Arhive categorie: povestissima

3 povestiri polițiste și o antologie

Am publicat trei povestiri polițiste și o antologie.

Povestirile:

„Gîtul din Tei” (NOIR de București, Tritonic, 2017)

Începutul:

Nu, nu era o zi ca oricare alta ziua în care poliția găsi un gît de femeie în Parcul Tei. Un gît. De femeie.

Ajuns la Giotto, pe terasă, Homer Goian îi făcu semn Maldivei că da, o Silva blondă, ca de obicei, apoi se așeză la o masă, într-un colț, de unde să vadă tot și să nu aibă pe nimeni în spate. Și, mai ales, să aibă sub ochi intrarea. Îl învățase cineva chestia asta cîndva…
Închise ochii pentru o clipă lăsîndu-se în voia mirosului de tei, era luna iunie, luna în care toată lumea știe exact de ce se cheamă cartierul ăsta așa, adică Tei, de ce există străzi ca Lacul Tei, Teiul Doamnei, Ghica Tei, Lăptari Tei, Ramuri Tei etc. etc.

Lipsește doar Aiciebanii Tei, își zis Goian, cu gîndul la clădirea aia din Vamă, în construcție, pe al cărei zid gri cineva scrisese: PHARE aici e banii tei! Ce se mai hăhăiseră pe chestia asta, el și cu amicii lui, atunci și mult după aceea!

— Silva dumneavoastră, auzi glasul Maldivei și reveni în prezent, în București, în Colentina, unde se întîmplau lucruri, ca de pildă o femeie cu gîtul tăiat în parc.

Goian se uita la ea cum îi toarnă berea în pahar – el nu bea berea decît din pahar, numai din pahar, ura băutul din sticlă, nimic nu i se părea mai grobian ca băutul din sticlă, în orice împrejurare, oriunde, cu atît mai mult la restaurant, în lume, printre oameni pe care-i judeca atunci cînd aruncau șervețele pe jos sau se prefăceau că scapă biletele de tramvai din buzunar. Maldiva îi turna berea în pahar și el se gîndea la ea ca la Maldiva, deși știa că o cheamă Malvina, însă fata asta îl făcea să nu aibă gînduri prea curate cînd se uita la ea, se gîndea la ceva rău atunci și se simțea vinovat pentru asta, pentru că era o fată rea, așa o vedea el, din genul celor cu care ai vrea să faci prostii și care ar ține la prostii, îi zicea Maldiva pentru că era și o divă, o divă de Colentina, o divă periculoasă de Colentina și doar nu era să-i zică Maladiva?!

„Întunecată, Alba” (centeNOIR, Crime Scene Press, 2017)

Începutul:

Mai era oră până la plecarea trenului și Homer Goian aruncă pe pat geanta Vuitton, care era singurul lucru ce-i mai amintea de Parisul de unde fugise în grabă din calea puhoaielor, în 1910. Geanta asta fusese tot ce luase cu el, câteva haine pe care nici măcar nu le mai avea și un teanc nu prea voluminos de acțiuni la o firmă petrolieră, Omnium.

Alesese să părăsească nu numai Parisul, dar chiar și Franța, spunându-și că așa o calamitate, cum au fost inundațiile din acel an, cu siguranță este un semn. Un semn că… un semn care prevestea… Habar n-avea ce, dar el hotărâse s-o ia de la capăt. Alt loc, alt nume. Ca și când ar fi renăscut. Sau și-ar fi oferit o a doua șansă. Cum româna era una dintre limbile pe care le vorbea fluent, nu-i fu greu să aleagă destinația: România. O țară cam murdară după gustul lui, cu oameni nevoioași în general, dar și cu lume bună, mai ales în București, o țară însă foarte, foarte frumoasă dacă știai unde să te uiți. Dacă aveai timp și ceva bani s-o străbați, s-o cunoști cu pasul, cum se zice.

Homer Goian era un nume bun pentru România, pentru un anumit palier social în care voioa să se încadreze, nici prea-prea, nici foarte-foarte, cât să se simtă bine, dar nici să nu atragă atenția asupra lui.

Trăia singur, într-o căsuță din Colentina, situată ceva mai la nord de Obor, citea, scria, călătorea și avea grijă să-și sporească colecția de sticle de whisky în călătoriile pe care le făcea prin lume.

„Ea vine o dată, ea pleacă pe rînd” (Pandemicon, crime Scene Press, 2020)

Începutul:

PROLOG

Adevărul e că pandemia asta ne-a luat ca din oală și ne-a pus într-o cratiță, sub capac, la foc mic.

Eu sînt Lulu. Lulu Bărdaș. Sau, cum scrie pe cartea de identitate, Lucian Bărdaș. Lulu e pentru prieteni. Și pentru ceilalți. Am fost repartizat la Secția 33, în Colentina, și încă mă mir, după atîta vreme, cum de s-a întîmplat asta. Mă mir eu și întreaga promoție de la Academie cu tot cu familii, iubiți, iubite, profesori și cine mai trece pe drum. De ce? Simplu: doar eu și șeful de promoție am ajuns aici. Aici, unde tot omul vrea să ajungă atunci cînd dă examenul de admitere. Așa că, probabil, ați prins ideea: e normal ca șefii de promoție să vină la 33, să intre direct în paradis. Dar eu? Eu?

A trecut un an și ceva de cînd am ajuns aici și încă nu mi-a spus nimeni nimic. Nu m-a luat nimeni deoparte să-mi zică: Bă băiete. Știi că ești aici pentru că… după care să urmeze marea revelație, că am un unchi general de poliție de care nu știam – deși știu că bunicul Victor a umblat prin chiloții multor fete din Tîrgoviște, apoi din Craiova și, în cele din urmă, București – sau că… și aici imaginația mea se cam termină.

Ca să nu mai vorbim că, de cînd sînt aici, doar citesc dosare. Nu mi s-a dat altceva de făcut. Citesc dosare noi pe măsură ce se fac și, între ele, cazurile reci de la arhivă. Nu știu de ce le zicem cazuri reci, ca-n seriale. Eu, ca să-mi fac viața mai veselă, dacă tot citesc numai despre cadavre, le zic piftii. Adică răcituri. Celălalt bunic, Loredan, era moldovean, de undeva de pe lîngă Iași, și ei, acolo, la piftie îi spuneau răcitură. Vedeți? Cazuri reci – răcituri – piftii. Voilà!

Îmi văd de dosarele care ajung pe biroul meu, le citesc, le analizez, apoi scriu o foaie A4 cu concluziile mele. Nu știu dacă asta ajută la ceva, pe cineva, nimeni nu-mi zice nimic. Apoi primesc altul.

Cam asta a fost viața mea pînă a dat pandemia peste noi. Și nici de-atunci viața mea n-a fost prea diferită. Colegii mei – la cei tineri mă refer – au fost scoși pe teren la dat amenzi. Eu am rămas să fac același lucru pe care-l făceam, în birouașul meu doi pe doi de la etajul doi. Singura schimbare fiind că, de cînd a început starea de urgență, am lins numai piftii, nu s-a mai întîmplat nimic palpitant, hoții bătrîni n-au voie să iasă din casă, hoții tineri nu știu să-și scrie declarațiile și, după cîteva amenzi de-alea maxime, s-au hotărît să rămînă prin curți…

Nici borfașii nu mai sînt ce-au fost.

Și totuși… Și totuși…

*

Cum zicem, am publicat și o antologie: Antologia prozei românești polițiste și de mistere (Paralela 45, 2018)

CUPRINS

Michael Haulică – Crime și mistere în literatura română
George Arion – A doua moarte a domnului Michael Conrad
Diana Alzner – Un strop de bunătate
Florentin Haidamac – Cardinalul, spionul și pipițele
Robert Gion – Inimi de hârtie
Nic Dobre – Detectivi de ocazie
Ciprian Mitoceanu – Afacerea Verei Nikolaevna
Stelian Țurlea – Vă plac blondele?
Petre Crăciun – Necuratul părea să fie criminalul
Iulian Popa – Noaptea pe muntele învăluit în ceață
Iulian Sîrbu – Secretul care ucide
Andra Pavel – Recensământ: -1
George Cornilă – Ora 5 în Pall Mall
Flavius Ardelean – Toată bezna din ochii lor
Eugen Ovidiu Chirovici – Accidentul
Note bio-bibliografice

 

Sînge mohorît

…sau „Cea mai mincinoasă femeie din lume”. În curs de.

Pandemicon – antologie de George Arion la Crime Scene Press

Cea mai recentă povestire polițistă pe care am scris-o a apărut în noua antologie editată de George Arion pentru Crime Scene Press: „Pandemicon”.

În cuprins, povestiri de: Stelian Țurlea, George Arion, Michael Haulică, Eugen Cristea, Ovidiu Pecican, Amalia Lumei, Petre Crăciun, Caius Dobrescu, Adrian Onciu, Gabriel Branescu, Alex Arion, Mircea Pricăjan, Oana Stoica-Mujea, George Arion Jr., Mihnea Arion.

Se poate comanda pe site-ul editurii în format hardcover și/sau paperback: http://crimescenepress.ro/produs/pandemicon/

 

Eugenio Ampula pe malul gîrlei

Ieri seară mi se închegă o frază în cap. Pe la 0.30 am deschis agenda, am pus mîna pe stilou, am scris fraza și m-am oprit (pe la 2.00, ca de obicei) după 13 pagini. Sper să merg mai departe în noaptea asta.

Nu-i SF, nu-i polițistă. E cam ce scriam eu înainte să mă apuc de sefeuri. Asta nu înseamnă că în perioada sefeurilor am uitat cu totul de fabuloșenii, că am scris și atunci destule. Pe unele le-am publicat, altele au rămas prin caiete, pe foi… Din cele vreo 90 de povestiri scrise cred că am publicat doar vreo 70 (e aici o listă cu povestirile mele).

Fraza:

Eugenio Ampula stătea pe malul gîrlei și privea cu ochii măriți de uimire cum elefanți cu colții întorși înăntru ieșeau din nori și năvăleau pe poarta Eulampiei Delimani dînd iama printre gîște, păuni și egrete.

Habar n-am ce-o ieși din chestia asta. Oi vedea. Numai să ajung la final – ceea ce pentru mine chiar că va fi o realizare. 🙂

Va fi o poveste de dragoste.

Blonda de la IML

Blonda de la IML

(fragment din povestirea „Homer Goian și gîtul din Teiˮ)

 

Rămas singur la locul faptei, Felix Ionescu se uită de jur-împrejur, să vadă cine mai e pe-acolo, oficialități, gură-cască, apoi se întoarse deodată spre Homer Goian și strigă:
— Ce face domnu’ Meru?
arătîndu-i că-l văzuse și spunîndu-i Meru, așa cum îi spunea întotdeauna, ca unui vechi prieten sau măcar ca unuia cu care își intersectase de multe, multe ori drumurile, fie prin tot felul de locuri ale faptei, fie prin cîrciumi de cartier, de-a lungul și de-a latul Bucureștiului.
Ce-i în gușă și-n cătușă, cum îl știe tot orașul, mormăi în barbă Homer Goian. Nu se putea abține, îi era greu, că deh, la tăți ni-i greu, mama lui de beufar!
Așa-i zicea cînd voia să-i zică într-un fel, beufar, de la salata boeuf pe care Ionescu o mînca cu polonicul, cu castronul, oricînd și oriunde, deși nu era mare lucru, omul spunea asta peste tot, se prezenta întotdeauna ca polițist, amant, mîncător de salată boeuf, nu neapărat în această ordine.
O fi agățat multe femei cu replica asta? se mai întrebă Homer Goian. Apoi îi răspunse:
— Bine face, Preafericitule. Bine. Învață de la cei buni.
— Vrei să-mi spui ceva?
— Ceva… ce?
— Nu știu. Poate știi ceva, poate ai văzut ceva… Doar nu vrei să-mi spui că ai ieșit în parc cu cîinele.
— N-am cîine.
— Păi, vezi?! Ce faci în parc?
— Treceam și eu prin parc și am văzut echipa de investigație…
— Bine, am înțeles, ai avut un pont. Și, cum de-abia a apărut echipa, înseamnă că a fost cineva din interior. OK. Putem trăi și cu asta. Eu nu înțeleg mai mult din prezența ta aici, nu trag concluziile firești, dar tu îmi zici ce știi. Ești prea bun ca să nu știi nimic în plus față de oamenii lui Haralambie. Sau cum îl cheamă.
— Ignat.
— Ignat să-i fie numele. Acuma toarnă ce știi.
— Pe banca de lîngă mine era un tip. A plecat fix cînd omul vostru a început să facă poze. O avea legătură cu asta sau nu… Habar n-am.
— Cuma arăta? Întrebă Ionescu.
— Înalt, slab, puțin cocîrjat, blugi, adidași de-ăia cu N pe ei…
— New Balance.
— Exact! Așa le zice. Și erau roșii. Mai avea un hanorac verde, cu glugă. Fața lungă, nasul lung, bărbuță. Șaten-deschis sau blond.
— Asta-i tot?
— Cam asta-i. Dar nu cred că el e.
— Nu crezi?
— Nu, nu simt, nu-mi zic mie mațele că ăsta-i criminalul.
— De unde știi că e o crimă?
— Ei, hai, doar n-o să-mi zici că au mîncat-o cîinii de vie. Toată. Și că gîtul i-a revenit celui mai prost din haită, de l-a pierdut prin parc.
— Nu, nu-ți zic. Se pare că a fost crimă, da.
Felix Ionescu se întreba dacă a făcut bine spunîndu-i asta lui Goian, dar simțea că trebuie să dea și el ceva la schimb, niciodată nu poți ști de unde va veni un ajutor. Iar de la Homer Goian tot venise în ultimii ani. Goian era singurul detectiv particular cu care îi plăcea să stea de vorbă. Nu avea aerul ăla superior, aroganța care le țîșnea pe ochi celorlalți din tagma lui. Și mai era și dispus să coopereze. Era drept că și el avea grijă să-i furnizeze cîte o informație din cînd în cînd, pentru cazurile în care baza de date a poliției putea ajuta. Și… De fapt, nu era numai atît. Era treaba aia bărbătească, semnul încrederii, respectul reciproc pe care-l aveau unul pentru altul, micile confidențe… Cu vremea, între Felix Ionescu și Homer Goian se închegase o relație destul de strînsă, nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o numească prietenie, dar asta numai și numai pentru că amîndoi credeau că prietenia este ceva foarte important și e nevoie de ani de zile pînă să te poți gîndi că ești prieten cu cineva. Și nu, nu știau totul unul despre celălalt. Goian știa doar ce se vorbea prin tîrg, dar unele lucruri îi fuseseră confirmate, altele infirmate de Ionescu, în timp ce altele rămăseseră doar zvonuri, legenda cu care se înconjurase polițistul, cine știe de ce, pentru a agăța femei, pentru a-și păstra o aură printre ceilalți polițiști sau… cine știe? La rîndul lui, Ionescu știa destule despre Goian, îi cunoștea în general cazurile, știa unde stă, știa că avea o librărie și asta era, de fapt, principala lui sursă de venit, știa chiar și despre sala care nu era pentru public, din librăria lui, cea în care nu intra oricine, numai cîțiva clienți aveau privilegiul ăsta. Goian i-o arătase într-o seară, cînd îl invitase la un whisky single malt – avea o colecție impresionantă de sticle, unele foarte vechi, Ionescu nici nu știa că există așa ceva, de cîteva ori nici cu Google nu le găsise – și confidențele se ținuseră lanț. Îl întrebase atunci despre cărțile vechi, dar nu obținuse decît un răspuns vag, de pe piață, din bibliotecile celor decedați din lumea bună a Bucureștiului… și nu mai insistase.
Se despărțiră și plecă fiecare în treaba lui. Care-o fi fost aia a lui Homer Goian.
Felix Ionescu trimise oameni să pună întrebări prin parc și prin împrejurimi, trimise pe cineva să-l caute pe omul cu hanorac verde, jeanși albaștri și adidași roșii, iar el se întoarse la birou, unde se trînti în scaun, lăsîndu-se pe picoarele din spate – nu-i mai zicea nimeni, de mult, să aibă grijă că o să cadă, pentru că de ani de zile de cînd stătea în poziția asta, nu căzuse niciodată – și își lăsă gîndurile să zboare, s-o ia razna, să exagereze, să tragă concluzii forțate, să încalce toate regulile, să sară peste metodologii și să scormonească, să afle mirosul, urma spre făptaș.
Spre seară primi un telefon de la Amanda Fieraru.
— Salut, Amanda sînt.
— Felix Ionescu, Serviciul Omoruri, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.
Nu știu de ce-i răspunse așa și era convins că nu glumea. Dar îl luase rin surprindere, nu i se mai întîmplase de mult… Ce naiba era cu fata asta?! Cu el…
— Ești supărat pe mine? Pe ceva? Cineva?
— Nu, nu sînt. Mă gîndeam la caz. La gîtul din Tei.
— A! Păi, de-aia te-am și sunat. Așa cum ți-am zis și la locul faptei, femeia a fost ucisă, iar gîtul tăiat cu… cel mai probabil un bisturiu. Cine-a făcut-o, unde… asta e treaba voastră. Ți-am trimis raportul, dar am vrut să-ți spun și direct, chiar dacă deja ai în vedere pista asta.
— Da, știm că locul faptei, al crimei propriu-zise, e altul… Știm, adică din ce mi-ai spus tu în parc. Bine, Amanda, mulțumesc. Mulțumesc mult.
Apoi, ca și cînd n-ar fi încheiat tocmai cum trebuie, adăugă:
— Pentru telefon.
Cum ea tăcea, lui nu-i veni să închidă telefonul. Așteptă. După o vreme, o întrebă:
— Mai e ceva?
— Da…
Amanda părea încurcată, ezita, apoi își dădu drumul și vorbi, spunînd toate cuvintele cu viteză, de teamă să nu fie întreruptă înainte să le zică pe toate:
— Aș bea ceva în seara asta. M-a cam tulburat povestea asta cu gîtul și da, aș bea ceva, nu o cafea, nici ceai… Ceva cu alcool aș bea.
— Și prietenul tău?
— Orice discuție cu un coleg de serviciu face parte din felul în care îmi îndeplinesc sarcinile de serviciu. Da, și o băută cu polițiști e tot treaba mea.
— OK.
— Și-apoi… el e plecat cîteva zile din țară. Dacă chiar îți faci probleme că vei fi atacat.
Aici chicoti, rîse, hohoti, Felix nu știu să aleagă un cuvînt pentru ce auzi, așa că luă totul exact așa cum era.
— OK, vin să te iau pe la șase?
— Nu, nu pe la șase, acum. Și nu veni să mă iei, dă-mi o adresă și vin eu.
— Strada Trei Scaune. Știi unde e?
— În Colentina, da, știu. La ce număr? Sau e vreo cîrciumă pe-acolo?
— Nu, e o librărie. Dar e bine dotată. Strada e mică, așa că te aștept în drum. Cu ce vii?
— Cu mașina mea, un C1 roșu.
— Fix la un C1 roșu mă gîndeam!
— Am să țin minte asta. Gata, în 20 de minute sînt acolo. Pa!
Felix Ionescu rămase mai mult decît visător în urma conversației, visător fusese cînd se gîndea la caz. Dar acum… Acum…
Ce-o fi cu fata asta? se întrebă el în timp ce-l suna pe Homer Goian.
— Goiane, ce faci? Ai ajuns acasă?
— Nu, sînt la Giotto, dar de ce? S-a întîmplat ceva?
— Nu, nu s-a întîmplat nimic, dar poate că e pe cale să se întîmple. Ai chef de musafiri? Musafiri de-ăia care-ți beau whisky-ul.
— A… oricînd, cu mare plăcere. Ne vedem la mine în… să zicem o jumătate de oră?
— Un sfert de oră?
— Oho, se precipită lucrurile.
— Și încă ceva. Nu vin singur.
— Și asta e de bine sau de rău?
— Nu știu. Chiar nu știu. Nu știu nici măcar dacă e bine ce fac. Vin cu Amanda.
— Care Amanda?
— Blonda de la IML.
— Să-mi fut una! Chiar așa?! Țac-pac, fă-mi pe plac?! Sau o știai…
— Nu, n-o știam. Și nu e țac-pac… cum zici tu.
— Bine, nu e. E… pac-țac! mai zise Goian și izbucni în rîs. Hai, ne vedem în 10 minute la mine.

Zoia

Și eram frumoși, și eram tineri

Kilogramele erau doar un cuvînt care începea cu o literă uzurpatoare

Oasele erau arcurile noastre de robinhuzi, phiii ce mai vîjîiau săgețile hohotelor asasine

Cimitirele erau locurile în care ne plimbam iubitele între două probleme de mate, pe vremea aia colivele nu aveau în vîrf bomboane, aveau săruturi

Pe vremea aia divorțurile erau niște chestii complicate care li se întîmplau oamenilor mari, cîte vieți mai aveam de trăit pînă să ajungem ca bătrînii ăia pe care-i vedeam la colțul liceului, veniți la întîlnirea de douăzeci de ani, cîte vieți…

Strada Filimon Sîrbu era plaja pe care valurile mi-o aduceau pe Mona cînd mama și tata erau la serviciu, cîtă măreție avea orășelul acela văzut de la etajul patru, de la geamul în fața căruia se dezbrăca ea, scoțîndu-și hainele una după alta ca pe niște văluri care-mi ascunseseră lumea pînă atunci

Eram tineri, eram frumoși, toată suferința lumii se așeza pe umerii mei odată cu vorbele alea: “n-ai voie să mergi la cenaclu”, iar șuvoiul de lacrimi, hohotele de plîns duse pe balcon, departe, departe, nu erau decît felul în care mă împotriveam destinului, în care-i strigam că va veni o zi, va veni o zi…

Eram tineri, eram frumoși, eram în anii 70 și eram cu toții îndrăgostiți, în secret, de Zoia.

poza 3

Frumuseţe

deviant-portraits_by_konradc300

Era goală în faţa mea şi îi spuneam: eşti frumoasă. S-a îmbrăcat şi i-am spus: şi hainele tale sînt frumoase. Se vedea pe ea că mă iubeşte şi i-am spus: iubirea te face şi mai frumoasă. Cîte rînduri de frumuseţe mai ai de gînd să pui pe tine?

O gară, un tren

i__ll_see_you_at_the_station_by_nymphadooora

Am văzut-o o singură dată, într-o gară. Eu eram într-un tren, ea în altul. Sînt treizeci de ani de atunci şi inima îmi bate la fel de fiecare dată cînd trenul meu opreşte în gara aceea.

%d blogeri au apreciat: