Arhive categorie: Chifteluțe suedeze

București și Stockholm, orașe înfrățite

E greu cînd te culci la patru jumate. După două pagini citite dintr-o lucrare despre cercetarea la fața locului mi-a căzut readerul pe piept.

Dar de-abia pe la 3 m-a apucat scrisul. Am scris ultimul capitol din „Chifteluțe suedeze” în dimineața asta, între 3.00 și 3.45. 8 pagini de agendă (motiv pentru Ona să mă întrebe „ce-ai fumat?” – prietenii știu de ce). Cu stiloul, ca pe vremuri.

Și mi s-aconfirmat ideea din noaptea trecută că, în faza asta, singura șansă e să merg în paralel cu Chifteluțele și Ultima cină. În Ultima cină apar spoilere din Chifteluțe, așa că ar trebui să fac cumva acolo ca să nu fie chiar spoilere, pentru a acoperi și posibilitatea ca mai întîi să termin Ultima cină (și s-o și public prima). Dar e clar că orice zic în Ultima cină în legătură cu episodul suedez al lui Felix, trebuie să am grijă cum apare episodul respectiv în Chifteluțe. Deocamdată e OK, merge, se împacă cele două și eu mă împac cu felul ăsta de a scrie.

Nu m-am gîndit vreodată că o să scriu două cărți în paralel, dar ideile vin de-a valma, nu aleg. Mă gîndesc atît de intens a  relația dintre Felix și Amanda, încît mintea mea e plină de amintirile lui Felix din perioada lui cu Lotta, de la Stockholm. Curios că mult mai puțin (spre deloc) îmi apar amănunte din povestea cu Gîtul din tei. Pe-aia am rezolvat-o la început, cînd a apărut cadavrul de la Giotto, cînd cei doi și-au spus ce au avut de spus (mă rog…).

Dar am scris. De data asta chiar am scris, n-au fost doar gînduri, imagini, idei.

Sper totuși să revin la orele obișnuite de scris, adică 0.00 – 2.00.

 

Homer Goian și gîtul din Tei la Gaudeamus

Într-o dimineață, în Parcul Tei, este găsită o bucată din gîtul unei femei. Cum a ajuns bucata acolo? De ce o bucată și nu toată femeia? Cine e femeia? Cine a omorît-o? De ce? Cum?
La toate întrebările astea încearcă să răspundă Felix Ionescu, Serviciul Omoruri, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, și Amanda Fieraru, de la Institutul de Medicină Legală.
Și totuși… ce caută Homer Goian în povestea asta? Da, ACEL Homer Goian, care apare în Inand, cercetînd cazul în care a fost implicată Glitcherine…
Ce-o fi cu Homer Goian ăsta?
Am auzit că următorul caz în care se va implica va face subiectul unei povestiri cu titlul „Ultima cină la Giottoˮ.
Deocamdată să-l vedem în povestea „Gîtul din teiˮ, unde, la un moment dat, îl întreabă pe Felix Ionescu:

— Și care a fost legătura acestui caz cu cel de la Stockholm, pînă la urmă?
Felix Ionescu îl privi lung, parcă punîndu-și mai multe întrebări decît îi adresase Goian, apoi răspunse:
— Legătură a fost, numai că…

…dar nu vreți, mai bine, să citiți povestea?
Se găsește în antologia Noir de București, realizată de Bogdan Hrib pentru Editura Tritonic. Lansarea: vineri, 24 noiembrie, ora 18.00, la standul editurii.


Vineri 24 noiembrie, ora 18.00 – Mystery & thriller, lansarea romanelor Zeii ar trebui împușcați (seria Walther Funch, volumul 3), autor Aurel Cărășel, Nu dați cu pietre în Julieta (seria Ana Stancu, volumul 3), autor Tony Mott, Crimă în Grădina Botanică, autor Irina Munteanu, și a antologiei Noir de București, coordonată de Bogdan Hrib. Participă autorii și editorul Michael Haulică.

*

Despre lansările mystery & thriller de la Gaudeamus am scris în Observator cultural: Gaudeamus 2017. Mistere

 

Chifteluțe suedeze. Capitolul 4. Dincolo de beznă

CAPITOLUL 4. Dincolo de beznă

 

dark-room-open-doorTibiana se trezește. A cîta oară de cînd e prizonieră? Nu-și dă seama. Noapte? Zi? Nici atît. Deschide ochii? Nu-i deschide? Efectul e același. Multă beznă. Își amintește că a fost la baie. A zis, a strigat, cînd Vreau la baie, cînd I need to the bathroom. A încercat și cu Toalett. La un moment dat, a auzit un clic și dintr-un perete lateral s-a deschis o ușă. Lumină verde înăuntru, dar era o baie. Însă cum a ieșit de-acolo, ușa s-a închis singură, cu aceași clic. Și din nou beznă. Ca acum.

Se întoarce pe o parte. Își simte sînii. Își simte mîna pe burtă. Simte atingerea pe piele. Cu un gest repezit își duce mîna între picioare.

E goală! Au dezbrăcat-o! Cînd?! Atunci cînd s-a dus la baie era îmbrăcată. Cînd au dezbrăcat-o? Cum? De ce? Da, cum. Cum de nu-și amintește, cum de nu are amintirea zbaterii, a țipetelor… că doar nu i-a lăsat ea s-o dezbrace?!

Și, după ce au dezbrăcat-o, ce-au mai făcut cu ea? Ce i-au făcut? Așa cum nu-și amintește că au dezbrăcat-o… ce nu-și mai amintește?

Tibiana Pascu stă lungită într-un pat străin, ajunsă acolo fără voia ei, și e goală, ca o bucată de carne aruncată pe masa din bucătărie, așteptînd cuțitele, mirodeniile, mîinile care s-o frămînte, s-o întoarcă pe-o parte și pe alta, să-i facă tot felul de lucruri în vederea preparării, gătirii, transformării în hrană pentru cineva. Nu neapărat hrană-mîncare. Nu neapărat pentru posesorul acelei mîini. Poate pentru partenerul aceluia. Sau stăpînul.

Se duce într-un colț al patului, lîngă tăblia de la cap, singura opreliște, singura pavăză contra necunoscutului. Singurul meterez, singurul contrafort. Se lipește de tăblie, se chircește, se face ghem, cu brațele peste sîni și palmele unite între picioare, ca și cînd s-ar apăra, ca și cînd ar închide orice posibilitate de a fi agresată, pătrunsă, invadată, înfrîntă.

Că despre asta e vorba, nu? O țin acolo, goală, și i se dă de înțeles că va păți chestii. Că i se vor face lucruri. Puteau să vină, s-o dezbrace, s-o violeze și gata. Dar nu, au ales calea asta mai sofisticată, mai cu dichis…

De-abia acum se sperie cu adevărat. Nu vor, pur și simplu, s-o violeze. Au ritualuri. Au scenarii. Nu vor s-o omoare și gata. Au lucruri de înfăptuit. De demonstrat. Cui? Cui să arate, cui vor să demonstreze? O fac pentru ei? O fac pentru public? Pentru satisfacția lor personală sau pentru a ajunge la știrile tv și pe prima pagină a ziarelor?

O filmează? Se strînge și mai tare în ea.

Ușor-ușor ipoteza răpirii pentru bani se topește. Chiar dacă ar fi trebuit s-o excludă de la început, din lipsa banilor. Dar undeva, într-un ungher, mintea ei se agățase de varianta asta ca de una mai suportabilă, mai la îndemînă, mai confortabilă, mai puțin periculoasă. Adusese în discuție – da, o discuție ea cu ea – familia ei, originile ei, faptul că se trăgea din familia Ghica, cea care a dat cîndva niște domnitori în Țara Românească și Moldova. Se gîndea că poate răpitorii știu asta – de unde să fi știut totuși aici, în Stockholm? Deși ce altă seminificație putea să aibă vorbitul lor în română, în momentul răpirii? – și presupun că familia ei deține oarece avere, clădiri, palate… de astea nici nu e greu să afle cineva, că s-a tot scris în presă, ea încă moare de oftică știind că palatul Ghica a ajuns pe mîna cui a ajuns.

I-a făcut bine gîndul ăsta. O vreme. I-a făcut bine speranța că ar fi totuși ceva de discutat, de negociat. Cînd n-ai nimic de negociat, de-abia atunci totul e nașpa.

Acum însă, goală, ghemuită, lipită cu spatele de tăblia patului, știe că ipoteza asta se îndepărtează din ce în ce, o vede pierzîndu-se într-un orizont fixat undeva în pereții camerei, dincolo de beznă.

Și bezna capătă din nou culoarea verde, iar la capătul patului, în locul deja știut, vede iarăși bărbatul. Fără topor, dar gol. Gol, ca și ea. Tatuat de sus pînă jos, după cum știe. Gol și erect. Stă acolo, cu mîinile încrucișate pe piept, cu mădularul întărit, îndreptat spre ea.

Tibiana se ghemuiește, se chircește, se ascunde în ea, simte cum toate orificiile i se strîng, i se închid, se sudează carne peste carne, carne din carne, în carne, cu carnea pe carne călcînd, topind-o, creatură fără nări, fără urechi, fără gură, fără vagin, fără rect. Pînă și buricul îl simte doar ca pe un loc plat. Manechin de ceară, android, clonă, replică… În final, o bucată de carne azvîrlită pe masa din bucătărie, așteptînd mîini și cuțite.

Imaginea lui dispare, bezna revine, totul reintră în normalitate, în normalitatea aia anormală în care ea este prizoniera cuiva care încă nu s-a arătat (sau o fi el, chiar el, bărbatul tatuat?), încă nu i-a vorbit, care o lasă să fiarbă în suc propriu cum se spune, să se perpelească, să… da, așa, ca o bucată de carne pregătită pentru masa cuiva.

Își permite să răsufle ușurată, că a mai depășit un moment, că nu i s-a întîmplat nimic, că e întreagă. Încă. Apoi simte cum orificiile i se relaxează, i se deschid din nou și brusc se strînge iarăși, se închide la loc. Mai crispată ca înainte. Mai ferecată.

N-ai să vezi. Nu, nu. N-ai să vezi.

Un spot de lumină verde se fixează asupra unei măsuțe pe rotile aflate între un perete și pat. Un pahar cu ceva colorat, probabil suc. O farfurie cu cîteva sandvișuri deschise, pîine cu unt, brînză, șuncă. O cană. Ceai? Micul dejun, își spune Tibiana. Adică e dimineață. Dimineața cărei zile?

Dimineața mîinelui de ieri.

Și deodată foamea se face simțită. Și brusc își amintește că a mai mîncat o dată. Tot un fel de sandviș, dar mai consistent, cu felii de carne, maioneză, ceva legume, frunze – rucola? Salată? – o fi fost cina din seara trecută. Și a mai fost? S-a mai întîmplat? Sau aia a fost prima masă, într-o seară, în seara răpirii, iar asta e a doua masă, din dimineața celei de-a doua zi de captivitate?

Mănîncă. Îi este foame. Toate stările prin care a trecut în ultimele minute i-au declanșat foamea. Bea sucul de portocale, mușcă din sandviș, bea din cana de ceai. Observă că nu are tacîmuri, iar paharul și cana sînt dintr-un soi de plastic, deși e mai probabil să fie un carton special, a mai văzut așa ceva pe-aici, prin Suedia. Și e sigur că nu se sparg. Meniu fără cioburi. Safe.

Termină de mîncat. Relaxată, se întinde pe pat. În cîteva minute adoarme. Nu înainte de a-l mai vedea o dată pe bărbatul tatuat. De data asta fără erecție, ba chiar îmbrăcat. Și cu toporul în mîini. Deși asta ar trebui s-o sperie, să zgîlțîie sîngele în ea, Tibiana Pascu adoarme din nou, undeva, pe un pat într-o cameră din Stockholm, Suedia. De undeva, de dincolo de beznă, aude: Somn ușor. Ne revedem în curînd. Și știe că vorbele au fost spuse în limba română. Din nou.

 

 

 

 

Chifteluța 13

Chifteluțe suedeze. Capitolul 13. Fragment.

chiftelute-ha-ha-haRobinet Căldărar nu zicea nimic, se ferecase într-o tăcere adîncă, vastă, care ar fi trebuit, poate, să-l ascundă lumii, să nu-l mai vadă nici polițista suedeză care-i vorbise pînă atunci, nici cel care tocmai se așezase în fața lui, cu un aer oarecum familiar, nu-și dădea seama ce îl făcea familiar, dar îi amintea de ceva de demult, din viața lui de dinainte de aventura europeană, poate privirea scrutătoare, scormonitoare, invadatoare… că indiscretă era prea puțin să zică. Apoi, brusc, realiză că solicitase un vorbitor de română și poate că ăsta era, poate de-aia îi părea familiar, că românu-i tot român, oriunde s-ar duce și orice parfum și-ar da pe el. Zîmbi, ca unul care repurtase o victorie asupra capitalismului, asupra conservatorismului societăților vestice, civilizației nordului, celor care se închinau lui Odin, Loki și Floki, urmașilor lui Erik cel Roșu și regelui Vasa, ăla cu barca scufundată.

La rîndul lui, Felix îl privi pe cel din fața lui punînd în privirea aceea tot arsenalul persuasiv de care se credea capabil, tot ce adunase în ani și ani de interogat borfașii din Rahova și Ferentari, încercînd să-și amintească de toate cele dure și de toate șmecheriile folosite. Apoi se întoarse spre Lotta și șopti:

— Lotta, nu vrei să ne lași puțin singuri?

— De ce? Ca să aplici vreuna dintre metodele voastre… mai puțin religioase, cum se zice?

— Mai puțin ortodoxe, replică Felix rîzînd. Nu, Lotta, stai liniștită, n-o să vă încalc regulile. Dar nu știu ce mă face să cred că-l intimidezi. Probabil n-o mai fi avut de-a face cu vreo femeie cam de multișor…

Robinet avu o tresărire, Felix îl simți încleștîndu-și mîinile pe genunchi și trase concluzia că nu era chiar atît de străin de limba engleză, cea pe care n-o vorbea, dar din care mai înțelegea cîte ceva, pe ici, pe colo, ca românul…

Lotta dădu din cap, în semn de încuviințare, și ieși. Iar Felix ocoli masa, trecu prin spatele suspectului, se opri puțin, lăsîndu-l să ghicească, să aștepte, să se aștepte la ce-i mai rău, să-și rememoreze momente asemănătoare trăite acasă, în România, apoi merse mai departe fără să-i scape clipa scurtă în care Robinet răsuflă ușurat. Ajuns în partea cealaltă a mesei, se așeză. Dar numai pentru o clipă, după care se ridică și refăcu traseul. Cînd ajunse iar în spatele lui, se aplecă și îi șopti ceva la ureche. Și, de după geamul-oglindă, Lotta putu să vadă cum fața lui Robinet Căldărar se schimbă, se schimonosește, apoi îi văzu privirea îngrozită. Ieși în fugă din camera ascunsă și intră în sala de interogatoriu. În acea clipă Felix se întoarse spre ea și spuse:

— Dragă Lotta, se pare că omul și-a dat seama că e spre binele lui să colaboreze cu autoritățile suedeze, așa că am să vă las să vorbiți. O să fiu alături.

Trecu pe lîngă Lotta zîmbind și ieși din încăpere. Iar Robinet Căldărar vorbi, și vorbi, și vorbi… Într-o engleză de baltă, dar inteligibilă.

corabii-in-oras

Chifteluțe suedeze, capitolul 2 (fragment)

axeCAPITOLUL 2. Bezna (fragment)

 

Nici măcar nu-și dă seama dacă stă cu ochii deschiși sau nu. Face ceea ce trebuie să facă pentru a-i deschide, dar bezna rămîne aceeași. Stă întinsă pe spate. E doar amețită, a leșinat sau chiar a dormit? Un gînd o face brusc să-și pipăie corpul. E îmbrăcată și par a fi aceleași haine în care plecase de dimineață de-acasă.

Oare cît e ceasul? E aceeași zi? De cînd lipsește de-acasă? A sesizat cineva lipsa ei?

Cine naiba să-și dea seama cînd o turistă e dispărută sau e doar plecată la un muzeu ori poate într-o vizită de o zi, două în Uppsala sau Sigtuna, unde oricum avea de gînd să meargă? I-a spus Isabellei despre intențiile astea ale ei? Că dacă da… adio anunț la poliție mai devreme de două zile.

Tibiana Pascu e singură, în întuneric, la cheremul cine știe cui. E o răpire sau ce? Și de ce? Cine naiba știe măcar că e în Suedia?! Că doar nu s-au apucat suedezii să răpească turiști aiurea de pe stradă?!

Un criminal în serie… N-a citit nimic despre așa ceva în presă. Iar ce știe din romanele polițiste suedeze nu contează, nu sînt cunoștințe, sînt un loc comun al fanteziilor unui popor care, vorba Lizei Marklund, n-a mai cunoscut războaie de două sute de ani și, deși are închisori, din cîte știe ele sînt cam goale.

Deschide din nou ochii. Tot beznă. Dar niciodată, nicăieri, nicicînd nu poate fi atît de beznă! Și un alt gînd, înfiorător, i se înfige în creier: mi-au scos ochii!

Își pipăie capul – nici un bandaj. Își pipăie pleoapele – la locul lor, întregi, nici o cusătură, nimic. Globii oculari sînt și ei acolo.

Își pipăie fața, gîtul, își atinge coapsele și sînii. Nimic, nici un semn, nici urmă de durere. Nu e rănită. Poate nu asta vor de la ea.

Deodată pare că se luminează, se colorează totul în jur și vede o imagine ca printr-un filtru verde. Închide imediat ochii, o dor.

Prima senzație este de liniștire. Nu e nimic în neregulă cu ochii, există, funcționează. Apoi încearcă să recompună imaginea pe care a sesizat-o în scurtul interval de timp cît a văzut. Calm, încet, să nu-i scape nici un detaliu, să fie cît mai cuprinzătoare.

E într-o cameră, nu într-un beci. E într-un pat, larg, nu aruncată pe jos. Și mai știe că e îmbrăcată cu hainele ei. Oh!

Se strînge toată la gîndul că tabloul pe care l-a zărit pentru o clipă, în lumea aceea verde, nu e un tablou. Cineva stă în partea cealaltă a patului, la picioarele ei, cum ar veni, și o privește. Stă așezat pe un scaun și ține un topor în poală. Sau poate nu e decît o imagine care i-a rămas în memorie, dar care are legătură cu o povestire pe care a citit-o cîndva, o povestire de… o povestire de…

Chiar? Chiar, Tibiana Pascu? Te gîndești la cine naiba o fi scris povestea cu ăla care stă cu toporul în poală și-l așteaptă pe unul să se trezească pentru a-l putea căsăpi? Chiar la asta te gîndești, acuma cînd…?

Din nou lumina verde. În fața ei, în partea cealaltă a patului, nu e nimeni. Nici urmă de bărbat așezat pe scaun, cu un topor în poală. Zîmbește.

Chifteluțe suedeze, capitolul 1

făcui pagină de FB:

CSMH

primul draft al primului capitol:

CAPITOLUL 1. O cafea în Djurgården

 

— Mi-ești dragă, mi-ești dragă, mi-ești dragă, mi-ești dragă…

— Asta din ce cîntec este?

— Din nici unul. Dar ar trebui cineva să cînte și asta…

Cu aceste cuvinte, cu imaginea lui spunîndu-i-le, se trezi Tibiana Pascu în dimineața zilei de 8 iulie, în jurul orei 8.15. Era dimineață, dar nu acea dimineață. Era în pat, dar nu în acel pat. Și era singură ca un scaun pe care nu se așază nimeni, ca o masă pe care nu se pune nici o farfurie, ca un tramvai fără vatman, ca un telefon descărcat sau ca un joystick defect. Citise toate astea, sau numai pe unele dintre ele, și îi rămăseseră în minte, activîndu-se în momentele în care se simțea singură, așa cum se simțea în acea dimineață. Radu lipsea din peisaj, Radu rămăsese mult în urmă, parcă într-o altă viață sau, în cel mai bun caz, într-o preistorie trăită de alții, în nici un caz nu mai era în viața asta care reîncepea cu o vacanță în Suedia, locul în care se simțea, din nou, foarte bine, liniștită și încrezătoare în zilele care vor urma.

Tibiana se ridică într-un cot să se uite la ceas și un zîmbet mulțumit îi lumină fața cînd îl văzu și înțelese cît e ora. Apoi privi pe geam și îi păru că zărește suficient albastru cît să merite să se ridice cu totul din pat. Se prăbuși însă pe spate, își desfăcu larg brațele și picioarele, era bine s-o susțină patul, salteaua, arcurile… Iar ea doar să se lase ținută, ca atunci cînd făcea pluta la Vama Veche și se uita în sus pînă avea impresia că e gata-gata să se prăbușească în cer.

Ce albastru ciudat au ăștia! Nu-i deloc albastrul ăla pufos de-acasă, e un fel de turcoaz, cerul ăsta chiar are o culoare, își zise ea, lenevind încă niște minute care, în vacanță fiind, n-aveau cum să-i strice nici un plan, nici măcar dacă și-ar fi făcut unul pentru acea zi de 8 iulie.

Adevărul e că n-avea nici un plan. Știa doar că a doua zi urma să meargă din nou la Konstakademien, să revadă expoziția 100 Great Paintings, și, mai ales, un anume tablou. Apoi, brusc, un plan i se înfiripă în minte: să meargă în Skansen, să vadă animalele și casele, combinația aia de Muzeu al Satului cu Grădină Zoologică de care fusese încîntată cu trei ani în urmă, cînd venise pentru prima dată în Suedia.

8.15… asta însemna că, dacă nu exagera cu dușul, putea prinde unul dintre primele feriboturi și avea timp și de-o cafea la terasa Șpriț Museum, cum îi zicea ea, înainte să intre în Skansenul propriu-zis.

Sări din pat și se duse glonț în baie, unde intră direct sub duș. Unul dintre avantajele celui care n-a văzut pijamale decît în filme, gîndi și zîmbi amintindu-și din nou de diminețile preistorice pe care le visa cînd se trezise. Ce simplă e viața fără pijama!

Știa că nici un duș nu durează mai mult de o jumătate de oră, indiferent cît de obosită ar fi, sau cît de leneșă, sau cîte ar fi făcut de una singură sub ploaia de apă caldă. Așa că mai întîi se spălă pe dinți, lăsîndu-și trupul la înmuiat, apoi își spălă trupul îndelung, gelul de duș și buretele își făcură de lucru cu pielea sa, se spălă, se mîngîie, făcu și-un pipi mic și încercă să separe căldura lichidului care curgea din ea de căldura apei care țîșnea din para dușului. Se gîndi că temperatura ideală a apei pentru duș ar trebui să fie cea a pișatului, dar alungă acest gînd cînd se întoarse și apa îi curse pe față. Se spălă din nou și se mîngîie din nou, pînă se gîndi că, dacă vrea să mai prindă un feribot înainte de 10.00, era cazul să-și încheie ritualul spălării.

Apartametul pe care-l închiriase nu era foarte aproape de centru, era în Nacka, o zonă ceva mai îndepărtată, pe care o evitase inițial, pentru că nu avea metrou. În cele cîteva zile de cînd era în Stockholm, sistemul de transport public îi cîștigase totuși încrederea și era liniștită știind că nu-i lua mai mult de un sfert de oră pînă în Slussen și chiar dacă alegea să-și bea cafeaua la Koloni Strömparterren, una dintre terasele ei preferate, tot nu făcea mai mult de 20 de minute pînă acolo.

În dimineața zilei de 8 iulie, Tibiana Pascu reuși să prindă feribotul de 9.45. Nici nu se așeză bine la coadă la îmbarcare, că îl și văzu acostînd la chei. Doi-trei călători coborîră și o luară agale spre ieșirea pe podul care duce în Gamla stan, centrul vechi.

În cîteva minute fu pe vas, dar nu se opri pe vreuna dintre banchetele de lemn, ci ieși în partea cealaltă, pe punte, afară. Rămase acolo, să vadă ieșirea spre arhipelag, să vadă faleza care se ridica deasupra muzeului Fotografiska, să depisteze locul unde era terasa Hermans – trebuie musai să ajung și acolo într-o zi, își spuse –, să vadă terasa teatrului Södra și cealaltă terasă (sînt regina teraselor! strigă un gînd undeva într-un colț al minții ei), cea mai îndepărtată, cea de lîngă spital… Nu-și mai amintea ce spital, dar era sigură că era și un spital pe-acolo, pe o străduță cu un nume care-i amintea de Lisbeth Salander, personajul lui Stieg Larsson… sau poate că nu, poate nu reținuse ea bine.

Privea apele negre ale lacului Mälaren, lăsîndu-și picioarele spălate din cînd în cînd de apa care ajungea pe punte, bucurîndu-se de răcoarea ei, simțindu-i mirosul, învelindu-se în razele unui soare ultrageneros, bucurîndu-se de viață, de vacanță, de posibilitatea de a vizita pentru a doua oară Suedia. Feribotul se îndepărta de Skeppsbron și de malul nordic al Södermalmului, cel cu Fotografiska, făcînd-o ușor la stînga. Tibiana văzu ieșirea spre arhipelag, văzu undeva, pe linia malului, un deal și în vîrful lui acel bloc pe care-l tot vedea din oraș, ba de pe Skeppsbron, ba din stația de autobuz de la Operă… Cu doar două zile în urmă își dădu seama că era fix blocul în care locuia. O tulburase pe moment chestia asta, ca toate coincidențele. Nu credea în ele, era convinsă că în spatele lor e, de obicei, altceva, mult mai important, aproape era convinsă că orice coincidență este exprimarea unui dumnezeu care vrea să-ți atragă atenția asupra ceva, dacă și tu ești în stare să înțelegi ce este acel ceva.

Încă se gîndea la dumnezeu și la coincidențe cînd feribotul ajunse la Djurgården și Tibianei îi păru ciudată liniștea dimineții, mai precis linșitea din acel punct în care se afla. Nu mai venise atît de devreme în Djurgården și era obișnuită ca, de fiecare dată, din acest punct, să audă țipetele isterice ale celor care își făceau de cap în Gröna Lund, parcul de distracții al insulei, dîndu-se în montagne russe. Nu înțelesese niciodată de ce o făceau. Adică înțelegea de ce se dădea lumea cu trenulețul, nu înțelegea de ce o făceau ăia înnebuniți de groază, ăia care zbierau de parcă erau duși la tăiere. Ce-o fi fost în capul lor? Că numai alții urlă? Că lor o să le fie bine? Oameni ciudați.

Coborî din feribot, spuse un hej då celui care-și lua rămas bun de la clienții vaporașului, cu un zîmbet larg pe față, așa cum aveau toți, în toate magazinele și restaurantele. Era foarte stenică starea pe care i-o dădea de fiecare dată contactul cu personalul care parcă n-avea alt scop pe lume decît s-o facă pe ea fericită și îi plăcuse încă din primele zile ale primei ei vizite să învețe și ea să salute în suedeză la venire și la plecare, așa cum făceau toți, pînă și cînd urcau în autobuz, lucru care-i păruse greu de înțeles la început – cine să salute șoferul și de ce să-l salute? – apoi se obișnuise cu asta, iar acum îi părea normal să saluți oriunde intri ca și cînd ai intra în casa cuiva.

Noroc că în autobuz nu ne pune să ne descălțăm, își spuse ea și zîmbi, amintindu-și de Bella, gazda ei, care o atenționase încă din prima clipă că trebuie să se descalțe, că în Suedia așa se procedează. OK, zisese, avea și ea o mătușă la Buzău care o punea mereu să se descalțe cînd îi intra în casă. Dar asta o ținuse pentru sine, să nu-i pară Bellei jignitor… În fond, fiecare popor are obiceiuirile lui și, cum se zice, cînd ești la Roma, te porți ca romanii. Preferase să spună că a mai fost în Suedia și cunoaște obiceiurile. Măcar unele dintre ele. Dacă se gîndea bine, nici nu-i mai părea ciudat, sînt lucruri cu care ne obișnuim foarte repede prin străinătățuri, mai ales dacă nu ne atacă valorile fundamentale ale culturii din care venim. Ei, și la urma urmei, noi mergem încolo, noi trebuie să ne adaptăm, nu ei, că de-aia ne place să mergem, de-aia sîntem atrași de locuri și țări, tocmai pentru că sînt așa cum sînt. Tibiana credea că în ultima vreme prea se exagera cu politically corectness, prea li se inculca localnicilor de peste tot ideea că ei sînt de vină pentru bădărănia sau ignoranța celor care veneau ca turiști sau în căutarea unei vieți mai bune.

La ieșirea din zona debarcaderului văzu afișele care anunțau vedetele verii în seria de emisiuni-spectacol Allsång på Skansen. Pe cîteva dintre ele le cunoștea, avea vreo trei liste personale cu muzică suedeză în contul ei de YouTube: Danny Saucedo, Måns Zelmerlöw, proaspătul cîștigător al Eurovisionului, Magnus Carlsson (mmm… băiatul ăsta chiar îi plăcea), Zara Larsson… și nu mai avut răbdare să citească toată lista, cu siguranță își va petrece serile de marți urmărind transmisiile live de pe SVT.

O luă la stînga, prin parcare, ieși în apropiere de Aquaria, depăși depoul de tramvaie și merse pe lîngă cheiul unde, parcă, iahturile și bărcile îi dădeau onorul.

Ce dezamăgire! Terasa era închisă. Se gîndise ea – dar numai un moment – că la ora aia putea să nu fie deschisă… Ce-i de făcut? se întrebă. Se întoarse, dar n-o luă pe unde venise, ci o făcu la stînga, pe Djurgårdsvägen, amintindu-și de niște cafenele.

Atunci începu ploaia. Turiștii scoteau din poșete și rucsacuri care umbrele, care pelerine, majoritatea cumpărate de la magazinele de suveniruri. Nu erau prea mulți turiști la ora aia, vacanța nu e făcută ca să te scoli devreme, sculatul devreme și băutul cafelei din fugă se pot face tot restul anului, nu e nevoie să-ți aduci războaiele personale și în locurile pe care doar le vizitezi.

Văzu o intrare ce părea a da spre o terasă. Dar terasă? Pe ploaie? Intră un pic, dădu o raită cu privirea, nu, nu prea avea unde sta, locurile acoperite erau ocupate, dar reținu ideea că sînt cafenele deschise, așa că ieși și își continuă drumul încrezătoare în zeul cafelei. Nu făcu prea mulți pași, că-i tăie calea o coadă. Pe bune?! Coadă?! În Suedia? Pe ploaie? La ce?!

— Scuzați-mă… Vă rog…

Cuvintele astea nu dau greș niciodată. Mai ales cînd le spui în limba engleză. Tibiana Pascu reuși să treacă prin coada care traversa trotuarul și ajunsese pe carosabil. Ce naiba…?

OK, se lămuri, înțelese de ce era coadă. Acolo era Muzeul ABBA. Serios?! ABBA?! Cine stă la coadă pe ploaie ca să vadă muzeul ABBA?!

Cum cine? Toată lumea asta care se ascunde pe sub pelerine și umbrele… Ciudat, tare ciudat. Dar, la urma urmei, ABBA încă era unul dintre brandurile suedeze cele mai cunoscute. Și-apoi… ce naiba să faci în Djurgården pe ploaie?

Întîmplător sau nu, pe stradă tocmai trecea tramvaiul 7, de pe care îi zîmbeau Agnetha, Björn, Benny și Anni-Frid, invitînd turiștii să viziteze muzeul ABBA.

Dar Tibianei Pascu nu de vizitat muzee îi ardea la ora aia, ci de o cafea, o cafea… Și atunci dădu cu ochii de cîteva fotolii și cîteva mese așezate în fața unei clădiri unde mai stăteau cîțiva refugiați de ploaie, cu cafea, bere și prăjituri în față.

Cu siguranță există un dumnezeu al golanilor. Și un golan pentru fiecare dumnezeu – ar fi fost urmarea, dar încă nu era lămurită cu relația dintre suedezi și religie și n-ar fi vrut nici măcar în gînd să spună ceva necuvenit. Dar da, există un dumnezeu al golanilor!

Se așeză la o masă. Stătu ea ce stătu pînă puse cap la cap experiențele ei suedeze și se lămuri că, dacă nu vine cineva imediat s-o întrebe ce vrea, ar face bine să meargă ea să ceară. Cînd intră, văzu – de-abia atunci – o plăcuță pe peretele de lîngă ușă, care spunea că acolo este Pop House Hotel. Bine! Din două întrebări și încă două străpungeri ale cozii – ciudat desen mai avea și coada aia, care trecea prin giftshop pînă să ajungă la locul unde era intrarea în muzeu – ajunse la barul care deservea mesele de afară. Își luă un cappuccino și un pahar cu apă, apoi refăcu drumul pînă la masă, trecînd prin giftshop – o distrase mierea Honey Honey, pe care o văzuse din mers – tăind din nou coada la intrarea în muzeu. Se mai adunase lume pe terasă, noroc că-și lăsase rucsacul pe fotoliu, iar în Suedia încă se mai puteau lăsa lucruri pe mesele teraselor, fără teama că vor dispărea.

Tibiana Pascu nu stătu mai mult de o oră pe terasă, își bău cafeaua, ascultă muzică – ABBA, numai ABBA, și se gîndi ce bine era că suedezii ăia fuseseră o trupă foarte creativă, cu multe, multe șlagăre, astfel încît în ora aceea nu se repetă nici un cîntec – apoi se ridică, adresă un salut celor de la masa vecină, cu care mai schimbase o vorbă, un zîmbet, și plecă spre interiorul insulei, spre intrarea în Skansen. Ploaia nu era chiar cu cîini și pisici, se obișnuise în cele cîteva zile de cînd era în Stockholm, pînă la urmă așa citise că este adevărata vară suedeză, nu cum apucase ea în 2012, numai soare. Dar asta nu-i schimbă cu nimic planul pe care și-l făcuse, fie și la repezeală, înainte să iasă din casă.

Plăti cele 120 de coroane la intrare, apoi refăcu același traseu pe care mersese și cu trei ani în urmă, începînd cu atelierul de sticlărie. Îi plăceau fetele alea care suflau în țevi pe la un capăt, pentru ca la celălalt să înflorească reni, flori și cîte și mai cîte. Atelierul de lemnărie, atelierul electric, apoi, pe lîngă pereții vechi ai caselor, lăsă în stînga ieșirea spre… Nu știa ce ieșire era aceea, niciodată nu ținuse minte, dar știa că acolo este una dintre ieșirile din Skansen. O luă spre farmacie, cofetărie… sau, cel puțin, asta îi fusese intenția, pentru că nu apucă nici măcar să ajungă în stradă. Cineva îi puse palma peste gură și nas, simți o cîrpă, un miros ciudat, apoi auzi:

— Sper că șefu dă banii imediat, da? Și nu vrea și alte chestii…

— Nu, stai liniștit. Predăm coletul, luăm banii și ne întoarcem acasă.

Auzi lucrurile astea, le înțelese, își dădu seama că fuseseră spuse în limba română, apoi nu mai știu nimic. Și nici nu o mai văzu nimeni.

Însă nu asta era tot ce i se putea întîmpla mai rău Tibianei Pascu în ziua aceea de 8 iulie.

 

%d blogeri au apreciat: