de angajament? Că nu-mi pot asuma responsabilitatea unei alte persoane care să fie prezentă în viața mea douășpatru de ore pe zi și șapte zile pe săptămînă?

– Vezi? Vezi? Ai răspunsurile în tine, Felix, sînt acolo, trebuie doar să le poți face față, să ai curajul să le înfrunți.

– Nu, nu am nimic acolo unde zici tu. Doar cream ipoteze. Știi, asta e meseria mea, Goiane. Trebuie să aflu mereu cine e criminalul, chiar și atunci cînd n-am decît o felie dintr-un gît…

– Așa. Și analistul ăsta, găsitorul de criminali n-a fost înstare să-l găsească și pe criminalul relațiilor tale cu femeile? Mai gîndește-te. Mai caută, mai scormonește, mai zgîndărește! Poate a sărit gardul și a rămas cu curul înfipt într-o țepușă. Poate a luat-o la fugă pe hol și s-a izbit cu nasul în tocul ușii. Poate s-a împiedicat pe scări… Nu se știe niciodată, pînă și cei mai tari criminali mai fac greșeli.

– Merule… Nu așa merg lucrurile, știi bine.

– Ți-e frică, Felix, ți-e frică să te atașezi de cineva. Și știi ce?

– Ce?

– Pînă nu recunoști asta, că ți-e frică, nici nu vei putea depăși momentul. Nu vei putea merge mai departe cîtă vreme nu recunoști că ai o problemă.

– Acuma îmi ții teoriile alea cu stadiul de negare și…

– Nu știu la ce teorii te referi, dar da, e o etapă tare nașpa în viața omului aia în care nu vrea să recunoască că are o problemă. Pentru că, pînă n-o recunoști, nici măcar nu știi ce trebuie să repari, nici măcar nu știi ce trebuie să combați, nici măcar nu știi… că trebuie să repari ceva. De fapt, nu știi că se poate și altfel, Felix. Și poate de-aia ai rămas încremenit în relațiile tale. Că n-ai știut că poate fi și altfel.

– Da. Mare vorbă asta cu poate fi și altfel, mi-o tot spui din cînd în cînd, nu știu dacă-ți dai seama.

Goian zîmbi, de parcă Felix ar fi făcut sau măcar ar fi încercat să facă o glumă. Una pe care el deja o știa.

– Poate cîndva ți-oi spune și de unde vine. Dar nu azi. Nu acum. Acum avem altă treabă. Deci? Amanda?

– Poate așa e, Merule. Poate mi-e frică. Poate m-am obișnuit prea mult cu zborul din floare-n floare…

– Și? Nu te-ai plictisit de asta? N-ai obosit? Nu vrei și tu să te oprești? Nu vrei și tu să… Știu eu? Să stai într-un fotoliu, să citești și cineva să-ți aducă un pahar cu vin… sau să te scoli dimineața ca să prepari micul dejun pentru doi… Nu știu ce să-ți mai spun, viața e făcută din lucrurile mărunte, nu e o sărbătoare continuă, nu e o antologie de fapte mărețe, ci o înșiruire de propoziții și fraze banale, dar care se așază una după alta după toate regulile gramaticii și ortografiei. Niciodată n-o să ne bucurăm de o plăcintă cu mere dacă noi avem ambiția ca în livadă să avem doar mere de aur. Nu cu merele de aur se fac plăcintele, ci cu alea adunate de pe jos…

– Oricum e prea tîrziu, n-a mai rămas nimic de adunat de pe jos. Cu merele mele nu prea s-au făcut plăcinte, prietene.

– Prieten? N-a trecut chiar atît de mult de cînd mi-ai zis că încă nu sîntem atît de prieteni ca să-mi povestști despre Lotta…

– Ei, știi tu: poate cîndva ți-oi spune, dar nu azi, nu acum, repetă Felix vorbele lui Goian de mai devreme și simți cum zîmbește și era pentru prima dată în ultima vreme, în ultimele săptămîni…

Pentru cineva din afară, relația asta a lor putea părea ciudată. Nu știa nimeni ce îi apropia pe El Futadore Maximo al Poliției Române și pe individul acela de vîrstă incertă, cu un trecut pe care nu i-l știa nimeni, despre care nu avea nimeni amintiri mai vechi de zece ani. Fuseseră văzuți la aceeași masă pe la petreceri sau unul lîngă altul prin baruri… iar cei care îi văzuseră povesteau despre discuțiile lor banale, de la meciuri de fotbal la politică, tenis și bîrfe de pe Facebook. Ce ascundea banalitatea asta? Ce-i lega, cu adevărat, pe cei doi?

Probabil, cititorule, nici unul dintre noi nu e suficient de prieten cu Felix Ionescu sau cu Homer Goian pentru ca unul dintre ei să ne mărturisească.

*

Goian o luă spre scara care ducea în camera de unde se întorcea mereu cu bunătăți. Sticle, că la ele se refereau cînd vorbeau de bunătăți.

Atît Amanda, cît și Felix așteptau curioși. Sau prefăcîndu-se, vrînd să dea impresia că singurul gînd al fiecăruia dintre ei era la surpriza pe care avea să le-o facă Homer. Erau obișnuiți ca acesta să-i uimească de fiecare dată, să-i surprindă mereu cu un alt fel de whisky, de multe ori mărci de care nici nu auziseră.

Stăteau unul lîngă altul, singuri în lipsa cuvintelor, de parcă singurătatea ar fi lipsa cuvintelor așa cum iadul este lipsa lui Dumnezeu, cum zicea un scriitor, singură și tristă era lumea în care cuvintele au dispărut, singuri și triști erau ei stînd alături și totuși la mii de kilometri unul de altul, în galaxii vecine sau în timpuri care nu se întretaie… Din cînd în cînd, unul dintre ei arunca priviri furișe spre celălalt, apoi, cînd se simțea privit, la rîndu-i, devenea brusc interesat de cărțile din biblioteca lui Homer, de statuete, tablori, măști… sau ce mai avea omul prin vitrine sau pe pereți. Joacă de adolescenți, n-ai fi zis că erau doi oameni maturi, doi oameni care împărțiseră multe – zile, nopți, mese, așternuturi, dușuri și ferestre – și nu cu prea mult timp în urmă. Dar așa e viața în lipsa cuvintelor, o mare senină și liniștită, poate prea senină, poate prea liniștită.

 

* E vorba despre povestirea „Gîtul din Teiˮ, publicată în antologia Noir de București (editor Bogdan Hrib, Tritonic, 2017). (n.a.)

 

 

Reclame

Ultima cină la Giotto. Capitolul 3

3. Peștera Muierii

 

Puia și Mardare duși prin vecini, Ignat și Ursescu plecați la secție cu Silviu Frîncu pentru o discuție în amănunțime și înregistrată, echipa de la Laboratorul de Criminalistică mișunînd prin Giotto după amprente și alte urme ale trecerii sau petrecerii din noaptea trecută sau din zori, mașina de la IML pe drum spre Peștera Muierii, avînd la bord cadavrul cu masca de porc.

Peștera Muierii era sala în care Amanda Fieraru făcea autopsiile și nu mai știa nimeni cînd apăruse numele ăsta și nici cine l-a inventat, dar nu exista polițist în București care să creadă că nașul fusese altul decît Felix Ionescu. Ceea ce, bineînțeles, nu-i era străin nici Amandei. Care, la întrebarea lui

– Și? Ce faci acum?

răspunse foarte firesc

– Mă duc la Peștera Muierii, nu? Se pare că am treabă.

– Și…

– Și nu mă deranjează că știu cum ai botezat tu sala rece? Nu, de ce să mă deranjeze?! Cîtă vreme vă distrați și asta duce la bunădispoziție și la eficientizarea muncii voastre… de ce să mă deranjeze? Ce-i de deranjat aici? Și oricum sala aia arată ca o pizdă. O pizdă-ntr-o pizdă. Un fel de matrioșci. Numai că noi, ăștia din Poliție, avem pizdele de la IML. Uite, dacă o să te-apuci vreodată de scris romane polițiste, poți să scrii unul cu titlul ăsta: Pizdele de la IML. Ți-l dau gratis. Sau mai bine Pizda rece? Hm?

Era cam țîfnoasă Amanda, nu era nevoie să ai experiența lui Ionescu în materie de femei ca să observi asta.

– Vreau totuși să știu un lucru… începu Amanda.

Nu era de bine. Se apropia furtuna și Felix Ionescu o simțea în aer.

– Ai scornit numele ăsta cînd eram împreună sau după… De ce n-ai mai sunat, Felix?

Două întrebări deodată, una mai nasoală ca alta. La care să răspunzi, ca s-o iei mai puțin pe coajă? La care?

– Te-am sunat…

– M-ai sunat? Înseamnă că nu suficient.

– Te-am sunat și n-ai răspuns…

– Cum ziceam: înseamnă că nu suficient. Trebuia să insiști.

– Cît să insist pînă să trag concluzia că nu vrei să vorbești cu mine? De cinci ori? De șapte ori? De nouă?

– De ce neapărat un număr impar de ori?

– Te-am sunat, Amanda… Apoi, nu știu… S-au întîmplat lucruri…

– Și mă rog ce lucruri s-au întîmplat? Ioana? Catia? Narcisa? Ce lucruri ți se întîmplă ție, Felix Ionescu? Ți se întîmplă și lucruri care nu gem? Care nu țipă isterice? Care nu te iau la omor atunci cînd te văd, după ce te dai la fund?

– Amanda…

– La fundul altora, vreau să zic.

– …

– Fir-ai al dracului, Felix! Să te duci în pizda mă-tii, Felix Ionescu, și să nu mai ieși de-acolo. Și nici măcar acolo să nu-mi mai pronunți numele vreodată. Că o să te omoare ecoul.

Asta chiar a fost…

Voia să plece. Voia s-o lase acolo, în mijlocul străzii, vorbind, gesticulînd, înjurînd, cu trecătorii uitîndu-se la ea. Felix Ionescu nu știa pentru ce să se simtă mai jenat: pentru limbajul Amandei sau pentru că vorbele alea i se adresau lui? Sau poate pentru că vorbele alea plecau dintr-un adevăr pe care nu era dispus – sau poate nu știa – să-l accepte. Încă.

– Amanda…

– Taci dracului din gură! Ți-am zis să nu-mi mai pronunți numele. Îl pîngărești, îl murădrești, învîrtindu-l prin gura aia, cu limba aia cu care cine știe pe unde-ai umblat astă-noapte…

– Ei, hai…

– Hai – ce? Hai – ce, domnule inspector principal? Hai sictir! Sau te-au făcut deja comisar? O să primești raportul mîine la birou. Și-acum lasă-mă dracului în pace. Mi-ai stricat ziua. Speram să nu mai dau de tine, credeam că Bucureștiul e un oraș mare…

Toate astea se întîmplaseră din mers. Din mers spusese Amanda ce avusese de spus, din mers tăcuse Felix ce avusese de tăcut. Pînă se apropiară de mașina Amandei și Felix își aminti de acel C1 roșu. Era ziua în care merseseră pentru prima dată la Homer Goian. El o întrebase

– Cu ce vii?

iar ea răspunsese

— Cu mașina mea, un C1 roșu.

— Fix la un C1 roșu mă gîndeam!

replicase el și ea îi spusese

– Am să țin minte asta.

Nici pînă în ziua de azi nu avusese vreun rost treaba aia cu Am să țin minte asta, nici pînă în ziua de azi treaba aia nu avusese urmări.

Felix Ionescu se uită la mașina roșie, se uită la proprietara ei, înclină din cap, spuse un

– Bine, plec. Sărut mîna.

Și plecă. Însă nu apucă să facă trei pași, că auzi în spatele lui:

– Unde pleci așa? Ce, ești de capul tău? Gata, m-am răcorit. Hai să bem ceva.

Femei, femei, femei! Avea dreptate ăla: ce încredere poți avea în niște ființe care sîngerează în fiecare lună și nu mor?

Felix se opri, rămase cîteva secunde fără să se întoarcă, dar nu prea mult, fix cît avu nevoie să-i apară și să-i dispară un zîmbet, apoi se întoarse și se apropie de Amanda. Nu știu ce să spună în prima clipă. Se uita la ea tîmp, își scormonea creierii să zică ceva care să-l scoată din găleata în care-l aruncaseră vorbele ei… dar nu-i venea nimic. Adevărul e că nici nu se simțea tocmai în largul lui, nu-i picaseră bine cuvintele ei, nu-i picaseră datorită durității lor, nu era obișnuit să i se vorbească așa, în public, și… în nici un caz de o femeie.

Nu că ar fi ceva rău în asta, parcă-l auzi pe Neamțu, un coleg de școală cu care se mai vedea din cînd în cînd. Școală, adică liceu.

Tot adevăr era și că Amanda cam avea dreptate să-i vorbească cum i-a vorbit, cam dispăruse ca măgarul în ceață atunci… Deși era adevărat și ce spusese el, o căutase, o sunase de cîteva ori, așteptînd din ce în ce mai puțin, lăsînd telefonul să sune din ce în ce mai puțin pînă să-l închidă, cu gîndul că nu răspunde, nu răspunde, ce să-i fac? De parcă-i obosea telefonul dacă l-ar fi lăsat să sune mai mult, de parcă ar fi uitat unde lucra, ca să treacă într-o zi pe la ea pe la serviciu sau i-ar fi uitat adresa și n-avea cum să-i facă o vizită într-o zi…

Apoi, cu vremea, pe măsură ce-și dorea din ce în ce mai mult ca ea să-i răspundă, dar lăsa telefonul să sune din ce în ce mai puțin, își făcuse loc în el teama. Teama că ea îi va răspunde, dar îl va repezi, că are treabă, că are una sau alta… desigur motive inventate pe loc ca să scape de el. Sau că îi va spune să n-o mai caute pentru că nu mai e singură… O mai fi singură?

Îl chemase la băut… Dar asta nu însemnase niciodată mare lucru pentru Amanda. Cînd se cunoscuseră ea avea un prieten și totuși mergea cu el la băut la Homer Goian acasă, fără să-i pară că asta ar fi ceva nepotrivit.

Bineînțeles că toate astea se petrecură în mintea lui în cîteva secunde. Era lîngă mașină, în fața ei, incapabil să articuleze un cuvînt, să spună da sau nu.

Ea îl privi, înțelese – înțelegea ea ceva din atitudinea lui, din poziția lui, din felul în care-și mișca buzele ca peștele pe uscat – și nu mai zise nici ea nimic, deschise portiera și urcă în mașină. Apoi deschise și portiera din dreptul lui și spuse:

– Hai, urcă!

Și el urcă, își puse centura și se simți din nou ca atunci… ca atunci, la începutul verii, în iunie, cînd gîtul, felia de gît găsită în Parcul Tei se transformase într-o felie de viață în care încăpuse și Amanda Fieraru, colega lui cea nouă de la IML.

– Ce facem, unde mergem? Mergem la mine? La tine? În oraș, la vreun bar? Sau îl suni pe Homer Goian și mergem la el?

 

Ultima cină la Giotto. Capitolul 2

Ultima cină la Giotto

2. Puia și Mardare

 

— Unde e…? A, gata, l-am văzut! Vă salut, domnilor. Amanda Fieraru sînt. IML.

E un fel de a-ți face intrarea, nu? Amanda mătură cu privirea de jur-împrejur, reușind să le zîmbească fiecăruia: lui Ignat, lui Ursescu, pînă și lui Frîncu, pe care nu-l cunoștea, și celorlalți doi agenți care așteptau ordine într-un colț fără să zică nimic, fără să vadă nimic, duși departe, fiecare în lumea lui, cu siguranță alta decît cea în care funcționau la ordinul unui inspector, inspector-șef, comisar sau cine-o mai trece pe-acolo.

— Știm, domnișoară, știm, ne-am mai cunoscut… îi răspunse inspectorul Ignat.

— Da? Ne-am mai cunoscut? Se poate…

Și privirea Amandei se lipi din nou de chipul fiecărei persoane aflate pe terasă, într-o încercare de reîmprospătare a memoriei.

— Cazul cu gîtul… mai la începutul verii… oferi Igant elemente care să sune din clopoței pentru fata de la IML.

— A, da, sigur. Inspectorul Ignat! Este?

Zîmbetul apărut brusc pe fața lui Ignat se lăți ca o pată de sînge pe pieptul unui împușcat. Dacă o tipă așa faină l-a reținut… i-a reținut pînă și numele…

— Am vorbit mult despre dumneata cu Felix Ionescu de la Capitală…

— A, da? Și ce-ați vorbit?

— Ei, ce să vorbim? Fleacuri, se auzi din poarta terasei vocea lui Ionescu, care tocmai își făcea apariția.

Era o coincidență că venise aproape simultan cu legista? La ce reputație avea Ionescu…

— Ha! De ce nu mă mir?! exclamă Ignat. Vezi, Ursescule, vezi?

— Ce v-am zis?! îi ținu isonul agentul.

Era rîndul celor abia veniți să fie nedumeriți. Despre ce vorbesc ăștia? parcă se citea în privirile pe care și le adresau și nu putea nimeni să-și dea seama dacă cei doi veniseră împreună sau nu se mai văzuseră din iunie, de la povestea cu gîtul din Tei.

— Sărut mîna! îi aruncă Ionescu legistei peste toată echipa care foșgăia – mai mult sau mai puțin – pe terasa Giotto la vremea aia a dimineții.

— Cred că va trebui să aștepți să mă spăl, dacă chiar vrei s-o faci, răspunse ea continuînd parcă un dialog întrerupt cîndva… Sau poate altcîndva.

— Și eu care speram să te prind între chiuvetă și cadavru… Ce-avem aici? reveni Ionescu la oile zilei, întorcîndu-se spre inspectorul Ignat.

— Cadavru găsit la 11.30 de Silviu Frîncu, aici de față. Chelner.

— Ospătar, preciză Frîncu.

— Chelner, puse lucrurile la punct Ignat. Iar cadavrul… acolo, mai zise și indică locul întinzîndu-și bărbia spre colțul în care era victima cu masca de porc.

— Altceva ce mai știm?

— Are o mască de porc, iar sub mască pare jupuit de piele.

— Ce?! Ați pus mîna pe el? întrebară, cam cu aceleași vorbe, Ionescu și legista.

— Păi, am… am cam pus, că nu știam ce avem. Dacă omul stătea doar așa… pe gînduri?

— Sau poate nu voia să-i vedem fața, interveni și Ursescu. Că nu știam că-i mort.

— Eu le-am zis că-i mort, domnule șef, se băgă și Frîncu în discuție.

— Adică ai atins și dumneata cadavrul? Mai e cineva care nu s-a jucat cu el? Femeia de serviciu? Băieții cu aprovizionarea? Băiatul de la cablu?

— Poate bucătarul… spuse Ignat cu intenția de a ajuta, probabil, deși efectul fu exact invers.

— Băi, nu cumva voi sînteți vecinii din blocul de-alături și ați uitat să chemați poliția?

— Nu, dom’ inspector, că altfel de unde mai știați să veniți? puse paie pe foc Ursescu, cu convingerea că a trecut un test de inteligență.

— Bun, ia puneți voi doi banda de jur-împrejurul clădirii, li se adresă Ionescu celor doi, smulgîndu-i abrubt și violent din lumile în care se visau cine știe unde și cu cine, făcînd tot felul de nefăcute…

— Da, sigur, dom’ inspector, răspunse încă în transă agentul Mardare.

— Absolut! nu se lăsă mai prejos nici agentul Puia.

— Iar pe voi vă cheamă…?

— Agent Paul Mardare.

— Agent Marcel Puia.

— Puia și Mardare. Stan și Bran. Pat și Patachon, Lolek și Bolek. S-a umplut Poliția de alde Puia și Mardare. Bine, Puia și Mardare, puneți banda, apoi luați ușă cu ușă în blocul din dreapta, în cel din stînga, în ăla mare din spate și în cel de peste drum și vorbiți cu oamenii, poate or fi văzut ceva.

— Păi, cam sînt ceva oameni la geamuri…

— Nu, nu la ăștia care sînt acum la geam mă refer. Găsiți-i pe ăi de s-au sculat dimineața, poate o fi ieșit careva la o țigară, or fi vreunii care nu și-au luat prostamolul, plimbăreți, zombi… Poate or fi văzut ceva.

Cei doi agenți se uitară unul la altul, se uitară apoi la Ignat – în fond el era șeful lor – iar cînd acesta dădu din cap, confirmînd cumva că ar cam trebui să treacă la treabă, ieșiră de pe terasă.

 

Hard-boiled de Colentina

500fullIeri am încheiat „Homer Goian și gîtul din Teiˮ. Am recitit-o, am mai schimbat cîte un cuvînt pe ici, pe colo. Apoi am trimis-o editorului. Pentru export s-ar mai putea scoate niște pasaje mai dificil de tradus sau, poate, nerelevante pentru cititorii din alte țări.

Nu-mi dau seama cum e. Am doar senzația de lucru încheiat, n-o am pe aia de plutire. O fi bine, o fi rău?

Ce simt acum? Că ar trebui s-o las să se odihnească vreo două săptămîni, apoi s-o reiau, să refac cele două planuri –faptele și ancheta – și s-o scriu din nou, s-o transform într-o nuvelă, publicabilă singură în volum. Deja mi se așază niște lucruri, rotițele nu s-au oprit, merg în continuare, se construiește scenariul care acoperă perioade neprinse în poveste și care explică niște lucruri pentru motivarea lui Achiței. Oricum, nu-mi iese din cap povestea, personajele nu m-au părăsit, au rămas cu mine.

giotto-6Nu era în plan să scriu cartea asta în 2017 (pînă în urmă cu o oră nici măcar nu mă gîndeam că ar putea fi o carte), dar m-am lămurit că planurile nu mă ascultă, poate ar trebui să fac bine și să le ascult eu pe ele.

A fost o perioadă faină, de scris în primele două ore după miezul nopții (de-aia am și zis că „azi, ziua mea de muncă începe mîineˮ), așa cum au fost și cele în care am comis ultimele texte (Calistrat Hadîmbu și Huca). Sper să nu mai treacă cinci ani pînă la următoarea poveste. Și că, dacă tot am repornit mașinăria, s-o las să meargă.

(asta cu hard-boiled de Colentina nu-mi aparține, am auzit-o de le primul cititor al povestirii)

Save

Paranoia de dimineață

Nu c-aș fi paranoic, dar prea des primesc mailuri prin care sînt anunțat că fel de fel de indivizi mă urmăresc. Pe Twitter, da (@michaelhaulica). Dar așa începe. Azi peTwitter, mîine pe stradă, poimîine… cine mai știe unde.

*

2saraProgramul săptămînii 24-30 iunie:

Argos 12 (aș vrea să fie online pe pînă pe 1 iulie)

ACEL articol care mi s-a solicitat (termen: 20 iulie)

Așteptînd-o pe Sara (termen finalizare: 8 august; publicare: septembrie)

Eroi fără voie, antologia Secției 14 (termen finalizare: 20 august; publicare: septembrie)

– de scris la Relatare despre dublu (sau cum s-o chema; termen finalizare: 31 august)

– treaba obișnuită la Paladin (și ce dacă voi fi în concediu? în 2012, eram în Stockholm, în Nationalmuseum, și eram ținut la curent telefonic cum merge licitația pentru o serie SF)

*

Dacă tot am vorbit despre Nationaluseum, iată ce am găsit pe site-ul lor (clădirea principală este în renovare din 2013 pînă în 2018, exponatele sînt duse pe rînd în diverse expoziții la Academia de Arte): în vara asta este deschisă o expoziție cu cele mai celebre picturi ale muzeului. Printre ele, portretul prințesei Zoe Ghika, realizat de pictorul suedez Alexander Roslin. Este unul dintre tablourile achiziționate de Asociația Prietenii Muzeului și apoi donat muzeului (cum s-a întîmplat cu multe alte exponate).

NAtionalmuseum cu Zoie Ghika

A story in English: LIPSTICK

TUESDAY. I infiltrated among them according to the procedure. I think they didn’t notice. Everything’s going on natural, so damn exasperatedly natural. For the moment, I try to display less. The metamorphosis is perfect, but I need time to get used to my new look. And assimilating their communication code still bothers me.

MONDAY. I began to sell the lipstick. It sells well. Like any product from outside. In the afternoon, the first conversation. Excitement! They were fine, I was excellent. They were terrible thirsty, I was excellent thirsty. They wanted badly to go to a movie, I wanted excellent. They said, „tomorrow it would rain good and hard.” I made them quiet saying that it would rain just excellent.

WEDNESDAY. In the morning, I met one of them. „How are you?” I asked. „I’m fine,” he said. I gave him a lipstick. He flushed his lips. I asked him again: „How are you?” „Excellent,” he answered. Excellent! It has to be.

Later, we played bowls. He launched the first ball. „Good,” I said.

„Excellent,” he riposted. Then I launched a ball. „Excellent!” he cried.

„Excellent,” I confirmed.

After that, he called for another ball. I called for another ball, too.

„You keep the score,” he said. „Oh, no, you launch,” I contradicted him.

„We’d better play chess,” he changed his mind. „Let’s launch chess,” I agreed.

FRIDAY. We were sitting at a table, on the beerhouse terrace. One of them came near and greeted me with his colored lips: „Excellent launching!” I pointed him the chair. „How are you?” I pried. „Excellent! I launch beers,” he answered. „Let’s launch two more excellent beers,” I urged him. He turned to the waiter and ordered: „Excellent! Two launches here!” And the answer came as usual: „Laaaaunch!” In the meantime we talked about mayonnaise. When we split up, he wished me „an excellentation mayonnaise of launchings.”

SUNDAY. The lipstick stock decreased dramatically. I cancelled the booth. I’m wearing some lipstick with me and that’s enough. It seems they have begun manufacturing it, too. I don’t know how. I’ve seen someone at the market selling it. He cried out loud, as they always did: „Liiipstick! Liiipstiiiick! The lipstick of excellent talking! Whoever uses it can communicate launched to anyone! To all the world! To all the worlds!”

The business is flourishing. Really flourishing. You can tell that by their intensely colored lips.

In the evening, in my room, I remove carefully the makeup, so that my thoughts would not jumble.

MONDAY. Streets full of posters representing a man with colored lips offering the lipstick to an imaginary creature that belongs probably to another civilization. It looks a little bit like the tharsians. Science symposium. Scientists, a lot. They were talking about flight, I was talking about mushrooms. They – about other civilizations, me – about mushrooms. They – about lipstick-contact, me – about mushrooms. They – about… Me – about… They… Me… I left them talking about mushrooms.

WEDNESDAY. This morning, the concierge – a middle-aged woman, excessively flushed, whispered in private that „fishing the globe’s chair excellent marsh.” She was perfectly right. I gave her a lipstick and we became friends.

THURSDAY. Today we have talked about snow.

SATURDAY. Dust; long conversations.

SUNDAY. I’ve rested. I deserved to.

MONDAY. Uncle. Nephew.

TUESDAY. City.

WEDNESDAY. Chance.

THURSDAY. Mirobolant.

FRIDAY. Life.

SATURDAY. Parapsychobit.

MONDAY. Lipstick.

TUESDAY. Lipstick.

WEDNESDAY. Lipstick.

FRIDAY. The first Institute of Coloristics has been inaugurated. They’ve already received applications for master’s degree in parallel chromatics, integrated metacoloristics, color psychophysiology, protocoloristics, dialectal and historical mitochromatism. They work hard to revise the school books.

MONDAY. A day among the soldiers. Regulations, discipline, tidiness, conformity, civism, heroism, duty, honesty, honor. Each soldier has a lipstick in the knapsack.

TUESDAY. The youngsters – the future adults – everlasting fans of the new, embraced the color as a permanent fashion: they paint their hair, eyelids, lips and march peacefully, waving the lipstick, shouting: „Make lipstick, not guns!”

WEDNESDAY. The pictures of the Parapsycholympics Games’ new flag have been published: on a transparent colorless background, the lipstick…

THURSDAY. They have finished painting the buildings. Now they’re all the same.

FRIDAY. At daybreak, a huge crowd heads for the new planet’s monument. On this so-called roof, the gigantic lipstick statue, surrounded by a quivering halo, sends its iridescent rays and colors everything: the trees, the dust, the air… A small copy is handled by some officiants. Their helpers are throwing lipsticks, while the crowd sings The Lipstick’s Odes. Some needy men, with colorless lips, are struggling in the dust for a piece of lipstick. They’re being contemplated with sympathy and encouraged. The lucky ones are immediately painting their lips, eyelids and ears, gratefully. Excellent! Excellent!

SATURDAY. Electoral campaign. Political platforms, drilling platforms, platforms… Flat, flat, flat… No shape. Just color. Mono. They’ve had the elections postponed.

SUNDAY. I’ve found this letter in my mailbox: „I launch you excellent. The solar mushroom in front of the mirobolant. Let the parapsychobitant dust launch the snow. Lipstick! Lipstick! Lipstick!” Their language is sensibly improved; it almost doesn’t exist anymore.

Everything worked out as planned.

Lipstick. How wonderful does this word sound!

The ship is waiting for me…

Night time. The sun had set long ago. Instead of it, in the starry sky above, the ship appears as a lipstick spreading the color. I showed up at the oval gate and their cheering filled me with joy. Some envoys stood out from the crowd and spoke: „Excellent! Launch the mirobolant! Parapsychobit our life!

Lipstick! Lipstick! Excellent!” We had an excellent time. Excellent!

Finally! Done. Mission accomplished. Now I can regain my own look.

I enter the ship. Feels like I’m already home. I plug in the MIM circuit and the Excellentissime’ features arise first into the CUBE, as an image, then they materialize.

He has colored lips. Violently colored, but it suits Him. The color suits Him.

I go nearer and touch his mantle as a token of Humbleness and Submission. He touches me settling down the privileged contact. We are communicating. I can feel His eagerness. What else could be these vibrations that make me anxious too?

I relate him every detail of my mission. He seems puzzled. And his aggressive thought-wave flooded into my brain: „Wshaakingkaa…” My turn to be puzzled. He points to the lipstick. I lay on more lipstick, carry on the report and end it apotheotically: „The parapsychobitant lipstick mirobolizes!”.

„Excellent!” the appraisal came, and I let out a sigh of relief. He’s pleased. Another wave, a soothing one, penetrates me: „Gnrl.”

I thank him, modestly.

Before the Excellentissime’ features dematerialize, I receive gratefully this appeal: „Launch! Launch! Launch!”

The hologram vanishes too, and my benefactor materializes onto his ship.

Alone. Alone, again.

I remove my makeup, as usual.

A few lipsticks lie on the floor, in a corner.

The perfect gun. More than just perfect.

The contacts, the setting, the screen…

Entire constellations, with their civilizations, are waiting for me.

(translated from Romanian by Adriana Moșoiu)
*

Published in Romanian: Jurnalul SF /14/1993; Dependent SF /3/1996; Dealul melcilor /1/1998; Cronica Română /12.05.2001; Madia Mangalena, Ed. Institutul European, 1999 & Eagle Publishing House, 2011; Povestiri fantastice, Millennium Press, 2010 & Texarom/Millennium Books, 2012 (ebook).

Published in English (in USA): Megaera /fall 2003; Megaera Anthology vol.1, july 2005; Anotherealm /oct/2003, finalist of „Invasion” contest.

Published in Danish: Science Fiction /4/2004, titled LEUNIS.

10 mai 2061

CL.ONE SRL

 

Astăzi e 10 mai, Ziua Națională a României, și mai aniversăm și 50 de ani de cînd Guvernul Boc 7,2 a anunțat națiunii ieșirea din marea criză de la începutul secolului.

Sîntem în 2061 deci, și Regele Nicolae I ține în mînă foaia lăsată de șeful cancelariei, cu programul manifestărilor și lista invitaților care au confirmat participarea.

Are 76 de ani și este cel mai vîrstnic rege pe care l-a avut România. E împăcat cu viața lui, cu domnia lui?

Privește pe geamul biroului său din Palatul Regal și statuia lui Carol I îi dă, ca de obicei, încredere în sine, în familia regală și în cele ce-au fost, sînt și vor fi ale acestui neam în care s-a integrat, așa cum și strămoșii săi au făcut-o, cinstindu-l cu devotament atît cît le-au permis vremurile și oamenii de sub acele vremuri.

Cine se gîndea atunci, cu 60 de ani în urmă, cînd bunicul său, Mihai I, l-a arătat mulțimii, că va veni ziua în care se va reîntoarce pe tronul familiei sale? Cine se gîndea atunci, că acel copil va deveni cîndva șeful statului român, dar cine se gîndea că România va mai avea vreodată rege?

El. El s-a gîndit la asta în fiecare zi a vieții lui, în fiecare zi de cînd a înțeles cine este și care i-ar putea fi destinul. Ca să poți, trebuie mai întîi să crezi că poți. El a crezut și uite-l azi, rege, așteptînd să înceapă ceremonia.

Îi plac festivitățile organizate de Ziua Națională, îi place să-i vadă pe toți mai-marii țării stîndu-i alături, toate astea îi dau sentimentul destinului împlinit, al datoriei împlinite, al lumii așezate, din nou, într-ale ei.

Privește pe geam și parcă îi vede alături de el pe prim-ministrul Bogdan Caragea, șeful conservatorilor care au reușit să convingă poporul român că singura cale de urmat este cea a tradiției, a vechilor familii care au condus această țară, al dinastiilor politice vechi…

Și noi, își spune Majestatea Sa, auzind vocea lui Victoraș Ponta, socialistul, șeful opoziției, venit cu fiul său, Victor Ponta III, căruia i se prevede un viitor strălucit în politica românească și poate chiar, într-o bună zi, preluarea șefiei partidului. De Lică Brătianu, șeful liberalilor, ce să mai zică? Legăturile dintre Casa Regală și Brătieni sînt vechi, vechi cît țara asta…

Doar vederea lui Andrei Gherman, prim-ministrul Ungariei, îi aduce o umbră pe față, pentru că, de cîte ori îl vede, își amintește că reprezintă, de fapt, un eșec al Casei Regale, un pas înapoi, pierderea moștenirii lui Ferdinand… Dar, dacă tot a fost să plece Transilvania și să se lipească de Ungaria, măcar atîta satisfacție a avut, să vadă că prim-miniștrii Ungariei au fost mai mult ardeleni decît unguri, ca dovadă de ce poate face un partid etnic cu 35% în alegeri.

I s-a spus că vor vedea care alegorice care vor desena cîteva momente din istoria României, nu multe, Mihai Viteazul, Cuza Vodă… Se va sări peste povestea cu Traian și Decebal, de cîțiva ani se sare peste acest moment, de cînd a strigat chiar el în Consiliul de Coroană:

– Ce nație sănătoasă la cap face dintr-o înfrîngere prilej de mare mîndrie? Marile țări sînt clădite pe victorii și pe victorii s-a clădit și România!

Atunci s-a făcut liniște, dar la scurtă vreme istoria poporului român s-a rescris, iar povestea cu dacii și romanii a rămas exact ce era, una dintre înfrîngeri, că au mai fost și de-astea…

Prin fața ochilor lui și ai asistenței va trece carul în care va sta, pe cal, înveșmîntat în alb, Mihai Cl. Viteazul, clona marelui voievod. În carul care va simboliza momentul Unirii de la 1859 vor fi adunați, ca într-un grup statuar, toți fruntașii de la 1848 și artizanii statului român, evident prin clonee lor, Alexandru Ioan Cl. Cuza, Mihail Cl. Kogălniceanu, vor fi acolo clonele Goleștilor, Bălcescului, ca și a poetului Alecsandri…

Se gîndește că va fi un car care să marcheze și momentul 2011, cu declarația aceea a ieșirii din marea criză, și nu-și poate reprima un sentiment neplăcut gîndindu-se că-i va vedea defilîndu-i pe dinainte pe Emil Cl. Boc, Elena Cl. Udrea, Adriean Cl. Videanu și toți ai lor, cu fularele lor portocalii… Și cu acțiunile lor portocalii la CL.ONE SRL, ultima mare găselniță de partid și de stat pe care au inventat-o înainte să piardă alegerile, bună găseniță, dacă și azi urmașii lor trăiesc din asta. Cine s-ar fi gîndit pe vremea crizei la afacerea clonării? Pe vremea aia nici mcar nu era permisă clonarea, nici măcar nu fusese încercată (cel puțin nu la nivel oficial). Au fost acuzați că n-au avut viziune? Păi ce vizune mai valabil ca asta să fi avut? Clonele, da…

În piață, în gîndurile lui, își face apariția carul alegoric al Ministerului Culturii, unde, desigur, la loc de cinste va fi Dragoș Merișca, proaspăt cîștigător al Premiului Nobel. Cineva îi șoptise că Merișca ăsta debutase pe cînd era copil, pe la vreo 6-7 ani, cu un volum de povestri cam SF… Ce SF se scria pe vremea aia în România? Cînd era tînăr și locuia în Anglia, fusese și el pe la cîteva convenții SF, îi văzuse pe viu, chiar schimbase cîteva cuvinte cu China Miéville, da, da, socialistul, cu Hal Duncan, cu Ian Watson și italianul ăla, ăla… cum îl chema oare? Rugero, Roberto… Roberto Quaglia, da, își amintește că italianul și Watson erau nedespărțiți, erau ei și cam cheflii, dar… cine nu era pe-atunci? Frumoase vremuri, tinerețea este frumoasă întotdeauna, dar uite că și bătrînețea este, dacă ai răbdare, dacă îți urmezi visul pînă la capăt.

Că, pînă la urmă, un vis au fost toate astea, toate cîte s-au întîmplat în ultimii 50 de ani. Dacă l-ar fi întrebat cineva în 2011 cum se vede el în 2061, ar fi răspuns că în nici un caz lumea nu va fi ca în Odiseea Spațială 2061, a lui Sir Arthur C. Clarke – chiar așa, de ce tocmai 2061? Are legătură cu Clarke? -, cît despre el… nu se vede altfel decît acum: un tînăr supus al coroanei britanice, descendent al cîtorva familii regale europene, ceea ce-i asigură un loc la diferite festivități și… cam asta. A, și posesorul unei biblioteci impresionante de SF. Asta cu siguranță!

E o aiureală să ne tot întrebăm cum va fi viitorul. Care viitor? Cel din clipa asta sau cel care va fi peste două minute, după ce tăntălăul ăla de șef de cabinet va călca pe un fluture?

Este 10 mai 2061, Ziua Națională a României, într-unul din traiectele temporale posibile. Regele Nicolae I se pregătește să iasă din birou și să participe la festivități. Trăiască România!

(text publlicat în Dilema veche nr. 360, 6 – 12 ianuarie 2011)

Ceasul cu dragon (fragment)

În vacanța din vară am început o poveste. Pun începutul ăla aici, poate mă va îmboldi să merg mai departe.

Este o nouă poveste cu Homer Goian, pe care sper că vi-l mai amintiți din Glitcherine, dar, mai încolo… poate vom întîlni și alte personaje cunoscute. 🙂

*

Beneath by Susan BeatriceMarți, Homer Goian fusese la Josephine, unde-și petrecuse vremea bînd bere și studiind clienții lui Armand Chirculescu. La fel ca lunea de dinainte, și ca duminica, și ca sîmbăta, și tot așa.

Miercuri însă, cînd să-și ia din cui pălăria asortată la redingota Ewa i Walla – da, era în perioada lui scandinavă în materie de îmbrăcăminte – sună telefonul. Îl privi mirat, de parcă ar fi auzit un șarpe strigînd Hoții! Mi-au furat bicicleta!, apoi, mutîndu-și privirea cînd la ușa pe care se pregătea să iasă, cînd la telefonul care suna, se hotărî să răspundă. Un apel pe fix (cine naiba mai folosește telefonul fix? Dar cine naiba mai are telefon fix?) nu putea fi decît o treabă oficială, adică ceva serios, care merita imediata lui atenție. Însă…

Însă ce? Ce putea fi? Oficial de la bancă, reamintindu-i, ca în urmă cu o zi, ca în urmă cu două zile, că expirase termenul de plată pentru rata în curs și el zisese pas? Sau oficial de la un posibil client, care-și oferea serviciile de sponsor pentru acea rată amînată și pentru următoarele… următoarele cîte?

Nu e curiozitate mai mare decît aceea de a afla cine vrea să-ți dea bani și cît. Evident, ca un amănut oarecare, se poate strecura printre întrebările astea și ceva referințe la „de ce?” sau „în schimbul a ce?”, evident.

Cînd telefonul sună a treia oară, pe un ton oarecum schimbat, care lui îi păru a se traduce prin „băi nene, dacă nu pui mîna pe telefon să răspunzi, te bag în lada de gunoi a istoriei falimentelor detectivilor particulari”, Homer Goian se repezi și, dintr-o singură mișcare, ajunse lîngă telefon, ridică receptorul și spuse – da, spuse, ca și cînd spusul ar fi fost o prelungire a pasului, a mîinii, a urechii care deja asculta ceea ce se întîmpla la celălalt capăt al firului (serios?! Era un fir întins între cei doi?) – adică spuse:

– Goian. Homer Goian la telefon.

Alexander-Roslin-_-Moldavian-Princess-Zoie-Ghika– Bună ziua, domnule Goian. Chiar pe dumneavoastră vă căutam.

O voce blondă.

Adică ce surpriză că n-a răspuns Ada Calomfira, actrița, sau Geo Calimachi, jucătorul de table…

– Ei bine, m-ați găsit. Asta da, surpriză! (Nu se putu abține.) Și-acum?

Nu face mișto, n-o descuraja, nu-i lua piuitul, las-o să vorbească și taxeaz-o la cuvînt.

– N-am putea să ne vedem? Nu pot vorbi la telefon despre asta… E o chestiune de familie, știți…

– Apropo de familie… Familia…? Altfel spus, cu cine am onoarea?

– Oh, da, mii de scuze, ar fi trebuit să mă prezint de la început… Mă numesc Smaranda Ipsilanti.

– Ipsilanti, Ipasilanti… (Goian repetă numele de parcă ar fi răsfoit niște dosare, căutîndu-l pe cel pe care scria numele acelei familii.) Ah, da, desigur, am auzit zilele astea… Problema cu spargerea locuinței, cu jaful…

– Da, dar…

– Păi, nu s-a rezolvat? Parcă s-a închis ancheta, cel puțin așa s-a spus în presă.

– Da, în presă da… Din păcate însă… Dar nu vreți să ne vedem? Cum spuneam, mi-e dificil să vă spun tot ce am de spus la telefon.

– Da, da, sigur. (Smaranda Ipsilanti? Cum dracu’ să nu mă văd cu ea?!) Spuneți cum, cînd, unde…?

– Aș vrea într-un loc deschis, public…

– Credeam că doriți ceva mai discret, dacă nu-mi puteți spune la telefon…

– Mmm… da și nu… O să vedeți că am motivele mele și sper că-mi veți da dreptate după ce o să mă ascultați.

– Atunci rămîne așa. Unde?

– Am să vă rog să alegeți dumneavoastră localul, unul pe care-l frecventați de obicei. Josephine poate?

– Da, perfect. Tocmai… (Hait! Știe pe unde umblu? E și mai interesant…) Tocmai mă pregăteam să plec într-acolo.

– Bun atunci. În jumătate de oră?

– Perfect! Și cum o să vă recunosc?

– Voi fi cea care se va așeza la masa dumneavoastră.

*

dragon-watch-cropO jumătate de oră mai tîrziu Homer Goian era în fața localului lui Armand Chirculescu, Josephine, localul atît de drag inimii lui. Și gîtului. Și pîntecelui. Și asta-i.

Intră pe ușă și se duse glonț la masa lui, dar… surpriză! Masa era ocupată. O femeie trecută de vîrsta tinereții, dar nu ajunsă încă la vîrsta păcii, liniștii și uitării de sine, stătea cu un pahar de whisky în față. Aha. Whisky. Nu apă cu lămîie, nu lichior, nu bitter, vermut-labă-tristă. Goian se uita la ea, la hianele ei – strat peste strat, mai întîlnise undeva asta, mai citise, mai văzuse… mai atinse? Nu era simplitatea Gudrun Sjödén, nici barocul gen Ewa i Walla, dar cu siguranță era scandinavă, scandinavă…  Ionulla Ivarsson? Hm!

Scandinavă? Homer Goian nu mai credea de mult în concidențe, încă de cînd, într-o seară, beat fiind, a intrat într-un bar, s-a așezat la masa unuia și, după al treilea gin, și-a dat seama că omul era fix criminalul pe care-l căuta. Coincidențe?! Nu, nu există așa ceva.

No, amu-i amu! își spuse Homer Goian. Clienta ar trebui să apară, probabil în vreo zece minute, că n-ar fi femeie dacă n-ar întîrzia, și el… Unde s-o primească?

Se uită derutat, cînd la masă, cînd la ușă și, undeva, cîndva, pe drumul ăsta al privirii, auzi un glas:

– Voi fi cea care se va așeza la masa dumneavoastră. Domnul Goian? Smaranda Ipsilanti sînt…

Tulai! Să-mi bag…

– Bună. Asta a fost bună.

– Adică mi-am cam făcut lecțiiile… E masa dumneavoastră, nu?

– Zece cu felicitări, doamnă. Doamnă?

Zîmbetul ăla nu era al lui, nu putea fi atît de cretin încît să afișeze zîmbetul ăla Ce ți-aș face de te-aș prinde!, nu, chiar nu. Luați-l de pe mine, care mi l-ai pus, bă?

– Nu sînt măritată, dacă asta te interesează, dar doamnă e bine. Doamna Ipsilanti e chiar OK.

A naibii! Mi-a pus mîna-n gît de la început. Băiete, tu la douăzeci de metri să stai. Fără pipăială, nici măcar cu ochii, nici cu gîndul.

– Am să intru direct în subiect, sînt convinsă că timpul dumneavoastră este foarte prețios, nu mai vorbesc de al meu.

Homer Goian era cît pe ce să se înece, așa, pe uscat, fără să fi înghițit nimic, doar înțelegînd cîte parale face în ochii Ipsilantei. Își făcu avînt însă, într-o încercare de a prelua controlul. Sau măcar de a echilibra situația.

– Dar poate mai întîi comandăm și noi ceva, ca să nu vorbim pe inima goală.

– Inima mea nu e chiar goală, domnule Goian, zise femeia și ridică paharul a urare.

mechanical-dragon-watch-cropBa chiar și zîmbi. Fermecător zîmbet. N-avea altul, nu? N-avea, săraca. Iar Homer Goian se topea ca un cub de gheață într-un pahar cu whisky. Cine nu s-ar topi în fața zîmbetului unei femei ca Smaranda Ipsilanti? Făcu un semn în aer – era un cod, desigur – și barmanul luă un pahar, luă sticla de anCnoc, trecu niște lichid dintr-un recipient într-altul, iar un chelner îl puse în fața lui Goian.

– Acum și inima mea e plină, doamnă, rosti detectivul, ridicînd, la rîndul lui, paharul.

– Aveți gusturi bune, domnule Goian, remarcă femeia.

Să se înece din nou n-avea nici un haz. Dar să lăcrimeze turnîndu-și pe gît jumătate din lichidul din pahar… asta îi reuși de minune.

Cînd își reveni, Homer Goian spuse:

– Îl cunoașteți după culoare?

– A, nu! Știu să citesc etichete, răspunse doamna și zîmbi din nou, de parcă n-ar fi fost de-ajuns c-o făcuse o dată, de parcă Homer Goian ar fi fost de lemn, nu din carne și oase și, mai ales, sînge, sînge din ăla care se mișcă încolo și-ncoace, de la inimă la creier și-n toate părțile, în toate extremitățile…

– Perfect! Vă ascult, doamnă.

(25 iulie 2013, Södertälje)

mh-logo

Povestea lui Calistrat Hadîmbu (doar azi)

DOAR AZI aveți aici întreaga poveste, în format PDF.

Sau o puteți cumpăra sub formă de ebook, de aici (2,99 lei).

Biblioteca Galileo01w

Sau de aici (ebook, 8,99 lei, reducere de la 14,99) sau de aici (pe hîrtie, 26,18 lei, reducere de la 34 lei), ea fiind publicată în antologia Steampunk. A doua revoluție, Millennium Books, 2011 (editor Adrian Crăciun).

steampunk-a-doua-revolutie_1_produs

Povestea începe așa:

Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor

(premiile Galileo și RomCon 2012 pentru cea mai bună povestire F&SF publicată în 2011)

Calistrat Hadîmbu sosi la marginea Bucureştilor a doua zi după echinocţiu. Era o toamnă frumoasă, nici prea caldă, nici prea rece, vreme numai bună de călărit. Lăsă calul la barieră, achită o mică penalizare pentru că obosise animalul, apoi deschise uşa hanului care se afla lîngă Staţia de Cai.

Înăuntru, lume şi lume. Lume de-a lui – ţărani şi ţărănci, boieri de la ţară, boieri de la oraş – dar şi domni din oraşul celălalt, vedea asta după haine, auzea după vorbe. Ştia că sînt din oraşul celălalt.

Se aşeză la o masă şi ceru ceva de mîncare şi o cană cu vin, apoi asta şi făcu, mîncă mîncarea şi bău vinul.

Ei, mai făcu el ceva, îşi scăpă aşa, în joacă, o mînă pe sub fustele fetei de-l servi la masă, aşa cum era el obişnuit de-acasă, din Vizirenii Buzăului. Poate – cine ştie? – ideea că i se permite una ca asta nu era o obrăznicie, nu era proastă creştere, ci era ceva mai mult, ceva ce avea în sînge.

Se zicea că prin satul lor poposise cîndva însuşi Marele Vizir de la Stambul. Stătuse acolo cîteva zile şi, la nouă luni după asta, multe femei născuseră prunci care aveau apoi să poarte numele Viziru sau Vizireanu, aşa încît, peste ani, satul ajunsese să fie cunoscut ca satul Vizirenilor şi-apoi aşa îi şi rămăsese numele.

O fi şi asta o poveste care să justifice purtarea lui Calistrat Hadîmbu şi a altora din satul lui, îndrăzneţi ai naibii ăştia din Vizireni… iar el nu-şi făcea de ocară numele şi renumele.

Cum ziceam, aşa, din iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă, deştele lui alintau catifeaua pulpelor pe care fata le ascundea sub fuste, cînd simţi privirea hangiului pipăindu-i beregata. Cel mai bun lucru pe care putu să-l facă fu să plece degrabă din han şi tot în grabă să treacă bariera Colentinei.

De-abia cînd se văzu dincolo, în celălalt Bucureşti, Calistrat Hadîmbu îşi aminti că nu e totuna pe unde treci bariera şi că, în general, dacă nu ţi s-a urît cu binele, indicat e să nici n-o treci. Într-o parte a ei era oraşul pe care-l ştia, cu trăsurile mînate de vizitii arţăgoşi strunind bine în frîu caii deveniţi pe dată ascultători, cu jupîni supunînd sub ei cai nărăvaşi şi strigînd porunci hangiului şi tuturor celor aflaţi cu treburi pe-acolo, cu lotri şi femei uşoare, precupeţi gureşi şi muşterii de toate felurile…

În partea cealaltă însă… Calistrat Hadîmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. De două ori mai trecuse bariera şi de fiecare dată nimerise parcă în altă lume. Cel mai tare se speriase ultima oară, cînd se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lîngă el cu viteze ameţitoare, iar lumea de pe străzi… lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăşii lui de băutură cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar mai fi rămas picior de bărbat în Vizireni…

Calistrat Hadîmbu deschise ochii după cîteva clipe, hotărît să dea piept cu Bucureştii, oricum ar fi fost să fie.

…Era bine. Cunoştea oraşul, acel oraş, mai fusese pe-acolo. Nu mai aşteptă să vadă dacă hangiul era pe urmele lui, se aruncă în primul taxi care-i ieşi în cale.

– Du-mă undeva departe, undeva unde se întîmpă lucruri, îi spuse şoferului.

– Bine, conaşule, acolo mergem, îi aruncă acesta peste umăr. Fix acolo unde se întîmplă lucruri.

Şi, într-un exces de bucurie inexplicabil pentru Calistrat Hadîmbu, şoferul taxiului claxonă de sperie caii unei birje ce le trecea prin faţă, apoi îşi aprinse o ţigară şi aruncă nepăsător chibritul în ochii unui tîrgoveţ care se îndrepta spre Obor, apoi notă ceva cu pixul într-un caiet, apoi se luă la întrecere cu tramvaiul pe Calea Moşilor… de data asta fără să mai sperie caii.

Cam asta a fost amintirea acelei zile bucureştene pentru Calistrat Hadîmbu, fiindcă următoarea amintire a lui a fost una în care purta uniforma unei armate de care n-avea habar şi mărşăluia împreună cu alţi cîţiva, sute, mii, nu-şi dădea seama, aşa cum nu-şi dădea seama nici cînd, nici unde se întîmplau toate astea. Dar, mai ales, habar n-avea de cele întîmplate între timp. Ştia că intrase într-un taxi, şi, iată, se trezise soldat, fără ca măcar să ştie al cui şi cu cine avea să lupte. Ori pentru ce.

Undeva, în spatele lui, un oraş se făcea una cu munţii, în culorile apusului.

– E Braşovul, îi zise cel care mărşăluia în dreapta lui.

– Braşovul? făcu el neîncrezător.

– Apăi, dragă domnule, nu ştiu cine ce ţi-o fi dat de băut ori de mîncare, că de zece zile te văz năuc, dînd din picioare ca o păpuşă automată, mîncînd, dormind şi tot aşa, fără să scoţi o vorbă, fără să dai vreun semn că ştii pe ce lume te afli.

– Şi pe ce lume mă aflu, dacă nu ţi-e cu supărare?

– Pe lumea în care am început Înverzirea, dragă domnule.

Înverzirea? Cum adică? Ce înverzire? Cu ce înverzim? Pe cine? Ce?

O avalanşă de întrebări, o furtună, un potop şi toate, toate se năşteau în capul lui şi dădeau să iasă afară, insistente, obraznice, agresive chiar, o trăsătură a lui care nu de puţine ori îi adusese necazuri. Dar… dar… nu se putea abţine să nu întrebe – şi întrebă din nou:

– Ce înverzire, frate?

Bărbatul care mergea alături rîse gros şi binedispus.

Calistrat Hadîmbu nu află prea multe în prima lui zi de război. Fărîme de povești, frînturi de discuții la care trăsese cu urechea, astfel că povestea cu un drum străjuit de plopi, care să traverseze Europa, îi păru atunci a fi un răspuns mulțumitor la treaba cu înverzirea, chiar dacă nu lămurea toate lucrurile.

Auzi în schimb, de mai multe ori, numele lui Petrică Albu şi se gîndi că o fi vreun mare conducător de oşti, cel care-i ducea în luptă, cel care îi aştepta undeva, într-o ţară de care Calistrat Hadîmbu nu auzise în viaţa lui, Danemarca.

Se înserase cînd îşi făcură apariţia în Weidenbach şi, pînă traversară toată localitatea ca să ajungă în tabăra care-i aştepta, se întunecase de-a binelea. Cîteva făclii luminau intrările în corturi şi asta era tot ce vedeau. Noaptea, în timp ce se auzeau sforăiturile celor din paşoptul lui, Calistrat Hadîmbu întrebă cu voce tare:

– Şi? Mai departe? Ce urmează?

– Zeiden, se auzi vocea lui Dieter Dipold din Honigberg.

– Feketehalom, se auzi vocea lui Gyuri Székely din Négyfalu.

– Cotlea, se auzi vocea lui Octavian Bordenache. Apoi, tot el adăugă: de-acolo sînt eu.

– Da? No, bine, spuse Calistrat Hadîmbu, părînd împăcat cu viaţa, cu lumea şi cu el însuşi.

Apoi adormi.

A doua zi, el şi încă patruzeci şi şapte de soldaţi se treziră, ieşiră din cort şi rămaseră cu gurile căscate. Alături de tabăra lor, pe un tăpşan, se afla un dirijabil. Dirijabil, aerostat, giffard – avea mai multe nume, dar toate desemnau acelaşi obiect pe care Calistrat Hadîmbu îl văzuse odată trecînd pe deasupra barierei Colentinei. Unii dintre camarazii lui îşi făceau cruci, îşi scuipau în sîn, bodogăneau, mormăiau, vorbeau cu dumnezeul lor, un dumnezeu părăsit de popi în clipa aceea. Alţii se comportau ca şi cum nu se întîmpla nimic neobişnuit, ca unii deprinşi cu aşa ceva.

Măgăoaia era imensă – sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Cînd o zărise pe cer, deasupra Bucureştilor, îi păruse enormă în comparaţie cu orice alt lucru pe care-l mai văzuse el zburînd. Aşezată însă pe sol, în faţa lui, părea uriaşă pe lîngă orice alt mijloc de transport pe apă, prin aer ori pe uscat, pe care să-l mai fi pomenit el vreodată.

Se încolonară cîte doisprezece, aşa suna ordinul, aliniaţi, pregătiţi pentru onor. În faţa lor apăru un bărbat înalt, tuns scurt, îmbrăcat în negru, care ţinea în mîna stîngă un iatagan imens, ascuns într-o teacă lucrată cu mare artă prin cine ştie ce atelier al lumii. Tunica îi era tivită cu fir auriu, pe partea stîngă a pieptului avea înşirate medalii dispuse cîte patru, pe patru rînduri, manşetele erau lungi, pînă aproape de coate, cusute cu fir şi ele, la fel şi vipuşca pantalonilor. În picioare avea ghete înalte, care-i ajungeau pînă aproape de genunchi, iar pe ghete, de la genunchi la glezne, de jur-împrejur, patru rînduri a cîte şapte plăci aurii pe cea din stînga, iar pe cea din dreapta doar un rînd, acoperindu-i şiretul din faţă.

Peste un ochi avea un petic negru prins cu o curea care-i înconjura capul. Cele două stele mici de pe gulerul tunicii îi lămuriră pe cei care erau mai vechi că omul era locotenent.

Zise:

– Sînt Andrian Burghelea şi, începînd de azi, sînt comandantul vostru. Voi sînteţi paşoptul meu. Dacă vă intră asta în cap, pe celelalte le vom rezolva noi… Şi-acum, îmbarcarea!

Cei patruzeci şi opt stăteau drepţi, încremeniţi cu privirile la el. Nu se mişca nimeni. Nu şoptea nimeni. Poate nici nu respira nimeni.

Andrian Burghelea le făcu un semn spre dirijabil şi de-abia atunci detaşamentul se puse în mişcare.

Apropiindu-se de navă, Calistrat Hadîmbu îi văzu numele scris pe o latură, cu litere roşii, mari, cu scrisul acela nou pe care-l foloseau domnii şcoliţi la Paris şi la Viena şi pe care-l învăţase şi el de la popa Brăteanu din Vizireni. Aerostatul se numea Chiotul Răzbunării. Şi tot în acel loc, sub noile litere, descifră şi celălalt nume, cel vechi, care fusese acoperit cu vopsea albă: Hektorfasza.

– Ce înseamnă Hektorfasza? întrebă Calistrat Hadîmbu cînd se văzură îmbarcaţi.

Unii dintre camarazii lui izbucniră în rîs, un rîs lăbărţat, slinos, insinuant, batjocoritor, un rîs de căţea în călduri, un mieunat de pisică încoţopenită noaptea prin boscheţi… un rîs pe care Calistrat Hadîmbu nu ştiu cum să-l ia, ca pe o ofensă ori ca pe un motiv de veselie…

Iar cînd rîsul păru să se domoleasacă, Andrian Burghelea se lăsă să alunece în jilţul lui de comandant şi rîse şi el, înteţind rîsetele celorlalţi.

– Ce pula lui Hector să însemne? prinse curaj şi se chinui Florin Comşa din Făgăraş să zică, printre grohăiturile care ţineau loc de hohote. Asta înseamnă, mă, “pula lui Hector”! Acum eşti fericit?

Hohotele deveniră generale, patruzeci şi opt de oameni rîdeau de se cutremura dirijabilul. Şi cu Andrian Burghelea, patruzeci şi nouă.

– Şi de ce i-a zis aşa, domnule? Cine i-a zis? Cum să-i zici aşa unui dirijabil?

Apoi Calistrat Hadîmbu află povestea lui Hunyadi Ferenc, fostul căpitan al dirijabilului, care, într-o bună zi, a fugit şi s-a ascuns la Schitul Tarniţa. Iar dirijabilul i-a fost dăruit de Petrică Albu lui Raul Colentina, în semn de preţuire şi recunoştinţă că acesta i-a salvat viaţa în bătălia de la Jihlava, din Boemia. Iar Raul Colentina l-a botezat Thymos, dar îi zicea Mînia lui Ahile. Apoi, într-o zi, Petrică Albu l-a chemat pe Raul Colentina la sfat, apoi l-a chemat şi pe Andrian Burghelea.

Şi au vorbit şi au vorbit şi au vorbit…

Iar cînd a ieşit de-acolo, Raul Colentina avea pe gulerul tunicii o stea mare, de sublocotenent, era comandantul armatei terestre şi primise trenul care se chema Lynxul Nimicitor, ca tren-sublocotenent. Mai grozav decît trenul lui Raul Colentina nu era decît Navalonul

Iar cînd Andrian Burghelea a ieşit de-acolo, avea o misiune de îndeplinit, patru stele mici, de căpitan-sublocotenent, pe gulerul tunicii, şi un dirijabil în comandă. Pe care l-a botezat Chiotul Răzbunării, dracu’ ştie de ce, care era răzbunarea şi de ce era nevoie de un chiot. Clar?

– Ighen. Da’ Thymos ce înseamnă?

Şi iar rîsete, că doar nu era să stea să se plîngă de ce rău e să fii în război. Şi oricum nu ştia nimeni ce înseamnă Thymos. Nici unul dintre ei. Pe cei cîţiva membri ai echipajului nu-i întrebă nimeni. Şi nici pe Andrian Burghelea nu îndrăzni nimeni să-l întrebe.

În dimineaţa următoare intrară la program.

Făceau instrucţie de front, exerciţii de tragere, antrenamente de lupte şi scrimă, tir sau aruncarea grenadelor, se învăţau cu tot felul de arme, unele dintre ele necunoscute lor pînă atunci – cum erau arbaleta şi nunceagul – altele mai puţin folosite ca arme de luptă corp la corp – cum era suliţa.

Îi pasionau peste poate antrenamentele de scrimă, şi nu de dragul fandărilor sau al cine ştie căror scheme secrete, ci al varietăţii lamelor cu care luptau. De la spada vest-europeană la paloşul străvechi, de la iataganul turcesc la katana japoneză şi falxul dacic, nimic nu rămînea nefolosit, neînvăţat. Pumnalul otoman, drept, pumnalul indian, ca un şarpe, sica în formă de seceră…

Dar cel mai mult şi mai mult aşteptau sesiunile de trageri la poligon. Poate pentru că aveau ocazia să se mai proptească şi ei cu picioarele în pămînt, să mai vadă cerul deasupra capului, să mai miroasă copacii, aerul îmbibat cu izul de bălegar al cîmpurilor – toate astea le dădeau sentimentul că erau vii, că lucrurile care li se întîmplau chiar se petreceau în viaţa lor şi nu în vreun vis ori în vreo închipuire. Sau poate că atunci aveau ocazia să fie războinici ai anilor pe care-i trăiau, nu cu săbii, nu cu pumnale şi arbalete şi cine mai ştie ce relicve ale istoriei, ci cu revolverele domnului Colt sau cu păcănitoarele domnilor Borchardt, Mauser şi Browning, ca să nu mai vorbim de tunul-mitralieră al lui Hiram Maxim, arme noi, de care numai cunoscătorii ştiau. Iar lor chiar le plăcea să se dea drept cunoscători, să se considere un soi de detaşament de elită, o grupă de şoc al cărei ţel nu era mirosirea sudorii inamicului în îngălate lupte corp la corp, ci victoriile rapide, pe nevăzute şi pe neştiute. Ceea ce, pînă la urmă, asta şi erau, cu toate că nimeni nu le-o spusese clar, în faţă.

Uneori, cînd li se părea că lîncezesc, se întrebau unii pe alţii la ce le-or trebui toate astea, cine o să-i caute acolo sus, în dirijabil, ca să-şi poată folosi noile cunoştinţe. Dar veneau apoi momentele în care erau aruncaţi în luptă şi înţelegeau atunci că ei nu sînt soldaţi de rînd ai armatei lui Petrică Albu, ci Lovitura Aerului, cum auziseră vorbindu-se deja prin cîrciumi, echipele pentru operaţiuni speciale care făceau mai mare prăpăd printre inamici decît o întreagă hoardă de bătăuşi bezmetici aruncaţi în luptă cu ochii închişi şi cu săbiile în mîini.

Din cînd în cînd, cîte unul, doi dintre ei – uneori mai mulţi – erau lăsaţi prin vreo tabără şi nu mai auzeau de ei.

În locul lor erau aduşi alţii şi, pe măsură ce înaintau spre nordul Europei, cei care veneau erau tot mai bine pregătiţi, se vedea că simţiseră tăişul sabiei şi auziseră vîjîitul gloanţelor pe lîngă urechi.

În lunile următoare înşirară ca pe aţă oraşele la înfrîngerea cărora participaseră, căpitanul Andrian Burghelea dovedindu-se un comandant de nădejde, inspirat şi cu ştiinţa luptelor aeriene, dar şi un bun strateg al acţiunilor rapide, de noapte sau de zi. Ba, mai mult, avea şi un simţ practic deosebit, o intuiţie sau naiba ştie cum îi spune, dar şi bani şi relaţii, asta era clar! Ideeea e că pe Chiotul Răzbunării fuseseră instalate opt tunuri Hiram Maxim, două în faţă, două în spate şi cîte două pe lateralele dirijabilului, asta după ce îi fusese schimbat învelişul cu unul la fel de subţire, dar prin care greu treceau gloanţele. Chiotul Răzbunării devenise o adevărată cazemată zburătoare, spaima cetăţilor asediate şi a giffardelor de luptă.

Nici mişcările de la o duzină la alta nu se mai produceau ca pe vremuri, aşa încît, într-o zi, Andrian Burghelea îi adună pe toţi în faţa Chiotului Răzbunării şi îi strigă într-o anumită ordine, aşezîndu-i în grupe de cîte doisprezece. Apoi le spuse:

– Sînteţi patru duzini şi aşa veţi rămîne de-acum încolo, în formaţiile astea, cu treburile pe care am să vi le dau. Şi cu numele pe care am să vi le spun.

Se plimba prin faţa lor, cu o mînă la spate şi cu cealaltă, în care ţinea iataganul, gesticulînd de parcă doar vorbele nu îi erau de-ajuns spre a se face înţeles. Sau pentru că-i lipseau bătăliile… Ori poate ca să nu se lenevească iataganul ăla de se zicea prin cîrciumi că l-ar fi dobîndit în luptă şi că încă mai avea pe el sîngele fostului stăpîn…

– Voi sînteţi Dragonii valahi şi veţi fi trăgătorii şi servanţii tunurilor.

– Voi sînteţi Icarii albaştri, echipajul de bord care va conduce de-acum Chiotul Răzbunării.

– Iar voi sînteţi Lupii Daciei şi voi Zăganii neostoiţi, echipele de asalt, cele care, din cînd în cînd, vor avea misiuni de luptă la sol.

Calistrat Hadîmbu era unul dintre Zăganii neostoiţi, alături de mai vechii lui tovarăşi Anghel Papacioc, Antonie Zgondrea, Titi Vasiliu, Iorgu Baldovin…

Dar nici în lunile alea, petrecute între bătălii şi cititul cărţilor şi revistelor lui Burghelea, pe care acestea le ţinea într-un cufăr, dar din care le dădea cu mare plăcere şi lor, celor care ştiau să citească, nici în acele luni Calistrat Hadîmbu nu avu prilejul să-l cunoască pe Raul Colentina, despre care se spunea că ajunsese jupîn, adică era de rang, stătea la masa lui Petrică Albu, era chiar sfetnic al acestuia.

– Da’ cine e, domne, Raul Colentina ăsta, că parcă nici nu e adevărat, parcă e doar un personaj de poveste… Nu l-a văzut nimeni? Nu-l ştie nimeni? întrebă el într-o zi, cînd Andrian Burghelea era plecat.

Pe comandant nu îndrăznea să-l întrebe, îndrăznelile lui aveau şi ele o limită, iar aceasta se chema Andrian Burghelea.

Într-adevăr, nici unul dintre camarazii lui nu putea spune că-l cunoaşte, că l-a văzut vreodată. Nici măcar cei mai vechi în lupte, cei care îl cunoscuseră pînă şi pe locotenentul Petrică Albu…

– Şi ăsta de ce e tot locotenent, fraţilor, dacă acu’ conduce ditai armata? De ce nu l-au făcut şi pe el general?

– Cine să-l mai facă pe el general, cînd acuma el îi face pe ceilalţi ce vrea el? spuse Antonie Zgondrea, un fost negustor din Calafat, fugit în lume asemeni lui Calistrat Hadîmbu şi înrolat în armată ca şi acesta, cules de pe străzile Bucureştilor adică, mai precis din mahalaua Manea Brutaru, unde se deda şi el la kiramelele, că altfel, s-avem pardon, era om curăţel de felul lui.

Şi începură nişte şuşoteli între ei, acolo, din care, pînă la urmă, înţeleseseră cu toţii cum stăteau lucrurile.

Iar lucrurile stăteau aşa:

Cînd Petrică Albu l-a făcut pe Andrian Burghelea căpitan şi i-a dat comanda dirijabilului, l-a făcut de fapt căpitan-sublocotenent şi era cel mai mare grad cu steluţe mici. Deasupra lui mai era doar gradul de sublocotenent – şi, din cîte ştiau ei, existau doar trei, care erau şefii armatelor aeriene, maritime şi terestre. Peste sublcotenent era locotenentul şi ăsta era unul singur, Perică Albu, comandantul suprem al armatei. Sub căpitan-subocotenenţi, care puteau fi comandanţi de dirijabile, de nave maritime şi de trenuri, erau colonel-sublocotenenţii, cu trei stele mici, sub ei erau maior-sublocotenenţii, cu două stele mici, iar ultimii care aveau stele mici pe gulerul tunicii erau general-sublocotenenţii, cu doar o stea, acest grad avîndu-l cei care erau generali în ziua în care Petrică Albu hotărî să reorganizeze armata, iar asta se întîmpla cu o zi înainte ca lui Andrian Burghelea să-i fie repartizat Chiotul Răzbunării.

După ce puseseră cap la cap tot ce ştia fiecare, rămăseseră privindu-se unii pe alţii derutaţi, mai derutaţi decît erau înainte de a se lămuri.

– Şi Petrică Albu ăsta chiar e singurul locotenent care a mai rămas? întrebă din nou Calistrat Hadîmbu, aşa cum avea el obiceiul s-o facă uneori, cînd i se ura cu binele – cum zicea Anghel Papacioc din Cosîmbeşti.

Stînd aşa, ciucit într-o parte a compartimentului în care-şi duceau viaţa între două bătălii, Titi Vasiliu, un bărbat trecut bine de patruzeci de ani, din Nicolina Iaşilor, ridică privirea de la maşina de scris pe care o muncea acolo, pe genunchi, şi spuse către Calistrat Hadîmbu:

– Mă, într-o zi o s-o păţeşti din cauza întrebărilor tale.

– Păi vreau să ştiu, nea Titi. Cum poate să facă rău cuiva faptul că vrea să ştie pe ce lume trăieşte?

– Da, dar… ştii… unii oameni au tainele lor şi e bine ca ele să rămînă ceea ce sînt, adică taine. Bine şi pentru oamenii ăia, bine pentru toată lumea. Şi nu numai oamenii, dar lucrurile toate au tainele lor…

– Auzi, mă? interveni Sandu Vişinescu, ăla de zicea că e din Mîndra, dar locuia în Lisa. Da’ dacă maică-ta ar avea un secret mare, mare de tot? Dacă ar avea un secret cu naşterea ta? Cu făcutul tău, mai bine zis. Ei? Cum ar fi?

– Tu să nu te iei de mama, da?

Ochii mînioşi ai lui Calistrat Hadîmbu scăpărară aruncînd parcă scîntei de jur-împrejur, parcă strigînd întrebări de felul: „care te mai iei de maică-mea, bă?!”

Nimeni nu se mai luă de maică-sa, dar şi el înţelese atunci că lucrurile sînt lucruri pentru toată lumea şi, mai ales, că ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.

Drept îi că înţelese el, Calistrat Hadîmbu, atunci, lucrurile astea?

Se pare că nu, dacă ne luăm după feţele palide ale mesenilor, cînd, într-o seară, la masă, Calistrat Hadîmbu puse unuia dintre musafiri o nouă întrebare din alea, de-ale lui.

Erau la Suseni, în Haţeg, doar patru dintre ei – el, nea Titi Vasiliu, Florin Comşa, Gyuri Székely – plus comandantul Burghelea, în casa lui Kendeffy bacsi, care chemase şi cîţiva oameni de vază din sat, ca domnul Colţ, pădurarul Nicu Deac şi felcerul Pataki. La masă mai era un oaspete venit tocmai de la Homorod, domnul Teutch, şi acestuia i se adresase Calistrat Hadîmbu cînd ţuica dezlegă vorbele, mai mult să se dea mare cu ce citise el prin cărţile şi prin ziarele lui Burghelea:

– Şi, domnule Teutch, ce mai ştiţi de Luiza şi de marele Jules Verne?

În acel moment se lăsă o tăcere ce se asemăna cu liniştea adîncă de dinaintea
bubuiturilor de tunet. Şi, într-adevăr, ca într-o carte, tunetul izbucni, dar un tunet de ţipete, de strigăte care făcură să tremure sufrageria bunului domn Kendeffy.

– Ieşiţi afară! Ieşiţi afară! încă se mai auzea vocea neamţului cînd ei ajunseseră deja pe tăpşanul unde lăsaseră Chiotul Răzbunării.

Cui să-i mai ardă de celebrul castel, care se iţea în zare pe-un umăr de munte? Lor, cu siguranţă, nu, aşa că intrară degrabă în burta măgăoaiei.

– Ce? Ce-am zis? întreba nedumerit Calistrat Hadîmbu, căutînd cu privirile spre camarazii care rîdeau pe înfundate, deşi nici ei n-ar fi putut spune ce anume provocase reacţia oaspetelui şi-i lăsase pe ei fără bunătăţile de pe masă, lucruri pe care ostaşii lui Petrică Albu nu le mai văzuseră cam de mult şi pe care de-abia aşteptau să le atace la baionetă, cum s-ar zice.

Doar Andrian Burghelea zîmbea pe sub mustăţile răsucite, gîndindu-se că nu se face să pomeneşti dinaintea unui tată numele celui care i-a sedus fiica.

După încă două luni, cele patru duzini comandate de Andrian Burghelea ajunseră, în sfîrşit, în Danemarca.

Nu mai erau aceiaşi patruzeci şi opt de soldaţi. Rînd pe rînd, cei căzuţi la datorie fuseseră înlocuiţi cu alţii. Printre dispăruţi, Calistrat Hadîmbu îi număra pe cei din duzina lui: Anghel Papacioc, Antonie Zgondrea, Mihai Cojenel, Şerban Bălăceanu şi Victor Nuţu. De dincolo, de la ardeleni, lipseau Virgil Iaru, Cornel Urs şi Dan Creţu.

În locul lor veniseră oameni adunaţi de la unităţi dezmembrate, că nu peste tot războiul mergea aşa de bine cum le mergea lor: Schmidt Carol Erwin din Szatmar, Florin Oproiu din Hermannstadt şi Aliodor Cîrlea din Alba Iulia la Lupi, Nicu V. Cuniche din Slobozia, Bebe Haralambie din Colentina, Liviu Gegiuc din Miroslava şi Adrian Nechita din Focşani la Zăgani, şi… şi… tot la Zăgani

Într-o zi îşi dezmorţeau oasele, alergau după fluturi pe un cîmp pe care odihnea măgăoaia şi unde urma să li se alăture un nou camarad, în locul lui Mihai Cojenel din Grădiştea, care pierise într-o încăierare, într-o cîrciumă din Berlin.

Şi numai ce se învîrteji deodată praful de pe drum, de ziceai că-l aleargă cineva cu pocea, de se făcu aidoma unui şarpe gros cît un stat de om şi lung, lung… cam cît era poteca de la drum pînă la ei. Şi mai era şi zgomotul acela de ziceai că trec huruind o duzină de dirijabile pe deasupra lor şi mai multe nu.

Apoi se treziră că privesc cum o femeie coboară de pe o motocicletă. Că femeie părea, după forma trupului, măcar că era îmbrăcată în pantaloni de piele şi jachetă şi avea pe cap o cască lipită de creştet şi de obraji, peste care îşi pusese protectorii ca să-i apere ochii de praf şi de lumină.

Cînd coborî din şa, îşi scoase protectorii şi toţi bărbaţii îi văzură ochii albaştri, mai albaştri decît cerul luminos de deasupra, şi nu mai avură nici un dubiu că noul lor camarad era o femeie. Iar cînd îşi scoase şi casca… toţi rămaseră muţi de uimire, pînă şi comandantul Andrian Burghelea avu parcă un suspin pe buze cînd părul ei scăpă din strînsoarea căştii şi îi căzu pe lîngă urechi, aşezîndu-se pînă aproape de umăr, frumos şi rînduit şi… albastru. Suspinul căpitan-sublocotenentului era un cuvînt: Magda…

– Magdalena Ghica mă cheamă, le strigă ea noilor camarazi. Adică Magda…

– Magda cum laude, şopti Andrian Burghelea şi surîse acolo, în uşa Chiotului Răzbunării, unde se afla, nu se ştie dacă vreunei amintiri sau… cine ştie? Şopti: „femei cu zbaturi şi cu vîsle” în timp ce Magdalena Ghica trecea pe lîngă el, intrînd în măgăoaie, trecea zîmbind pe lîngă el, lăsînd în urmă un

– Comandante…

şi primind un

– Magda…

aşa cum se salută de obicei un comandant cu noul soldat venit să-i completeze grupa.

Patruzeci şi șapte de perechi de ochi rămăseseră acolo, în uşa dirijabilului, patruzeci şi șapte de limbi se învîrtiră în peşterile gurilor morfolind vorbele „ce Chiotul răzbunării…”, aşa cum, mai în urmă cu nişte ani, ar fi spus „ce Pula lui Hector…” sau, şi mai în urmă, „ce Mînia lui Ahile a fost ASTA?!!!”. O duzină erau cei care serveau pe tunurile-mitralieră, o duzină era echipajul propriu-zis al măgăoaiei, iar două duzini (mai puțin unu) erau caftangiii de meserie. Cu totul patruzeci şi șapte de indivizi trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, patruzeci şi șapte de bărbaţi pentru care femeile nu mai însemnau de mult altceva decît o tăvăleală în fugă prin aşternuturile slinoase ale hanurilor. Şi totuşi, în acea zi, patruzeci şi șapte de bărbaţi se îndrăgostiră de Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude, şi habar n-aveau de ce i se spunea aşa…

În afară de Andrian Burghelea.

În afară de Andrian Burghelea, care rămăsese cu zîmbetul ăla tîmp pe faţă… Ori… ce era-n capul lui? Ce voia el să zică? Nu cumva că o cunoştea pe Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude? Nu cumva că o cunoştea foarte bine pe Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude? Nu cumva zîmbea aşa pentru că o fi trecut prin viaţa ei cîndva, şi prin aşternuturile ei cîndva, şi prin ea, prin Magda cum laude, cîndva? Nu cumva?

Din ziua aceea nimic n-a mai fost cum era la bordul Chiotului Răzbunării.

(…)

Microtexte

N-a ținut decît două luni… Februarie-martie 2009. Făcusem chiar un blog-revistă MICROTEXTE  și speram să atrag cît mai mulți autori, în ideea că putem publica în fiecare zi un microtext.

Blogul-revistă încă mai există, poate fi găsit aici. Să vedeți ce au mai scris și alții.

microtexte

Iată microtextele scrise de mine atunci.

Lan de floarea soarelui

Cinci fete trec pe sub fereastra mea. Fiecare fată, din cele cinci, nu este decît o fată şi atît. Împreună sînt lan de floarea soarelui. (24/02/2009)

Copacul din faţa casei

Cînd eram singur, copacul din faţa casei mele nu era decît un copac. De cînd sînt cu tine, ştiu că este un cireş şi aştept să-l văd înflorind. (25/02/2009)

Dans

Am invitat-o la dans şi ea s-a uitat la mine mirată şi m-a întrebat: De ce mă inviţi la dans? De ce? Pentru că nu ştiu să zbor, i-am răspuns. (26/02/2009)

Invidie

Merg pe stradă. Pe lîngă mine trec femei, una mai frumoasă ca alta. Sînt invidios pe ele pentru că numai dragostea le face atît de frumoase. (01/03/2009)

Tăcerea

Un om s-a îndrăgostit vorbind. Şi de atunci vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte… Îi este teamă să tacă. I-e teamă că tăcerea lui va ucide dragostea. (05/03/2009)

Deşert

Singurătatea e un deşert. Imens, îngheţat. Singurătatea celui care nu iubeşte e un deşert în care niciodată nu se va construi un Las Vegas. (07/03/2009)

Întrebare şi răspuns

Simţeam că nu mai pot trăi fără să aflu răspunsul la întrebarea care mă chinuia. Într-o zi l-am aflat. Şi de atunci nu mai pot trăi cu răspunsul. (11/03/2009)

Stare de fapt

De cîteva zile mintea mea este pe un CD. Iar lumea se învîrteşte, se învîrteşte, se învîrteşte… De ce am senzaţia că nu s-a schimbat nimic? (14/03/2009)

Amintiri

Ieri mi-am amintit de vremurile bune. Astăzi mi-am amintit din nou. Dar mîine? Nu se poate să fiu atît de singur încît să nu am decît amintiri. (16/03/2009)

Somn

Poate că am murit în somn. Şi ceea ce mi se întîmplă acum este visul acela în care am murit. Înseamnă că asta e tot ce-o să mai am vreodată? (17/03/2009)

Cărţi

Ai citit carea aia? Am citit-o, mi-a răspuns. Dar pe-aceea? Şi pe-aceea. Şi ce-ai învăţat din ele? Că trebuie să le citesc şi pe celelalte. (19/03/2009)

Cadillacul roz

Mi-am dorit un Cadillac roz. Şi nu l-am avut. Apoi o casă cu grădină. Şi n-am avut-o. Norocul meu e că trăim mai mult decît dorinţele noastre. (20/03/2009)

E-mail

După cîteva mailuri m-am îndrăgostit de ea. După alte mailuri am cerut-o în căsătorie. Şi? Şi nimic. Era un soft care genera răspunsuri automate. (21/03/2009)

Desen

Mi-am ţinut palma pe şoldul tău drept. O oră, o zi, o iubire întreagă. Totul s-a s-a terminat şi eu sînt tot acolo: un desen pe şoldul tău drept. (24/03/2009)

Semafor

Poate că şi Moise a avut un semafor atunci cînd a traversat Marea Roşie. Cred că de aceea mă simt atît de important cînd traversez strada. (26/03/2009)

Pisici

Pe vemuri pisicile erau doar pisici. Frumoase sau nesuferite. De cînd te-am cunoscut pe tine au mîini, au picioare şi, mai ales, au nume. (28/03/2009)

microtexte2

De aici a plecat și povestirea mea „Microtexte”, publicată în volumul Transfer.

%d blogeri au apreciat asta: