7 zile din moartea lui Iris (1)

Prima zi

Mă cheamă Iris. Sînt moartă de ceva vreme şi locuiesc într-un borcan.

De ceva vreme, dar nu atît de multă încît să am amintiri, să percep timpul care a trecut, să-l desfac în zile, săptămîni, ani… Poate n-au trecut decît cîteva ore.

Adevărul e că habar n-am de cîtă vreme sînt în borcan.

În borcan? Borcan am zis? Ce oameni, domnule, ce oameni! N-au găsit şi ei o urnă, acolo… Zgîrciţii dracului!
Ei, bine că nu m-au băgat într-o cutie de ness…

Ce-i aia ness? Un fel de cafea… Habar n-am de unde ştiu asta. Şi nu, nu e o amintire. Nu prea am amintiri. Adică n-am deloc.

Nu-mi amintesc nimic din viaţă. Dar ştiu cuvinte. Nume de animale, de plante, de oameni… Gîndesc, şi gîndesc în cuvinte.

Nu-mi amintesc cum era acolo, în viaţă. Cum arăta lumea aia în care am fost şi acum nu mai sînt. Cînd trăiam, trăiam într-o lume, nu? Ei? Cum arăta lumea aia?

Pentru mine, acum, lumea e borcanul ăsta care văd că e aşezat pe un raft în bibliotecă, în faţa unor volume cu autori spanioli. Sau, mă rog, cu nume spaniole: Borges, Marquez, Llosa, Scorza, Cortazar… Mi-au plăcut? E vreo legătură între mine şi ei?

Văd? Am zis „văd“? Cum dracu’ văd? Că sînt toată doar un pumn de cenuşă. Cum văd?

Poate că „văd“ nu înseamnă neapărat „văd“, imaginile pe care le percep nu se datorează văzului, ci unui alt simţ. Dacă ai simţuri trebuie să ai nervi, să… Cu ce dracu’ văd? Şi, la urma urmei, ce văd? Pe cine văd?

*

În camera unde sînt, în faţa bibliotecii, e o canapea. Şi pe canapea stă un bărbat. Citeşte. (Am zis că ştiu cuvinte, deşi n-am amintiri) Ceva din forma lui îmi pare cunoscut. Dar nu ştiu ce. E ca atunci cînd întîlneşti un om pentru prima oară şi totuşi, într-un fel, îţi pare familiar.

Din cînd în cînd ridică ochii din carte şi mă priveşte. De fapt, nu ştiu cum mă priveşte, că doar nu se uită în ochii mei. N-am ochi. Dar ştiu că mă priveşte. Se uită spre borcanul în care sînt. Se uită cu drag, cu milă, cu… uşurare? Uşurare e asta?

Cum de-mi dau seama de aşa ceva? E mai mult decît poate exprima privirea unui om. E ceva ce ţine de starea lui, de emoţiile lui, de gîndurile lui.

Ha! Oare îi pot citi gîndurile? Percepţia aia care mă face să „văd“ mă face să simt chiar mai mult?
La ce se gîndeşte? La ce…?

Dacă aş reuşi să pătrund în mintea lui poate aş afla ceva despre mine. Cine sînt, cine e el, care este legătura între noi… Sîntem… Am fost iubiţi? Soţi? Prieteni, fraţi?

Nimic. Dacă aş avea formă umană, probabil că faţa mea ar fi acum schimonosită, încordată într-o încercare de a-i pătrunde gîndurile…

Ce idee şi pe mine să cred că-i pot citi mintea! Bineînţeles că nu pot. Nu e chiar aşa…

*

Ce face? Citeşte? Chiar citeşte? A trecut ceva vreme şi n-a dat pagina. Cît de încet poate citi?

Iar se uită la mine. Sau prin mine. Dincolo de mine.. Undeva, departe… La ziua de ieri? De alaltăieri?

Dacă aş putea să-i citesc gîndurile poate aş afla cum am murit şi cum de sînt în borcanul ăsta, în biblioteca lui. De ce tocmai în biblioteca lui?

Dac-aş putea…

E OK, e comod în moarte. Nu trebuie să fac nimic, nu trebuie să mănînc, nu trebuie să mă piş, nu trebuie să fac sex…

Sex?

Of! De-aş avea şi amintirile… Poate, din ele, aş reuşi să-mi încropesc o nouă viaţă. Aici, în moarte. Ce sîntem fără amintiri? Nimic, după cum pot să constat pe pielea mea. Mă rog… pe cenuşa mea.

Mă uit prin cameră. Canapeaua pe care stă el, tolănit, citind. Ăsta-i e obiceiul? Aşa face el întotdeauna? Zi de zi? Obiceiuri de bărbat singur…

Fotoliul din colţul camerei, de sub lampadar, parcă nu-i aparţine. Parcă e pus acolo pentru altcineva. Cineva care poate citi acolo, la rîndul lui. Sau al ei. Dar nu stă nimeni pe el.

Bărbatul priveşte fotoliul. Apoi se uită la mine. Eu? Eu am fost aia care citea în fotoliu?

Îi simt durerea. Şi… vina. E un sentiment de vinovăţie în privirea lui sau dincolo de ea. Vină amestecată cu regret. Sau remuşcare.

Nu ştiu cum simt toate astea, dar le simt.

Aş da toată capcitatea mea de a simţi lucrurile astea pentru o amintire. Cît de mică. Un bună dimineaţa somnoros, o ceaşcă de cafea băută în linişte, un sărut…

Are buze frumoase. Le-am sărutat vreodată? Nu ştiu de ce, dar nu cred că e fratele meu. Nu simt asta. Simt că e ceva mai mult…

Mai mult, ce? Am fost iubiţi, amanţi, soţi?

Are verighetă. Sau e un inel?

Dar da, mi-e din ce în ce mai clar că a existat o legătură între noi. Altfel de ce-aş fi aici?

Teoretic ar trebui să fiu în casa soţului meu. Sau în casa părinţilor.

Uite că nu ştiu nici cîţi ani am. Cîţi aveam. O fi tatăl meu? Nu cred că eram atît de mică. Ştiu cuvinte, ştiu lucruri pe care un copil n-ar avea de unde să le ştie.

*

Sună telefonul.

– Da?

– …

– Nu, nu prea am chef…

– …

– Nu pot, înţelegi? Nu pot. N-au trecut decît trei zile de cînd Iris…

Iris? Eu sînt Iris?

– Da, am cenuşa ei. E la mine, la cine ar putea fi? Nu mai are pe nimeni, ştii prea bine…

Da, sînt Iris. Of, Doamne, măcar atît am. Un nume. Ştiu că sînt Iris. Şi mai ştiu că sînt în casa mea. Sau în cea a iubitului meu. Şi mai ştiu că nu am / nu aveam pe nimeni.. deci nici fraţi, nici părinţi.

E casa mea asta? Sau a lui? Nimic nu-mi spune dacă e o casă de bărbat sau una de femeie. Sau a unui cuplu. Poate că totuşi… verigheta…

Bun şi-atît. Mă cheamă Iris…

– Bine, gata, m-ai convins. Hai că vin. La urma urmei, tot trebuie să se termine treaba asta.

Închide telefonul, pune o haină pe el şi pleacă.

Hei! Stai! Unde pleci? Mă laşi singură? Ce să fac eu cît lipseşti? Stai mult?

Întrebări prosteşti. De nevastă neglijată. Ştiu că nu mă aude. Nu mă simte.

*

Îl văd că se întoarce de la uşă. Se apleacă peste măsuţa din faţa canapelei, ia un rînd de chei şi dă cu ochii de celălalt rînd de chei.

Alea sînt cheile mele, nu? Ei, hai, că n-are verighetă degeaba!

Mă concentrez să văd mai bine inelul cu cheile care a rămas pe măsuţă. Le văd destul de bine, parcă aş fi deasupra lor. Pe inel, lîngă chei, e prinsă o verighetă. A mea? Ea a mea! Nu ştiu de ce, dar sînt foarte sigură de asta. Înseamnă că am fost căsătoriţi şi că el era soţul meu. În sfîrşit…

Şi descopăr asta acum, după ce a plecat?

Şi dacă aflam mai devreme, ce? I-aş fi putut spune ceva? Cu ce ar fi schimbat situaţia?

Casa mea… Sînt în casa mea. În care sigur n-am stat niciodată pe un raft al bibliotecii.

Mă uit din nou în cameră. Canapeaua, măsuţa din faţa ei, fotoliul. Televizorul, un birou cu un calculator pe el şi biblioteca. Asta-i tot. Nici una dintre piesele de mobilier nu-mi spune nimic.

Mă uit şi mă uit… Mă uit.

Dacă aveam amintiri le luam şi eu la rînd, făceam o recapitulare. Încercam să-mi recompun viaţa de dinainte, s-o leg de mobile, de obiecte. De lustra din tavan, de perdele. Să aflu momentele în care le-am cumpărat pe fiecare. Să-mi recreez viaţa din bucăţele.

Am fost fericiţi? Ne-a fost bine împreună? Cît? Cît a durat asta? A fost suficient cît să fi intrat în fiinţa lui, cît să mă regrete?

De parcă regretele lui m-ar ajuta cu ceva. Nu mă mai învie nimeni şi nimic.

Da, dar amintirile… Ar fi ca şi cînd aş trăi din nou, nu?

Unde-o fi? Cît de mult mă regretă dacă, în loc să stea aici, cu mine, a preferat să plece să se întîlnească cu…

Cu cine? Bărbat? Femeie?

I-o fi bine acolo unde e? Cît de bine? Mai bine decît dacă ar fi stat aici, cu mine?

Cu care „mine“? Cu pumnul ăsta de cenuşă? De ce i-ar fi plăcut să stea să se holbeze la un borcan cu cenuşă?

Dar de plăcut e vorba aici? Eu am murit şi lui trebuie să-i placă? Ceva? Orice? Să-i placă? Nu de plăcut e vorba. E vorba de… respect. Da, respect.

Te admir, te preţuiesc, te respect. Te iubesc. Aşa i-aş spune eu omului pe care-l iubesc. Respectul trebuie să fie acolo, da? A pleca şi a-ţi lăsa nevasta acasă – fie şi într-un borcan, sub formă de cenuşă – numai respect nu se cheamă. Sau mai ales în situaţia asta.

Unde s-a dus? La cîrciumă, cu prietenii? Sau are vreo amantă? Îl bănuiam?

Aoleu!

Dacă-l bănuiam, dacă ştia că-l bănuiesc, şi mi-a făcut felul? Dacă m-a omorît ca să fie liber? Liber să se vadă cu alta… Pfui, drace! Îmi sare mintea…

Nu prea era el excesiv de îndurerat… N-am văzut o lacrimă… Am zis că i-am simţit durerea, dar şi vina. Vina? Chiar m-a omorît? Sau vina că avea o amantă?

Nu şi-a scos verigheta de pe deget cînd a plecat, de ce s-ar duce la amantă? Dar de ce presupun că amanta nu ştie că e însurat? Sau că am murit?

Vorbe. Speculaţii. Vorbe-n vînt, fără acoperire.

Mai bine trag un pui de somn. Oare morţii visează? Cenuşa visează?

Dar doarme?!

*

Un zgomot. Uşa de la intrare închizîndu-se, zornăit de chei.

A venit aşa repede sau am adormit?

Am dormit? Şi morţii dorm? Somnul de veci… e aşa, pe bucăţele? Ne mai trezim din cînd în cînd şi bîntuim oamenii?

Nu părea că e conştient de conştienţa mea.

Buhuhu! Sperie-te!

Nimic. Nici un gest. Se trînteşte pe canapea şi stă o vreme aşa, cu mîinile împreunate sub cap, cu ochii în tavan. Apoi mă privesşte. Reproş? Asta văd în ochii lui?

Vai, scuză-mă, dragă, te-oi fi deranjat. Ţi-am stricat ploile cu moartea mea. Aveai chef de una mică şi trebuie să stai aici, cu mine. Pleacă! Du-te sănătos! Şi să rămîi tot sănătos şi dup-aia.

Cine e? O ştiu? Am fost colege? Prietene? Sau voi sînteţi colegi? Vreo vecină? Cred că am epuizat primul rînd de suspecte.

Suspecte, da? Că n-oi fi… Nu se poate să mi se întîmple tocmai mie.

Am murit, da? Orice, dar orice s-ar întîmpla, nu poate fi mai rău de-atît. Aşa că ce mi-e una, ce mi-e alta. Altul. Chiar n-are nici o importanţă.

Ba are. Uite, acum, aş prefera să fie un el. Măcar aşa ştiu că nu i-am putut oferi ceea ce-şi dorea. E mai umilitor ca soţul tău să te schimbe cu altă femeie. Ar însemna că nu te-ai putut ridica la aşteptările…

Coborî? Poate e vorba de coborît, de făcut lucruri pe care nu le face o femeie normală… Obișnuită, că normală e altceva…

Nici nu vreau să mă gîndesc.

Încă se uită la mine. Privirea lui trece prin sticla borcanului.

Se ridică de pe canapea, se aşază la birou, deschide calculatorul şi degetele lui încep să alerge pe taste. Ce face? Scrie romane? Scrie pe blog? Scrie un e-mail?

*

A trecut o oră şi el încă mai scrie. Care e viaţa lui? Cu ce se ocupă? Are măcar colege de serviciu? Nu ştiu de ce-oi fi eu atît de convinsă că mă înşela. Poate pentru că e mai comod să cred asta. Poate ar fi o scuză mai serioasă decît că m-a lăsat singură ca să meargă la o bere cu cine ştie cine.

Gelozie, orgoliu… Şi mai ce? Complexă cenuşă, ce zici de asta?

*

Gata, a terminat de scris. Închide calculatorul, cască.

Se apropie de mine. Întinde mîna…

Hai, ia-mă în braţe, dragule, cum o făceai pe cînd trăiam…

Amor cu cenuşa nevestii. Asta da, perversiune!

Deschide o uşă la bibliotecă şi scoate de acolo o sticlă cu un lichid gălbui. Îşi toarnă într-un pahar şi îl dă pe gît. Supărat mai e! Apoi pune sticla la loc, închide dulapul – barul? – şi pleacă din nou. Aud apa curgînd, şiroind, face duş. Apa se opreşte, apare din nou în cameră, de fapt o traversează şi iese pe uşa cealaltă. Nu înainte de a stinge lumina.

Două chestii.

Prima: văd în continuare. Văd pe întuneric. Parcă nu s-a schimbat nimic. Cu lumină sau fără, tot aia e.

Şi doi: era gol! S-a fîţîit gol prin faţa mea, neruşinatul!

Arăta bine. Chiar arăta bine. În toate privinţele. Şi simt cum roşesc gîndind asta. De parcă aş şti! De parcă aş avea termen de comparaţie. Dar mi-a plăcut, na! Nu trebuie neapărat să am termen de comparaţie ca să simt că ceva (sau cineva) îmi place. Îmi place şi gata. Nu „îmi place mai mult decît“. Pur şi simplu îmi place. Mi-a plăcut. El.

Se aude un zgomot din altă cameră. Oho! Sforăie. Soţul meu sforăia. Ia uite ce chestie! Şi eu cum reuşeam să dorm? Dar poate că nu dormeam şi am murit de nesomn.

Ar trebui să dorm şi eu. Am mai făcut-o azi, deci ştiu că pot.

Dar de ce să dorm? Pentru că e noapte şi oamenii dorm noaptea? Oamenii vii dorm noaptea.

Păi tot n-am ce face. Doar n-o să mă holbez prin cameră toată noaptea! Să-l mai şi aud cum sforăie?

Poate vorbeşte în somn. Poate mai aflu ceva. S-o da de gol că m-a omorît. Sau poate spune vreun nume, altul decît Iris.

Na, că sună iar telefonul. Dacă aş fi avut corp, aş fi tresărit. Dar aşa… Al naibii sună un telefon noaptea. Preferam sforăitul lui.

N-aude că sună telefonul? Doarme chiar atît de adînc?

Uite-l că apare. E tot gol, ceea ce înseamnă că aşa doarme.

Vine scărpinîndu-se la… ca tot masculul singur în casa lui. E cam ameţit după cum merge. Şi cum să nu fie? Doar a fost sculat din somn.

Aprinde lumina.

Pune mîna pe telefon, da, mîna aia cu care se scărpina la…

– Horaţiu la telefon.

Horaţiu. Ce nume preţios! Care i-o fi numele de familie? Sper că nu Varză sau Căpăţînă… Ceva de felul ăsta. Chiar nu mă văd doamna Varză. Ar fi fost un motiv bun să mă sinucid.

Dacă m-am sinucis? Dacă am descoperit că are o amantă şi m-am sinucis? De durere, de umilinţă…

– Bine, vino. Te aştept.

Pe cine aşteaptă? Cine îl poate vizita la ora asta? Numai o amantă. Deci aveam dreptate. Mă înşela…

A rămas cu telefonul în mînă. Mă priveşte. Ce-o fi în mintea lui? Pune telefonul la locul lui şi vine spre mine. Ia borcanul de pe raft şi se uită în jur. Cred că vrea să mă pună în alt loc. Mai puţin vizibil. De ce? Cu ce-l deranjez stînd în bibliotecă?

– Sărmană Iris…

Un ciocănit uşor în uşă. El tresare, face un pas la stînga, unul la dreapta. E încurcat. Ciocănitul în uşă se repetă şi el pune borcanul pe măsuţă, fuge în camera de alături şi revine cu un halat pe care-l strînge în jurul trupului. Merge pe hol, se uită pe vizor – da, de-aici, de pe măsuţă am vizibilitate mai bună -, deschide uşa.

Văd două braţe înconjurîndu-l, două braţe subţiri, de femeie. Acum am şi dovada că are pe cineva. Nu-s bucuroasă, sigur că nu sînt. Nu întotdeauna cînd ni se confirmă bănuielile sîntem fericiţi.

Întră amîndoi în cameră. Mă uit la ea. E… frumoasă. Chiar frumoasă. Îmbrăcată cu gust. Ce nasol! Nici măcar satisfacţia asta n-o am… că e vreo urîtă, vreo strîmbă…

Eu cum eram? În camera asta nu e nici o fotografie, n-am de unde să ştiu. E mai frumoasă ca mine? Mai slabă?

Îl îmbrăţişează, îi bagă mîinile pe sub halat, îl are în braţe, gol. El începe să-i desfacă fermoarul rochiei, văd asta pentru că o întoarce cu spatele spre mine. Nu are sutien, spatele ei e gol. Îi strecoară o mînă pe sub rochie, prin deschizătura fermoarului. Nu ştiu de ce mă gîndesc că n-are nimic pe sub rochie, că e goală şi ea. Rochia stă să-i cadă de pe umeri.

Trebuie să văd neapărat asta? Nu mă pot uita în altă parte? Dar ce, pot? Parcă de-abia aştept s-o dezbrace.

Nesimţitul! Cu cenuşa mea în casă îşi aduce amanta aici. O s-o bage în patul meu şi-o s-o călărească de faţă cu mine.

Oare a mai făcut asta? Adică aici, în casa noastră, în patul nostru… O fi vreo perversiune a amanţilor, s-o facă în patul conjugal?

Oi fi simţit vreodată seara, la culcare, un miros străin pe perna mea? Iată la ce sînt bune amintirile. Dar dacă eu n-am…

Cît pe ce să facă să-i alunece rochia de pe umeri, se roteşte cu ea în braţe, astfel că tipa ajunge cu faţa spre mine. Îi văd ochii mărindu-i-se cînd mă vede. Se desprinde din îmbrăţişare.

– Tot aici e? Pe masă o ţii? Ce-ai făcut, ai stat toată ziua şi te-ai uitat la ea?

– Ce să fie? întreabă el şi se întoarce, dă cu ochii de mine. A, asta…

– Da, asta, zice ea şi îmi pare furioasă.

– Mîine n-o să mai fie aici, îţi promit.

– De ce mîine şi nu acum?

– Vrei să ies acum s-o arunc la tomberon?

– Nu la asta m-am referit. De ce acum încă mai este aici. Credeam că ne-am înţeles…

– Da, dar n-am avut cînd. Am avut musafiri, cunoscuţi de-ai noştri, dacă m-ar fi întrebat… N-am putut să…

Vorbeşte serios sau o minte? Care musafiri? Că toată seara a fost plecat… O minte! Bravo, aşa-i trebuie. S-o fi crezînd ea mai specială. O fi crezînd ea că doar pe mine mă minţea. Lasă, puiule, să vezi cum e. Tot o femeie eşti şi tu. Aşteaptă pînă o să te înşele şi pe tine… că asta e boală la ei. Virus. Odată ce l-au luat… aşa trăiesc pînă la moarte.

De unde ştiu eu asta? Îmi amintesc ceva din viaţă? Nu, nu-mi amintesc. Probabil îmi pare că aşa e logic.

– Mîine scapi de ea, da?

Se pisiceşte deodată, i-a trecut furia. Doar nu pentru asta a venit, nu? Şi femeile au virusul lor.

Se sărută. Rochia ei cade şi da, am presupus bine, n-are nimic pe dedesubt. În acelaşi timp a căzut şi halatul lui. Stau amîndoi, în mijlocul camerei, îmbrăţişaţi, goi. De nu le-ar veni să facă şi altceva aici, de faţă cu mine.

Se desprind din îmbrăţişare şi ea o ia înainte spre camera cealaltă – dormitorul, nu? – trăgîndu-l de mînă după ea. Cînd iese, el stinge lumina.

Greşit! Văd şi pe întuneric, musiu!

Nu tresare, nu nimic. Nu mă aude.

În schimb îi aud eu. Şi nu-mi place deloc ce aud. Chicoteli, rîsete, şoapte. Icnete, gîfîieli. Ţipete, din cînd în cînd. Ce fac?

Ce să facă? Şi-o trag, asta fac. De faţă cu mine.

De-aici, de pe măsuţă, văd în dormitor. Îi văd. Doamne, îi văd! Văd tot. Şi nu mă pot uita în altă parte. Văd tot, aud tot. Ăsta-i iadul, da? Aşa arată iadul. Sînt pedepsită pentru toate păcatele pe care le voi fi făcut în viaţă. Bună pedeapsă, de nota 10!

Cui îi spun eu asta? Cine e cel care rînduieşte lucrurile în halul ăsta? Oricine ar fi…

Nu mai termină ăştia. Băi, orice începe se mai şi termină!

Aşa va fi? Astea vor fi de-acum zilele şi nopţile mele? Să-i văd mereu îmbrăţişîndu-se, făcînd toate chestiile alea pe care le fac?

Şi eu tot aşa eram? Făceam toate chestiile alea? Poate că nu. Că dacă le făceam, ce rost avea să-şi caute pe alta? Nu de-aia îşi găsesc bărbaţii amante? Pentru că ele le oferă ceea ce nu primesc acasă? Hai, că doar n-o fi îndrăgostit de ea! Nu se poate…

De ce nu?

Pentru că era însurat cu mine, de-aia!

Ete na! Fleoşc! Solid argument. Păi ce, îndrăgosteala asta e aşa… una într-o viaţă? După fiecare dragoste vine următoarea. Ce-o fi de neînţeles aici?

S-au liniştit. Sper să adoarmă, să n-o ia de la cap.

Au adormit. Îl aud pe Horaţiu sforăind. E bine.

Să dorm şi eu? Am avut parte de multe azi. Plus spectacolul erotic. Porno. Pe viu. Să dorm de-acum. Mîine…

Cine ştie ce-o mai fi mîine? Zicea că va scăpa de mine. Cum? Cum are să facă asta? Mă va arunca la gunoi? Mă va abandona într-o sală de cinema? Mă va pune într-o pungă şi se va preface că mă uită undeva? Unde? Pe la prieteni? Într-o cîrciumă? În gară?

Mai bine dorm. Ce va fi mîine… asta mi-e scris. Iadul de-abia a început. A fost doar prima zi.

A doua zi

M-am trezit în zgomote. În icnete. În gîfîieli. Nu, nu ale mele, ale lor. Şi-o trag din nou. În loc de bună dimineaţa. Au uitat că încă sînt aici. De parcă un borcan cu cenuşă, aflat pe-o măsuţă, în camera cealaltă, i-ar putea stingheri în vreun fel. Pe ea o înţeleg, n-are nici o treabă cu asta. Doar o uşoară gelozie. Dar el? El?

Cum a putut să mă uite atît de repede? Cum?

De parcă de uitat e vorba aici… E indiferenţă. Nu contez pentru el. Nu mai contez de mult, probabil.

Aşa. Termină hîrjoana şi trec prin camera asta, se duc în bucătărie. Tot goi, că doar sînt singuri, nu? Doar ei doi există pe lumea asta. Aici, în apartamentul ăsta, lumea e făcută doar din ei. Perechea primordială. Adam şi Eva. Dincolo de uşa apartamentului e o altă lume. Alţi oameni, alte obiceiuri. Da, acolo e o altă lume. Dincolo de orice uşă e o lume. Diferită de asta, diferite una de alta.

Le aud chicotelile, mormăielile. Buzele împreunîndu-se, dezlipindu-se.

Se întorc, fiecare cu o cană în mînă. În cană, ceva închis la culoare, un lichid aburind. Se aşază pe canapea. Mă împing mai încolo, ca să aibă loc să-şi pună cănile pe măsuţă. Ea se uită lung la mine, apoi la el.

– Da, Simona, azi scap de ea, fii liniştită.

Simona. Ar trebui s-o cunosc? E vreo vecină? Colegă? Prietenă? O cheamă Simona şi probabil asta e tot ce-am să ştiu vreodată despre ea. Nu că mi-aş dori să ştiu mai multe…

Ba mi-aş dori. Aş vrea să aflu cum s-a întîmplat, cînd, de unde o cunoaşte. E o relaţie care s-a înfiripat sub ochii mei şi eu am fost chioară sau am avut prea mare încredere în ei? Sau a fost ceva accidental, exterior nouă?

Nu, n-o să aflu.

Stau întinşi pe canapea, din cînd în cînd iau cănile şi mai sorb din ele. Lichidul pare fierbinte.

– Bună cafea ai făcut, zice ea.

– Parcă ar fi prima oară cînd îţi fac cafeaua…

– Nu, dar… E bună. Chiar bună.

Eu mă uit la ei, le studiez trupurile. Arată bine amîndoi. Fiecare în parte şi amîndoi împreună. Se potrivesc.

– Eu ar trebui să cam plec, zice ea şi se ridică. Ai grijă să scapi de asta azi, da?

– Da, nu va mai fi aici diseară, promit.

Ea dispare în dormitor, de unde se întoarce îmbrăcată, gata de plecare.

Şi duşul? Hei, cucoană, duşul? Pe tine nu te-a învăţat mă-ta să te speli? Trebuie să fie tare grăbită…

Se apropie de el, îl îmbrăţişează, îl mîngîie şi în el se trezeşte din nou bărbăţia. Ea vrea să se desprindă din îmbrăţişare, el o reţine, îi ridică rochia, îi umblă cu mîinile… pe ici, pe colo. Greţos! Nu pot întoarce capul. Dar o întoarce Horaţiu pe ea, o propteşte de marginea canapelei de care ea se apucă strîns de parcă de strîngerea aia ar depinde viaţa ei, şi văd sexul lui viguros de-acum, cum o atinge, o mîngîie, apoi o pătrunde. Nu face nimic, doar stă aşa, înfipt în ea.

– Ce faci? întreabă ea. Hai, mişcă-te…

– Nu, nu voiam să… Voiam doar să te mai simt puţin. Să-mi rămînă amintirea pînă diseară. Voiam doar să pleci avînd forma mea…

Se desprinde de ea. Slavă Domnului! Ea îşi aranjează rochia, pleacă, se aude uşa de la intrare închizîndu-se în urma ei.

Iese şi el din cameră şi, după cîteva minute, aud duşul în baie. Măcar el se spală.

După o vreme revine, gata îmbrăcat. Ia borcanul de pe măsuţă şi iese.

Sîntem pe hol, a chemat liftul. Apoi în lift. Încă nu ştiu ce să cred despre lumea de-afară. Cît are să mă mai ţină? Mă va arunca în primul tomberon? Va căuta ceva mai… Nu ştiu. Mai curat?

Ieşim în stradă. Case de-o parte şi de alta, cu mai multe etaje. Oameni mergînd în treaba lor. E soare, e cald. Oameni îmbrăcaţi ca el, ca Simona. Toate femeile sînt goale pe sub rochii?

La colţul străzii e un parc. Horaţiu intră, face cîţiva paşi, se aşază pe o bancă. Mă pune lîngă el. După cîteva minute pleacă. Singur.

Hei! Dar eu? Cu mine ce faci? Mă laşi aici?

Da. M-a lăsat aici. Şi-a ţinut promisiunea. Nici măcar nu se uită înapoi. Asta a fost tot, toată povestea noastră. Ne-am cunoscut, ne-am iubit, ne-am căsătorit, apoi m-a înşelat, apoi am murit. Asta a fost viaţa noastră.

Şi-acum? Ce fac? Ce-o să se întîmple cu mine? Cît o să stau aici ?

Poate mă ia cineva. Poate…

Bărbaţi şi femei, singuri sau perechi, trec prin faţa băncii pe care stau. Unii îmi aruncă o privire şi trec mai departe. Alţii nici atît.

Un bărbat se opreşte. Se uită la borcan. Se uită în stînga, în dreapta. Se aşază. Pute! Chiar pute! Ăsta nu se spală nici cît Simona lui Horaţiu!

După cîteva minute pune mîna pe borcan, îl saltă, şi-l aduce în faţa ochilor. Mă studiază. Ce-o fi în mintea lui? Pare preocupat. Ghiceşte oare ce e în borcan? Deodată face ochii mari. Şi rînjeşte, i se văd dinţii stricaţi. Şi gura îi pute, dar altfel.

Bagă borcanul în traista pe care o are pe umăr, apoi se ridică şi pleacă.

În traista lui sînt tot felul de lucruri: un cuţit, o foarfecă, un ziar mototolit…

Un ziar? Poate scrie ceva despre mine. Parcurg pagina pe care o văd, dar nimic. S-a schimbat guvernul, cîteva articole pe tema asta. S-au furat nişte arme dintr-o unitate militară, cineva a omorît doi oameni într-o casă de schimb valutar şi a fugit, toată poliţia e pe urmele lui. O prezentatoare de televiziune a fost hărţuită într-o parcare de nişte paparazzi. Ce lume!

Duhnitorul s-a oprit. Îl aud vorbind.

– Meştere, am ceva gras.

– S-aud.

– Cenuşa lui Gheorghe Orbul.

– Hai, lasă-mă!

– Dacă-ţi spun?

– Şi de unde ştii tu că e cenuşa lui?

– Pentru că am fost acolo cînd l-au ars. Pentru că eu i-am adunat cenuşa şi am pus-o în borcanul ăsta.

Îi văd mîna scotocind prin traistă. Dă de borcan, îl scoate şi i-l arată negustorului.

Împuţiciunea stă în faţa unei tarabe de vechituri într-un fel de obor… Ăla, negustorul, se uită neîncrezător la el, apoi la mine. Întinde mîna după borcan.

– Ă-ă! Întîi banii.

– De unde ştiu că nu mă minţi?

– Nu ştii. Dar dacă spun adevărul, ă?

Isteţ omuleţul. Aşa e. N-are de unde să ştie. O fi, n-o fi? Poate lua ţeapă, dar dacă nu? Şi de fapt, cine mă-sa a fost Gheorghe Orbul?

– Bine, 30 de lei.

– Mă crezi vreun prost? 30 de lei pentru Gheorghe? Fugi de-aici! Sub o sută nici nu discut.

– 40.

– 70.

– 50.

– Dă-i încoa’.

Negustorul îi dă banii, aromă-de-hoit îi dă borcanul.

Rămîn acolo, pe taraba negustorului, printre tot felul de vechituri.

După ce musiu Pestilenţă dispare, negustorul îi face semn cu mîna unui puşti, ăla vine, şuşotesc ceva, apoi pleacă în fugă.

După o vreme se întoarce cu un şomoiog de bani. Negustorul îi numără, 500. Să fiu a… Cine-o fi fraierul care-a dat 500 pe un borcan cu cenuşă fără să-l vadă?

Negustorul îi dă borcanul, îi pune în palmă cîteva monede şi puştiul pleacă.

Trece prin piaţă, iese într-o stradă pe care trec multe, multe maşini, şi asta numai din cauză că strada e strîmtă rău şi pe ea mai trece şi tramvaiul. Puştiul traversează, se opreşte în staţie. Lasă un troleu să treacă, lasă şi un autobuz. Pare cam nehotărît. Apoi o rupe la fugă strecurînde-se printre maşini – de-abia aici e aglomeraţie, şi strada e lată rău! – şi ajunge pe refugiu, în staţia de tramvai. Vine şi tramvaiul. Urcăm în el, puştiul a găsit şi un loc. Mă uit pe geam. Clădiri înalte, una după alta, parcă ele trec în fugă pe lîngă tramvai, și nu invers. Ajungem la o intersecţie. Acolo, fix în intersecţie, un avion. Ce caută ăla în mijlocul intesecţiei? Maşinile îl ocolesc, tramvaiul la fel. Mergem pe lîngă parc şi undeva, în stînga, se vede un lac. O casă pe care scrie MacDonald’s. Aşa au unii, ditamai casele! Îşi mai şi scriu numele pe ele. Tramvaiul opreşte. Staţia Rîul Colentina. Că tocmai am trecut podul peste rîu.

Altă intersecţie, altă staţie. Puştiul se ridică şi coboară. În faţă e o benzinărie, lîngă ea un motel. Intră în motel, o ia la stînga, pe hol, ciocăneşte la uşa camerei cu numărul 5. Dinăuntru se aud nişte zgomote făcute de ceva metalic. Apoi o voce de bărbat:

– Cine e?

– Eu sînt, jupîne. Ţi-am adus ce-ai cumpărat.

Uşa se deschide şi în pragul ei apare un tip înalt, bine făcut, înfăşurat într-un fel de manta.

Pe cap are o pălărie cu boruri largi, în picioare are cizme. Întinde o mînă, ia borcanul. Cu cealaltă îi strecoară puştiului o monedă în palmă. Apoi închide uşa.

O cameră simplă, de motel. Un pat. O masă, un scaun. Şi atît. Dar baia? Ce dracu’? Ăştia n-au baie? Nu că mi-ar trebui…

Bărbatul se uită la borcan, parcă îl cîntăreşte, apoi ia de pe pat ceva… Nu ştiu ce e. O chestie. De piele, lungă, care are la capete un soi de buzunare. Îşi aruncă treaba aia peste umăr, ia de pe masă sabia și iese din cameră.

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. […] despre proiectele personale… mai vedem. Deocamdată am coperta pentru Iris (titlul întreg: Șapte zile din moartea lui Iris). Am găsit poza. Sper ca pînă la primăvară să termin și cartea. Sau ar trebui să mă […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: