Microtexte

Proaspăt sosit în Orașul Vechi, Daniel Vişoianu încă descoperea străzile, încă se mira că acolo, între Muntele și Zid, pot exista atîtea minunăţii… Străduţe, piaţete, vegetaţie, case vechi vopsite în culori vii… Cu totul altceva decît clădirile sobre și străzile funcționale printre care crescuse și trăise în Sistemul Solar, partea de oraș aflată dincolo de Zid.

Apartamentul pe care-l găsise era pe strada Castelului, pe sub Muntele, unde umblau pisicile negre cu femei alergînd în urma lor strigînd „motănel, vin’ la mama, motănel“ sau „Trinituţa mamii, hai că ţi-am adus mîncare“ sau „Trixu? Matrixuţu? Ce-i, puiule, ce vrei tu?“ ori „Empetrică, iar mi-ai mîncat firul de reţea, băga-ţi-aş mustăţile-n priză, dar nu-mi iau wireless nici de-a nabii!“, pe strada Castelului unde mormanele de zăpadă puteau fi văzute pînă hăt în iunie, pe strada Castelului unde nu era nici urmă de castel, doar o poartă imensă care părea că se deschide – dacă s-ar deschide vreodată – spre un tărîm populat cu fiinţe fabuloase ca motocentaurii despre care se vorbea în nişte cărţi care nu erau lăsate niciodată la îndemîna copiilor, pe strada Castelului unde erau două crame, două cîrciumi, sediul Poliţiei şi o librărie în care puteai descărca orice roman sau blog sau culgere de microtexte voiai.

Zile întregi a umblat pe străzi studiind trecătorii, analizînd obiceiurile, tendinţele, căutînd să găsească ceea ce i se potrivea cel mai bine personalităţii lui, noii lui personalităţi. Pe care n-ar fi putut spune că şi-o descoperise, dar o căuta… Da, acolo o căuta, pe străzi, în magazine, în vitrine, de undeva trebuia să înceapă, de ceva trebuia să se agaţe…

Daniel Vişoianu şi-a schimbat mai întîi hainele. Felul de a se îmbrăca. În primele zile a intrat în magazinele Vechilor Case şi şi-a umplut dulapul cu creaţii Armani, Valentino… Conservator, ca unul neobişnuit cu aşa ceva… Apoi a trecut la Dolce&Gabbana… Apoi a părăsit Vechile Case, pentru că la un moment dat se simțea de modă veche îmbrăcat în hainele lor, era ca şi cum ar fi umblat prin Sistemul Solar cu joben şi redingotă… Chestie care, în Oraşul Vechi, nu i se mai părea deplasată. Au început să-i placă lucrurile pe care le găsea la Ōto Shimizu şi Luka.

Apoi a trecut dincolo de haine. Îşi dorea să ajugă la partea de suflet, la comportament, la vocabular, la imaginea gestuală. Familiarizîndu-se cu oamenii, cu felul lor de a fi, cu felul lor de a se îmbrăca, de a merge, de a vorbi, de a zîmbi, de a privi, personalitatea lui se înfiripa…

Încet-încet, zi după zi, a început să semene cu ei. Ca în căsniciile alea în care, se spune, cu timpul cei doi încep să semene fizic unul cu celălalt. Ca şi cînd celulele lor s-ar modifica, empatic. Sau imitîndu-se din respect, cum zicea cineva.

După o vreme afişa zîmbete cu denumiri sofisticate sau doar poetice, evocative: Brokeback Mountain, Desert Rose, Noapte de primăvară, Floare de Colţ… Se uita în jurul lui, privea în ochii trecătorilor cu Sadeness, Oscar, Răsărit de Soare la Osaka, priviri care stabileau o comuniune între cei de la capetele lor, care îl integrau – şi l-au integrat pe nesimţite – în comunitate.

După nici o lună jumate Daniel Vişoianu era un locuitor al Oraşului Vechi, nimeni n-ar fi putut spune altceva. Sau dacă ar fi spus, ar fi fost contrazis de ceilalţi: vecini, trecători, parteneri de-o bere la terasă…

O, da, terasa… Îi plăcea la Josephine, cîrciuma pe care o frecventa tot mai des, atît de des încît puteai paria că e angajat pe post de decor. Şi zău că n-ar fi fost o idee rea s-o şi facă, destui trăiau din aşa ceva.

Da, Josephine… terasa unde l-a cunoscut pe primul gibson din viaţa lui, unul Lotek, care venea zilnic acolo să se întîlnească cu arzătorul lui, cel care-i ardea sidiul cu blogul de fiecare zi.

Simpatic acest Lotek, William Lotek Sendai-Seven, cum îl chema pe numele lui de gibson. Nu vorbeau în fiecare zi, uneori Lotek dispărea pur şi simplu din peisaj, apoi, cînd revenea, nu-şi mai amintea nimic din ziua precedentă. Nu ştia ce făcuse, pe unde umblase, din ce motiv nu-şi scrisese blogul – faptă foarte gravă pentru un gibson, pentru care putea fi chiar penalizat de Organizaţia Gibsonilor.

Lui Daniel Vişoianu îi plăcea Lotek, îl considera simpatic şi de treabă, cu toate fugile lui. Cînd vorbeau, Lotek se dovedea a fi un băiat cald, bun la suflet, cu problemele lui de băiat, cu amorurile lui neîmpărtăşite, cu bucuriile lui de tînăr mereu în căutarea unei partenere de sex sau măcar de  conversaţie. Cînd nu găsea aşa ceva, stătea la o bere cu Vişoianu. Îi plăceau poveştile acestuia despre Sistemul Solar, cartierul de dincolo de Zid pe care el nu-l vizitase niciodată, deşi, uneori, îi păreau cunoscute crîmpeie din poveştile lui Vişoianu, parcă recunoştea străzi, clădiri… Dar de unde să le recunoască?

Sau era, poate, manifestarea lui de scriitor, de viitor scriitor. În secret, secret destăinuit într-o bună zi lui Vişoianu, Lotek îşi dorea să fie scriitor. Asta şi făcea cu blogul, dincolo de obligaţia lui de gibson de a blogui zilnic. Folosea blogul ca exerciţiu pentru marea lovitură pe care o pregătea: un roman.

Daniel Vişoianu îl asculta, îl lăsa să-şi depene poveştile, visele, îl încuraja, îi lăuda frazele meşteşugite, era alături de el ca prieten. Cînd i-a mărturisit că şi el aspira la statutul de scriitor, cînd i-a povestit despre microtexte, cînd şi-a lăudat casca-orhidee l-a cîştigat definitiv. Iar cînd i-a mai şi arătat cîteva dintre creaţiile sale, cu care spera să dea lovitura… ce mai, i-a intrat pe sub piele de-a binelea!

Se legase o prietenie frumoasă între cei doi. Nu după multă vreme au început să iasă şi seara împreună. Vişoianu îl aştepta la Mala Hora, iar Lotek venea acolo după ce Matei Iliescu îi lansa blogul în reţea. Stăteau de vorbă, mîncau celebrele coaste de porc sau clătitele cu brînză şi stafide, apoi plecau în oraş. Intrau în baruri, în cluburi, asistau la spectacole de glitchuri, totul era bine.

Au văzut cîteva trupe, au văzut-o pe Fumiko alături de trupa ei, Hokusai Overdrive, prezentînd Plouă pe Shinobiaki, l-au văzut pe GJ Scorillo, zis şi Călăreţul de Glitchuri… Dar cea mai teribilă experiență au trăit-o atunci cînd l-au văzut pe ManchoMan, artistul care a ajuns într-o săptămînă din underground în mainstream, prezentîndu-și marele hit Aşteptîndu-l pe ultimul Godot.

Au trăit cu intensitate începutul piesei lui Matei Vişniec, apoi replica „Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?“ a fost băgată pe ecou şi au auzit-o încă o dată şi încă o dată… Pînă să se dumirească ce-i cu ecoul ăla, de ce persistă replica în aer, au simţit un miros puternic, un miros care le întorcea maţele pe dos. Era un miros de picioare nespălate care venea de peste tot, se insinua printre spectatori, se lipea de hainele lor – nu se mai mira nimeni de ce pe tabloul sponsorilor era logoul Curat&Uscat al celei mai mari curăţătorii din oraş.

Erau glitchurile olfactive, noutatea sezonului, care au atras spectatorii spre piesa lui Beckett-Vișniec. De fapt, spectacolul lui ManchoMan.

Unii spuneau că dacă au văzut asta, au văzut tot.

Ca de obicei nu e bine să te bazezi pe ce spun unii sau alţii. De-abia după ce au văzut şi un spectacol cu Glitcherine au putut spune că au văzut tot. De-abia atunci.

Ce-şi mai puteau dori?

Într-o zi Daniel Vişoianu şi-a dat seama – aşa, deodată, aşa cum li se întîmplă oamenilor să descopere cîte un adevăr prin faţa căruia au trecut de nenumărate ori – că, de fapt, nu se schimbase mai nimic în viaţa lui în ultima vreme. Aceleaşi plimbări, aceleaşi spectacole, aceeaşi viaţă ca înainte de întîlnirea cu Lotek. Şi-atunci de ce i se părea că totul e altfel? Că totul e bine şi frumos? Dacă totul era bine şi frumos, însemna că totul fusese bine şi frumos şi mai înainte, cînd era singur, nou-venit în Oraşul Vechi. De ce, deodată, binele şi frumosul erau într-adevăr bine şi frumos? Doar pentru că le împărţea cu cineva? Cu Lotek? Nici măcar cu o iubită…

Poate că binele şi frumosul nu se arată celor singuri. Poate că binele şi frumosul nu sînt aşa decît atunci cînd ai cu cine să le împarţi. Ce să fie asta? Neîncredere? Binele şi frumosul este mult mai bine şi mai frumos cînd este şi altcineva de părerea asta? Pentru a fi bine şi frumos un lucru are nevoie de aprobare? Ţin şi astea de democraţie? De vot? Ce prostie mai e şi asta? s-a întrebat într-o zi Daniel Vişoianu.

Şi parcă ceva s-a schimbat în viaţa lui în acea zi. Parcă de-abia atunci s-a schimbat ceva în viaţa lui. Atunci cînd şi-a dat seama că, orice am face, lucrurile sînt aceleaşi, singura care se schimbă şi oferă – sau nu – strălucire vieţii este percepţia.

Şi percepţia lui, în acea seară în care rămăsese singur acasă după ce îl aşteptase mai bine de o oră pe Lotek să apară la Mala Hora, îi spunea că totul nu e decît părere. Că oamenii se adună, doi cîte doi – prieteni, amanţi – doar pentru a-şi crea iluzia binelui şi frumosului. Iar acestea, binele şi frumosul, de fapt, nu există, ci doar dorinţa…

A fost tare trist în seara aceea. Iar microtextul pe care l-a scris a fost ăsta:

Copacul din faţa casei: Cînd eram singur, copacul din faţa casei mele nu era decît un copac. De cînd sînt cu tine, ştiu că este un cireş şi aştept să-l văd înflorind.

A doua zi l-a trimis cîtorva reviste, iar a treia zi a primit un răspuns care l-a făcut să-şi revizuiască din nou părerea despre bine şi frumos. Microtextul îi fusese acceptat, ba mai mult, i s-a propus un contract pe un an, cu difuzarea textelor pe Girotext.

Din nou totul era bine şi frumos. Cînd visele se împlinesc totul e bine şi frumos.

A semnat contractul, s-a ţinut de treabă şi la scurtă vreme au început să vină şi banii. Şi gloria. Ce-şi mai putea dori?

De cîte ori spunem asta: ce mi-aş mai putea dori? De cîte ori atingem ceea ce ne dorim, după care ne dorim altceva? Şi mai bine, şi mai frumos.

Chinezoaicele de paişpe ani se fîţîiau prin faţa casei lui, etalîndu-şi în fiecare zi o altă vestimentaţie. Lan de floarea soarelui i-a plăcut cel mai mult. A şi scris despre asta:

 

Lan de floarea soarelui: Cinci fete trec pe sub fereastra mea. Fiecare fată, din cele cinci, nu este decît o fată şi atît. Dar împreună sînt lan de floarea soarelui.

Femei tinere, femei mature, femei trecute îşi făceau drum pe strada lui şi aruncau ocheade spre ferestrele în spatele cărora bănuiau că trebuie să fie el, celebrul scriitor de microtexte. Sperînd să-i atragă atenţia, să-l inspire şi, a doua zi, să citească un microtext în care să se regăsească.

Totul era bine şi frumos. Dar Lotek, Lotek unde era în acest tablou?

Lotek dispăruse. Se topise, de parcă nici n-ar fi fost. Daniel Vişoianu era invitat la serate, în cluburi, ţinea lecturi publice la care biletele se găseau mai greu decît la spectacolele date de Glitcherine…

Daniel Vişoianu era ocupat cu năvalnica lui carieră, era ocupat cu faima şi cu banii pe care, în sfîrşit, le cîştigase. Nici pe la Josephine n-a mai trecut. Era prea la marginea oraşului, centrul universului se mutase în Piaţa Soarelui, iar în centrul acestuia era el. Cine să mai bată drumul pînă la Josephine? Şi de ce? Cine voia să-l vadă n-avea decît să vină în centru. Josephine, cu totul, n-avea decît să vină la el.

Dar Josephine nu s-a mutat. A rămas acolo, sub Muntele, cu Armand Chirculescu, fostul doctor, acum patron al localului, cu toţi clienţii obişnuiţi, cu gibsoni, cu arzători… Cu Lotek, care, ca de obicei, se întîlnea zilnic cu arzătorul lui. Mai puţin în zilele în care dispărea, neştiind nici el unde.

Şi într-o zi, în culmea gloriei, dedat la tot ceea ce faima şi banii îţi aduc pe tavă, Daniel Vişoianu a descoperit Transferul.

O gaşcă de scriitori de microtexte, romancieri, bloggeri şi fufele aferente s-au decis să încerce ceva nou. Cineva venit din Sistemul Solar povestise într-un club despre Transfer. Despre posibilitatea de a închiria o gazdă şi a face tot soiul de prostii în noul trup. Nu mai contează cine dintre ei venise cu ideea. Cert e că au pus-o în aplicare. Au ieşit prin Poarta de Vest şi s-au dus în Micul Monaco, o zonă din Sistemul Solar unde erau mai multe agenţii de Transfer. Au nimerit la Casablanca, în localul lui Rick. Nu le-a luat mai mult de-o bere ca să afle tot ce trebuia ştiut despre Transfer, despre Casablanca şi despre Rick. L-au înconjurat pe Sam, negrul care cînta la pian, i-au spus replica aia, jumătatea de parolă (da, nu părea tocmai legal dacă era vorba de parole – de-abia dup-aia au aflat că localul nu era chiar o agenţie de Transfer, iar Rick era mai degrabă un peşte decît un agent), replica aia cu „Mai cîntă-l o dată, Sam, de dragul vremurilor trecute, cîntă As Time Goes By“, şi, în timp ce i-au pus un teanc de bani pe pian, adică tariful întrevederii cu Rick plus un bacşiş deosebit de generos, au început să fredoneze: ta-di-da-da-di-dam, ta-di-ada-da-di-dam…

S-au oprit din cîntat şi se uitau la Sam cu speranţă. Avea să le dea răspunsul ăla sau pe celălalt? S-au înseninat la faţă cînd Sam a început să cînte: You must remember this, a kiss is just a kiss…

Rick a ieşit din biroul lui, a coborît cele cîteva trepte pînă în salon, a venit spre ei, a văzut teancul de bani şi a spus:

– Dintre toate cîrciumile din toată lumea asta mare, aţi intrat tocmai aici…

Apoi a continuat:

– Bine-aţi făcut. Haideţi să bem ceva.

Şi ăsta a fost tot jocul. Clienţii aflaţi la mese, în separeuri, pe scaune din nuiele, şuşoteau nemulţumiţi, dar nu atît de tare încît să se audă ce spuneau, ce cuvinte spuneau. Pentru ei aşteptarea continua, continua… Pentru că nu toţi cei care păşeau prin uşile înalte, pe sub tavanul boltit, erau acceptaţi de Rick. Pentru unii dintre ei replica lui Rick nici măcar nu li se adresa lor, ci lui Sam:

– Ţi-am spus să nu mai cînţi asta, Sam? Ţi-am spus?

Unii dintre ei nici măcar nu apucau să-l vadă pe Rick, pentru că Sam nu cînta acel cîntec, ci le răspundea sec: „Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule“, şi ştiau că trebuie să se întoarcă la mese unde, ca toţi ceilalţi, aşteptau, aşteptau, aşteptau…

După ce-a răsfoit fiecare catalogul și și-au ales gazdele, grupul vesel a fost dat pe mîna lui Orlando, operatorul lui Rick, care s-a ocupat de Transfer.

Au fost închişi, pe rînd, fiecare client cu gazda lui, în cele două camere, băgaţi în cei doi cilindri şi, cînd Orlando a deschis cilindrul gazdei, aceasta a păşit afară, s-a îmbrăcat şi a fost condusă de o asistentă la baie. Aici avea cîteva minute să se privească în oglindă, să înţeleagă că a trecut într-un nou trup, să facă cîteva mişcări, să spună cîteva cuvinte, să vomite eventual. Poate nu erau suficiente cîteva minute pentru a înţelege, pentru a te obişnui cu noul trup, dar hei, Rick era un peşte, iar Casablanca nu era o agenţie unde, poate, totul s-ar fi petrecut altfel. Numai că agenţiile aveau formulare de completat, declaraţii de dat… pe cînd aici nu i-a întrebat nimeni cine sînt, de unde vin, unde se duc şi de ce au solicitat Transferul. Simplu şi eficient. Și scump, că simplitatea și eficiența costă.

N-au făcut mare lucru. S-au prostit prin oraş şi au aflat şi prietenii lui Vişoianu că Sistemul Solar era cu adevărat o altă lume, n-avea nimic din frenezia Oraşului Vechi, nimic din poezia străduţelor, pieţucelor… Lipseau cluburile, spectacolele de glitchuri, părea că nimeni nu ştia de microtexte, toate celebrităţile alea fugite într-o escapadă boemă s-au trezit deodată că nu sînt decît nişte cetăţeni oarecare, nişte derbedei gălăgioşi. Măcar nu erau trupurile lor, nu aveau chipurile lor şi îşi puteau ascunde astfel ruşinea. Da, le era ruşine de anonimatul lor. În Oraşul Vechi nu puteau face un pas fără să li se ceară un autograf, fără să li se dea o adresă sau un număr de telefon, fără să fie adulaţi, luaţi cu asalt de fani.

Acolo, în Sistemul Solar, în spatele altor feţe, erau nişte nimeni. Le-a fost tare greu să fie nişte nimeni. Le-a pierit pînă şi pofta de a chefui pe undeva, în vreo cîrciumă, degeaba îi tot îmbia Vişoianu ba încolo, ba încoace. Pînă la urmă au închiriat o pensiune, şi-au luat băutură în camere şi au încins o orgie profitînd de faptul că nu mai ştiau care ce gazdă închiriase, şi în asta au găsit toată distracţia.

A doua zi, primele lor cuvinte au fost:

– Hai să ne cărăm dracului de-aici!

După ce şi-au reluat în primire trupurile şi au revenit în Oraşul Vechi au încercat să facă haz pe seama perechilor care s-au cuplat, descoperind cine cu cine şi-a pus-o, hazul nebun fiind cînd au aflat că perechea care s-a călărit cel mai frenetic au fost, de fapt, doi bătrîni scriitori de romane istorice, tipi foarte straight de altfel. A fost şi motivul pentru care relaţia dintre cei doi s-a răcit în perioada următoare, o prietenie de cîţiva ani fiind aruncată la coş dintr-o prosteală de vedete.

Daniel Vişoianu a trecut cu bine toate astea, dar… din nou „dar“.

Ceva din el rămăsese agăţat de Noaptea Transferului, cum o numiseră, ceva i-o tot scotea în faţa ochilor cînd rămînea pierdut, cu privirea înceţoşată, căutîndu-şi inspiraţia printre amintiri. Iar amintirile care-i reveneau cel mai frecvent în minte erau cele de pe cînd fusese client şi apelase la Transfer.

Îşi punea tot soiul de întrebări. Își dădea tot soiul de răspunsuri.

Răspuns: Simţeam că nu mai pot trăi fără să aflu răspunsul la întrebarea care mă chinuia. Într-o zi l-am aflat. Şi de atunci nu mai pot trăi cu răspunsul.

Construia tot felul de scenarii. Se vedea spionîndu-şi amicii din trupurile unor gazde, la adăpostul acestora.

Cînd gîndurile devin obsesii, firile slabe cedează. Daniel Vişoianu era o fire slabă în ciuda faptului că mutarea lui din Solar în Oraşul Vechi putea trece drept o dovadă de tărie, de curaj. Să lași totul și s-o iei de la capăt în altă parte era ceva. Deși, la fel de bine putea fi şi o dovadă de laşitate. De slăbiciune. O fugă de responsabilități.

La o vreme după Noaptea Transferului a trecut din nou în Solar şi a apelat la serviciile lui Rick. Treaba cu microtextele mergea bine, aşa că avea bani suficienţi pentru aceste mici plăceri. Devenise un client obişnuit al locului şi a încercat de toate. A avut gazde şi femei, şi bărbaţi. A făcut amor şi într-o postură, şi în cealaltă. A făcut multe. A şi ucis pe cineva. I-o ceruse Rick şi nu l-a putut refuza. De fapt, nu şi-a putut refuza lui însuşi o astfel de experienţă. Dar nu insista asupra acestui lucru, căuta să-l alunge din gîndurile lui. Cînd a văzut că nu poate şi momentul acela îl urmăreşte pînă şi în somn – sau mai ales acolo -, a scris asta:

Somn: Poate am murit în somn. Şi ceea ce mi se întîmplă acum este visul acela în care am murit. Înseamnă că asta e tot ce-o să mai am vreodată?

A avut mare succes cu microtextul, a vîndut imediat şi drepturile pentru film. I-au făcut un clip care s-a vîndut foarte bine, apoi a primit o propunere să facă un serial. Erau la modă serialele de clipuri, 30 de secunde în fiecare zi. Se muncea mult la aşa ceva, scriitorul preda textul noaptea, iar pînă dimineaţa munceau scenariştii. A doua zi o echipă de filmare îl făcea, a treia zi era pe piaţă. Alţi bani, altă felie de glorie.

Dar nici banii, nici gloria nu-l mai interesau pe Daniel Vişoianu. Le cunoştea, trăia cu ele de-o bună (foarte bună) bucată de vreme. Nu-i mai spuneau nimic. Nu mai erau dorinţa lui. Nu mai erau binele şi frumosul lui.

Într-o zi l-a văzut pe Lotek pe stradă şi şi-a adus aminte… Şi-a adus aminte de o perioadă din viaţa lui în care totul era bine şi frumos. Multe au fost bine şi frumoase în viaţa lui de cînd venise în Oraşul Vechi. Dar parcă nimic n-a fost ca atunci, cînd el şi Lotek erau nedespărţiţi.

Seara, cînd a ajuns acasă, i-a căutat blogul. A citit însemnarea din ziua aceea, apoi a citit din urmă. Şi mai din urmă. I-a citit însemnările de zi cu zi, i-a citit încercările literare. Povestea despre pisici, povestea cu samuraiul care-l căuta să-l omoare, povestea despre zbor… I-a citit pentru a doua oară însemnările din perioada în care erau împreună. A căutat în ele amintiri. Şi-a amintit cum era. Cum erau atunci binele şi frumosul. I-a citit însemnările de după. Şi i-a găsit acolo tristeţea. Nefericirea. Apoi voluptatea cu care îşi trăia acea nefericire. Şi i-a înţeles-o, acum, după atîta vreme. I-a împărtăşit-o. Şi l-a apucat dorul. Trebuia să facă ceva. Îl năpădise tristeţea şi ştia că numai el fusese de vină. Faima şi banii l-au îndepărtat de ceea ce fusese cel mai frumos lucru din viaţa lui: prietenia cu Lotek. Da, trebuia să facă ceva. Poate nu să obţină iertarea, poate nu să reia totul de la început, nu să revină şi să reînnoade totul de-acolo de unde lăsase lucrurile. Dar ceva trebuia să facă.

Şi a făcut ceva, aşa cum se pricepea în acel moment al existenţei sale. Aşa cum trăia de la o vreme.

Într-o seară s-a strecurat pe străzi, cu perucă, cu ochelari închişi la culoare, cu o mustaţă falsă şi s-a postat în faţa casei în care locuia Silvia, o chelneriţă proaspăt angajată la Josephine. Se interesase şi aflase că intra în tură în seara aceea. A văzut-o ieşind din casă, s-a luat după ea şi, în momentul în care pe strada destul de prost luminată au rămas numai ei doi, s-a apropiat de ea, i-a pus un tampon cu cloroform pe faţă, iar fata i s-a lăsat moale în braţe. A cărat-o pe sus pînă la maşina care-l aştepta după colţ, a pus-o în portbagaj şi a ieşit din Oraşul Vechi. A ajuns la Rick şi i-a cerut acestuia un serviciu. Pe care Rick i l-a făcut, fără să pună întrebări. Daniel Vişoianu s-a transferat în seara aceea în trupul Silviei şi s-a întors în Oraşul Vechi, la Josephine. Spera să treacă Lotek pe-acolo? Ştia, din blogul lui, că obişnuia să mai treacă seara pe la Josephine…

Şi? Dacă-l vedea? Ce voia, de fapt? Să-l vadă? Doar atît? Să vadă care mai e viaţa lui? Cîte ceva aflase din blog… Dar nu-i era de-ajuns. Da, voia să-l vadă. Să i se uite în ochi. Să schimbe cîteva cuvinte cu el, să-i audă glasul.

Nu ştia ce voia, de fapt. Voia să fie în preajma lui o vreme. Şi poate că, respirînd acelaşi aer, poate că îşi va face curaj să-l abordeze într-o altă zi de-a dreptul. Să-i spună că-i pare rău pentru tot. Să…

Îşi dădea seama şi el că e cam siropoasă toată povestea asta, dar în acele clipe Lotek era pentru Daniel Vişoianu un mare gol. Nu, nu neapărat un mare gol în viaţa lui, ci un gol în sufletul lui. Şi trebuia să umple acel gol, să redevină ceea ce a fost cîndva, în vremea în care totul era bine şi frumos pentru că împărţea acel tot cu Lotek.

Silvia îşi făcea treaba cu ochii la uşă, atentă să nu scape nici un nou intrat în local. Ducea băuturile la mese, se bucura că nimerise tocmai o seară retro şi cîntecele lui Grigore Leşe îl făceau pe cel care o locuia, pe Daniel Vişoianu, să-şi amintească alte seri în care ascultase acele cîntece stînd la masă cu Lotek şi tăcînd, tăcînd, comunicînd doar prin muzica aceea care îi învăluia în ceva de care n-a mai avut parte de-atunci.

Şi da, în sfîrşit, Lotek a intrat pe uşă. Era îmbrăcat în blugi, cămaşă, pulover. Îi ştia puloverul ăla, i-l făcuse cadou într-o zi în care au mers împreună la cumpărături. A rămas în uşă, uitîndu-se după o masă liberă.

– Domnişoară, fii drăguţă…

Lui, ei i se adresase, dintr-un separeu, un individ îmbrăcat tot în negru, cu părul strîns în vîrful capului, într-un coc, aşa cum văzuse în filmele vechi cu samurai.

– Da, domnule. Vă rog?

– Domnişoară, spune-i, te rog, domnului care tocmai a intrat că-l invit la masa mea.

Uite că avea ocazia să-i şi vorbească lui Lotek. S-a apropiat sfios de el, apoi, cu fiecare pas făcut şi-a reintrat în rolul Silviei, al chelneriţei, şi a devenit din ce în ce mai sigură pe ea.

– Domnul de colo – şi a făcut un semn cu bărbia, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tava pe care o avea în mîini şi pe care trebuia s-o lase la o masă în salon – vă invită la masa lui.

– Da, mulţumesc, a răspuns Lotek şi a intrat în separeu.

– Bună seara, luaţi loc, l-a întîmpinat Samuraiul.

Silvia a pus pe masa de alături paharele de pe tavă şi nu se dădea dusă. Îl privea pe Lotek, încerca să-i evaluaze privirea, obrajii, pieptănătura, voia să şi-l suprapună peste Lotek cel din amintirile lui Daniel Vişoianu.

L-a auzit spunînd:

– Ne cunoaştem?

– Nu, nu ne cunoaştem, i-a răspuns Samuraiul. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

– Ce, mă?!

Replica era a lui Lotek, dar şi din gura Silviei au ieşit acele cuvinte, numai că aproape şoptite, neauzite de nimeni.

Cum adică? Ce mă-sa vrea nenorocitul ăsta de la Lotek? De la Lotek al ei. Al lui.

– Ce, mă? a repetat Lotek, dar mai slab, mai fără vlagă parcă, încă nevenindu-i să se aşeze.

– Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

– O votcă.

– Da, sigur, evident… O votcă, drăguţă!

Silvia era împietrită, nu dădea nici un semn că ar avea de gînd să se mişte, că s-ar duce după votca aia.

– O votcă, da? a repetat Samuraiul şi i-a făcut un semn cu mîna, ca să se facă văzut.

Silvia s-a trezit – ca din pumni – la realitate, a plecat după votcă. A adus-o, a pus paharul pe masă, în faţa lui Lotek.

Samuraiul:

– Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează. Dar am să vă omor.

Şi Silvia, şi Lotek erau fără glas. Fără mişcare. Două statui cu care se procopsise Armand Chirculescu la Josephine.

– O facem acum sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja…

Ce, mă? Ce se poate aranja? Silvia s-a trezit băgată în ceva în ce n-ar fi vrut să fie părtaşă, lui Daniel Vişoianu nu i-a trecut aşa ceva prin cap nici în visele erotice, nici în coşmaruri, situaţia era aiurea, dar şi mai aiurea era siguranţa cu care Samuraiul spusese acele vorbe.

Şi deodată l-a auzit pe Lotek:

– Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor.

Samuraiul s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de Silvia şi a privit-o. Atît. Doar a privit-o. Ce însemna asta? Îi oferea bani? O ameninţa?

Ce era să facă? Ce-ar fi putut face? Să ţipe? Da, să ţipe. Asta era de făcut. Era cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă. A deschis gura şi în clipa aia Samuraiul s-a mişcat în aşa fel încît i s-a văzut sabia. Chiar avea o sabie. Adică ăla chiar era samurai, nu doar se prefăcea. Era de rău. Cum putea să-l salveze pe Lotek, cum? S-o mai întindă. Să mai tragă de timp. Lotek, Lotek…

Silvia şi-a scos agrafa din păr, lăsîndu-l să-i cadă pe umeri, şi s-a apropiat de Lotek. Samuraiul a ieşit din separeu. Era un moment numai bun să-i spună adevărul, să-i spună că în trupul Silviei este el, Daniel Vişoianu, să-i spună că…

Îşi scotea hainele de pe ea şi încă se mai gîndea cum să-i spună lui Lotek, dacă să-i spună…

De scăpat, Lotek n-avea scăpare. Dacă i-ar fi spus… Daniel Vişoianu credea, începuse să creadă că l-ar fi dezamăgit şi mai mult. Şi toate pregătirile alea…

Nu aşa trebuia să se termine totul.

În fond, cum a zis şi Lotek: mai bine să moară futut dacă tot e să moară… Şi-a scos tot ce avea pe ea, s-a întins peste masă, printre paharele cu băuturi.

Iar Lotek… Lotek a luat-o în braţe, şi-a desfăcut pantalonii şi…

Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa?

Asta era singura explicaţie pentru ceea ce i se întîmpla lui Lotek. Silvia era tristă, Daniel Vişoianu, în interiorul ei, era trist din cale-afară.

Samuraiul a intrat energic în separeu.

– Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek, în transă parcă, a îngenuncheat. Samuraiul a scos sabia de sub pulpana hainei, a ridicat-o desupra capului, harşt!

Şi gata. Gata cu Lotek.

Silvia privea şi nu-i venea să creadă. Daniel Vişoianu era mut. Şi aici parcă Silvia a preluat controlul. Sau partea conştientă a lui Daniel Vişoianu.

– Hai că m-ai dat pe spate, a zis Silvia.

– Ce vrei să spui? a zis Samuraiul.

Apoi a văzut-o acolo, goală, întinsă pe masă, aşteptînd… Aşteptîndu-l pe Lotek. Dar cum, în viaţă, adesea lucrurile nu sînt pentru cine se pregăteşte, Samuraiul, excitat probabil şi de tăierea capului lui Lotek, s-a aruncat peste ea, penetrînd-o de parcă sexul lui ar fi fost washizaki, perechea katanei căreia îi dăduse drumul, însîngerată, pe podea.

– Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo! a spus Silvia după…

După.

– Ce? a întrebat Samuraiul, nedumerit. Ah, da…

Da – ce? Aşa a fost sexul? Sau sabia lui chiar era o Hattori Hanzo?

Silvia l-a văzut pe Samurai cum a ridicat capul lui Lotek de sub masă, cum l-a băgat într-o geantă şi a ieşit din încăpere.

S-a îmbrăcat, a ieşit pe uşa separeului, a ieşit din Josephine, din Oraşul Vechi.

De-abia după ce-a reintrat în posesia trupului lui Daniel Vişoianu a reuşit să gîndească limpede la ceea ce s-a petrecut la Josephine.

Ar fi trebuit să fie seara lui bună, seara împăcării cu Lotek. Seara în care totul să redevină bine şi frumos.

Niciodată n-o să mai fie totul bine şi frumos. Binele şi frumosul vor avea de-acum, pentru totdeauna, înfăţişarea capului lui Lotek rostogolit sub masă.

Partea bună? Bine că a scăpat. Putea să aibă aceeaşi soartă cu Lotek. Ce l-a scăpat? Trupul Silviei? Mîna lui Dumnezeu?

Daniel Vişoianu se simţea singur, singur cum nu mai fusese niciodată. Ca un joystick defect, cum citise într-o carte cîndva, în tinerețile lui. Lotek nu mai exista, nu-i mai putea umple golul acela din suflet.

Deşert: Singurătatea e un deşert. Imens, îngheţat. Singurătatea celui care nu mai iubeşte e un deşert în care niciodată nu se va construi un Las Vegas.

Şi s-a gîndit în noaptea aceea că singurătatea nu este ceva anume, ci, din contră, că e lipsa unui ceva anume. Ca şi cum ai spune că iadul este lipsa lui Dumnezeu.

Da, și pe-asta o citise demult, într-o poveste a cuiva. Ajunsese să trăiască poveştile altora. Îi spusese Lotek, cîndva, într-una dintre serile alea ale lor:

– Mi-e teamă să mai scriu. Mi-e teamă că mi se vor întîmpla lucrurile pe care am să le scriu.

Da, Lotek scrisese în blogul lui, cîndva, o poveste despre un samurai.

A doua zi, Daniel Vişoianu a scris:

Amintirea singurătăţii: Nu luăm cu noi decît amintirea singurătăţii. Toate celelalte rămîn în amintirile celorlalţi. Care, şi ei, pleacă tot numai cu amintirea singurătăţii lor.

(povestire publicată în volumul Povestiri fantastice,Millennium Press, 2010)