Tritonic, 2017, 3 luni, 11 carti

IANUARIE

Teodora Matei – Tot timpul din lume (Cașmir)

FEBRUARIE

Eugen Cadaru – Misterioasa scrisoare a domnului Tesla (sci-fi)

Alexandru Lamba – Arhitecții speranței (sci-fi)


MARTIE

Michael Haulică (ed.) – ARGOS TREI

Cătălina Fometici – Cîinii diavolului (fantasy)

Daniel Timariu – Tenebre. Cazul Laura (fantasy)

Lucian-Vasile Szabo – Iubita de la miezul nopții (LIT)

Lucian Dragoș Bogdan – Frontiera (sci-fi)

Aurel Cărășel – Galaxia sudică. Începuturile (sci-fi)

Cezarina Anghilac – Cine doarme și visează (Fantasy)

Dan Doboș – Gheorghe, un om special (sci-fi)

Dragoste suedeză

De ce e bine ca unii să scrie și unii să citească. Uite de-aia, ca să poți avea parte de asta:

(Dana Hering, pe FB)

Și înțelegi că viața e făcută, cum ziceam cîndva, undeva, nu din zile sau din ani, ci din clipe, clipe în care poți spune „Sometimes there’s so much beauty in the world, I feel like I can’t take it, and my heart is just going to cave in.ˮ

Jag älskar dig, Dana! O să-ți fur asta, îți spun de pe acum, ca să n-avem vorbe, și va trebui să te fac personaj într-o carte (știu care va fi) ca s-o poți spune chiar tu.

Save

Dimineaţă

Tocmai mă trezisem şi marginea
patului era plină de scoici
şi pe braţele mele se lipeau
drăgăstoase meduzele
şi părul meu mătăsos era
împletit cu alge şi genunchii mei osoşi
ca nişte geamanduri…
Şi pieptul meu ca o insulă
plutitoare…
cum i se mai zbăteau pămîntul
şi iarba
a singurătate…

(1981)

Și totuși ea

Pentru că ea e cea mai frumoasă
să nu respiri,
să nu faci nici un gest
în ziua aceasta atît de norocoasă
dacă nu vrei să se risipească
conturul trupului ei subțire
ca o dorință,
ca un fir de sînge,
ca o amintire.

Argos 16 (primăvara 2017)

În curînd ARGOS 16 (primăvara 2017)

CUPRINS:

EDITORIAL
Michael Haulică – Reptilienii

PROZĂ
Aurel Cărășel – Mafic Mound
Cătălina Fometici – Foșnet de mătase albă
Adrian Preda – Iosif
Florin Spătaru – iL of Khan
Lucian Dragoș Bogdan – Petale de satori

RECENZII
Liviu Szoke – Legătura peste veacuri (Alexandru Lamba – Sub steaua infraroșie, Tritonic, 2016, Colecţia Sci-Fi)
Liviu Szoke – În lumea ghețurilor nesfîrșite (Nic Dobre – Căldura ghețarilor, Smart Publishing, 2016)

Mîrlănii pe după blockuri

Sentimentul pe care ți-l dă ștergerea unei discuții pe fb… nici un mastercard nu ți-l reperează.

Adică eu citesc postarea unuia. Mai iau parte și la discuții. Apoi, apropitarul postării se supără și șterge comentariile. Că discuția nu merge spre ce se aștepta el. Că x îl înjură pe y – deși la asta se poate atenționa x, se poate șterge (sau edita) NUMAI acel comentariu etc. Dar nu, omul ștrege tot. Cu alte cuvinte se cam șterge la cur cu comenatrile mele (și ale altora), cu minutele din viața mea pe care le-am dedicat postării lui.

Cred că ar cam trebui să-mi fac listă cu indivizii pe al căror perete să nu mai intru. Sau să uzez de unfollow.

Da, tare nasol m-am simțit azi, cînd cineva a șters comenatriile. De ce-oi mai fi stat cît am stat pe net urmărind discuția, participînd la ea? E greu de înghițit ca unii să se șteragă la cur (mă repet, dar fix asta am simțit) cu vorbele tale. Îi înțeleg pe ăia care nu citesc ce scriu/spun. Nici eu nu-i citesc pe destui. Dar dacă tot ne-am așezat la povești… hai să povestim, nu-mi arăta că poți fi mîrlan și oricînd îți vine te piși pe noi.

Cum, nu te-ai gîndit la asta? Nu te-ai gîndit că poate fi resimțită așa acțiunea ta de șterge comentariile? Păi, data viitoare gîndește-te. Că s-ar putea să mai facă și alții ca mine și o să rămîi fără spectatori. Că presupun că pui ce pui pe peretele tău ca să vadă și alții, nu ca să nu uiți tu una-alta.

*

Altă „bucurieˮ a Facebookului e treaba cu blockul. X îl blochează pe y, ambii sînt prieteni cu z. Pune z o postare, x și y comentează. Cum y e blocat de x, nu vede ce comentează x. Nici măcar nu știe că x participă la discuție (oricum e nasol să participi la o discuție și să nu știe toată lumea că ești acolo). În timp, apar fel de fel de comentarii care fac referire la ceva ce y n-a văzut, nu știe că s-a spus. Imaginați-vă că blockurile funcționează de la mai mulți la mai mulți. Și toată chestia arată ca o discuție a surzilor cu muții și cu orbii.

S-a întîmplat și asta, acum vreo două zile.

*

La ce dracu să mai stai pe FB?! N-are dreptate Doboș?!

*

În fine. Importante sînt lucrurile care rămîn. Poate asta a vrut să spună și omul ăla cînd a șters discuția. Că din sfertul ăla de oră din viața mea și a celorlalți nu trebuie să rămînă nimic. Că așa a hotărît el.

Cu atît mai mult mă bucur că mîine se va lansa cartea asta:

ARGOS TREI

Sîmbătă 11 martie, ora 11.00, lansare de carte: antologia ARGOS TREI (TexaRom & Tritonic).

Locul: The Coffee Factory, Bulevardul Regina Elisabeta nr.54, București.

Participă editorii Bogdan Hrib și Michael Haulică, precum și autorii: Roxana Brînceanu, Eugen Cadaru, Cristinel Dâdăl, Irina Georgescu, Narcisa Stoica, Valeriu Tudose.

Cuprins:

Michael Haulică – Cuvînt înainte
Roxana Brînceanu – O femeie de succes
Valeriu Tudose – Scrisoare din Iordania
Lucian-Dragoș Bogdan – Tratament nediscriminatoriu
George Lazăr – Protorăzboinicii
Eugen Cadaru – Comoara din camera de piatră
Aurel Cărășel – Galaxia sudică
Irina Georgescu – Incredibilii Lou și Phil
Narcisa Stoica – Himera
Diana Alzner – Turnul
Cristinel Dâdăl – Neodihna
Florin Purluca – Arzi, Costică, arzi!
Teodora Matei – Fetița-de-diamant

 

Save

Save

Save

Chifteluțe suedeze, capitolul 2

Ieri am participat la prima conferință a Departamentului de Studii Literare al Facultății de Litere, care a avut ca temă Situația romanului polițist din România. Au participat profesori, critici, studenți, scriitori. Eu am citit un fragment din Chifteluțe suedeze, capitolul 2 mai exact. Adică ăsta (ieri am sărit peste cîteva pasaje, ca să mă încadrez în timp):

CAPITOLUL 2. Lumea văzută de ea

Nici măcar nu-și dă seama dacă stă cu ochii deschiși sau nu. Face ceea ce trebuie să facă pentru a-i deschide, dar bezna rămîne aceeași. Stă întinsă pe spate. E doar amețită, a leșinat sau chiar a dormit? Un gînd o face brusc să-și pipăie corpul. E îmbrăcată și par a fi aceleași haine în care plecase dimineață de-acasă.

Cît o fi ceasul? E aceeași zi? De cînd lipsește? A sesizat cineva lipsa ei?

Întrebări care se topesc în întuneric, îngroșîndu-l, devenind parte a lui, luînd-o în stăpînire, cotropind-o de parcă ar veni din afara ei, de parcă ar fi ale altcuiva, agresînd-o, terorizînd-o, de parc-ar mai fi nevoie, de parcă n-ar ajunge nesiguranța, neștiința.

Și tot ea răspunde, într-o încercare de a restabili echilibrul, de a prelua controlul, indiferent cum, cu sfială, cu neîncredere sau dimpotrivă, arțăgoasă, furioasă, zbierînd la eul ei înfricoșat, încercînd să se trezească din pumni. Cîtă vreme poate răspunde la întrebări, cîtă vreme mintea ei găsește explicații – sau le caută – pentru ceea ce se întîmplă e bine, e bine, e bine.

Cine naiba își dă seama cînd o turistă e dispărută sau e doar plecată la un muzeu ori poate într-o vizită de o zi, două în Uppsala sau Sigtuna, unde oricum avea de gînd să meargă? I-a spus Isabellei despre intențiile astea ale ei? Că dacă da… adio anunț la poliție mai devreme de două zile.

Tibiana Pascu e singură, în întuneric, la cheremul cine știe cui. E o răpire sau ce? Cine naiba știe măcar că e în Suedia?! Că doar nu s-au apucat suedezii să răpească turiști aiurea de pe stradă?!

Un criminal în serie… N-a citit nimic despre așa ceva în presă. Iar ce știe din romanele polițiste suedeze nu contează, nu sînt cunoștințe, sînt un loc comun al fanteziilor unui popor care, vorba Lizei Marklund, n-a mai cunoscut războaie de două sute de ani și, deși are închisori, din cîte știe, ele sînt cam goale. Din cîte știe ea, Tibiana. Că doamna Marklund o fi știind mai multe.

Deschide din nou ochii. Tot beznă. Dar niciodată, nicăieri, nicicînd nu poate fi atît de beznă! Și un alt gînd, înfiorător, i se înfige în creier: mi-au scos ochii!

Își pipăie capul – nici un bandaj. Își pipăie pleoapele – la locul lor, întregi, nici o cusătură, nimic. Globii oculari sînt și ei acolo.

Își pipăie fața, gîtul, își atinge coapsele și sînii. Nimic, nici un semn, nici urmă de durere. Nu e rănită.

Poate nu asta vor de la ea.

Dar ce? Ceva pentru care trebuie să fie întreagă. Ceva pentru care e bine să nu fie rănită. Să nu aibă dureri, să nu… Ce dracu’ vor? Bani n-are. Nu atît de mulți, oricum. Nu atît de mulți, încît să justifice o răpire. Răpirile nu se fac la întîmplare pe stradă, pentru o răpire lumea se documentează, victima se alege cu lecțiile făcute, e cineva care are bani sau familia ei are bani. Nu așa, nu, nu aiurea de pe stradă. Și-atunci? Atunci? Dacă voiau s-o violeze, ar fi făcut-o pînă acum, pentru viol nu se ține vrabia la fezandat, nu se așteaptă pînă vine apa caldă… S-o omoare? Dar de ce? Doar așa, pentru că pot? Ar fi tranșat-o pînă acum. De ce așteaptă, de ce, de ce? Ce?

Deodată pare că se luminează, se colorează totul în jur și Tibiana vede o imagine ca printr-un filtru verde. Închide imediat ochii, o dor. Sau nu de-asta închide ochii. Poate i se pare că dacă închide ochii dispare și ceea ce a văzut.

Prima senzație este de liniștire. Nu e nimic în neregulă cu ochii, există, funcționează. Apoi încearcă să recompună imaginea pe care a sesizat-o în scurtul interval de timp cît a văzut. Calm, încet, să nu-i scape nici un detaliu, să fie cît mai cuprinzătoare.

E într-o cameră, nu într-un beci. E într-un pat, larg, nu aruncată pe jos. Și mai știe că e îmbrăcată cu hainele ei. Oh!

Și? Mai departe?

Se strînge toată la gîndul că tabloul pe care l-a zărit pentru o clipă, în lumea aceea verde, nu e un tablou. Cineva stă în partea cealaltă a patului, la picioarele ei, cum ar veni, și o privește. Stă așezat pe un scaun și ține un topor în poală. Sau poate nu e decît o imagine care i-a rămas în memorie, dar care are legătură cu o povestire pe care a citit-o cîndva, o povestire de… o povestire de…

Chiar? Chiar, Tibiana Pascu? Te gîndești la cine naiba o fi scris povestea cu ăla care stă cu toporul în poală și-l așteaptă pe unul să se trezească pentru a-l putea căsăpi? Chiar la asta te gîndești, acuma cînd…?

Și îi revin în minte sesiunile de la facultate, cînd era în cofă, era pierdută, era fiica ploii, cu două restanțe și a treia pe vine, și ea, în loc să se concentreze, să-și împrospăteze alea cîteva cursuri pe care apucase să le citească… în loc să… ea fredona tot felul de chestii auzite prin discoteci. Ce naiba o apucă cîntatul așa, cînd nu-i cazul?!

Se uită în jur. De parcă ar vedea ceva. De parcă negrul e mai luminos dacă fredonează prostii. Call my name and save me from the dark… Asta e din vremea aia, a facultății. Da, așa e, asta își cînta cînd aștepta să fie chemată în sală la examenul ăla. Funcții complexe era? Teoria grafurilor? Să le ia naiba, nu i-au folosit la nimic.

Call my name and save me from the dark…

Nu știe de ce se află în camera asta, nu știe ce fel de prizonieră este, a cui, de cîtă vreme, pentru cîtă vreme, de ce, mereu și mereu întrebarea asta chinuitoare: de ce? Care-i scopul?

Din nou lumina verde. În fața ei, în partea cealaltă a patului, nu e nimeni. Nici urmă de bărbat așezat pe scaun, cu topor în poală. Zîmbește. Lumii. Gîndurilor. Așa cum se zîmbește în beznă. Așa cum zîmbește un om care își dă seama că ar putea fi legat, dar nu e. O femeie care ar putea fi imobilizată, abuzată, la dispoziția oricui, dar nu e.

Tibiana Pascu își mișcă mîinile, picioarele. Se îmbrățișează, deschide larg brațele ca și cînd ar îmbrățișa pe cineva sau ceva drag – poate libertatea? Iluzia libertății? Speranța că nu e dracul chiar atît de negru cum pare în camera asta întunecată? Își strînge picioarele, le încrucișează, apoi le depărtează unul de altul, se întinde în tot patul, stă de parcă ar fi răstignită, da, de parcă ar fi, dar nu e, iată că nu e, e liberă, răpită, prizonieră, dar nu e legată, se poate mișca, nu e legată, nu simte groaza aia, iminența… De cîte ori a văzut un film cu  răpiri, mereu a simțit că îngheață în momentul în care victima apărea legată, la cheremul oricui, gata-gata să pățească ceva…

Nu e legată și gîndul care o ia razna prin mintea ei, se înfiripă timid și o ia razna, clar, prin mintea ei, e aproape unul de recunoștință. Ce naiba, m-am tîmpit, sindromul Stockholm s-a născut la Stockholm, nu? Dacă am înțeles eu bine ce e cu el. Despre ce e vorba. Dacă nu e prea devreme pentru asta. Dar nu-și poate înfrîna acel gînd. E liberă, nu e legată de pat. De clanță. De calorifer. Nu e legată și are toate hainele pe ea. Asta e de bine, nu?

Honey honey, let me feel it, ah-hah, honey honey… Nu are legătură cu nimic cîntecul ăsta care-i sună în cap, dar nuanța lui vioaie exprimă starea în care se află Tibiana, care a uitat, fie și numai pentru o clipă, că este prizoniera cuiva, că a fost răpită. Viața este făcută și din secunde, nu numai din ore și din zile. Din ani.

Și camera se face din nou verde, se luminează verde, iar la capul patului, în fața ei, este un bărbat care stă în picioare și ține un topor în mîini. Același bărbat, îl recunoaște după barbă, după tunsoare. Același bărbat, cu același topor. Și pe acesta îl recunoaște. Dar de data asta bărbatul e gol, fără nimic pe el, gol, dezbrăcat. Un bărbat dezbrăcat, cu un topor în mîini, stă și se uită la ea.

Tibiana se se refugiază într-un colț al patului, cît mai departe de el, se strînge toată, se ghemuiește. Tremură, îi clănțănesc dinții, privirea îi este împăienjenită, stă să plîngă, lacrimile sînt gata să-i țîșnească din ochi, dar se ține din toate puterile să nu facă asta, nu vrea să se arate slabă, nu vrea să le dea satisfacție, nu vrea ca ei să considere că au înfrînt-o. Ei. Bineînțeles că sînt ei. Întotdeauna sînt ei. Închide ochii, să-i arate bărbatului că nu vrea să-l vadă, că nu-l primește în lumea văzută de ea, că nu e loc pentru el în acea lume.

Închide ochii, dar îl vede și acolo, sub pleoape. Gol, tatuat tot, de sus pînă jos. Tatuat cu tot felul de semne pe care le-a mai văzut, pe care le știe, unele dintre ele sînt în colecția ei de tatuaje pe Pinterest. Dacă ar putea, ar mai închide o dată ochii, poate ar dispărea din nou. El. Bărbatul gol cu topor.

Se pare că, uneori, rezultatul pe care-l aștepți făcînd ceva poate fi obținut făcînd exact contrariul. Sau, mai bine zis, nefăcînd acel lucru. Tibiana Pascu deschide ochii, hotărîtă să-și înfrunte adversarul. Sau cine o fi. Și descoperă camera din nou în întuneric. E iarăși singură?

Trece o vreme pînă se gîndește, pînă îi vine ideea, pînă se hotărăște, pînă pune în aplicare ce i-a trecut prin cap.

Coboară din pat, îi dă ocol, cu o mînă ținîndu-se de marginea lui, pe celaltă ținînd-o întinsă înainte, să nu se izbească de ceva, să nu se trezească în brațele lui. Numai la acest gînd simte cum i se strînge pielea pe ea. Află cu această ocazie că patul este fix în mijlocul încăperii, că nu este lipit de vreun perete, că ea e înconjurată de cameră și că nimic n-o protejează. Nu există nici o parte din care să nu poată veni cineva. Ceva. Ființă, lucru, senzație, stare.

Bărbatul gol, tatuat, cu un topor în mîini, nu există. Poate este doar o imagine pe care cineva o proiectează pe pertele din fața ei, ca s-o sperie. Poate este totuși cineva care intră, se lasă văzut, apoi iese. De ce? Ca s-o sperie. Ca s-o sperie deocamdată.

A început joaca, se gîndește Tibiana Pascu. Cineva care vede camera, vede în cameră, vede, știe ce fac, cum racționez, se joacă cu mine. Cu nervii mei. Are treabă cu mine. Nu sînt doar o prizonieră răpită cu un scop pe care îl voi afla cîndva. Motivul începe să apară. Motivul sînt eu. Eu, cu gîndurile mele, cu temerile mele, cu emoțiile mele. Pe care cineva le stîrnește, le supraveghează. Se folosește de ele, le dirijează. Se joacă cu ele.

Și Tibiana Pascu înțelege că de-acum viața ei a intrat într-un alt timp, într-un alt spațiu, într-o altă lume. Care nu mai este aceea pe care o vede cînd deschide ochii, nu mai este aceea pe care o aude, pe care o miroase, pe care o simte cu celelalte simțuri.

În urechi îi sună The Day Before You Came, ascultată la ultima cafea, în Djurgården, la ABBA The Museum. Nu mai există azi, ieri, mîine. Pentru Tibiana Pascu timpul înseamnă cînd a ajuns pe Arlanda, cînd a fost la Muzeul de Artă, cînd a băut cafeaua în Djurgården… Apoi azi, ziua-noaptea-ziua asta cînd nu mai controlează ce vede, ce aude, restul lucrurilor. Ce s-o fi întîmplat aici în ziua de dinaintea venirii ei, înainte de ziua în care a aterizat pe Arlanda? A fost cald? A fost frig? A plouat? Cineva făcea planuri s-o răpească? Ce căuta? Ce îi interesa din biografia ei?

În acea clipă își amintește cele cîteva cuvinte pe care le-a auzit înainte să-și piardă conștiența: ceva cu un șef, cu niște bani, predăm coletul și luăm banii… parcă așa a spus… De-abia cînd realizează că acele cuvinte au fost rostite în limba română își face griji cu adevărat.

 

Save

Situația romanului polițist din România

Prima conferință a Departamentului de Studii Literare va avea loc pe data de 6 martie, de la ora 18 la Sala de Consiliu, Situația romanului polițist din România. Critici și autori de proză polițistă față în față.

george-arion-insotitorul-lui-iisusComunicări

1. Daniela Zeca Buzura, Facultatea de Jurnalism, despre ultimul roman al lui George Arion
2. Simona Drăgan, lector dr. de la Studii europene, despre Agatha Christie
3. Oana Purice, absolvent Litere, despre romanul Călugarul negru de Șerban Tomsa
4. Iulian Băicuș, lector dr., Departamentul de Studii Literare, despre romanul lui George Arion, Atac în bibliotecă
5. Bogdan Hrib, Departmentul de Comunicare, despre marketingul și piața de crime fiction internațională
6. Caius Dobrescu, profesor dr., Departamentul de Studii Literare, Murder mystery și dilemele etice
patimile-doamnei-ministru-195x3007. Catrinel Popa, lector dr. despre romanul mystery & thriller Logofătul de taină, de Rodica Ojog Brașoveanu
8. Camelia Adriana Țuglea, Mircea Țuglea, Universitatea Ovidius din Constanța, despre traducerea în limba germană a romanului lui George Simenon Maigret se trompe, Maigret se înșală, de către Paul Celan
9. Paul Cernat, conferențiar dr., Departmentul de Studii Literare, De ce nu (mai) avem roman polițist
10. George Arion, prozator, despre cum a descoperit literatura polițistă și autorii care i-au influențat opera
11. Dragoș C.Butuzea, blogger, despre romanul lui Alex Leo Șerban și influența lui Poe și Pessoa
12. Laura Botușan, absolvent Litere, Fata din tren între roman și cinema

tritonic-mystery-time1

Iași, decembrie 2016, Tritonic Mystery Time la Festivalul Teodorenii, ediția a 2-a. Lucian-Dragoș Bogdan, Adina Speteanu, Teodora Matei, Anamaria Ionescu, Bogdan Hrib, Petru Berteanu, Michael Haulică

Scriitori de proză polițistă în lectură publică
1. Dănuț Ungureanu
2. Michael Haulică
3. Stelian Țurlea
4. Teodora Matei
5. Anamaria Ionescu
6. Petru Berteanu
7. Silvia Chindea
8. Șerban Tomșa

final

Tîrgu Mureș, august 2016. International Mystery & Thriller Festival, ediția a 6-a. Bogdan Hrib, Michael Haulică, Dănuț Ungureanu, Teodora Matei, Lucian-Dragoș Bogdan, Silvia Chindea, Lucia Verona, Daniel Timariu, Quentin Bates.

Edituri prezente în cadrul coloviului cu un stand propriu
1. Crime Scene Publishing
2. Tritonic
3. Editura Polirom cu întreaga colecție George Simenon
4. Editura Nemira
5. Editura RAO

books-and-co

Save

Save

Save

Save

Final de februarie cu scriitori suedezi traduși din limba engleză

chirovici-cartea-oglinzilorPrima cronică pe care am citit-o la cartea lui Chirovici: Mihai Iovănel, în Scena 9: Primul milion sau Rețeta succesului.

*

Numai Medicina legală a lui Vladimir Beliș nu credeam s-apuc a citi vreodată…

*

Citate:

Paradoxal, cel mai important lucru când ţi se propune o funcţie de conducere este să ştii să refuzi. Din păcate, la noi, nu există cultul refuzului. (Nicolae Manolescu)

Ei! cum le spui dumneata, sa tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. (Ion Luca Caragiale)

*

Oare toți cei care comentează pe peretele lui Iulian Băicuș mi-au dat block? Că nu văd decît comentariile lui.  🙂

*

Articolul agneta-anni-fridnu e semnat și nici dată nu are. Ăla/Aia care l-a scris e prost/proastă și nu știe despre ce vorbește sau cineva a încurcat pozele doamnelor? Cum sînt peste 22000 de share, presupun că articolul n-a fost pus pe site acu o oră. Deci nimeni n-a văzut, nimeni nu și-a dat seama că au comis-o. Bravo! Presa nu se mai face cu ziariști, se face cu băieți și fete care nu și-au găsit o meserie și fac treaba asta cu pus chestii pe net, că așa au ei impresia, că pentru asta nu trebuie să știi nimic.

„Lanni-frid-agnethaegendarul colectivˮ, „muzicanțiiˮ… dacă reușim să trecem de începutul mirobolant (scuzați cuvîntul, dragi „ziariștiˮ, știu că e greu, are multe litere):

„Trupa ABBA este unul dintre cele mai cunoscute colective din lume. Piesele lor erau difuzate pe toate continentele, iar albumele lor erau vândute în tiraje mai mari de 350 de milioane de copii! ˮ

*

Numai prostii ai spus, domnule diletant (e bine așa, orgoliul tău e împlinit dacă-ți spun așa?). Aia că numai cine scrie roman e scriitor… să i-o spui lui Borges. Aia că n-o să mai scrii niciodată bla-bla-bla… să i-o spui lui Mutu (fotbalistul sau altul, care-o fi ăla), că eu nu te cred. Gîndește-te că fiecare poveste are o lungime a ei, pe care sigur ai s-o afli scriind povestea. De ce pleci de la ideea: „acum o să scriu un roman. Ia să vedem cu ce o să umplu 500 de pagini… ˮ Nu mai bine îți schițezi povestea, îți faci planul și dup-aia te apuci de scris? Vei afla cînd o să fie gata dacă ai scris o povestire, o nuvelă sau un roman. Crezi că interesează asta pe cititori? Da, bine, sînt cititori care preferă romanul prozei scurte. Dar sînt și cititori care adoră prozele scurte. Fie și pentru că pot fi citite între două stații de metrou. Lasă prostiile, pune mîna și scrie și cînd ți se termină povestea pe care vrei s-o spui, trimite-o la o revistă sau la o editură în funcție de lungime sau, și mai bine, în funcție de cum vrei să-ți gestionezi cariera. Că dacă trimiți șase cărți la șase edituri, s-ar putea să ți se publice șase cărți la șase edituri, dar nici o editură să nu te considere autorul ei (cu tot ce implică asta: lansări, turnee, promovare, susținere etc.). De unde, fraților, atîta fițăraie? Vai, eu nu sînt sciitor, eu nu etc. Păi, dacă nu sînteți scriitori, de ce mai scrieți? Sau, mă rog, treaba voastră că scrieți, dar de ce mai trimiteți cele scrise și altora? De ce mai ocupați timpul vostru și al editorilor și al cititorilor cu scrieri? V-ați gîndit vreodată că „mă las de scris că nu mi-a ieșit prima tentaivă de romanˮ înseamnă nu numai că vă bateți joc de voi și de talentul vostru, dar și de cei care au muncit la cărțile voastre de pînă acum? Nu te mai gîndi că va fi roman sau povestire sau nuvelă ceea ce scrii. Important e să spui o poveste faină, că atunci sigur vei bucura niște oameni care au dat bani pe cărțile tale.

*

Doi autori ale căror cărți le-am căutat în ultima lună. Și iată că apar în românește, conform unui articol din Adevărul.

malin-persson-giolito-quicksandMalin Persson Giolito, Nisipuri mişcătoare.

A fost numit cel mai bun thriller suedez al anului. Este un thriller juridic extrem de incisiv şi dramatic. În primele pagini facem cunoştinţă cu Maja care şi-a petrecut ultimele 9 luni în închisoare aşteptându-şi procesul. Maja este bănuită că ar fi fost implicată în împuşcăturile dintr-un liceu din Stockholm, incident în care şi-au pierdut viaţa multe persoane printre care iubitul ei.

Malin Persson Giolito este fiica lui Leif G. Persson. A debutat în 2008, dar romanul Nisipuri mișcătoare (Störst av allt) este cel de-al patrulea scris de ea și ultimul publicat. Asociația scriitorilor suedezi de romane polițiste i-a acordat premiul pentru cel mai bun roman al anului 2016. Ediția în limba engleză va apărea pe 7 martie – Quicksand, de unde și titlul în limba română, ceea ce mă face să bănuiesc că iar vom avea parte de o traducere din limba engleză, nu din suedeză, adică vom citi ce a înțeles un traducător român din ce a înțeles traducătorul englez. Dar vom citi cartea repede.

joakim-zander-the-brotherJoakim Zander, Fratele.

Un thriller scandinav exact aşa cum ne-am obişnuit: cu personaje de excepţie, o intrigă reuşită şi un ritm pe măsură. Yasmine, fratele ei şi Clara sunt cele trei persoane ale căror poveste o vom afla dar nu înainte de ultimele pagini ale cărţii care vor dezvălui adevărul.

Zander a publicat două romane, ambele în seria Klara Walldeen. Fratele este al doilea. The Brother, în ediția engleză, Orten în original – din nou RAO preia titlul ediției în limba engleză și putem trage concluzia că vom avea o traducere din engleză).

Primul roman, Înotătorul, a apărut la RAO în 2015.

*

Am reușit să reduc o povestire de la 64.000 de semne la 49.000. trebuia să aibă 40.000. Deși vestea lunii februarie e că am scris o povestire!

Sper ca în următoarele 6 luni s-o văd și publicată pe undeva. În oricare dintre variante.

Sau poate într-a treia…? 😉

 

 

Save

%d blogeri au apreciat asta: