O parodie pe care am scris-o cu drag de poet, cu drag de poezia lui. Cum altfel?! Declarația mea de dragoste pentru el.

O PANARAMA A POEZIEI ROMÂNE CONTEMPORANE
(parodii, pastişe, cópii, imitaţiuni)

EMIL BRUMARU

VIOLONCEL

Ciorapii tăi ca frişca stau pe masă
Iar sutienul pe podea e-un măr
Tăiat în două. Care-i mai frumoasă
Din cele jumătăţi de adevăr?

Peruca ta o porţie de spaghete
Stă atîrnată pe un scaun şubrezit
Eu mi-am turnat dulceaţă roz în ghete
Să îmi aduc aminte cum că ne-am iubit

Deasupra nostră trişti zboară doi îngeri
Ca două frunze mari de pătrunjel
Şi iată clipa când începi să sîngeri
Cînd patul nostru sună a violoncel

Liviu Radu (20 noiembrie 1948 – 17 octombrie 2015) a absolvit Facultatea de Automatică, secţia Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. A lucrat la Centrul de Calcul din Ministerul Agriculturii (1971-2004, conducîndu-l în perioada 1995-2004), apoi la Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy.

A debutat în 1992 cu povestirea „Faţa reală a planetei Marte“ în revista Quasar. A publicat povestiri și articole, este prezent în numeroase antologii. A tradus peste 40 de cărţi, printre autorii traduși fiind Neil Gaiman, Dean Koontz, China Mieville, Isaac Asimov, George R.R. Martin ș.a.

Bibliografie: Trip-tic (roman, Ed. Dacia, 1999); Spre Ierusalim (volum de proză scurtă, Ed. ALL, 2000); Constanţa 1919 (volum de proză scurtă, Ed. ProLogos, 2000); Opţiunea (roman, Ed. Pygmalion, 2004); Spaime (roman, Ed. Pygmalion, 2004; Nemira, 2014); BabL (volum de proză scurtă, Ed. Diasfera, 2004); Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu (non-ficţiune, Ed. Cartea de buzunar, 2005); Cifrele sînt reci, numerele-s calde (volum de proză scurtă, Ed. Diasfera, 2006); Waldemar (roman, Ed. Tritonic, 2007); Blocul cîş (roman, Ed. Tritonic, 2008); Povestiri fantastice (volum de proză scurtă, Ed. Millennium Press, 2008); După-amiază cu bere şi zîne (roman, Ed. Tritonic, 2009); Ghicit de seară (volum de proză scurtă, Ed. Tritonic, 2010); Lumea lui Waldemar (volum omnibus, Ed. Tritonic, 2010); Modificatorii (volum de proză scurtă, Ed. Millennium Press, 2010); Singur pe Ormuza (volum de proză scurtă, Ed. Millennium Books, 2011); Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade (roman, Eagle Publishing House, 2011); Vînzoleli nocturne (roman, Ed. Millennium, 2012); Armata moliilor (roman, Ed. Nemira, 2012), La galop prin piramidă (roman, Ed. Nemira, 2013), Înfruntarea nemuritorilor (roman, Ed. Nemira, 2014), Golem, Golem și alte povestiri fantastice (volum de proză scurtă, Ed. Nemira, 2014), Între cer și pămînt (volum de proză scurtă, Ed. Nemira, 2015).

A obţinut mai multe premii, printre care: Premiul Societăţii Europene de Science-Fiction şi Fantasy – Eurocon 2000 (Encouragement Award); Premiul Vladimir Colin 2001 și 2014; Premiul Ion Hobana 2011; Premiul Seniorii Imaginaţiei 2012; Premiul Galileo 2012 pentru întreaga carieră.

Cărțile lui Liviu Radu:

Ar mai fi de arătat:

și:

Și cîteva fotografii cu Liviu Radu la lansări, tîrguri de carte, cenacluri:

Această prezentare necesită JavaScript.

Iar la final, această fotografie, de la o întîlnire ProspectArt, care surprindea o discuție în trei. Sînt convins că această discuție tocmai s-a reluat, într-o altă lume, într-un alt timp.

Liviu Radu, Ion Hobana, Stefan Ghidoveanu

Astăzi dați-mi voi să fiu trist. De două ore mă uit prin fotografii făcute la lansări de carte, la colocvii, la convenții. Un gest disperat, care să-mi creeze iluzia că Ștefan încă există.

O să ne adunăm herghelii întregi, o să vină după noi alte herghelii și tot nu se va putea umple golul pe care-l lasă Ștefan, plecînd. Da, sînt oameni care nu pot fi înlocuiți. Oricît am vrea, oricît ni s-ar părea, oricît am fi noi de trufași încît să credem contrariul. Unii oameni sînt de neînlocuit. Și Ștefan Ghidoveanu este unul dintre ei.

Pentru că nimeni n-o să mai poată face vreodată ce făcea el, cum făcea el, cu dragostea, cu dăruirea, cu talentul lui, cu puterea lui de a-și asuma soarta tuturor, cu superba lui renunțare de sine.

Îți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut pentru noi, pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

Te-am iubit, Ștefane…

Michael Haulică & Ștefan Ghidoveanu, aprilie 2010

…prietenul meu care vîna cu mine lei

Ștefan Ghidoveanu (1955 – 2014)

…și ce lei frumoși vînam, Ștefane…

…ar fi fost mai clar așa. Mai simplu. Cel puțin pentru mine.

Dar nu-ș de ce mă mănîncă-n cur și mă gîndesc și la alții, să nu iasă șifonați, să nu… că nu s-au înțeles ei între ei.

MICHAEL HAULICĂ a hotărât să se retragă de la aceste premii pentru felul în care a fost, pe nedrept, tratat de câțiva comentatori care au trecut cu vederea peste tot ce a realizat Mike pentru SF-ul românesc de până acum. (…)

Mersi, am ieșit, și de data asta, tot eu șifonat, eu, ăla fițosul, care s-a retras pentru că au fost cîțiva care au trecut cu vederea ce am realizat etc., de parcă îmi mai pasă mie la ora asta că ăia care mă fac prost și mincinos și tîlhar și nu mai știu cum nu apreciază cum se cuvine ce-am făcut în cei 20 de ani cîți s-au scurs de cînd am intrat în redacția Supernovei, în toamna lui 1993.

Am refuzat premiul FanSF din cauza felului în care am fost tratat – și au permis să se întîmple – pe blogul lor și, în consecință, nu pot accepta nici un fel de premiu acordat de FanSF.
Poate, dacă toți adminii site-urilor și blogurilor vor fi hotărîți să facă asta, în scurtă vreme va fi blocată exprimarea tuturor acelora care, la adăpostul pseudonimelor, nu vin decît cu insulte și injurii în loc de argumente. Poate, cu acceptul tuturor, vom reveni la stadiul de acum 3-4 ani cînd, nu zic că nu ne mai certam între noi, dar era o lupta a argumentelor. Și ceea ce ne spuneam în mediul virtual aveam demnitatea, curajul și responsabilitatea să ne spunem și față în față.
Cînd vom ajunge din nou în acel stadiu vom mai putea vorbi despre fandom, despre comunitate sf și alte lucruri pe care le-am distrus în ultimii ani.

Deci nu m-am retras pentru că niște huligani nu-mi recunosc nu-știu-ce merite. Meritele nu se pretind, ele există sau nu. Iar dacă există, se văd. Se pot număra. Ele înseamnă reviste inventate, reviste făcute, zeci, sute de apariții. Înseamnă tineri autori debutați în reviste, debutați în volum. Și tot așa. Meritele sînt simplu de văzut atunci cînd vrei să le vezi. Ele sînt acolo. Cine vrea n-are decît să le caute.

Problema e să nu mai permitem cohortelor de huligani anonimi să ne mai bîntuie revistele, site-urile și blogurile. La urma urmei, dacă scoatem toată contribuția lor la sefeul românesc (adică un număr de comentarii), ar rămîne niște discuții la obiect despre proză, despre reviste, despre cărți.

Nu refuzi un premiu dintr-un capriciu, dintr-o hachiță. O faci pentru a atrage atenția asupra unor anomalii. Și cu speranța că le-au mai depistat și alții, că mai sînt și alții care cred la fel.

(Am ales pentru ilustrare o fotografie făcută într-un loc unde m-am simțit bine. Și tot despre SF era vorba.)

LATER EDIT: Văd că, între timp, s-a înlocuit textul inițial cu motivarea pe care am trimis-o.

Ce jale la Livresque!

Niște standuri micuțe, niște oameni triști la ele, în spatele cărților, și alți oameni triști trecînd prin fața lor…

Mi-am amintit de tîrgul din toamnă de la Casa Radio, de tîrgul Gaudeams de la Craiova, pe care l-am văzut prin 2006 parcă…

Se pare că un tîrg de carte nu e reușit decît dacă aduce marile edituri, dacă aduce suta de mii de vizitatori… Dacă e un eveniment care să mobilizeze toată suflarea: editori, critici, scriitori, cititori.

Nu orice tîrg e un eveniment.

Sînt curios  cum o să fie în aprilie, la mall în Cotroceni. Știu edituri care nu vor fi prezente acolo. Știu și edituri care vor fi.

A, la Sala Palatului, zilele astea, nu știu dacă au fost lansări, nu știu dacă editurile au venit cu noutăți. N-am văzut. Dar poate că au fost. Însă n-am simțit în aer febrilitatea aia din edituri de dinaintea celor două mari tîrguri, cînd toată lumea pregătește sacul cu noutăți, iar cititorii pregătesc din timp bugetul pentru tîrg și sapă prin site-urile (nu putem adopta saiturile sau siturile? site-urile e chiar caraghios!) editurilor să-și facă lista cu noutăți de cumpărat.

Cam trist, cum spuneam.

Și o întrebare: cum de-au lipsit de-aici turnătorii la finanțe, ăia care caută editurile care nu au case de marcat, ca să-i toarne la Garda Fianciară? Sau n-au ajuns acolo pentru că n-au fost prezente editurile care trebuie eliminate? Sau poate vom vedea peste cîteva luni pe cine caută Garda? Sau măgarii ăștia sînt, de fapt, girafe, care… știți cum se zice: așa ceva nu există!

Ticăloșii dracului! Niște găinari, niște viermi. Mici de zile, mari de patimi, vorba cuiva. (mă refer la turnătorii ăștia, nu la Garda Financiară, se înțelege, da?)

Oare chestia asta cu turnătoria să fie vreun reflex de pe vremuri, cînd era o ocupație să-ți torni colegii? Sau e doar o chestie de răzbunare de-acum (arma prostului, da, dar știți și vorba aia: proști, dar mulți)?

Îi rabdă pămîntul și pe nenorociții ăștia… Se uită și la ei lumea… cu indiferență, cînd nu se știe cine sînt de fapt, cu greață cînd se știe cine sînt cu adevărat, dar se uită. Și în clipa aia ei se simt primadone. Numai că spectatorii vor ști că jalnicul lor chițăit nu e cîntec, ci țipătul celor strînși de coaie.

Adică iar sînt supărat. Dar măcar sînt supărat eu, Michael Haulică. Nu John, nu Vasile, nu alte girafe.

S-a stins Ion Hobana, ieri, 22 februarie.

Acesta este textul pe care l-am scris pentru numărul aniversar al revistei Biblioteca Nova, dedicat lui Ion Hobana cu prilejul împlinirii vîrstei de 80 de ani.

Exercițiu de admirație

Dirijorul

Nu mai știu cînd l-am cunoscut, dar știu cînd a intrat definitiv în viața mea: pe 5 martie 1999, cînd a vorbit la lansarea volumul meu de debut, Madia Mangalena. Se întîmpla la București, la un tîrg de carte (cel de la Muzeul de Istorie). Îi trimisesem șpalturile de la Iași, ca să știe despre ce e vorba (asta i-a fost cererea și a fost una dintre primele lecții pe care le-am învățat de la el și care mi-au prins bine mai tîrziu, cînd am ajuns și eu să vorbesc la lansări), exemplarele cărții au ajuns cu cîteva minute înainte de ora evenimentului, dar totul a mers bine, foarte bine, am avut și public, s-au vîndut și cîteva cărți, am dat și autografe. Adică eram scriitor de-adevăratelea. Puteam să-mi las și barbă, ascultînd de vorba mamei (prima tentativă de a–mi lăsa barbă a fost în anul I de facultate): Cînd o să fii scriitor n-ai decît să-ți lași barbă, dar pînă atunci să umbli ca lumea!

Din ziua aceea m-am simțit mereu dator față de Ion Hobana, dator să nu-l dezamăgesc, dator să am grijă ca, la fiecare carte publicată, să nu-l fac de rușine, să nu-l fac să regrete că atunci, în marite 1999, s-a pus chezaș pentru mine în fața unei mîini de oameni.

L-am ascultat apoi pe Ion Hobana vorbind la multe lansări și i-am admirat mereu stilul ușor prețios care, alăturat eleganței ținutei, îl făcea pe fiecare scriitor despre care vorbea să se simtă de parcă i se înmîna Premiul Academiei, să se simtă ca și cînd alt scriitor mai talentat și mai îndreptățit să fie în lumina reflectoarelor n-ar fi existat nicicînd și el, tocmai el este buricul Pămîntului, ăl mai scriitor dintre toți, așa cum și trebuie să se simtă un scriitor la lansarea unei noi cărți. Are lipici la public Ion Hobana cînd vorbește, are darul de a fermeca, are harul… Ai tot sta și l-ai asculta. Și nici măcar nu depune efort pentru asta. Își citește notițele scrise de mînă pe o foaie A4 împăturită – la Ion Hobana notițele sînt o recenzie în toată regula, superșlefuită și rafinată, numai bună de dat la tipar și nici redactor, nici corector nu mai are ce modifica – și lumea se repede să-și cumpere cartea fiind perfect lămurită de ce va găsi între copertele ei.

L-am admirat întotdeauna pe Ion Hobana pentru ținuta lui, pentru aerul de senior pe care-l răspîndește, pentru respectul pe care ți-l stîrnește așa, pe nevăzute, fără măcar să știi ce ți se întmplă, pentru felul domol și ales în care vorbește, indiferent de împrejurare și de preopinent, pentru seriozitatea și rigoarea cu care abordează toate lucrurile în care se implică, pentru tenacitatea cu care își duce la capăt proiectele, pentru stăruința cu care mereu și mereu găsește alte și alte proiecte la care, multe dintre ele, nimeni altcineva nu s-ar încumeta. L-am admirat întotdeauna pe Ion Hobana și nu i-am spus-o niciodată.

Acum, la ceas aniversar, după atîta vreme, poate e timpul să spun: dragă domnule Ion Hobana, vă admir, vă prețuiesc, vă respect. Să-mi trăiți mulți ani de-acum înainte.

*

Ion Hobana este o parte din mine, așa că, pentru mine, va trăi cît timp am să trăiesc și eu.