7 zile din moartea lui Iris (2)

Să mor io! Dacă aş mai putea muri încă o dată… O sabie?

Și unde mă-sa e holul pe care am venit? Unde-i motelul?

Sîntem într-un fel de balcon, la etajul unei clădiri, ca într-o curte interioară. Jos e un fel de salon, oameni care stau la mese, beau, mănîncă, bărbaţii pipăie femeile care le sînt alături. Sau pe chelneriţe, cînd alea le lasă cîte ceva pe masă şi se apropie de ei.

Sînt îmbrăcaţi ciudat, zic ciudat gîndindu-mă la hainele lui Horaţiu şi ale Simonei. Alte croieli, alte modele. Mai groase, mai neglijent lucrate. Ei încotoşmănaţi cu tot felul de veste şi geci peste cămăşi, ele cu bluze foarte decoltate care de-abia le acoperă sînii. Şi au, soro, au sîni… Să fie primit! Iar rochiile sînt croite în aşa fel încît să le arate toate rotunjimile. Îi înţeleg şi pe bărbaţii ăia de le tot pipăie…

Bărbatul meu, stăpînul meu de-acum, coboară scara. Nu e nici o masă liberă. Dar avem noroc. Doi tineri tocmai au terminat ce aveau de băut, ultimele înghiţituri le-au sorbit în picioare, plecînd. Grăbiţi rău! Nu le-a prea plăcut nici mîncarea, au lăsat-o jumătate în farfurii.

Omul meu se aşază la masa proaspăt eliberată – se vede treaba că-i port noroc! – şi o fătucă apare imediat şi face curat pe masă. Revine cu un ulcior în care e un lichid roşu-închis, cu un gust acrişor, şi o cană alături.

Borcanul meu e pe masă. Bărbatul se uită la el, ia ulciorul în mînă, îşi umple cana. Bea, lichidul îi curge din ea şi îi udă barba. Are o barbă scurtă, îi stă bine cu ea. Pune cana pe masă şi se şterge cu mîneca la gură, mă priveşte.

– Bun vinul, zice.

Apoi stă aşa, într-un fel, uitîndu-se la mine. Apoi vorbeşte din nou:

– Cine eşti tu?

Şi eu îi spun, evident, pentru că nu-i frumos să laşi omul să vorbească singur dacă ţi s-a adresat.

Sînt Iris, şi sînt moartă de cîteva zile. Am avut un soţ, Horaţiu, care mă înşela cu una, Simona. Cam asta e tot ce ştiu despre mine. Şi bănuiesc că m-a omorît ca să poată fi împreună cu ea. Tu? Tu cine eşti?

De parcă m-ar putea auzi!

– Eu sînt Raul Colentina, spune el. Şi vom petrece o vreme împreună.

Mă aude? Hei, mă auzi? Nimic. Nu mă aude sau nu vrea să vorbească cu mine.

S-a făcut linişte în cîrciumă. Pe la celelalte mese oamenii şuşotesc. Cîţiva au aruncat nişte monede pe masă şi au plecat în grabă. În urma lor a rămas carafa de vin pe jumătate băută.

Raul Colentina se uită în jos. Nu zice nimeni nimic, de parcă toţi şi-au sfîrşit conversaţiile în acelaşi timp.

Simt teamă. Se tem cu toţii. De Raul? Cine e Raul ăsta?

– Auzi, mă? De ce te cheamă pe tine Raul Colentina, mă?

Un bărbat solid, cu mustaţă pe oală, a strigat întrebarea peste mese.

– Uite-aşa, să se mire proştii, spune Raul, în timp ce mîna lui stîngă îi duce spre gură o pulpă de pui fript, iar mîna dreaptă îi caută pe sub masă cuţitul de la cingătoare. Dar asta o văd numai eu.

– Bă! mai zice şi ăla, şi atît.

Ochii îi rămîn deschişi. Ca nişte vocale. Şi gura. Iar cuţitul care l-a lăsat în urmă pe Raul Colentina, la capătul celălat al mîinii întinse, cuţitul, aşadar, vibrează, înfipt în gîtul bărbatului prea curios pentru vremurile şi locurile astea.

Raul Colentina se ridică de la masă murmurînd:

– Futu-te-n cur şi-n limbă şi-n deşte, deşteptu’ dracului! Ce te fute pe tine grija de ce mă cheamă pe mine Raul Colentina? Ă?

Aruncă pe masă două monede, îşi saltă pe umăr chestia aia lungă de piele cu buzunare, înşfacă borcanul de pe masă şi pleacă scuipînd în urmă. Şi spunînd:

– Căcat, căcat, căcat! ‘ţi-ai dracu’ cu mamele, surorile şi nevestele, curvele, handicapatele…

E nervos rău. Se vede asta din vorbele lui, din felul în care calcă apăsat. Îi simt nervii. Furia.

Raul merge în spatele hanului, unde sînt priponiţi cîţiva cai, se apropie de unul dintre ei, îşi aranjează şaua, aruncă borcanul într-unul dintre buzunarele de la chestia aia din piele pe care a azvîrlit-o peste şa, şi mă gîndesc că am noroc că buzunarele astea sînt cu plasă şi pot să văd în continuare ce se întîmplă. Încalecă şi pleacă. Uşor, apoi dă pinteni şi calul o ia la galop. Pe marginea drumului, un indicator arată: Brăila.

Deci spre Brăila mergem. Cu calul? Cît dracu’ o să facem pînă acolo?

– Ne-ar fi prins bine o maşină acum, s-o luăm pe autostradă cu 140 la oră, zice Raul.

Ne-ar fi prins? Cu cine vorbeşte? Cu calul? Cu mine?

Încă nu m-am lămurit dacă comunică cu mine sau vorbeşte în dodii şi doar mie mi se pare.

– Gheorghe! Bă Gheorghe, tu eşti? Nu poţi să-mi zici, nu? Să faci bine să fii, că am dat o grămadă de bani pe tine.

Se uită spre borcan şi acum ştiu că a vorbit cu mine. Sau cu Gheorghe ăla despre care crede că sînt eu.

Ce ţeapă a luat! Ce ţeapă a luaaat…

De-abia aştept să văd ce mutră o să facă cînd o afla că nu-s Gheorghe.

Cum dracu’ ar putea să afle?

Păi nu ştiu. Or găsi vreun dinte, ceva din care să extragă ADN-ul…

Ce ADN, femeie? În lumea asta a lor în care merg cu caii?

Mergem de-o vreme şi nici un oraş nu se arată. Dar am trecut printr-un sat… Vai de capul lor! Case de pămînt, copii murdari… Sătenii purtau haine ciudate, nişte pînze acolo, nişte saci traşi peste cap…

*

Am mers aproape toată ziua pînă am ajuns la un alt han. Hanul dintre plopi. Hangiul ne-a ieşit în întîmpinare, slugarnic, tot numai lapte şi miere… Din interes sau de frică? Simt din nou teama. Îmi amintesc – iată, am început să am amintiri! – că pe unde-am trecut am simţit aceeaşi teamă. Toată lumea se teme de Raul Colentina? Da’ cine-i ăsta, soro? Bau-bau?

– Să trăieşti o mie de ani în pace, boierule…

Raul ridică dintr-o sprînceană şi hangiul se opreşte. Apoi continuă, tremurînd tot:

– Jupîne… Bine-ai venit pe la noi, jupîne.

Raul mai are o sprînceană neridicată şi o ridică şi pe-aia.

– Sluga voastră preaplecată, nenicule…

– Vezi că ştii? mormăie Raul şi sînt convinsă că doar eu l-am auzit.

Îi place să i se zică nenicule. Se supără dacă i se spune altfel. Măi, măi! Boierule, jupîne, nenicule… După nenic ce-o mai urma?

Saltă pe umăr chestia aia de piele, cu buzunare, pe care tot n-am aflat cum s-o numesc, şi intră în han. De cum intră, se lasă tăcerea. Iar şi-au încheiat cu toţii conversaţiile în acelaşi timp. Iar se aud monede căzînd pe mese şi cîţiva indivizi părăsesc hanul lăsînd mîncarea aburind în străchini şi vinul băltind în căni.

E dur, Raul al meu, e bărbat, ce mai!

– Ce mai faci, nenicule? întreabă unul. Şi ce mai face stăpînul nostru, Constantin cel Mare…?

– Constantin cel Iubit, nenicule, aşa a vrut să spună, nu te mînia pe el, că-i prost.

Raul nici nu-i bagă în seamă. Pune borcanul pe masă, se uită la el, la mine, şi zice:

– Tu să stai aici, că mă întorc repede.

Apoi pleacă şi urcă scara, la etaj.

Îi era teamă că am să plec?

Ei uite că nu plec, mă, nu plec. Stau aici, e bine?

Îi văd pe ceilalţi privindu-mă. S-au tras toţi înapoi, pe cît au putut, să nu-i vadă careva că sînt prea aproape de mine. Îi simt încordaţi. Şi simt, din nou, teama.

O fătucă apare de nicăieri şi se aşază la masă, în faţa mea. Mă priveşte, apoi zice:

– Tu cine eşti?

Şi? Chiar vrea să-i răspund? Iaca, îi răspund. Eu sînt Iris. Sînt moartă de cîteva zile şi locuiesc în acest borcan. Am avut un soţ, Horaţiu, care m-a înşelat cu una, Simona. Habar n-am cine e, că n-am amintiri din viaţă. Aşa că nu ştiu dacă o cunoşteam sau nu. Dar cred că el m-a omorît, ca să fie cu ea.

Fătuca se uită în continuare la mine. Nu-i simt teama. E singura fiinţă din han căreia nu-i este teamă.

Ei, ţi-am răspuns. M-ai auzit? Ce-ai de zis?

– Te-am auzit, te-am auzit, Iris. Frumos nume ai.

Băga-mi-aş! Asta chiar m-a auzit. În sfîrşit, cineva cu care pot comunica. Ce s-o întreb, ce s-o întreb…?

Dar nu mai am timp, că vine Raul. Se aşază şi el la masă, în faţa fetei. Eu între ei, pe masă.

– Ce mai faci, Roxana? o întreabă Raul.

– Bine, nenicule. Bine. Tu?

– Uite, vin de la Bucureşti şi merg către Clopodia. Şi m-am gîndit să mă opresc pe-aici, să te mai văd. Că de mult nu te-am mai văzut.

– Bucuroasă, bucuroasă sînt, nenicule, că ai venit să mă vezi. Dacă ăsta ţi-i motivul.

Îmi pare mie sau e cam încurcat Raul al meu? Pfii! Ăsta e-n limbă după fătucă. Ea o fi ştiind?

Măi fato. Ştiu că mă auzi. I-ai cam căzut cu tronc lui nen’tu Raul ăsta…

Nu zice nimic, dar o văd îmbujorîndu-se. Se uită la mine, la el. Apoi zice:

– Şi cu asta ce-i? zice şi arată spre mine.

– Tu să-mi spui, Roxana. Tu să-mi spui ce-i asta. Şi bine-ar fi să-mi spui ce vreau să aud. Că de nu…

Nu se mai aude nici musca în han. Parcă sîntem într-o lume fără oameni, fără păsări, animale, nici măcar gîze.

Raul continuă:

– Că de nu, ştiu eu vreo doi cetăţeni în cetatea Bucureştilor care n-or să mai aibă prea multe bucurii pe lumea asta…

– Păi am să-ţi spun, nenicule, am să-ţi spun.

Se uită o clipă la mine, apoi drept în ochii lui. Şi zice:

– O cheamă Iris. Şi e moartă de cîteva zile. A avut un soţ, Horaţiu, care…

– Destul! tună Raul şi simt teama cum sare la beregata celorlalţi, care nu-şi doresc în clipa asta de la viaţă decît să fie mici, mici, şi dacă se poate la capătul pămîntului sau măcar undeva, departe, pe Drumul Verde, spre nordul Europei, călărind, călărind, înarmaţi cu săbii şi junghere şi…

– Îmi pare rău, nenicule, dar nu-ţi pot spune ce vrei tu să auzi.

– Nemernicii! Pe mine s-au găsit să mă înşele? Pe mine? O să-ntorc Bucureştii cu curu-n sus şi tot am să-i găsesc. Pe ei şi pe femeile lor. Ce-au păţit nevestele şi fetele Papagalului din Nord, la Haenka, o să fie fleac pe lîngă ce-o să păţească ele. O să le trec prin sabie să le lărgesc şi-o să chem taurii să le străpungă… şi caii… şi… Şi cu ei la fel. O să le fac curu’ cît clopodniţa de la Clopodia, o să ….

– Nu te mînia, nenicule, că mînia nu-i bună. Ce ţi-au zis că e în borcan?

Raul lasă ochii în jos, se simte umilit, călcat în picioare…

– Mi-au zis că e cenuşa lui Gheorghe Orbul…

– Ăla de s-a răsculat la Dor Mărunt? Ăla de zicea că nu vede să citească hrisoavele venite de la Măria Sa Constantin cel Iubit şi de-aia nu răspundea la ele, pînă s-a aflat că, de fapt, nu ştie să citească? Ăla, nenicule?

– Ăla, Roxana, ăla. Voiam să-i duc cenuşa la Dor Mărunt, s-o pun în biserică, să aibă sătenii la ce să se roage…

– Nu fi supărat, nenicule, o vei găsi tu într-ozi… Că nu degeaba baţi pămîntul în lung şi-n lat. Caut-o prin oraşe, du-te la Cluj, la Braşov… Mai caută-n Bucureşti, că vei găsi-o într-o zi, nenicule, şi-ţi vei putea împlini promisiunea…

Îşi pune mîna ei albă, gingaşă, pe mîna lui aspră, învăţată mai curînd cu sabia decît cu dezmierdarea, se uită în ochii lui şi mai zice ceva, dar încet, încet, încît eu de-abia o pot auzi. Dar o aud bine, nu ştiu cum face de vorbeşte atît de încet şi totuşi s-o aud. Deşi parcă mai mult o simt decît o aud, mai mult îi simt cuvintele decît i le aud.

– Şi de tiza mea ce mai ştii? Ai mai văzut-o?

– E plecată departe, întemeiază roxanat după roxanat, tot mai departe, de parcă ar face-o înadins, să fie cît mai departe de Clopodia. Nu, n-am mai văzut-o de mult.

– Ţi-e dor de ea?

– Mi-e dor… tare mi-e dor de floarea mea dragă.

– Şi nu vrei să…

Îi strălucesc ochii. La dracu’! Şi asta-i în limbă după Raul. Păi de ce nu v-o trageţi, frate? Soro?

– Ba vreau, Roxana, vreau. Cum să nu vreau? Crezi că mi-e uşor să stau aici, cu masa asta între noi? Crezi că mi-e uşor să stau lîngă tine şi să nu te ating?

– Atunci vino…

El dă să se ridice, dar ea îl opreşte apăsîndu-i mîna cu palma ei.

– Nu, nu chiar acum. Mai stai oleacă. Plec eu prima.

Şi pleacă. Plecînd, aruncă în urmă vorbele „Simona era vecină cu voi. Şi nu te-a omorît el, să ştii.“ Mie mi-a zis asta. Mie. N-am aflat mare lucru, dar…

Cum n-am aflat mare lucru? Am aflat că nu Horaţiu este ăla.

Atunci cine? Că n-a zis că nu m-a omorît nimeni, ci doar că nu Horaţiu a fost ăla.

Raul se uită lung după ea… Şi eu încerc să pun cap la cap ce-am aflat. El o place pe ea. Ea îl place pe el. Dar el o place şi pe Roxana ailaltă, aia cu roxanatele. Şi? Care-i şpilul? Merge cu Roxana asta de dragul celeilalte? Şi asta acceptă? Ce joc mai e şi ăsta? Ciudate sînt jocurile dragostei… în lumea asta.

– Tu rămîi aici, spune Raul şi pleacă şi el.

Rămîn, ce să fac? Aş lua-o eu la fugă, dar… uite că nu mai ştiu unde mi-am lăsat picioarele. Rămîn, ce să fac? Tu de duci la hîţa-hîţa şi eu stau aici într-un borcan, să te aştept… Du-te sănătos. Şi să vii sănătos.

*

Raul se întoarce după o vreme, singur. Ochii îi strălucesc, pasul îi e sprinten. Pune mîna pe mine şi simt că miroase a sex, sex, sex, a trup de femeie tînără şi iubitoare, a femeie tăvălită-n paturi cu saltele de paie, a femeie transpirată, dar nu de munca în casă, ci de de munca aia de sub bărbat…

Bagă borcanul în buznarele chestiei ăleia de piele, o saltă pe umăr, aruncă trei monede pe masă şi iese în curtea hanului. De-acolo priveşte în sus, spre o fereastră. Rîde. Chiar rîde. În hohote.

– Ei, şi-acum hai la Clopodia.

A vorbit cu mine? Mie mi-a spus asta? Poate calului…

– Iris, nu ştiu dacă mă auzi, probabil că nu. Dar, dacă tot îţi ştiu numele, pot vorbi cu tine, nu? Îmi mai trece de urît, de singurătate…

Da, e clar. Îl aud, dar nu pot să-i răspund. Iar el vorbeşte singur, adresîndu-mi-se, neştiind că îl aud. O să fie interesant.

*

Nu-mi vorbeşte tot timpul. Doar din cînd în cînd. Cîteva fraze, apoi tace. Apoi vorbeşte din nou. Îmi povesteşte despre el, despre ce a fost la viaţa lui, despre ce nu mai este acum. Despre teama pe care o inspiră pe-acolo pe unde poposeşte şi care este izvorul ei.

În mare, povestea lui e cam aşa:

*

În tinerețe a fost soldat în armata lui Constantin Degeratul, ăla de-a trecut munții și-a mușcat din pămînturile cneazului ucrainean și și-a lăsat degetele de la mîna stîngă în munți, degerate. Apoi a luptat pe Drumul Verde pînă în nord, și a ajuns la Haenka, slujitor si apropiat al locotenentului Petrică Albu, cel care se va întoarce plin de glorie și de sifilis în Clopodia și își va lua numele de Constantin cel Mare… Iar Raul avea să ajungă nenic. Mîna dreaptă a lui Constantin cel Mare, numit apoi „cel Iubit“. Mîna dreaptă, adică purtătoarea sabiei şi împărţitoarea dreptăţii. Dar mai avea să facă ceva Raul al meu: s-a îndrăgostit de singura femeie din lume care-i era interzisă: Roxana, fata lui Petrică Albu. Bine-a fost că și ea l-a iubit pe el. Rău a fost că a aflat taică-su și pe ea a trimis-o departe, tot mai departe, cucerind pentru ea roxanat după roxanat (atît o iubea Petrică Albu, Constantin cel Mare, Constantin cel Iubit, că a numit noile teritorii roxanate), iar pe el a pus potera să-l caute și încă îl mai caută și azi, că de scăpat a reușit să scape, după cum văd şi singură. L-a anunțat Roxana să fugă, atunci l-a anunțat, atunci cînd i-a zis că n-o s-o mai vadă niciodată, cînd i-a zis să n-o caute niciodată, cînd i-a șoptit la ureche că nu va fi a lui niciodată, niciodată, în vecii vecilor. Și de-atunci ea se tot îndepărtează de Clopodia și de pămînturile moșilor și strămoșilor săi, iar el o tot caută, oraș după oraș, sat după sat, prin castele, prin hanuri, pe pămînt și pe sub pămînt. Dar speranța nu și-a pierdut-o. Au trecut anii, a început să îmbătrînească, și el tot o mai caută pe Roxana lui.

*

Cît o fi durat să-mi spună toate astea? Cît?

De la o vreme mi se pare că, din cînd în cînd, văd în zare, printre frunzele copacilor de pe drum, de după cîte un deal, o strălucire. Un ochi de apă? Un lac? Nişte ferestre care reflectă lumina soarelui la asfinţit? Acoperişurile de tablă ale unor cupole? Poate mi se pare. Poate e doar dorinţa de a ajunge undeva, fie şi numai la un alt loc de popas dacă nu chiar la Clopodia spre care ne îndreptăm.

Şi deodată ne trezim la porţile oraşului.

A răsărit aşa, din nimic, în calea noastră. Da, e oraşul. Clopodia, fără nici o îndoială. Zidul exterior se înşiră cît vezi cu ochii – pentru cine-i are.

E Clopodia, capitala Imperiului.

Nu ştiu cum se întîmplă toate astea, acum eram în Bucureşti, într-un bloc obişnuit, cu oameni obişnuiţi, acum eram prin hanuri pline de mardeiaşi şi cuţitaşi, acum sîntem în plin Imperiu… S-a întors lumea cu curu-n sus, şi la stînga, şi la dreapta, acelaşi cur al lumii în care intrăm şi ieşim ca o tenie beată sau doar nehotărîtă…

Drumul ne duce drept către o poartă imensă, poarta de intrare în oraş.

Cum vom trece de ea? Cum va scăpa Raul de cei care fac de pază la porţile oraşului?

Dar la porţi nu e nimeni, intrarea e liberă, de parcă am fi pe teritoriul UE din lumea din care vin eu, aia cu Horaţiu şi cu Simona, vecina noastră, Simona cu care şi-o trage Horaţiu, soţul meu.

Aşa că intrăm liniştiţi în oraş – eu, Raul şi calul – şi ne trezim într-o înghesuială şi o forfotă de nedescris. Lume fugind în toate părţile, îmbrîncindu-se, vociferînd, ţipînd, urlînd.

De ce?

– A murit Păgubosul! A murit Păgubosul! se aude din cînd în cînd cîte un glas de muiere isterică la care singurul răspuns e sporirea agitaţiei şi, din loc în loc, cîte un rînjet al vreunui bărbat care învîrteşte în mîini o ghioagă, o furcă, un topor…

Revoluţie, răscoală – ce-i asta?

Încerc să-l văd pe Raul şi noroc că se bîţîie în şa, încercînd să strunească bidiviul, să nu dea peste oamenii care n-au unde se feri din calea lui, aşa că trebuie să-i ferească el pe ei.

Acelaşi soi de rînjet despică faţa lui Raul, de la o ureche la alta, parcă. Simt nerăbdare, bucurie, o emoţie puternică din partea lui.

Dacă e adevărată treaba cu moartea Păgubosului, Constantin cel Iubit, îl înţeleg, înseamnă că surghiunul lui s-a sfîrşit, că poate fi din nou acasă în Clopodia. Şi asta explică şi lipsa paznicilor de la porţile oraşului.

Bun. A murit Păgubosul. Şi?

Păgubosul? Ăla iubitul?

OK. Şi? Ce vrea toată vînzoleala asta? Cineva o să-i ia locul, firesc. Cineva – poate un urmaş? – care va duce mai departe dinastia Constantinilor.

Cineva, dar cine? Că, din cîte mi-a povestit Raul, Constantin ăsta n-a avut nici un fiu. Doar Roxana… acea Roxana…

Pfui! Te pomeneşti că ea îl va urma la tron. Că Raul o va revedea din postura de supus…

Oare în jocurile lor amoroase s-or fi jucat şi de-a Stăpîna şi supusul?

De-abia aştept să asist la întîlnire!

Dacă va fi…

Mergem pe strada pietruită, aud zgomotul făcut de copitele calului pe macadam şi presupun că mergem acolo unde ne duce mulţimea. E imposibil s-o iei în altă parte. Din toate străduţele laterale lumea se revarsă în asta care, probabil, ajunge la Palat.

Unde să meargă o mulţime excitată la gîndul morţii Stăpînului, conducătorului Imperiului? La Palat, desigur!

La Palat, la Palat. Dar de ce? Ca să ce?

Să verifice dacă zvonul e adevărat. Să asiste la încoronarea Roxanei. Să preia puterea. Să se bucure. Să distrugă. Să facă praf.

După furcile, coasele, topoarele pe care le agită bezmetic nu par a merge la ceremonia de încoronare.

De-o vreme am impresia că prin mulţime se aud murmure, că murmurele astea se adună, se contopesc, cresc într-un singur murmur, din ce în ce mai mare, enorm, ca bîzîitul unui bondar uriaş. Care bondar şi ăla se umflă ca un zepelin… Şi parcă disting şi cuvinte. Nu, nu cuvinte, un nume: Raul Colentina.

Raul Colentina.

Surghiunitul se întoarce acasă. În oraşul în care a cunoscut mărirea şi fala. Şi decăderea.

– Să trăieşti, Măria Ta! aud pe cineva, lîngă noi.

– Şi tu la fel, Grigore, îl aud pe Raul răspunzîndu-i bine-dispus, dîndu-i semn că l-a recunoscut. Ce-ţi mai fac copiii?

– Ce să facă, Mărite? Mari, la casele lor… Mai puţin Petre, care-a murit în roxanate. Şi Otilia, care a fugit în lume cu un căpitan al gărzii. Şi…

– Îmi pare rău de ce aud, Grigore. Dar altfel? Bine? Sănătos?

– Sănătos, Stăpîne. Dar mă cam dor şalele. Şi am un junghi în braţul ăla rănit în tinereţe, ştie Măria Ta unde şi cum…

– Ştiu, ştiu, Grigore. Îmi aduc aminte.

– Atunci, să ne vedem cu bine, Măria Ta.

Şi, în loc să plece, Grigore răcneşte din rărunchi:

– Trăiască nenicul Raul Colentina!

Şi nu mă mir, chiar nu mă mir deloc cînd tot puhoiul ăla de oameni se opreşte o clipă în loc şi strigă într-un singur glas:

– Trăiască nenicul Raul Colentina!

Raul îşi trăieşte cu demnitate clipa de glorie, probabil că de mult o aştepta. Multă vreme tînjise după ea. Mult o mai visase, de cînd a fost silit să fugă pe ascuns din Clopodia şi să ia calea Bucureştilor…

Şi îmi amintesc ce mi-a spus Raul, că poporul aşa a şi numit drumul pe care a ieşit din oraş, Calea Bucureştilor, în amintirea plecării lui. Chiar dacă atunci a greşit drumul şi a ieşit pe ăla care ducea la Focşani. Dar pînă la urmă tot la Bucureşti a ajuns. Oamenii i-au zis Calea Bucureştilor pentru că pe-acolo a ajuns nenicul la Bucureşti…

L-au iubit oamenii… Acum văd şi eu că aşa e, că nu e vorba doar de orgoliu, de împopoţonare… Chiar nu se dădea mare Raul cînd mi-a spus asta. Lumea îl iubea şi îl aşteptase.

Şi, cu siguranţă, nu tocmai întîmplător am ajuns noi chiar azi în Clopodia. Probabil că cineva îi trimisese veste despre cele întîmplate, poate chiar îl chemase…

Îl chemase să ce? Că doar nu să asiste la încoronarea Roxanei ca urmaşă a lui Constantin!

Şi-atunci?

Te pomeneşti că Raul i-a copt-o Constantinului… Sau, în orice caz, că nu e tocmai străin de cele întîmplate… Şi nici de ce-o să se întîmple în orele ce vor urma.

Care-o fi adevărul aici? Ce e Raul? Conspirator sau doar un profitor…?

Cum-necum, pe sub zidurile caselor de piatră, cu etaj, împinşi de la spate de mulţime, mînaţi de strigătele lor, de vociferările contra Păgubosului şi de uralele adresate nenicului, am ajuns în faţa Palatului Administrativ, parcă aşa-i zice.

Pe scări, o mulţime imensă de oameni se chinuie să intre, se îmbrîncesc unii pe alţii, se iau la harţă care să intre primii şi se pare că tocmai ăsta e şi motivul pentru care nimeni nu reuşeşte să intre pe uşile imense.

Mergem mînaţi, împinşi de şuvoiul de oameni, de multă vreme nu-şi mai alege nimeni traseul, vrei, nu vrei, mergi unde te duce mulţimea.

Ajungem în faţa scărilor şi deodată lumea se dă la o parte, lăsînd loc liber în faţa calului nostru. Raul coboară din şa, îşi saltă pe umăr chestia aia din piele, într-al cărei buzunar, într-unul dintre ele, stau şi privesc la ce se întîmplă.

Păşeşte pe cărarea deschisă prin mijlocul mulţumii, strînge mîini, schimbă două-trei cuvinte cu cei care i se adresează cu Măria Ta. Nu boierule, nu jupîne, nu nenicule, ci Măria Ta.

Totul pare o înţelegere, un plan pus la punct cu cine ştie cîtă vreme în urmă. O acceptare a acelei înţelegeri de către cei care de-abia acum află de ea, o bănuiesc sau îşi dau seama că revoluţia lor nu e chiar a lor, dar e bine şi-aşa, cineva tot trebuie să ia puterea, o revoluţie nu e reuşită decît atunci cînd vine cu ceva în loc, nu?

Şi peste şoaptele, murmurele, felicitările care ne înconjoară, se aude un strigăt venit din spatele nostru:

– De ce nu puneţi, bă, mîna pe topoare, să distrugeţi? Ce v-aţi încoţopenit acolo în drum?

Un individ mai agitat, care învîrteşte deasupra caplui o toporişcă, îşi face loc prin mulţime, în piaţă, se apropie de statuia Venerei şi strigă:

– Jos cu arta decadentă, jos cu nudurile care ne întîmpină la tot pasul, jos femeile, jos cosmopolitismul artiştilor, ce, la noi nu sînt motive de inspiraţie, n-avem şi noi zeii noştri? Eroii noştri de zi cu zi? De ce să nu înălţăm în pieţe statuile lui… ăsta… cum îi zice, frate?… În fine. Avem şi noi zeii noştri, eroii noştri, domnilor, ce ne trebuie mitologia altora? Jos cu obscurantismul religios!

Şi jap! cu toporişca într-un braţ al zeiţei, şi jap!, încă o dată, în celălalt braţ, gest necugetat, de altfel, întrucît fierul toporişcăi sare din locul lui şi, ricoşînd, îl decapitează pe tînărul revoluţionar.

Pare a fi primul erou-martir al proaspetei revoluţii.

Ca de obicei, sacrificiul incocenţilor învolburează minţile combatanţilor, le dă curaj, aşa că gloata se pune în mişcare. Cei care lăsaseră respectuoşi loc să treacă Raul îşi reiau formaţia compactă şi ne duc aproape pe braţe în sus pe scări pînă în faţa unor uşi imense care se fac ţăndări înaintea tăvălugului.

Ne trezim – mulţimea, şi noi împreună cu ea – într-un birou spaţios, mobilat cam baroc după părerea mea.

O masă întinsă, un birou din lemn masiv, pe care sînt împrăştiate planurile unor noi cartiere din cîte îmi dau seama, Clopodia-Nord şi Pasaj Brăila A4, dosare, foi care par proiecte de legi, două telefoane, o duzină de creioane ascuţite, un tampon de sugativă – nu văd stiloul, dar dă bine oricum, pe masă – şi cam atît. Pe colţul biroului, două cărţi, puse frumos, să li se vadă copertele: Il principe, de Niccoló Machiavelli, şi Princepele, de Eugen Barbu.

Am timp să văd toate astea în liniştea ca de mormînt care s-a lăsat deodată. Iar liniştea e spartă de un glas care vine dinspre scaunul înalt, din spatele biroului:

– Bună ziua, spune Constantin cel Iubit, zis Păgubosul.

E chiar el, îmi dau seama după cum îl privesc ceilalţi. După uluiala lor. După limbile lor înghiţite, după pleoapele care li se lasă peste ochi. După braţele care li se prăbuşesc pe lîngă trupuri.

Cîţiva îngenunchează, sperînd în iertare. Blestemînd clipa în care s-au lăsat duşi de val. Ceilalţi se retrag pe lîngă pereţi, lipindu-se de ei, căutînd acolo scăparea.

Raul rămîne singur, în mijlocul încăperii, surprins şi el. Îl simt încurcat. Puţin spus încurcat. Şi mai simt ceva. Teamă? Să fie teamă ceea ce simt? Raul? Lui îi este teamă?

– Ce mai faci, Raul? zice Constantin şi faţa îi este despicată de un rînjet, roşu ca o cicatrice veche trezită la viaţă de o emoţie puternică. De ani de zile te caut. Ani de zile spionii mei au bătut pămîntul în lung şi-n lat ca să dea de tine. Nici nu ştii cît m-au costat toate astea. Şi roxanatele… Da, roxanatele. Vei fi crezut, poate, că nu-mi ajungeau pămînturile? Că eram setos de cuceriri de-am întins Imperiul tot mai departe şi mai departe? Aş! Te căutam pe tine, nenicule. Şi cînd vedeam că nu eşti, ziceam că e loc sigur pentru Roxana, să fie departe de tine, cît mai departe. Pînă mi-a venit ideea asta. Pînă m-am gîndit că nu poţi sta departe de Clopodia, că, într-o bună zi, o să te arăţi… Şi care ar fi fost acea bună zi? Păi asta, Raul, dragă, asta în care aş fi murit…

Se uită triumfător la Raul Colentina şi acum şi ochii îi rîd. Mai ales cînd vede că Raul al meu e din ce în ce mai pămîntiu la faţă.

– Mă bucur că ţi-au rămas prieteni de nădejde în Clopodia, care să te cheme imediat ce zvonul s-a întins pe străzi. Mă bucur că nu i-am scurtat de cap pe toţi complotiştii pe care i-am aflat în ultimii ani, lăsîndu-i să creadă că au sorţi de izbîndă, lăsîndu-i să te amăgească cu vorbele lor ticăloase…

Ridică o mînă şi de după draperii apar cîţiva soldaţi înarmaţi care se proţăpesc în jurul lui Raul.

– Aşa că, dragă Raul… Prietene… Nu? Aşa-mi spuneai: prietene… Iată că îţi întorc şi eu vorba, după atîţia ani în care n-am mai spus-o nimănui, pentru că după ce prietenul tău cel mai bun te trădează nu mai ai curaj să-i spui nimănui aşa. Prietene… avem de vorbit. Despre noi şi despre Roxana…

Deodată rînjetul îi dispare de pe chip de parcă nici n-ar fi fost, ochii i se întunecă, pe frunte îi apar nişte cute care nu erau acolo şi strigă soldaţilor:

– Luaţi-l!

Apoi se ridică de la birou şi părăseşte încăpereea. Soldaţii pun mîna pe Raul Colentina, care nu se împotriveşte, dar lasă să-i cadă de pe umăr chestia aia de piele, şi îl scot din sală.

Rămaşi singuri, revoluţionarii o zbughesc pe uşă, îi aud cum tropăie coborînd scările. Mai aud zbierete, zgomote metalice, ca de săbii atingînd pereţii.

Învălmăşeală, urlete, oameni panicaţi. Simt cum o mînă apucă desaga – să fie desagă? Nu, că nu e – şi văd cum mă strecor prin mulţime, cum cel care m-a luat evită soldaţii pe scări, cum pune mîna pe o sabie şi îşi face loc cu ea, cum iese din Palat şi se pierde în mulţimea din piaţă care se împrăştie în toate părţile.

Nu ştiu cine e omul ăsta, nu ştiu de ce m-a luat de acolo, dar mă bucur. La cîtă hărmălaie a fost în biroul Păgubosului, puteau să spargă dracului borcanul…

Omul fuge cîteva străzi, apoi intră pe o poartă într-o casă.

Şi? Mai departe? Ce va fi? Ce se va întîmpa cu Raul Colentina? O să-l mai văd vreodată? El ca el, dar ce se va întîmpla cu mine? Unde voi ajunge? Ce-o să facă ăsta cu mine cînd mă va găsi?

*

Recunosc că mă aşteptam ca omul care m-a luat să se ascundă în vreun beci unde să aştepte să treacă urgia – dar cît? Cît să aştepte? Cînd va trece urgia? Cînd va considera Constantin cel Iubit că şi-a încheiat socotelile cu cei care i-au pătruns în birou? – sau să plece imediat, profitînd de situaţia neclară, de panica din oraş…

Dar el nici gînd! Stă liniştit în odaie, la lumina lumînării şi se uită la mine. M-a pus pe o măsuţă cu trei picioare, pe care zac resturile unui prînz: brînză, ceapă, mămăligă… Nu ştiu de ce am zis prînz.

Vai de capul lui! Cine-o fi? De ce m-a luat? Ce-o fi crezut că va găsi?

– Ce naiba mai eşti şi tu? zice.

Sînt prea tulburată să-ncep să-i spun povestea mea, atît cît ştiu din ea.

Mă cheamă Iris… Măcar atît pot să-i spun, deşi sînt convinsă că n-are cum să mă audă.

– Habar n-am ce eşti, dar dacă erai în desaga nenicului Raul Colentina, trebuie să fie ceva de capul tău. O să vedem mîine. Mergem la motocentauri.

Moto… ce? Ce dracu’ mai sînt şi ăştia?

Îl văd că stinge lumînarea şi se întinde pe o laviţă. În cîteva minute începe să sforăie. Doarme somn liniştit, n-ai zice că tocmai a scăpat de la moarte. O fi ştiind el ceva…

4 răspunsuri

  1. […] data asta am plecat de la capitolul 2 al unei nuvele pe care am început-o anul trecut (Șapte zile din moartea lui Iris). În acest […]

  2. […] data asta am plecat de la capitolul 2 al unei nuvele pe care am început-o anul trecut (Șapte zile din moartea lui Iris). În acest […]

  3. […] data asta am plecat de la capitolul 2 al unei nuvele pe care am început-o anul trecut (Șapte zile din moartea lui Iris). În acest […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: