Arhive categorie: Proze

Povestea lui Calistrat Hadîmbu (doar azi)

DOAR AZI aveți aici întreaga poveste, în format PDF.

Sau o puteți cumpăra sub formă de ebook, de aici (2,99 lei).

Biblioteca Galileo01w

Sau de aici (ebook, 8,99 lei, reducere de la 14,99) sau de aici (pe hîrtie, 26,18 lei, reducere de la 34 lei), ea fiind publicată în antologia Steampunk. A doua revoluție, Millennium Books, 2011 (editor Adrian Crăciun).

steampunk-a-doua-revolutie_1_produs

Povestea începe așa:

Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor

(premiile Galileo și RomCon 2012 pentru cea mai bună povestire F&SF publicată în 2011)

Calistrat Hadîmbu sosi la marginea Bucureştilor a doua zi după echinocţiu. Era o toamnă frumoasă, nici prea caldă, nici prea rece, vreme numai bună de călărit. Lăsă calul la barieră, achită o mică penalizare pentru că obosise animalul, apoi deschise uşa hanului care se afla lîngă Staţia de Cai.

Înăuntru, lume şi lume. Lume de-a lui – ţărani şi ţărănci, boieri de la ţară, boieri de la oraş – dar şi domni din oraşul celălalt, vedea asta după haine, auzea după vorbe. Ştia că sînt din oraşul celălalt.

Se aşeză la o masă şi ceru ceva de mîncare şi o cană cu vin, apoi asta şi făcu, mîncă mîncarea şi bău vinul.

Ei, mai făcu el ceva, îşi scăpă aşa, în joacă, o mînă pe sub fustele fetei de-l servi la masă, aşa cum era el obişnuit de-acasă, din Vizirenii Buzăului. Poate – cine ştie? – ideea că i se permite una ca asta nu era o obrăznicie, nu era proastă creştere, ci era ceva mai mult, ceva ce avea în sînge.

Se zicea că prin satul lor poposise cîndva însuşi Marele Vizir de la Stambul. Stătuse acolo cîteva zile şi, la nouă luni după asta, multe femei născuseră prunci care aveau apoi să poarte numele Viziru sau Vizireanu, aşa încît, peste ani, satul ajunsese să fie cunoscut ca satul Vizirenilor şi-apoi aşa îi şi rămăsese numele.

O fi şi asta o poveste care să justifice purtarea lui Calistrat Hadîmbu şi a altora din satul lui, îndrăzneţi ai naibii ăştia din Vizireni… iar el nu-şi făcea de ocară numele şi renumele.

Cum ziceam, aşa, din iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă, deştele lui alintau catifeaua pulpelor pe care fata le ascundea sub fuste, cînd simţi privirea hangiului pipăindu-i beregata. Cel mai bun lucru pe care putu să-l facă fu să plece degrabă din han şi tot în grabă să treacă bariera Colentinei.

De-abia cînd se văzu dincolo, în celălalt Bucureşti, Calistrat Hadîmbu îşi aminti că nu e totuna pe unde treci bariera şi că, în general, dacă nu ţi s-a urît cu binele, indicat e să nici n-o treci. Într-o parte a ei era oraşul pe care-l ştia, cu trăsurile mînate de vizitii arţăgoşi strunind bine în frîu caii deveniţi pe dată ascultători, cu jupîni supunînd sub ei cai nărăvaşi şi strigînd porunci hangiului şi tuturor celor aflaţi cu treburi pe-acolo, cu lotri şi femei uşoare, precupeţi gureşi şi muşterii de toate felurile…

În partea cealaltă însă… Calistrat Hadîmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. De două ori mai trecuse bariera şi de fiecare dată nimerise parcă în altă lume. Cel mai tare se speriase ultima oară, cînd se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lîngă el cu viteze ameţitoare, iar lumea de pe străzi… lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăşii lui de băutură cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar mai fi rămas picior de bărbat în Vizireni…

Calistrat Hadîmbu deschise ochii după cîteva clipe, hotărît să dea piept cu Bucureştii, oricum ar fi fost să fie.

…Era bine. Cunoştea oraşul, acel oraş, mai fusese pe-acolo. Nu mai aşteptă să vadă dacă hangiul era pe urmele lui, se aruncă în primul taxi care-i ieşi în cale.

– Du-mă undeva departe, undeva unde se întîmpă lucruri, îi spuse şoferului.

– Bine, conaşule, acolo mergem, îi aruncă acesta peste umăr. Fix acolo unde se întîmplă lucruri.

Şi, într-un exces de bucurie inexplicabil pentru Calistrat Hadîmbu, şoferul taxiului claxonă de sperie caii unei birje ce le trecea prin faţă, apoi îşi aprinse o ţigară şi aruncă nepăsător chibritul în ochii unui tîrgoveţ care se îndrepta spre Obor, apoi notă ceva cu pixul într-un caiet, apoi se luă la întrecere cu tramvaiul pe Calea Moşilor… de data asta fără să mai sperie caii.

Cam asta a fost amintirea acelei zile bucureştene pentru Calistrat Hadîmbu, fiindcă următoarea amintire a lui a fost una în care purta uniforma unei armate de care n-avea habar şi mărşăluia împreună cu alţi cîţiva, sute, mii, nu-şi dădea seama, aşa cum nu-şi dădea seama nici cînd, nici unde se întîmplau toate astea. Dar, mai ales, habar n-avea de cele întîmplate între timp. Ştia că intrase într-un taxi, şi, iată, se trezise soldat, fără ca măcar să ştie al cui şi cu cine avea să lupte. Ori pentru ce.

Undeva, în spatele lui, un oraş se făcea una cu munţii, în culorile apusului.

– E Braşovul, îi zise cel care mărşăluia în dreapta lui.

– Braşovul? făcu el neîncrezător.

– Apăi, dragă domnule, nu ştiu cine ce ţi-o fi dat de băut ori de mîncare, că de zece zile te văz năuc, dînd din picioare ca o păpuşă automată, mîncînd, dormind şi tot aşa, fără să scoţi o vorbă, fără să dai vreun semn că ştii pe ce lume te afli.

– Şi pe ce lume mă aflu, dacă nu ţi-e cu supărare?

– Pe lumea în care am început Înverzirea, dragă domnule.

Înverzirea? Cum adică? Ce înverzire? Cu ce înverzim? Pe cine? Ce?

O avalanşă de întrebări, o furtună, un potop şi toate, toate se năşteau în capul lui şi dădeau să iasă afară, insistente, obraznice, agresive chiar, o trăsătură a lui care nu de puţine ori îi adusese necazuri. Dar… dar… nu se putea abţine să nu întrebe – şi întrebă din nou:

– Ce înverzire, frate?

Bărbatul care mergea alături rîse gros şi binedispus.

Calistrat Hadîmbu nu află prea multe în prima lui zi de război. Fărîme de povești, frînturi de discuții la care trăsese cu urechea, astfel că povestea cu un drum străjuit de plopi, care să traverseze Europa, îi păru atunci a fi un răspuns mulțumitor la treaba cu înverzirea, chiar dacă nu lămurea toate lucrurile.

Auzi în schimb, de mai multe ori, numele lui Petrică Albu şi se gîndi că o fi vreun mare conducător de oşti, cel care-i ducea în luptă, cel care îi aştepta undeva, într-o ţară de care Calistrat Hadîmbu nu auzise în viaţa lui, Danemarca.

Se înserase cînd îşi făcură apariţia în Weidenbach şi, pînă traversară toată localitatea ca să ajungă în tabăra care-i aştepta, se întunecase de-a binelea. Cîteva făclii luminau intrările în corturi şi asta era tot ce vedeau. Noaptea, în timp ce se auzeau sforăiturile celor din paşoptul lui, Calistrat Hadîmbu întrebă cu voce tare:

– Şi? Mai departe? Ce urmează?

– Zeiden, se auzi vocea lui Dieter Dipold din Honigberg.

– Feketehalom, se auzi vocea lui Gyuri Székely din Négyfalu.

– Cotlea, se auzi vocea lui Octavian Bordenache. Apoi, tot el adăugă: de-acolo sînt eu.

– Da? No, bine, spuse Calistrat Hadîmbu, părînd împăcat cu viaţa, cu lumea şi cu el însuşi.

Apoi adormi.

A doua zi, el şi încă patruzeci şi şapte de soldaţi se treziră, ieşiră din cort şi rămaseră cu gurile căscate. Alături de tabăra lor, pe un tăpşan, se afla un dirijabil. Dirijabil, aerostat, giffard – avea mai multe nume, dar toate desemnau acelaşi obiect pe care Calistrat Hadîmbu îl văzuse odată trecînd pe deasupra barierei Colentinei. Unii dintre camarazii lui îşi făceau cruci, îşi scuipau în sîn, bodogăneau, mormăiau, vorbeau cu dumnezeul lor, un dumnezeu părăsit de popi în clipa aceea. Alţii se comportau ca şi cum nu se întîmpla nimic neobişnuit, ca unii deprinşi cu aşa ceva.

Măgăoaia era imensă – sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Cînd o zărise pe cer, deasupra Bucureştilor, îi păruse enormă în comparaţie cu orice alt lucru pe care-l mai văzuse el zburînd. Aşezată însă pe sol, în faţa lui, părea uriaşă pe lîngă orice alt mijloc de transport pe apă, prin aer ori pe uscat, pe care să-l mai fi pomenit el vreodată.

Se încolonară cîte doisprezece, aşa suna ordinul, aliniaţi, pregătiţi pentru onor. În faţa lor apăru un bărbat înalt, tuns scurt, îmbrăcat în negru, care ţinea în mîna stîngă un iatagan imens, ascuns într-o teacă lucrată cu mare artă prin cine ştie ce atelier al lumii. Tunica îi era tivită cu fir auriu, pe partea stîngă a pieptului avea înşirate medalii dispuse cîte patru, pe patru rînduri, manşetele erau lungi, pînă aproape de coate, cusute cu fir şi ele, la fel şi vipuşca pantalonilor. În picioare avea ghete înalte, care-i ajungeau pînă aproape de genunchi, iar pe ghete, de la genunchi la glezne, de jur-împrejur, patru rînduri a cîte şapte plăci aurii pe cea din stînga, iar pe cea din dreapta doar un rînd, acoperindu-i şiretul din faţă.

Peste un ochi avea un petic negru prins cu o curea care-i înconjura capul. Cele două stele mici de pe gulerul tunicii îi lămuriră pe cei care erau mai vechi că omul era locotenent.

Zise:

– Sînt Andrian Burghelea şi, începînd de azi, sînt comandantul vostru. Voi sînteţi paşoptul meu. Dacă vă intră asta în cap, pe celelalte le vom rezolva noi… Şi-acum, îmbarcarea!

Cei patruzeci şi opt stăteau drepţi, încremeniţi cu privirile la el. Nu se mişca nimeni. Nu şoptea nimeni. Poate nici nu respira nimeni.

Andrian Burghelea le făcu un semn spre dirijabil şi de-abia atunci detaşamentul se puse în mişcare.

Apropiindu-se de navă, Calistrat Hadîmbu îi văzu numele scris pe o latură, cu litere roşii, mari, cu scrisul acela nou pe care-l foloseau domnii şcoliţi la Paris şi la Viena şi pe care-l învăţase şi el de la popa Brăteanu din Vizireni. Aerostatul se numea Chiotul Răzbunării. Şi tot în acel loc, sub noile litere, descifră şi celălalt nume, cel vechi, care fusese acoperit cu vopsea albă: Hektorfasza.

– Ce înseamnă Hektorfasza? întrebă Calistrat Hadîmbu cînd se văzură îmbarcaţi.

Unii dintre camarazii lui izbucniră în rîs, un rîs lăbărţat, slinos, insinuant, batjocoritor, un rîs de căţea în călduri, un mieunat de pisică încoţopenită noaptea prin boscheţi… un rîs pe care Calistrat Hadîmbu nu ştiu cum să-l ia, ca pe o ofensă ori ca pe un motiv de veselie…

Iar cînd rîsul păru să se domoleasacă, Andrian Burghelea se lăsă să alunece în jilţul lui de comandant şi rîse şi el, înteţind rîsetele celorlalţi.

– Ce pula lui Hector să însemne? prinse curaj şi se chinui Florin Comşa din Făgăraş să zică, printre grohăiturile care ţineau loc de hohote. Asta înseamnă, mă, “pula lui Hector”! Acum eşti fericit?

Hohotele deveniră generale, patruzeci şi opt de oameni rîdeau de se cutremura dirijabilul. Şi cu Andrian Burghelea, patruzeci şi nouă.

– Şi de ce i-a zis aşa, domnule? Cine i-a zis? Cum să-i zici aşa unui dirijabil?

Apoi Calistrat Hadîmbu află povestea lui Hunyadi Ferenc, fostul căpitan al dirijabilului, care, într-o bună zi, a fugit şi s-a ascuns la Schitul Tarniţa. Iar dirijabilul i-a fost dăruit de Petrică Albu lui Raul Colentina, în semn de preţuire şi recunoştinţă că acesta i-a salvat viaţa în bătălia de la Jihlava, din Boemia. Iar Raul Colentina l-a botezat Thymos, dar îi zicea Mînia lui Ahile. Apoi, într-o zi, Petrică Albu l-a chemat pe Raul Colentina la sfat, apoi l-a chemat şi pe Andrian Burghelea.

Şi au vorbit şi au vorbit şi au vorbit…

Iar cînd a ieşit de-acolo, Raul Colentina avea pe gulerul tunicii o stea mare, de sublocotenent, era comandantul armatei terestre şi primise trenul care se chema Lynxul Nimicitor, ca tren-sublocotenent. Mai grozav decît trenul lui Raul Colentina nu era decît Navalonul

Iar cînd Andrian Burghelea a ieşit de-acolo, avea o misiune de îndeplinit, patru stele mici, de căpitan-sublocotenent, pe gulerul tunicii, şi un dirijabil în comandă. Pe care l-a botezat Chiotul Răzbunării, dracu’ ştie de ce, care era răzbunarea şi de ce era nevoie de un chiot. Clar?

– Ighen. Da’ Thymos ce înseamnă?

Şi iar rîsete, că doar nu era să stea să se plîngă de ce rău e să fii în război. Şi oricum nu ştia nimeni ce înseamnă Thymos. Nici unul dintre ei. Pe cei cîţiva membri ai echipajului nu-i întrebă nimeni. Şi nici pe Andrian Burghelea nu îndrăzni nimeni să-l întrebe.

În dimineaţa următoare intrară la program.

Făceau instrucţie de front, exerciţii de tragere, antrenamente de lupte şi scrimă, tir sau aruncarea grenadelor, se învăţau cu tot felul de arme, unele dintre ele necunoscute lor pînă atunci – cum erau arbaleta şi nunceagul – altele mai puţin folosite ca arme de luptă corp la corp – cum era suliţa.

Îi pasionau peste poate antrenamentele de scrimă, şi nu de dragul fandărilor sau al cine ştie căror scheme secrete, ci al varietăţii lamelor cu care luptau. De la spada vest-europeană la paloşul străvechi, de la iataganul turcesc la katana japoneză şi falxul dacic, nimic nu rămînea nefolosit, neînvăţat. Pumnalul otoman, drept, pumnalul indian, ca un şarpe, sica în formă de seceră…

Dar cel mai mult şi mai mult aşteptau sesiunile de trageri la poligon. Poate pentru că aveau ocazia să se mai proptească şi ei cu picioarele în pămînt, să mai vadă cerul deasupra capului, să mai miroasă copacii, aerul îmbibat cu izul de bălegar al cîmpurilor – toate astea le dădeau sentimentul că erau vii, că lucrurile care li se întîmplau chiar se petreceau în viaţa lor şi nu în vreun vis ori în vreo închipuire. Sau poate că atunci aveau ocazia să fie războinici ai anilor pe care-i trăiau, nu cu săbii, nu cu pumnale şi arbalete şi cine mai ştie ce relicve ale istoriei, ci cu revolverele domnului Colt sau cu păcănitoarele domnilor Borchardt, Mauser şi Browning, ca să nu mai vorbim de tunul-mitralieră al lui Hiram Maxim, arme noi, de care numai cunoscătorii ştiau. Iar lor chiar le plăcea să se dea drept cunoscători, să se considere un soi de detaşament de elită, o grupă de şoc al cărei ţel nu era mirosirea sudorii inamicului în îngălate lupte corp la corp, ci victoriile rapide, pe nevăzute şi pe neştiute. Ceea ce, pînă la urmă, asta şi erau, cu toate că nimeni nu le-o spusese clar, în faţă.

Uneori, cînd li se părea că lîncezesc, se întrebau unii pe alţii la ce le-or trebui toate astea, cine o să-i caute acolo sus, în dirijabil, ca să-şi poată folosi noile cunoştinţe. Dar veneau apoi momentele în care erau aruncaţi în luptă şi înţelegeau atunci că ei nu sînt soldaţi de rînd ai armatei lui Petrică Albu, ci Lovitura Aerului, cum auziseră vorbindu-se deja prin cîrciumi, echipele pentru operaţiuni speciale care făceau mai mare prăpăd printre inamici decît o întreagă hoardă de bătăuşi bezmetici aruncaţi în luptă cu ochii închişi şi cu săbiile în mîini.

Din cînd în cînd, cîte unul, doi dintre ei – uneori mai mulţi – erau lăsaţi prin vreo tabără şi nu mai auzeau de ei.

În locul lor erau aduşi alţii şi, pe măsură ce înaintau spre nordul Europei, cei care veneau erau tot mai bine pregătiţi, se vedea că simţiseră tăişul sabiei şi auziseră vîjîitul gloanţelor pe lîngă urechi.

În lunile următoare înşirară ca pe aţă oraşele la înfrîngerea cărora participaseră, căpitanul Andrian Burghelea dovedindu-se un comandant de nădejde, inspirat şi cu ştiinţa luptelor aeriene, dar şi un bun strateg al acţiunilor rapide, de noapte sau de zi. Ba, mai mult, avea şi un simţ practic deosebit, o intuiţie sau naiba ştie cum îi spune, dar şi bani şi relaţii, asta era clar! Ideeea e că pe Chiotul Răzbunării fuseseră instalate opt tunuri Hiram Maxim, două în faţă, două în spate şi cîte două pe lateralele dirijabilului, asta după ce îi fusese schimbat învelişul cu unul la fel de subţire, dar prin care greu treceau gloanţele. Chiotul Răzbunării devenise o adevărată cazemată zburătoare, spaima cetăţilor asediate şi a giffardelor de luptă.

Nici mişcările de la o duzină la alta nu se mai produceau ca pe vremuri, aşa încît, într-o zi, Andrian Burghelea îi adună pe toţi în faţa Chiotului Răzbunării şi îi strigă într-o anumită ordine, aşezîndu-i în grupe de cîte doisprezece. Apoi le spuse:

– Sînteţi patru duzini şi aşa veţi rămîne de-acum încolo, în formaţiile astea, cu treburile pe care am să vi le dau. Şi cu numele pe care am să vi le spun.

Se plimba prin faţa lor, cu o mînă la spate şi cu cealaltă, în care ţinea iataganul, gesticulînd de parcă doar vorbele nu îi erau de-ajuns spre a se face înţeles. Sau pentru că-i lipseau bătăliile… Ori poate ca să nu se lenevească iataganul ăla de se zicea prin cîrciumi că l-ar fi dobîndit în luptă şi că încă mai avea pe el sîngele fostului stăpîn…

– Voi sînteţi Dragonii valahi şi veţi fi trăgătorii şi servanţii tunurilor.

– Voi sînteţi Icarii albaştri, echipajul de bord care va conduce de-acum Chiotul Răzbunării.

– Iar voi sînteţi Lupii Daciei şi voi Zăganii neostoiţi, echipele de asalt, cele care, din cînd în cînd, vor avea misiuni de luptă la sol.

Calistrat Hadîmbu era unul dintre Zăganii neostoiţi, alături de mai vechii lui tovarăşi Anghel Papacioc, Antonie Zgondrea, Titi Vasiliu, Iorgu Baldovin…

Dar nici în lunile alea, petrecute între bătălii şi cititul cărţilor şi revistelor lui Burghelea, pe care acestea le ţinea într-un cufăr, dar din care le dădea cu mare plăcere şi lor, celor care ştiau să citească, nici în acele luni Calistrat Hadîmbu nu avu prilejul să-l cunoască pe Raul Colentina, despre care se spunea că ajunsese jupîn, adică era de rang, stătea la masa lui Petrică Albu, era chiar sfetnic al acestuia.

– Da’ cine e, domne, Raul Colentina ăsta, că parcă nici nu e adevărat, parcă e doar un personaj de poveste… Nu l-a văzut nimeni? Nu-l ştie nimeni? întrebă el într-o zi, cînd Andrian Burghelea era plecat.

Pe comandant nu îndrăznea să-l întrebe, îndrăznelile lui aveau şi ele o limită, iar aceasta se chema Andrian Burghelea.

Într-adevăr, nici unul dintre camarazii lui nu putea spune că-l cunoaşte, că l-a văzut vreodată. Nici măcar cei mai vechi în lupte, cei care îl cunoscuseră pînă şi pe locotenentul Petrică Albu…

– Şi ăsta de ce e tot locotenent, fraţilor, dacă acu’ conduce ditai armata? De ce nu l-au făcut şi pe el general?

– Cine să-l mai facă pe el general, cînd acuma el îi face pe ceilalţi ce vrea el? spuse Antonie Zgondrea, un fost negustor din Calafat, fugit în lume asemeni lui Calistrat Hadîmbu şi înrolat în armată ca şi acesta, cules de pe străzile Bucureştilor adică, mai precis din mahalaua Manea Brutaru, unde se deda şi el la kiramelele, că altfel, s-avem pardon, era om curăţel de felul lui.

Şi începură nişte şuşoteli între ei, acolo, din care, pînă la urmă, înţeleseseră cu toţii cum stăteau lucrurile.

Iar lucrurile stăteau aşa:

Cînd Petrică Albu l-a făcut pe Andrian Burghelea căpitan şi i-a dat comanda dirijabilului, l-a făcut de fapt căpitan-sublocotenent şi era cel mai mare grad cu steluţe mici. Deasupra lui mai era doar gradul de sublocotenent – şi, din cîte ştiau ei, existau doar trei, care erau şefii armatelor aeriene, maritime şi terestre. Peste sublcotenent era locotenentul şi ăsta era unul singur, Perică Albu, comandantul suprem al armatei. Sub căpitan-subocotenenţi, care puteau fi comandanţi de dirijabile, de nave maritime şi de trenuri, erau colonel-sublocotenenţii, cu trei stele mici, sub ei erau maior-sublocotenenţii, cu două stele mici, iar ultimii care aveau stele mici pe gulerul tunicii erau general-sublocotenenţii, cu doar o stea, acest grad avîndu-l cei care erau generali în ziua în care Petrică Albu hotărî să reorganizeze armata, iar asta se întîmpla cu o zi înainte ca lui Andrian Burghelea să-i fie repartizat Chiotul Răzbunării.

După ce puseseră cap la cap tot ce ştia fiecare, rămăseseră privindu-se unii pe alţii derutaţi, mai derutaţi decît erau înainte de a se lămuri.

– Şi Petrică Albu ăsta chiar e singurul locotenent care a mai rămas? întrebă din nou Calistrat Hadîmbu, aşa cum avea el obiceiul s-o facă uneori, cînd i se ura cu binele – cum zicea Anghel Papacioc din Cosîmbeşti.

Stînd aşa, ciucit într-o parte a compartimentului în care-şi duceau viaţa între două bătălii, Titi Vasiliu, un bărbat trecut bine de patruzeci de ani, din Nicolina Iaşilor, ridică privirea de la maşina de scris pe care o muncea acolo, pe genunchi, şi spuse către Calistrat Hadîmbu:

– Mă, într-o zi o s-o păţeşti din cauza întrebărilor tale.

– Păi vreau să ştiu, nea Titi. Cum poate să facă rău cuiva faptul că vrea să ştie pe ce lume trăieşte?

– Da, dar… ştii… unii oameni au tainele lor şi e bine ca ele să rămînă ceea ce sînt, adică taine. Bine şi pentru oamenii ăia, bine pentru toată lumea. Şi nu numai oamenii, dar lucrurile toate au tainele lor…

– Auzi, mă? interveni Sandu Vişinescu, ăla de zicea că e din Mîndra, dar locuia în Lisa. Da’ dacă maică-ta ar avea un secret mare, mare de tot? Dacă ar avea un secret cu naşterea ta? Cu făcutul tău, mai bine zis. Ei? Cum ar fi?

– Tu să nu te iei de mama, da?

Ochii mînioşi ai lui Calistrat Hadîmbu scăpărară aruncînd parcă scîntei de jur-împrejur, parcă strigînd întrebări de felul: „care te mai iei de maică-mea, bă?!”

Nimeni nu se mai luă de maică-sa, dar şi el înţelese atunci că lucrurile sînt lucruri pentru toată lumea şi, mai ales, că ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.

Drept îi că înţelese el, Calistrat Hadîmbu, atunci, lucrurile astea?

Se pare că nu, dacă ne luăm după feţele palide ale mesenilor, cînd, într-o seară, la masă, Calistrat Hadîmbu puse unuia dintre musafiri o nouă întrebare din alea, de-ale lui.

Erau la Suseni, în Haţeg, doar patru dintre ei – el, nea Titi Vasiliu, Florin Comşa, Gyuri Székely – plus comandantul Burghelea, în casa lui Kendeffy bacsi, care chemase şi cîţiva oameni de vază din sat, ca domnul Colţ, pădurarul Nicu Deac şi felcerul Pataki. La masă mai era un oaspete venit tocmai de la Homorod, domnul Teutch, şi acestuia i se adresase Calistrat Hadîmbu cînd ţuica dezlegă vorbele, mai mult să se dea mare cu ce citise el prin cărţile şi prin ziarele lui Burghelea:

– Şi, domnule Teutch, ce mai ştiţi de Luiza şi de marele Jules Verne?

În acel moment se lăsă o tăcere ce se asemăna cu liniştea adîncă de dinaintea
bubuiturilor de tunet. Şi, într-adevăr, ca într-o carte, tunetul izbucni, dar un tunet de ţipete, de strigăte care făcură să tremure sufrageria bunului domn Kendeffy.

– Ieşiţi afară! Ieşiţi afară! încă se mai auzea vocea neamţului cînd ei ajunseseră deja pe tăpşanul unde lăsaseră Chiotul Răzbunării.

Cui să-i mai ardă de celebrul castel, care se iţea în zare pe-un umăr de munte? Lor, cu siguranţă, nu, aşa că intrară degrabă în burta măgăoaiei.

– Ce? Ce-am zis? întreba nedumerit Calistrat Hadîmbu, căutînd cu privirile spre camarazii care rîdeau pe înfundate, deşi nici ei n-ar fi putut spune ce anume provocase reacţia oaspetelui şi-i lăsase pe ei fără bunătăţile de pe masă, lucruri pe care ostaşii lui Petrică Albu nu le mai văzuseră cam de mult şi pe care de-abia aşteptau să le atace la baionetă, cum s-ar zice.

Doar Andrian Burghelea zîmbea pe sub mustăţile răsucite, gîndindu-se că nu se face să pomeneşti dinaintea unui tată numele celui care i-a sedus fiica.

După încă două luni, cele patru duzini comandate de Andrian Burghelea ajunseră, în sfîrşit, în Danemarca.

Nu mai erau aceiaşi patruzeci şi opt de soldaţi. Rînd pe rînd, cei căzuţi la datorie fuseseră înlocuiţi cu alţii. Printre dispăruţi, Calistrat Hadîmbu îi număra pe cei din duzina lui: Anghel Papacioc, Antonie Zgondrea, Mihai Cojenel, Şerban Bălăceanu şi Victor Nuţu. De dincolo, de la ardeleni, lipseau Virgil Iaru, Cornel Urs şi Dan Creţu.

În locul lor veniseră oameni adunaţi de la unităţi dezmembrate, că nu peste tot războiul mergea aşa de bine cum le mergea lor: Schmidt Carol Erwin din Szatmar, Florin Oproiu din Hermannstadt şi Aliodor Cîrlea din Alba Iulia la Lupi, Nicu V. Cuniche din Slobozia, Bebe Haralambie din Colentina, Liviu Gegiuc din Miroslava şi Adrian Nechita din Focşani la Zăgani, şi… şi… tot la Zăgani

Într-o zi îşi dezmorţeau oasele, alergau după fluturi pe un cîmp pe care odihnea măgăoaia şi unde urma să li se alăture un nou camarad, în locul lui Mihai Cojenel din Grădiştea, care pierise într-o încăierare, într-o cîrciumă din Berlin.

Şi numai ce se învîrteji deodată praful de pe drum, de ziceai că-l aleargă cineva cu pocea, de se făcu aidoma unui şarpe gros cît un stat de om şi lung, lung… cam cît era poteca de la drum pînă la ei. Şi mai era şi zgomotul acela de ziceai că trec huruind o duzină de dirijabile pe deasupra lor şi mai multe nu.

Apoi se treziră că privesc cum o femeie coboară de pe o motocicletă. Că femeie părea, după forma trupului, măcar că era îmbrăcată în pantaloni de piele şi jachetă şi avea pe cap o cască lipită de creştet şi de obraji, peste care îşi pusese protectorii ca să-i apere ochii de praf şi de lumină.

Cînd coborî din şa, îşi scoase protectorii şi toţi bărbaţii îi văzură ochii albaştri, mai albaştri decît cerul luminos de deasupra, şi nu mai avură nici un dubiu că noul lor camarad era o femeie. Iar cînd îşi scoase şi casca… toţi rămaseră muţi de uimire, pînă şi comandantul Andrian Burghelea avu parcă un suspin pe buze cînd părul ei scăpă din strînsoarea căştii şi îi căzu pe lîngă urechi, aşezîndu-se pînă aproape de umăr, frumos şi rînduit şi… albastru. Suspinul căpitan-sublocotenentului era un cuvînt: Magda…

– Magdalena Ghica mă cheamă, le strigă ea noilor camarazi. Adică Magda…

– Magda cum laude, şopti Andrian Burghelea şi surîse acolo, în uşa Chiotului Răzbunării, unde se afla, nu se ştie dacă vreunei amintiri sau… cine ştie? Şopti: „femei cu zbaturi şi cu vîsle” în timp ce Magdalena Ghica trecea pe lîngă el, intrînd în măgăoaie, trecea zîmbind pe lîngă el, lăsînd în urmă un

– Comandante…

şi primind un

– Magda…

aşa cum se salută de obicei un comandant cu noul soldat venit să-i completeze grupa.

Patruzeci şi șapte de perechi de ochi rămăseseră acolo, în uşa dirijabilului, patruzeci şi șapte de limbi se învîrtiră în peşterile gurilor morfolind vorbele „ce Chiotul răzbunării…”, aşa cum, mai în urmă cu nişte ani, ar fi spus „ce Pula lui Hector…” sau, şi mai în urmă, „ce Mînia lui Ahile a fost ASTA?!!!”. O duzină erau cei care serveau pe tunurile-mitralieră, o duzină era echipajul propriu-zis al măgăoaiei, iar două duzini (mai puțin unu) erau caftangiii de meserie. Cu totul patruzeci şi șapte de indivizi trecuţi prin ciur şi prin dîrmon, patruzeci şi șapte de bărbaţi pentru care femeile nu mai însemnau de mult altceva decît o tăvăleală în fugă prin aşternuturile slinoase ale hanurilor. Şi totuşi, în acea zi, patruzeci şi șapte de bărbaţi se îndrăgostiră de Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude, şi habar n-aveau de ce i se spunea aşa…

În afară de Andrian Burghelea.

În afară de Andrian Burghelea, care rămăsese cu zîmbetul ăla tîmp pe faţă… Ori… ce era-n capul lui? Ce voia el să zică? Nu cumva că o cunoştea pe Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude? Nu cumva că o cunoştea foarte bine pe Magdalena Ghica, Magda, Magda cum laude? Nu cumva zîmbea aşa pentru că o fi trecut prin viaţa ei cîndva, şi prin aşternuturile ei cîndva, şi prin ea, prin Magda cum laude, cîndva? Nu cumva?

Din ziua aceea nimic n-a mai fost cum era la bordul Chiotului Răzbunării.

(…)

Microtexte

N-a ținut decît două luni… Februarie-martie 2009. Făcusem chiar un blog-revistă MICROTEXTE  și speram să atrag cît mai mulți autori, în ideea că putem publica în fiecare zi un microtext.

Blogul-revistă încă mai există, poate fi găsit aici. Să vedeți ce au mai scris și alții.

microtexte

Iată microtextele scrise de mine atunci.

Lan de floarea soarelui

Cinci fete trec pe sub fereastra mea. Fiecare fată, din cele cinci, nu este decît o fată şi atît. Împreună sînt lan de floarea soarelui. (24/02/2009)

Copacul din faţa casei

Cînd eram singur, copacul din faţa casei mele nu era decît un copac. De cînd sînt cu tine, ştiu că este un cireş şi aştept să-l văd înflorind. (25/02/2009)

Dans

Am invitat-o la dans şi ea s-a uitat la mine mirată şi m-a întrebat: De ce mă inviţi la dans? De ce? Pentru că nu ştiu să zbor, i-am răspuns. (26/02/2009)

Invidie

Merg pe stradă. Pe lîngă mine trec femei, una mai frumoasă ca alta. Sînt invidios pe ele pentru că numai dragostea le face atît de frumoase. (01/03/2009)

Tăcerea

Un om s-a îndrăgostit vorbind. Şi de atunci vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte… Îi este teamă să tacă. I-e teamă că tăcerea lui va ucide dragostea. (05/03/2009)

Deşert

Singurătatea e un deşert. Imens, îngheţat. Singurătatea celui care nu iubeşte e un deşert în care niciodată nu se va construi un Las Vegas. (07/03/2009)

Întrebare şi răspuns

Simţeam că nu mai pot trăi fără să aflu răspunsul la întrebarea care mă chinuia. Într-o zi l-am aflat. Şi de atunci nu mai pot trăi cu răspunsul. (11/03/2009)

Stare de fapt

De cîteva zile mintea mea este pe un CD. Iar lumea se învîrteşte, se învîrteşte, se învîrteşte… De ce am senzaţia că nu s-a schimbat nimic? (14/03/2009)

Amintiri

Ieri mi-am amintit de vremurile bune. Astăzi mi-am amintit din nou. Dar mîine? Nu se poate să fiu atît de singur încît să nu am decît amintiri. (16/03/2009)

Somn

Poate că am murit în somn. Şi ceea ce mi se întîmplă acum este visul acela în care am murit. Înseamnă că asta e tot ce-o să mai am vreodată? (17/03/2009)

Cărţi

Ai citit carea aia? Am citit-o, mi-a răspuns. Dar pe-aceea? Şi pe-aceea. Şi ce-ai învăţat din ele? Că trebuie să le citesc şi pe celelalte. (19/03/2009)

Cadillacul roz

Mi-am dorit un Cadillac roz. Şi nu l-am avut. Apoi o casă cu grădină. Şi n-am avut-o. Norocul meu e că trăim mai mult decît dorinţele noastre. (20/03/2009)

E-mail

După cîteva mailuri m-am îndrăgostit de ea. După alte mailuri am cerut-o în căsătorie. Şi? Şi nimic. Era un soft care genera răspunsuri automate. (21/03/2009)

Desen

Mi-am ţinut palma pe şoldul tău drept. O oră, o zi, o iubire întreagă. Totul s-a s-a terminat şi eu sînt tot acolo: un desen pe şoldul tău drept. (24/03/2009)

Semafor

Poate că şi Moise a avut un semafor atunci cînd a traversat Marea Roşie. Cred că de aceea mă simt atît de important cînd traversez strada. (26/03/2009)

Pisici

Pe vemuri pisicile erau doar pisici. Frumoase sau nesuferite. De cînd te-am cunoscut pe tine au mîini, au picioare şi, mai ales, au nume. (28/03/2009)

microtexte2

De aici a plecat și povestirea mea „Microtexte”, publicată în volumul Transfer.

Vremea zăpușelii (4)

(Vremea zăpușelii (1), (2), (3))

Din nou pe trotuar, Lotek traversează bulevardul, trece de teatru, apoi dă colţul pe lîngă clădirea FGH, admirînd încă o dată fluturele albastru, parcă tocmai atunci oprit din zbor pe numele celebrei edituri, şi intră pe strada Castelului, neschimbată în ultimii cincizeci de ani cel puţin.

Dă colţul doar el, doar paşii lui, doar fiinţa lui 3D, pentru că gîndurile îi rămîn atîrnate de uşa editurii, ca nişte sfori cu bile de lemn, alături de alte sute şi mii de sfori ale altor sute şi mii de tineri aspiranţi la statutul de scriitor, sfori care atîrnă acolo zi şi noapte, doar-doar s-or lipi de unul măcar dintre cei trei mari: Fratu, Ganea, Haulică. FGH-ul literaturii noastre, felia de alfabet în stare să impună literele-cuvintele-cărţile oricărui debutant pe marea piaţă a cărţii, să facă din orice tînăr talent un Adevărat Scriitor. Fabrica de Scriitori, pe scurt, Fabrica… Speranţe deşarte, de altfel, pentru că nimeni nu i-a mai văzut pe cei trei de multă vreme. Umblă zvonuri că stă fiecare în vastul lui birou de la ultimul etaj, cu ochii în reţea, vînînd viitoarele vedete… Ba mai mult, unii zic că cei trei ar fi murit de mult şi toată treaba o fac alţii, dar nimeni n-a avut curajul să declare oficial moartea lor, de teamă să nu dispară şi editura o dată cu ei… Cine ştie care e adevărul? Şi, la urma urmei, ce importanţă mai are adevărul, acest adevăr, cînd toată suflarea scriitoricească nu visează decît la ziua în care să-şi vadă o carte pe al cărei cotor să scrie, cu litere albăstrii, FGH? Ce contează cine se află în spatele giganticelor uşi pe care scrie, cu litere albastre (tot albastre!), doar F sau G sau H, cîtă vreme treaba merge mai departe, cărţile se tipăresc, librăriile cu fluturele albastru pe firmă se înmulţesc lună de lună, conturile scriitorilor iau în greutate, devin obeze şi toată lumea e fericită, FERICITĂ?!

Gîndurile îi ajung trupul din urmă, tocmai la timp, Lotek a ajuns în faţa porţii, împinge cu umărul în poartă, intră în curte, urcă scările, intră în casă.

“Ce ziceam că fac? Ce ziceam că fac cînd intru în casă? Oricum n-are importanţă. Importante sînt acum, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, reacţiile la blog. Cutia poştală, deci.”

*

– Lolita, cutia poştală!

Îşi botezase calculatorul Lolita, semn că vechile obsesii nu pier niciodată. Le cărăm cu noi toată viaţa, peste tot, ele zac în noi chiar şi atunci cînd pare că le-am uitat. Uneori ne e ruşine de ele, alteori bravăm – ce mijloc mai bun de a ne masca frustrările, durerile, obsesiile avem decît bravura, hazul făţiş? Nimeni nu rîde de infirmităţile lui, dar cum putem arăta altfel că nu ne pasă (ba, ne pasă!), că asta e!?, că viaţa merge înainte, cu hergheliile alea de lolite zburdînd prin visele şi gîndurile noastre, cu parfumul lor impregnat în piele, cu şoaptele lor ascunse bine în fundul urechilor noastre…?

Chinezoaicele de paişpe ani au ieşit din nou pe stradă, le aude trecînd zgomotoase pe sub geamul lui, ar sări la fereastră să le vadă, să privească lung în urma lor, să le confişte parfumul lăsat în aer, să le înregistreze nechezatul, ciripitul, ar face toate astea dacă nerăbdarea de a-şi vedea cutia poştală cu reacţiile la blog nu l-ar fi năpădit ca în fiecare noapte. “Ăsta e semn bun”, îşi spune, înseamnă că obsesia lui nu-i mai conduce viaţa, acţiunile, că a ajuns la vîrsta la care oamenii au alte priorităţi: o carieră, un statut social… Lolitele au fost – “da, au fost” – un capitol special în viaţa lui şi, undeva, în adîncul lui, mereu vor rămîne, dar trebuie să treacă peste asta, trebuie să-şi vadă de cariera lui de scriitor, care se construieşte cu greu, cu mari sacrificii, în singurătate, carieră care… La urma urmei, a face parte din Adevăraţii Scriitori nu e cumva tot o cale de a-şi împlini toate visele? Inclusiv cel cu lolitele? Păi, de cine sînt atrase lolitele ca fluturii de lumina lumînării? La uşa cui fac ele coadă pentru autografe, pentru a-şi oferi virginitatea, clipele de extaz – materie pentru cărţi viitoare?

Adevărat este: vechile obsesii nu pier niciodată. Îşi pierd doar prim-planul. Dar ele stau la pîndă, aşteptînd momentul prielnic să răbufnească iar şi iar… “Parşive creaturi mai sîntem noi, oamenii!”.

Ar fi trebuit să zică “noi, bărbaţii”?

Cutia poştală se deschide pe ecran ca o carte căzută din mîna cuiva care a adormit citind – de oboseală, de lipsă de interes, de proastă ce e cartea -, mesajele se înşiră în faţa lui şi ochii îi înregistrează cuvinte disparate, sclipind din subjecturi, trăgîndu-l de mînecă, şoptindu-i, ademenindu-l. „Blogul, blogul, blogul, hai odată, spune-mi că mi-au scris, spune-mi că au reacţionat, că nu i-a lăsat indiferenţi, ce dracu’, eu am muncit pentru paginile alea, sînt sînge din sîngele meu, carne din carnea mea, hai, să sper măcar la o nominalizare, acuşi se vor anunţa, se apropie anotimpul premiilor, da, ştiu că e o vanitate, ştiu, dar ce să fac, nu pot trăi fără asta, nu pot blogui la nesfîrşit aşa, aiurea, nu ştiu cu ce scop o fac ceilalţi dar eu îmi doresc premiul, măcar o dată, sau dacă nu se poate chiar premiul atunci pe lista finală să fiu, să-mi aud numele şoptit pe stradă, prin cîrciumi, pe canalele de ştiri, să mă simt important, să fiu important, să fiu”.

M-am prins de unde ai luat numele Cornelia… M-am prins! Cornelia cu sînii goi… Ei? Sînt bun? M-am prins… Cine dracu’ a mai scris şi povestea aia, habar n-am. Dar o ştiu!

„Haulică, Michael Haulică a scris-o, cine s-o fi scris?!” Furios. Ton nervos, ca în vechiul Alternativ SF. Lotek nu înţelege cum poţi să ştii de Cornelia, acea Cornelia, şi să nu ştii cine a scris-o. „Uite pentru cine ne scuipăm noi sîngele şi ne măcinăm nervii! Scriem, scriem, şi peste nici cincizeci de ani nu ne mai ştie nimeni… Ei, măcar individul ăsta a rămas cu personajul. Tot e ceva. După mine ce va rămîne? O poveste? Un personaj? Care? Despre cine am scris eu aşa de bine încît să rămînă? Am scris eu vreo Madie, vreo Mordelie? Voi scrie? Grea viaţă!”

Obsedatule! Eşti un obsedat! M-am săturat de măscările tale! Nu te voi mai citi niciodată! Adio!

„…Şi-un praz verde! Mă doare-n cur! Nici să nu te mai prind că citeşti vreun cuvînt de-al meu! Cuvintele mele sînt numai pentru cei care le iubesc. Care iubesc. Necondiţionat. Iubirea nu e pentru că. Iubirea este sau nu este. Nici măcar atîta lucru nu ştii? Ce dracu’ ai trăit la viaţa ta? Ce-ai citit? Nimic nu ştii! Nimic, nimic. ’Ţi-ai dracu’ de pierde vară-toamnă-iarnă-primăvară!”

Bă, nene! De ce nu scrii tu romane, moşule? Că ai vînă. Coaie, ca să zic aşa. Tu eşti scriitor, băăăă…! Dă-i dracu’ de blogişti! Dă-i în mă-sa! Pune mîna şi scrie romane! Ia vezi, poţi? Încearcă! Sau ai şi făcut-o şi doar te alinţi… Hai, osu’ la treabă! Mîine vreau primele pagini de roman. Michael

„Futu-i! Să fie chiar el? El? Ăla? Haşul? Chiar ar trebui s-o fac, ce naiba?! Dacă şi Haşul spune… Roman… Roman… Adevăraţii scriitori… Pîrtieeee! Vine băiatuuu’…!” Ochii îi aleargă bezmetici pe suprafaţa ecranului şi nimic, nimic, nimic. Nimic altceva. Asta-i tot. Să fie trist? Trist pentru puţinătatea mesajelor? Să se bucure de ultimul, de importantul…? Teoria cu jumătatea plină sau jumătatea goală a sticlei. Evident că jumătatea plină contează! „Dă-i în mă-sa! Mîine mă apuc de roman“.

Se ridică de la birou, se duce drept în baie, dă drumul la apă. Se dezbracă, se priveşte în oglindă. Nu mai e tînăr. Ochii îi par obosiţi, are o umbră în privire, o umbră a tristeţii, tristeţea celor văzute pînă în acest moment al vieţii lui, un moment de răscruce, un moment al unei decizii importante, care-i va rupe viaţa în două. Viaţa de pînă acum, de individ în căutare de mici satisfacţii, satisfacţii de moment, care să-i dea curajul abordării zilei de mîine, şi viaţa căreia i se va dedica de-acum încolo, o viaţă dăruită unei cauze, unei singure cauze, o viaţă de scriitor. De adevărat scriitor. În barba crescută peste zi şi-au făcut loc tot mai multe fire albe, tîmplele îi înfloresc ca zarzării primăvara, exact!, primăvara, de reţinut acest cuvînt, în viaţa lui urmează primăvara, trezirea. Şi buzele lui subţiri, strînse mai tot timpul, se deschid într-un zîmbet.

(„Iar eşti supărat! Te ştiu după gură cînd eşti supărat. Nici nu mai ai buze, ai doar o linie” i-a spus cineva, cîndva. Cine? Cînd? Îşi va aminti de el… De ea? Îşi va aminti scriind. Moartea scriitorului, repetabila moarte a scriitorului care moare cîte puţin cu fiecare carte pe care o scrie, retrăindu-şi viaţa cu fiecare carte, alegînd din fiecare amintire cîte un fragment pînă ce acestea devin tot mai puţine, tot mai puţine, pînă nu mai rămîne nmic, nimic, nimic, decît acele pagini care vor circula de la unul la altul, ca orice viaţă de scriitor, viaţa de hîrtie a scriitorilor, viaţa de hîrtie a lor.)

Zîmbeşte.

De cînd n-a mai zîmbit Lotek aşa cum o face acum? Ei, de cînd?! De dimineaţă, din clipa în care şi-a dat seama că femeia Cornelia e dispusă… Mereu are zîmbetul ăsta în astfel de momente. Nu zîmbeşte că vrea el, nu, nu. Muşchii faciali o iau razna, lor le vine să facă iute două tururi în jurul capului, de bucurie, de bucurie…

„Uite că se poate zîmbi şi de altceva” îşi spune, şi intră sub duş. Apa curge moale şi mîngîietoare pe el, îl curpinde într-o îmbrăţişare caldă (caldă, cum altfel?!), i se bagă peste tot, curioasă, jucăuşă, şi el se prinde în jocul ei, o lasă, i se oferă chiar. Doar el şi apa într-un apartament uitat de pe o stradă uitată dintr-un oraş uitat… Planuri, planuri… Îşi face planuri. Apa curge pe el şi el îşi face planuri. Cum o să scrie, despre ce o să scrie. Cu graba celui care trebuie să creeze lumea în şapte zile şi şase dintre ele s-au dus deja, în lenevie, în visare de lumi imposibile. Planuri, planuri, planuri. „La naiba! Să ne despărţim de trecut rîzînd.” Nu mai ştie ce idiot o fi spus asta. „Să petrecem, să dăm un chef de adio! La Josephine, aşadar, la Josephine!”

Se bărbiereşte, se parfumează, se îmbracă lejer, dar nu neglijent, blugi, cămaşă, pulover. Caută din priviri posterul cu William Gibson, îi face cu ochiul şi iese. Dincolo de uşa asta… Ei! Dincolo de uşa asta e viaţa. Viaţa care, pentru el, William Lotek Sendai-Seven, pare că de-abia începe.

Şi ce bine e să începi viaţa cînd ştii ce ai de făcut! E ca o zi de luni, cînd ai un serviciu care îţi place.

*

Cum să începi o viaţă nouă, noaptea? Cum s-o începi cu un chef de adio?

Lotek păşeşte în noapte, iar paşii lui răsună pe macadamul străzii marcînd secundele care au mai rămas din viaţa lui de blogist, prefigurînd călcătura lui de scriitor de romane. Calcă altfel scriitorii? Au un fel anume de a merge? Se vede că sînt scriitori din felul în care se mişcă?

Noaptea a coborît de pe Muntele, s-a insinuat pe străzile centrului vechi, doar felinarele din faţa porţilor fac din strada Castelului o felie de civilizaţie, o interfaţă între oamenii vii şi fiinţele lor virtuale care bat drumurile Reţelei. Oricare ar fi reţeaua aia.

Gîndurile, cheful, buna dispoziţie îi sînt alungate de motorul unei maşini care se apropie. Iat-o. Iese dintr-o stradă laterală, împingînd întunericul cu lumina farurilor. Urmează acelaşi traseu pe care şi l-a propus şi el. Nu ştie cum, lui Lotek îi trece prin cap că bărbatul din maşină (sigur că e bărbat!) merge tot la Josephine. Că bărbatul din maşină îi va schimba viaţa. Că merge la Josephine ca să-l aştepte pe el, pe Lotek. Să-i schimbe viaţa.

„Uite cum se leagă totul…”

Şi buna dispoziţie îi revine. Şi cheful. Şi gîndurile.

*

Noaptea, Josephine e alta. Cîrciuma care, în timpul zilei, îşi primeşte muşteriii pe terasă, se închide noaptea îndărătul geamurilor fumurii, atrăgîndu-şi clienţii cu o muzică modernă, ritmată, dar şi cu inserţii retro.

Ca acum, de pildă.

„Să mă puie-n copîrşeu

La un loc cu Dumnezeu”

cîntă Grigore Leşe, ciudată opţiune pentru o cîrciumă, fie ea şi a lui Armand Chirculescu.

William Lotek Sendai-Seven caută din ochi o masă liberă, un loc, o juma’ de scaun, o farfurioară pe care să-şi pună paharul, măcar atît.

O chelneriţă se apropie de el

„o chelneriţă? Cînd naiba a mai adus-o şi pe-asta? Da’ bună fătuca… Bună rău!”

şi îi spune:

– Domnul de colo – îi face semn cu bărbia, cu ochii, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tavă, spre masa din colţul opus barului, dintr-un separeu vizibil prin uşa deschisă – vă invită la masa lui.

Muzica ritmată, puternică, îl acoperă pe Grigore Leşe, invadează salonul, îl smulge de lîngă Silvia (Lotek apucă să-i vadă ecusonul care-i acoperă sînul stîng, sînul stîng, dacă n-ar fi acolo cine dracu’ ar mai citi şi ecusoanele astea?!) şi îl poartă spre masa la care stă, sorbind dintr-un pahar cu Martini, un tip subţire, cu părul strîns în creştetul capului ca-n filmele alea vechi cu samurai, îmbrăcat într-un costum negru dintr-un material uşor, cămaşă gri, cravată uni între gri şi negru, Armani, Valentino, chestii de-astea care nu-s pentru oricine deşi (zîmbeşte!) „scriitorii mai poartă şi ei astfel de haine cînd iau premiul Nobel sau vreun Oscar pentru scenariu“…

– Bună seara, luaţi loc.

Lotek revine pe pămînt, pe străzile din Inand, în Josephine, ah, Josephine

– Ne cunoaştem? încearcă el să afle un nume, măcar atît, pentru că e sigur că nu l-a mai văzut în viaţa lui pe individ (sigur? sigur-sigur?), deşi ceva îi spune că e cel din maşina care „împingea întunericul cu lumina farurilor – mişto chestie, s-o ţin minte“, ba mai mult, părul strîns în coadă, ridicat în vîrful capului, parcă-i aminteşte de ceva, de cineva, un profil, o umbră…

– Nu, nu ne cunoaştem. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

– Ce, mă?!

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte mîna celuilalt prinzînd-o pe a lui şi ţintuindu-l de masă.

– Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab decît prima dată…

Doar muzica e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

– Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

– O votcă…

– Da, sigur, evident… O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

– N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa, nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii: pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum, bum, bum!

– Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

– Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

– O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut“. Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Ochii îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme „samuraiului“, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei de ce nu? de ce să nu mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul, curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!“

– Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva, „ciudaţi mai sînt ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să mor, auzi tîmpenie!“. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!“ Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît colo şi, cu un penis enorm, ţîşneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec, fix în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier, şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe Silvia, amintindu-şi de dimineţile lui de surfer pe oceanul de la marginea oraşului

Stop. Oraşul e Inand. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet, încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un futai“.

*

…Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa? Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă, Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului. Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

– Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte, să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai. Ştiind. Amintindu-şi. Floare de Cais, Zborul Libelulei, Girafa în flăcări. Samuariul scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i mîna dreaptă în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi, văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

*

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

– Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună,

– Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

– Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo!

– Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), caută din ochi capul lui Lotek, îl găseşte sub masă, unde se rostogolise, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voyeur, îl apucă de păr, îl trînteşte în geantă, se simte privit, drace! capul din geantă chiar îl priveşte!, închide geanta, iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină, aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.

Şi noaptea se lasă grea, ca o cortină, peste Inand, peste viaţa lui William Lotek Sendai-Seven, peste prima parte a istoriei noastre.

 (SFÎRȘIT)

Vremea zăpușelii (3)

(Vremea zăpușelii (1), (2))

Mulţi ani după acestea, poate, aflat în faţa ecranului gol, la începutul unui nou roman, William Lotek Sendai-Seven îşi va aminti după-amiaza în care a văzut Circul:

La Mala Hora era un restaurant celebru pe vremea aceea, celebru prin mîncarea ce putea fi găsită acolo şi mai puţin prin numele lui, dat de patron după un roman de Garcia Marquez, dar căruia toată lumea îi zicea Ceasu’ Rău.

Treceam de el şi mă încercau şi bucuria şi tristeţea, nu mai ştiu care era dominantă, nu mai ştiu dacă măcar era vreuna dominantă. Eram prea rupt de senzaţii, sfîşiat între mirosuri, sunete, pofte… Din grădina de vară răzbăteau pînă pe trotuar mirosurile ameţitoare iscate de grătarul pe care sfîrîiau coastele de porc, zumzetul vocilor împletit cu fîşîitul trecerii chelnerilor printre mese, cu foşnetul banilor ca un fîlfîit de aripi cînd îşi schimbau domiciliul din portofelele clienţilor sătui în cele care aveau să-i ducă, aşezaţi după mărime şi valoare, patronului, toate se insinuau prin gardul din trestii şi rogojini punîndu-le cercei trecătorilor, cercei de şoapte ademenitoare, chemări, ispite… Poate de-asta eram bucuros trecînd de Mala Hora, că rezistasem ispitei, că eram mai tare decît o porţie de coaste cu cartofi ţărăneşti şi mujdei de usturoi zăcînd leneşe, lascive, fiecare în adîncitura special făcută în platoul de lemn, aşteptînd furculiţa, cuţitul, dinţii. Eram şi trist în acelaşi timp, trist pentru că iarăşi trebuia să-mi pun frîu dorinţelor, iarăşi aveam să petrec o noapte lungă, lungă, visînd la ce n-am putut avea, la ce n-am vrut să am deşi era aproape, aproape, aproape… În vîrful degetelor, la o nară de mine, o geană, o respiraţie.

Dar şi bucuria şi tristeţea aveau să mă părăsească (dacă vor fi fost cu adevărat) imediat ce-am ieşit pe bulevard. Era un loc gol acolo, între liceul de fete şi cinematograf, niciodată n-am ştiut de ce-l lăsaseră acolo, ce rost avea, ce urma – şi cînd? – să se întîmple acolo… Atunci, în acea după-amiază, smuls dintre bucuria şi tristeţea de a fi trecut prin faţa unui restaurant – acelui restaurant – numit La Mala Hora, am aflat. Sau, cel puţin, privind lucrurile în sens invers, dinspre acum spre atunci, pot spune că ştiu care era rostul acelui loc gol în mijlocul bulevardului. Acolo se instalase Circul, cel despre care aflasem pe cînd eram la Josephine în aşteptarea sidirromului cu care lucram. Un cort imens – cort? Dumnezeule, cort?! – acoperea întregul spaţiu măsurat parcă pe dimensiunile lui. Un cort înalt, lat, lung. Adînc – aveam să descopăr o dată trecut de zdrahonul de la intrare. Cînd spun cort, de obicei mă gîndesc – şi cred că nu numai eu – la un spaţiu mărginit de o pînză – sau ceva asemănător -, la o încăpere… cum să-i zic? Un singur spaţiu delimitat de prelata ridicată, ancorată… Ei bine, nu. Acel cort nu era aşa. Parcă era intrarea într-o altă lume, într-o altă dimensiune, o Poartă dintre acelea despre care citeam în cărţile anilor de dinainte… Era… era un oraş întreg acolo, ce mai! Cu străzi, clădiri, tot tacîmul. Doar maşini nu erau. Ele-ar mai fi lipsit, în înghesuiala aia!

Am plătit, am dat la o parte cortina şi m-am trezit în mijlocul unei străzi suprapopulate, cu o mulţime de indivizi de toate rasele, vorbind – sau ţipînd! – în toate limbile pămîntului, mergînd, alergînd sau dansînd de colo-colo, preocupaţi să ajungă cine ştie unde la o anumită oră sau doar umblînd lelea, fără ţintă, de pe un trotuar pe altul, de la o clădire la alta. Pitici, uriaşi, cocoşaţi, miss Univers, chinezi, arabi, indieni, spanioli, africani, europeni şi americani se ciocneau unii de alţii în faţa intrărilor încăierîndu-se pentru a-şi cîştiga dreptul de a pătrunde în nişte locuri în care nimeni nu ştia ce este pentru că nici una dintre acele clădiri nu avea vreo firmă, erau doar uşi, porţi şi atît. Cînd vreuna dintre ele se deschidea, în stradă năvălea muzica dinăuntru, de fiecare dată alta, de fiecare dată isterizîndu-i pe cei aflaţi întîmplător sau nu în zonă.

M-am nimerit şi eu în locul şi în momentul în care s-a fost deschisă o uşă…

Nişte zgomote ciudate au ţîşnit în stradă pocnindu-ne pe toţi cei care eram prin preajmă drept în moalele capului. Zgomotul s-a spart în două şi în fiecare ureche auzeam o parte a lui. Cele două jumătăţi de zgomot au fost înlocuite cu altele, apoi cu altele. În spatele lor, în fundal, creştea, se întindea o linie melodică înglobîndu-le, transformîndu-le…

Am intrat. Eu şi doi chinezi. Sau japonezi. Coreeni, ce-or fi fost. Am coborît cîteva trepte şi am ajus într-un club. Un club dintr-alea în care vine lumea, bea şi îi ascultă pe alţii care vin acolo să cînte. Dacă „cîntat“ este cuvîntul potrivit pentru ce se întîmpla acolo. Am nimerit exact pe finalul unei reprezentaţii. S-a făcut linişte, doi japonezi cu frunţile acoperite de cîte o bandana albă cu punct roşu în mijloc îşi strîngeau laptoapele, făceau plecăciuni, părăseau scena.

Din culise şi-au făcut apariţia o fătucă şi trei juni primiţi cu exces de apaluze. „Fumiko, te iubim!“ strigau în demenţă puştanii de la mese pornindu-şi sticurile. Fata, că ea trebuie să fi fost Fumiko, împărţea bezele în stînga şi-n dreapta. „Hokusai Overdrive!“ zbieră cineva chiar lîngă mine, şi de-abia atunci l-am văzut pe individul care se ţinea de microfon mai mult să nu cadă decît ca să spună ceva în el, ameţit de alcool sau de fumul pe care-l trăgea cu nesaţ dintr-o ţigară pe care tocmai i-o fixase între degete o tînără îmbrăcată în cîteva curele de piele şi cam atît. Din nou urlete de la toate mesele şi o mulţime de sticuri îşi luară zborul spre o cutie de carton aflată la marginea mesei la care se aşezaseră membrii trupei. Primul dintre ei învîrti cîteva butoane, pocni cu degetele cîteva taste şi, pe ecranul din spatele lor, începură a se derula imaginile unui film: Plouă pe Shinobiaki. Genericul se derula lent, lăsîndu-le parcă timp celorlalţi să-şi înceapă şi ei treaba. Regia, scenariul, după o povestire de.

– Plouă pe Shinobiaki, rosti fata.

Era tema spectacolului pe care urma să-l vedem. Auzim.

– Ăla roşu, ăla roşu! E chiar ploaie! Ploaie pe stradă, pe geamuri, în pădure, e chiar ploaie, nu-mi vine să cred! ţipa un individ care rezema peretele foarte aproape de scenă. Al doilea membru al trupei se îndreptă spre cutia de carton, se aplecă şi culese de acolo sticul cel roşu, stîrnind delirul celui care-l aruncase acolo mai devreme dar şi murmure într-o parte a sălii

– ’ţi-ai dracu’ cu pleibecu’ vostru!

Atît am reuşit să aud, dar n-am înţeles de ce-au zis aşa. Tipul se făcu că n-aude, cuplă sticul la laptop şi am auzit ploaia, ploaia curgînd, ploaia picurînd, ploaia şfichiuind… Omuleţul (Dietrich von Noizz îl chema – şopteau unii pe-alături – , al dracu’ „von“ cu ochii ăia oblici!) făcea pacheţele cu sunetele ploii, în timp ce al treilea dintre ei trebăluia prin laptopul din faţa lui, căutînd o linie de fundal. Pe-ăsta n-am reuşit să aflu cum îl cheamă. La un moment dat, fata făcu un semn din bărbie şi o melodie lungă se întinse captînd auditoriul. Luîndu-şi parcă de-o grijă, individul începu să se plimbe pe cîteva lungimi de undă, captînd posturi de radio. Celălalt mai scoase cîteva sticuri din cutiuţă, la întîmplare, stîrnind răcnetele cîtorva puberi de la mese, care şi le-au recunsocut. Dar şi altă serie de murmure din acea parte a sălii de unde veniseră şi prima dată.

Stropi de ploaie. Un post de radio. Un cîntec vechi. O maşină demarînd. Am regăsit în cele ce au urmat cîteva cuvinte din buletinul de ştiri, scîrţîitul pneurilor automobilului, un tunet. Sunetele captate de cei doi erau mixate de fată, suprapuse peste linia melodică de fundal. În spatele trupei, filmul se derula încet, lent, ca o ceremoie a ceaiului.

– Încă o seară de excepţie pentru Fumiko şi Hokusai Overdrive! strigă din nou în microfon individul de lîngă mine.

Am pornit spre ieşire în clipa în care a fost anunţat următorul artist: GJ Scorillo. Călăreţul de Gliciuri.

Am urcat scările, am bătut cu pumnul în uşă, auzeam deja zarva de-afară făcută de cei care aşteptau să intre, un malac a deschis uşa şi m-am trezit cu un panchist nostalgic prăvălit peste mine. Era cea mai la îndemînă modalitate de a intra în Club. O ştiam, o practicam şi eu. Aş putea zice chiar că eu o inventasem. Fără nici o ezitare m-am descotorosit de rucsacul cu creastă şi pirsinguri şi am ieşit.

Aceeaşi vînzoleală pe care o ştiam deja. Am luat-o şi eu de-a lungul străzii, să văd, să înţeleg. A vedea, a înţelege – motive pentru care ieşim din casă, dînd ochii cu nefericirea, după cum zicea unul mai deştept ca mine. În faţa mea două blonde de unu nouăzeci, îmbrăcate în rochii mulate pe corp (una roşie, una neagră, Le rouge et le noir, se purtau pe vremea aia citatele culturale în vestimentaţia de grup), cu o gaură rotundă în spate care le scotea în evidenţă rombilicele machiate strident. Unde mergeau? m-am întrebat, pentru că era clar că fetele nu băteau strada aiurea, căscînd gura la vitrine – aşa cum făcusem eu pînă atunci –, ci căutau ceva. Ceva… ce? S-au oprit, m-am oprit şi eu, şi una dintre ele – cea îmbrăcată în roşu – m-a zărit. Mi-a zîmbit, am recunoscut zîmbetul, Floare de Cais, eu îl inventasem, pe bune! scrisesem despre el într-un blog prin primăvară. A făcut-o special? M-a recunoscut? Cum? De unde? Ha! Mişto chestie. Evident că m-am luat după ele. Trebuia să intru în vorbă, trebuia să aflu, trebuia să… Cine ştie? îmi ziceam, poate mă aleg cu ceva…

Fetele au coborît cîteva trepte şi au dispărut pe o uşă care s-a închis înainte ca eu să apuc măcar să-mi strecor piciorul s-o fac să rămînă deschisă. Închisă mai era uşa aia! Am bătut în ea cu pumnii şi cu picioarele, am strigat… Nimic. Dar nimic-nimic. Am urcat scările, am privit în stînga şi-n dreapta… Aha! O uşă. Înghesuiala obişnuită. Datul din coate, pişcatul de cur şi scuipatul în ochi m-au adus în faţa uşii cît ai clipi. Sau cît ţi-ai şterge o flegmă de pe frunte. S-a deschis uşa, am intrat. Eu şi încă vreo trei tipi. Sau tipe, după forme. La dracu’! Parcă au adunat toate femeile din lume care aveau peste un metru optzeci şi le-au adus acolo!

O sală lungă, înaltă, singurele ferestre erau sus, sus de tot, aproape de tavan, nu ştiu la ce foloseau, dar erau şi ele acolo… Şiruri de scaune de-a stînga şi de-a drapta, un culoar printre ele, iar la capătul lui o scenă. Multă lume, totuşi ici-colo cîte un scaun liber. Nu m-am aşezat. Am trecut pe intervalul de la mijlocul sălii şi m-am rezemat de un perete. Vedeam mai bine de-acolo. Şi scena, şi sala. Spectatori pestriţi, femei, bărbaţi, copii. Cu ochii mari, privirea dusă, aşteptînd. Oare ce aşteptau? Ce se întîmpla pe scena aceea?

Blondele! Pe scenă au apărut cele două blonde pe care le văzusem înainte. Nu-mi puteam desprinde privirile din ochii fetei cu Floare de Cais, pur şi simplu nu puteam. De unde ştia ea zîmbetul ăla? Floarea de Cais înflori parcă în clipa în care şi ea a dat de mine. Apoi ochii ei m-au părăsit, luînd cu ei o parte din dorinţele mele, o parte din aşteptări, din speranţe. Cercetau sala. Spectatorii aşezaţi pe scaune. S-au oprit asupra unui tip din rîndul al treilea şi fata i-a făcut un semn abia vizibil. Individul a ţîşnit din scaun urlînd: Da! Da! Da! Ce „da“? A sculat în picioare întreg rîndul şi s-a îndreptat spre scenă în timp ce Floare de Cais se uita prin sală, pe pereţi, apoi a rămas cu privirea aţintită undeva în fundul sălii. Doar o clipă. Dar o clipă grea, adîncă, încăpătoare. După care i-a făcut semn individului, iar acesta s-a oprit. S-a încovoiat, s-a chircit, s-a întors la locul lui. Fetele scrutau din nou sala.

Hai! Pe mine, pe mine, alegeţi-mă pe mine. Nu ştiam de ce, şi eu mă ofeream… Înseamnă că eram gata de orice numai pentru a fi – cît? Treizeci de secunde? Un minut? – cu fata aceea. Sau cu ailaltă. Faptul că purta Floarea de cais n-o făcea favorită, ci doar îi creştea punctajul.

Ochii mei umblau după ai lor. Dacă ar fi putut, le-ar fi sărit în faţă. Ca o leoaică tînără… Hai mă, unde dracu’ vă uitaţi? Aici. La mine! Eu sînt ăla. Eu sînt. Eu.

Am observat că de cîte ori spun chestia asta, lucrurile se întîmplă cum vreau. Le Rouge, Floarea de Cais, s-a proptit cu privirea, cu respiraţia, cu gîndurile, cu tremurul genelor asupra mea. N-a trebuit să-mi facă nici un semn, plecasem deja spre ea. Atingeam pămîntul? Pardoseala? Covorul? Pluteam, cu siguranţă. Nici măcar cînd privirea ei fugi din nou – pentru o clipă, pe cuvîntul meu că doar o clipă a fost – spre fundul sălii, nici atunci n-am revenit pe pămînt. Nu m-a întrerupt, nu m-a întors din drum, cum făcuse cu ăla de dinainte.

Am ajuns pe scenă, lîngă ele. Zîmbeau amîndouă. Floare de Cais şi Zborul Libelulei. Îmi plăceau fetele. Trăiau în prezent.

Nu ştiam ce vor de la mine, nu îndrăzneam să întreb ce caut pe scenă, lîngă ele. La intrare nu observasem nimic, nici un afiş. Ce făceau? Jucau teatru? Cîntau? Făceau scamatorii? Ghiceau în… În ce dracu’ ar fi putut să ghicească? Aveau mîinile goale! Şi umerii. Şi rombilicele. Pe umeri aveau tatuaţi fluturi albaştri ca ăia de la FGH. Nu era o întîmplare faptul că mă aflam acolo, n-avea cum să fie. M-am uitat spre fundul sălii şi am văzut cum cineva tocmai ieşea din sală. Haina lungă flutura în urma lui, iar pe spate avea… Ce dracu’ era aia? O sabie? O sabie de samurai? Probabil fetele se ocupau cu iluzionismul, mi-am zis.

M-am întors spre ele.

– Doamnelor?

Şi-au dus amîndouă în acelaşi timp degetul arătător la buze şi angelinele se arcuiau încercînd să susure „şşşt“. Cînd şi le-or fi pus? Parcă-mi părea rău după zîmbetele de mai devreme. Dar nici angelinele nu erau de lepădat. Îşi îndeplineau misiunea de minune: nu-mi mai puteam lua ochii de la buzele lor devenite dintr-odată cărnoase, pline, ştampile, ventuze, aspiratoare….

Fata în rochie roşie s-a apropiat de mine, a întins mîna dreaptă şi m-a atins pe piept. Îi simţeam căldura răspîndindu-se în corpul meu şi mai simţeam ceva. Nu ştiam ce, nici acum nu ştiu. A zis:

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă n-ai nevoie de ceva. Dacă ţi-e bine. Dacă totul e-n regulă. Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită.

– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek, am zis eu.

Incredibil cum au ieşit vorbele alea din mine. Cînd mi-am dat seama că tocmai recitam din blogul pe care îl lansasem în reţea cu puţină vreme în urmă, am simţit cum încep să roşesc şi ăla a fost momentul în care s-a declanşat nebunia. Spectatorii au devenit isterici, urlau, îşi rupeau palmele aplaudînd, tropăiau din picioare…

Eu stăteam în continuare în mijlocul scenei, fetele făceau plecăciuni, cîteva buchete de flori aruncate din sală m-au lovit drept în figură şi, ca atunci cînd nu ştii ce să faci, dar faci totuşi ceva, orice, ştiind că orice e mai bine decît nimic, m-am înclinat şi eu, mi-am lăţit pe faţă un Soarele din Okinawa studiat îndelung în oglindă deşi n-am crezut niciodată că voi avea ocazia să-l folosesc. Alte urale din sală, o parte din spectatori recunoscuseră zîmbetul şi se simţeau flataţi, mulţumiţi, dracu’ ştie ce simţeau, ce-o fi fost în capul lor în clipele acelea, dar cu toţii eram mulţumiţi. Şi eu, şi ei, şi fetele de lîngă mine.

Ţinîndu-ne de mîini toţi trei, am ieşit în culise. Apoi ele s-au întors pe scenă şi, cînd să mă iau şi eu după ele, un vlăjgan – unde i-or găsi, domnule? – mă luă de braţ, mă duse pe nişte coridoare pînă în faţa unui ghişeu unde mi s-a pus în palmă un card pe care tocmai se făcuse o depunere, după care am fost condus afară. Afară.

S-au dus pe apa Sîmbetei fetele… Dar măcar aveam bani. Era ca şi cum aş fi fost pus să aleg între fete şi bani, şi aş fi ales banii. Nu era o alegere tocmai proastă! La urma urmei, fetele alea nici nu erau o alegere atît de reuşită. Tot ce făcuseră ele mie îmi ieşea mai bine. Cît despre Zborul Libelulei… hai să fim serioşi! Semăna mai degrabă cu Pîrţul Bondarului.

Cum ziceam: din nou în stradă, dar cu bani. Chiar că-mi puteam permite orice! Pînă atunci nu intrasem decît pe uşile la care nu ţi se cereau bani.

M-am hotărît să caut locuri mai selecte, locuri în care intrau doar cei care aveau bani. Bani, bani, bani. Bucuriile, liniştea, împăcarea.

Dar cum dracu’ de-a ştiut aia să-mi recite din blog? Şi cum de m-a nimerit? Doar mi-a pus palma în piept… Pe mă-sa! Mi-am dus mîna la piept, exact în locul în care mă atinsese gagica şi am simţit sub palmă sticul. La ce m-aş fi aşteptat? O fi avut vreun decodor… Toţi ghicitorii sînt şarlatani. Să zic mersi că n-a nimerit alt pasaj.

Golănii!

Dar aveau rombilice mişto.

Mergeam mai departe pe stradă, pe lîngă mine defilau femei frumoase şi nu ştiu dacă doar din cauza banilor pe care-i aveam în buzunar toate femeile îmi păreau frumoase, sau dacă le vedeam eu doar pe cele frumoase, ca atunci cînd banii te fac să vezi doar partea frumoasă a vieţii.

Un grup gălăgios se apropia de mine şi am recunoscut chinezoaicele de paişpe ani, Lan de floarea soarelui, nu mai erau în uniformele lor care mă scoteau din minţi cînd le pîndeam de la fereastră, îşi pierduseră acum tot farmecul, unde erau lolitele mele cu ochii oblici?, aveam în faţă doar nişte femei tinere ieşite la agăţat. Cică marea noastră nenorocire e că nu putem sta dracului între patru pereţi şi ieşim în stradă, acolo unde toate iluziile noastre pier în faţa realităţii, dispar ca un abur, ca un fum, scrum. Ashes to ashes, dust to dust. Doar amintirile ne rămîn, doar amintirile sînt reale. O realitate pe care ne-o creăm singuri, pe care o împărtăşim celorlalţi şi uite-aşa, amintire lîngă amintire, ajungem să fim creatori de universuri paralele, de alte lumi care întotdeauna vor fi cele mai bune dintre lumile posibile.

Cea mai bună dintre lumi. Nu ştiu dacă gîndurile mele au creat uşa care mi-a răsărit deodată în faţă, sau uşa aceea, cu firma de deasupra, mi-a influenţat în vreun fel gîndurile. În faţa mea era o uşă, iar deasupra era scris, cu litere de neon, Cea mai bună dintre lumi. Nu era nimeni în faţa ei, nici un hăndrălău care să împiedice mulţimile să dea năvală înăuntru, dar nici mulţimile de sărăntoci ahtiaţi după plăceri pe gratis. Nu era nimeni în faţa uşii. Am văzut fanta, i-am dat ce voia, cardul, am văzut – pe bune! – cum acesta se zvîrcoleşte, am simţit în stomac cum cineva sau ceva îmi jupoaie contul, mi-am recuperat drăgălaşul de card slăbit, cu obrajii supţi şi cu ochii în fundul orbitelor, de-abia suflînd, dragul de el, apoi am intrat.

Cea mai bună dintre lumi făcea toţi banii.

Nu era un subsol ca acela în care-şi făcuseră numărul Fumiko şi Hokusai Overdrive. Nu era o sală de spectacole, ca aceea în care Le rouge et le noir m-au „ghicit“. Nu era nici măcar o arenă de circ. Sau era cîte ceva din toate la un loc: un amfiteatru! Doamne, doar în vechile Universităţi mai vedeai aşa ceva. Sau la Academie (nu c-aş fi trecut pe-acolo, dar aşa auzisem). O jumătate de arenă. O scenă cu scaunele din faţa ei dispuse în semicerc şi în pantă. Ce se putea întîmpla aici? Ce aştepta mulţimea spilcuită care ocupase aproape toate locurile? Haine, machiaj, zîmbete, grefe. Toate lucrurile care ţineau ştirile erau acolo, pe viu. Vestimentaţie individuală şi de grup. Machiaj de umeri, rombilice, coate şi genunchi. Zîmbete, rictusuri. Buze de iepure, guri de lup, voci celebre, infirmităţi plătite cu bani grei. Detaşabile sau permanente. Aplicate sau implantate chirurgical. Vreo doi care afirmau că şi-au făcut upload (aplod? intrase oare cuvîntul în dicţionar?). Romgleza vorbită părea majoritară, iar cînd partenerii de discuţie păreau a avea dificultăţi, o dădeau pe terangleză, idiomul universal acceptat. Era o nebunie! Nicicînd nu-mi dăduse prin cap că lumea ar putea arăta aşa. Parcă trăisem pînă atunci undeva la perfieria lumii, într-o peşteră uitată de timp. Cea mai bună dintre lumi exista, o parte din ea, o latură a ei se lăsa văzută, atinsă, trăită. Aici, la Cea mai bună dintre lumi, pe bani. Noua lume e a celor cu bani. Nu mă mir, întotdeauna a fost aşa. Recunoştinţă veşnică pentru Floare de cais şi Zborul libelulei. Dacă mă gîndesc bine, nici nu arătau aşa rău.

Îmi era jenă de hainele mele, de înfăţişarea mea fără nici o îmbunătăţire, fără nimic la modă. Mă simţeam stingher, parcă nu aparţineam locului. Asta la început. Apoi, cu timpul, analizînd felul în care eram privit, cum mi se pipăia în trecere şi ca din întîmplare stofa jachetei, insistenţa cu care îmi era cercetată pielea feţei, micul lipom de pe tîmpla dreaptă, molarul rupt care-şi arăta ciotul cînd rîdeam (mă prefăceam că rîd!), m-am gîndit că ăia m-or fi luat drept vreun excentric plin de bani care-şi permite să fie curat, natural.

Şi? Mai departe? Ce urma să fac? Ce aveam să văd? Vreun fric arătat mulţimii? Dar ce mai putea fi ciudat pentru ciudaţii care umpluseră sala aia, care-mi agresau urechile cu strigăte, şoapte, plescăieli, care-mi mozoleau privirile cu hainele lor colorate împotriva naturii şi cu feţele lor de tot rahatul, care deveneau tot mai insistenţi în a pune mîna pe mine de parcă voiau să se convingă că sînt adevărat, ce putea fi mai fric decît eram eu acolo, atunci, între ei?

Începusem să bănuiesc că ăsta era şpilul, se adunau toţi acolo şi-l căutau pe cel mai fric dintre ei, cînd se auzi gongul şi cortina glisă lateral dezgolind scena.

Fundalul era de un albastru noros, fumos, pămîntul era înnodat de cerul acela cu nişte movile, piramide, grămezi de gunoi sau ce-or fi fost alea, dintr-un nor atîrnau picioarele unui cap de gheişă şi noi stăteam ca prostiţi cu ochii-n peisaj. Mă uitam în jurul meu şi parcă hainele celorlalţi nu-mi mai agresau privirile, acel albastru pusese stăpînire pe mătăsuri, brocarturi, catifele sau mai ştiu eu în ce se-nveliseră toţi ciudaţii ăia. Era linişte. O linişte albastră ca fundalul scenei. Nişte trompete – goarne, goarne erau! – făcură bucăţi şi bruma de stabilitate pe care-o mai simţeam în urechi şi, din partea dreaptă, intră în scenă o femeie. Cred că femeie era. Lungă, slabă şi zăludă. Se potriveau vorbele astea. Toate femeile pe care le văzusem de cînd intrasem din bulevard în cortul acela erau înalte, mult mai înalte decît tot ce văzusem pînă atunci, dar asta le întrecea pe toate. Era campioana campioanelor. Cred că avea peste doi metri, mult peste doi metri. Nici nu-i desluşeam chipul. Dar cine mai ajungea să-şi dorescă să-i vadă faţa, cînd toate privirile se opriseră pe picioru-i stîng din care ieşeau sertare, vreo şase-şapte, sertare în care nu ştiu ce-ar fi putut fi, nu ştiu nici măcar dacă va fi fost ceva, dar parcă mai contează? Pentru că nu-mi ieşea din cap, nici astăzi nu-mi iese, că sertarele alea n-aveau nimic de-a face cu rochia de voal transparent, ci cu picioarele ăleia, din piciorul ei ieşeau sertarele, erau nişte sertare mici, ca alea în care-ţi pui mărunţişurile, lucrurile pe care nu ştii unde să le pui în altă parte, brelocuri, cărţi de vizită, prezervative, creioane boante, banda de scotch, biletul de tren cu care tocmai te-ai întors de la Tîrgul de Carte şi pe care nu-ţi vine să-l arunci pentru că acolo ai cunoscut o femeie frumoasă care, speri tu, va însemna ceva în viaţa ta, pixurile pe care le tot cumperi deşi ştii că n-o să apuci niciodată să scrii măcar un rînd cu ele, dar le cumperi pentru că sînt prea frumoase ca să le laşi pe mîna altora, sertare de-alea în care parcă e adunată întreaga ta viaţă prin micile lucruri care te definesc, de fapt, maniile, obsesiile, bucuria psihiatrilor. Mă gîndeam atunci că poate toţi purtăm după noi sertarele alea, doar că nu se văd, poate că hainele noastre ascund mai bine, ne ascund mai bine de ochii trecătorilor printre care nu-i nici un artist care să vadă cu ochii ăia speciali, ascunşi în fundul sufletului, ce fel de sertare ducem cu noi. Şi ca femeia aia să nu ne pară o ciudăţenie, o exagerare de artist dus cu pluta, mai apăru una, şi-apoi… Apoi… O girafă în flăcări traversă scena.

O girafă în flăcări traversă scena şi apluzele izbucniră cu atîta putere, încît am sărit deodată în picioare şi am luat-o la fugă spre fundul sălii, spre ieşire, tocmai la timp să văd iarăşi umbra care fusese în sala în care Floare de Cais şi Zborul Libelulei m-au citit, m-au „ghicit“ chipurile.

Ce naiba căuta ăla acolo? Ce naiba voia ăla de la mine? Mă urmărea?

Am luat-o la fugă după el, am ieşit din sală, eram de-acum în stradă, alergam pe mijlocul străzii şi coada lui strînsă în vîrful capului sălta prin mulţime, am trecut pe lîngă scriitorii de cereri care stăteau în cur pe marginea trotuarelor cu laptoapele în poală, pe lîngă făcătorii de bloguri, foşti gibsoni daţi afară din Uniune pentru încălcarea regulilor, dar care scriau în continuare bloguri la comandă pentru cei cu talent puţin, dar cu mari ambiţii.

M-am oprit după lungi dispute cu mine însumi, m-am oprit cînd argumentele mele, sau doar încăpăţînarea, au cedat în faţa evidenţei: îl pierdusem. Şi atunci, acolo, singur în mijlocul mulţimii îmbrăcate aiurea, vorbind limbi pe care nu le înţelegeam, în mijlocul unei străzi pe care n-o mai văzusem niciodată, mi-am dat seama că eu nu aparţin acelei lumi, că aspiraţiile mele nu se potrivesc cu cele ale celor ce treceau pe lîngă mine, că nici măcar femeile alea lungi cît un roman nu reprezentau o imagine după care să fi umblat vreodată, şi m-am hotărît să ies. Mă aştepta casa mea de pe strada Castelului, posterul lui William Gibson de pe peretele dinspre Canada, calculatorul, poşta în care aşteptam mesajele celor ce-mi vor fi citit, poate, blogul…

Viaţa noastră, a scriitorilor, nu e cu nimic mai altfel decît a celorlalţi, mai devreme sau mai tîrziu ne întoarcem la mărunţişurile noastre de zi cu zi, la sertarele cu obsesii, manii şi tot ce se ştie – sau nu se ştie – despre noi. Iar fugile noastre în alte lumi, atunci cînd ni le vom aminti, cînd ni le vom aminti pentru a le povesti, le vom numi cărţi…

(va urma)

(Vremea zăpușelii (4))

Vremea zăpușelii (2)

(Vremea zăpușelii (1))

Iadul. Pentru unii, Iadul ar putea fi o stradă pe care muştele se îneacă în bănuţi de flegmă, pisicile negre ţopăie sub jeturi de apă, iar chinezoaice de paişpe ani se întorc de la şcoală arătîndu-şi tatuajele, unul la două palme sub buric, celălalt înconjurîndu-le rombilicul. Legea morală e-n noi chiar şi sub cerul amiezii care stă acolo, deasupra noastră, asemeni capacului unui cuptor… Şi dacă, pe lîngă toate astea, se mai aude şi sidirromul strigînd că arde… e clar. Iadul e locul în care sîntem. Vii, sănătoşi, visînd gloria. Sau banii. Sau chinezoaicele de paişpe ani.

*

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Şlagărul zilei, al fiecărei zile, se aude de undeva din stînga, dinspre barul lui Armand, Armand Chirculescu, fostul doctor, acum proprietar al barului Josephine. De ce Josephine?

– Ca să se simtă tot omul bine cînd spune „hai în Josephine”… De-asta.

obişnuieşte să răspundă fostul doctor, actualul barman, cînd i se pune întrebarea. Răspunsul lui dezamăgeşte pe mulţi, pe toţi cei care şi-ar fi dorit o poveste de dragoste, o poveste dintre cele pe care nu le mai spune nimeni azi, nici măcar gibsonii care scriu romane sau bloguri. Nici măcar ei. De ce? Nu mai există dragoste? Mulţi n-ar fi de acord cu asta. Ar spune că dragostea e miezul nostru cel mai intim, nucleul nostru, ar înşira toate superstiţiile menite să apere dragostea, ar spune că tuturor le e frică să vorbească despre ea, crezînd în puterea cuvintelor care, aşa cum pot da viaţă lucrurilor, la fel de bine, prin mult prea repetata lor folosire, pot duce la dispariţia acelor lucruri. Lumea preferă să vorbească despre sex decît despre dragoste. Lumea foloseşte sexul pentru a ascunde dragostea, pentru a o proteja. Lumea este perversă şi mincinoasă, dar îşi cunoaşte foarte bine interesele. Poate că denumirea barului Josephine ascunde, într-adevăr, o poveste de dragoste. Şi? De unde chestia asta pe noi, de a dori mereu să ne băgăm în sufletul altuia, să-i aflăm toate secretele, toate locurile vulnerabile? Ca să le demonstrăm tuturor că sînt slabi? Că mulţimea deţine întotdeauna puterea în dauna individului? În dauna lui şi nu pentru el? Bla-bla-bla…

*

Lotek se îndreaptă spre Josephine cu sticul bălăngănindu-i-se pe sub cămaşă, încurcîndu-i-se printre firele de păr de pe piept, sticul lui pe care pîrlise blogul despre marele eveniment al ultimelor şase luni. „Mi-am pus-o…!” se citeşte în ochii lui, parcă are tatuate pe frunte cuvintele astea, toată faţa lui, zîmbetul, mişcările braţelor şi felul în care păşeşte exprimă asta, aşa cum totul, pînă ieri, exprima contrariul: privirea coborîtă cu jenă într-o parte cînd bărbaţii îşi povesteau aventurile (doar bărbaţii, doar ei îşi spun lucrurile astea cu voce tare, în public), insistenţa cu care NU întorcea capul după femeile care treceau pe stradă, în timp ce toţi ceilalţi o făceau, cu intenţie, demonstrativ o făceau (ostentativ!), greutatea de a se exprima, bîlbîiala care-l pocnea pe neaşteptate cînd o femeie i se adresa, şi altele, multe altele…

Transpiraţia i-a desenat hărţi pe spatele cămăşii, pe guler, i se încîlceşte în sprîncene, îi desenează mustaţă… Transpiraţia şi praful.

Frunzele celor doi plopi din faţa barului Josephine stau nemişcate, încremenite într-o pîndă continuă, doar cînd cineva vorbeşte, strigă, prind şi ele a tremura uşor, traducînd în limbajul plopilor ceea ce bărbaţii au a-şi spune cu dezinvoltura celor care se ştiu liberi, “doar între noi”. Fără să bănuiască măcar că pînă şi bolovanii de pe drum trag cu urechea, că mereu e cineva cu ochii pe noi, că singurătatea, intimitatea sînt nişte iluzii, că tot ceea ce facem sau spunem (chiar şi ceea ce gîndim, în anumite circumstanţe), este transmis mai departe, într-o altfel de reţea, care nu ţine de tehnologie aşa cum ne-o imaginăm noi, ci ţine de felul în care e alcătuită lumea, lumea aşa cum este ea de fapt, iar nu cum ne-o reprezentăm noi, cum o ştim din cărţi sau din profeţiile propagate prin diverse canale de comunicaţie.

Se aşază la o masă, în curte (pe terasă adică), şi soarbe din cînd în cînd, cu înghiţituri lungi, din berea pe care şi-a luat-o să-i ţină de urît pînă o să apară, ca de obicei, la locul de întîlnire, sidirromul. Numai de-ar veni, că plasatorul l-a programat deja la Cuib, nu-i acolo la ora fixată, aleluia! s-a dus blogul de azi. Lansatorii ăia sînt nişte scîrbe… Şi s-a săturat să dea şpagă în toate părţile, de fiecare dată cînd iese pe uşa casei.

Îşi aminteşte ce gîndea mai devreme: dincolo de uşa asta e iadul. Da. Aşa e. Îi place propoziţia, e de-aia simplă, dar adevărată, de-aia după care umblă scriitorii în limbă, de-aia pentru care se chinuiesc uneori zile întregi… Şi uite că lui i-a venit aşa, deodată, fără s-o caute, fără s-o cheme, pur şi simplu i-a venit. E genul de propoziţii care fac diferenţa între simplii blogişti şi scriitori.

“Scriitori… Dacă…?”

Dar alungă acest gînd, nu, n-are cum să fie,

“păi, ce, scriitorii se fac aşa, prin exerciţiu?! Ăştia aşa se nasc, dom’le, se nasc

el nu e scriitor, ştie asta de mult, păi, dacă ar fi, n-ar scrie şi el romane, ca toţi ceilalţi?

*

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

se aude din ce în ce mai aproape strigătul sidirromului, şi Lotek ştie că, de data asta, chiar lui i se adresează, vrînd să-l liniştească, vrînd să-i spună “hai, că vin, sînt aproape, vin, nu te mai da de ceasul morţii, acuşi ajung, ia-mi şi mie o bere, că nu mai pot de zăpuşeală”, şi Lotek îi comandă o bere de parcă ar fi înţeles mesajul ascuns sub vorbele sidirromului

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Nici nu pune bine Armand Chirculescu berea pe masă, că sidirromul apare, din nimic, din dorinţa gibsonului, se materializează din aer, picură din frunzele plopilor, se prelinge pe scaun.

– Ei? Gata blogul pe azi?

– Gata.

Strălucirea din privire. Zîmbetul involuntar. Vibraţia aerului din jurul lui. Toate îl trădează, toate spun mai multe decît ar vrea el să spună.

– Ei hai, spune-mi.

– ?

– Spune-mi despre ce ai scris azi. O vecină? Un prieten? Un trecător oarecare? Cine ţi-a fost muza?

Şi Lotek îi spune despre Cornelia, îi cîntă despre Cornelia, îi susură la ureche despre Cornelia, Cornelia, Cornelia, femeia jumătăţii lui de an, femeia la care va visa, probabil, în următoarea jumătate de an. Despre singurătatea lui îi spune, despre singurătatea tuturor blogiştilor, despre nopţile de căutare zadarnică în Reţea, despre miile de mesaje aruncate ca nişte sticle în ocean, mesaje la care nu-i răspunde nimeni pentru că asta e soarta blogiştilor, ei dau, tot dau, în fiecare zi îşi rup din ei bucăţi de gînd, de simţire, îşi sfîşie carnea, carnea cuvintelor din care sînt alcătuiţi, şi nu rămîn decît cu sfîşierea.

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă i-a spus cîndva o femeie, o femeie pe care a iubit-o, pentru care a trăit o vreme, doar o vreme, pentru că aşa sînt lucrurile astea între bărbaţi şi femei, vremelnice, şi nimeni nu e în stare să spună de ce, cînd toţi ne dorim ca iubirile să fie veşnice, ajungem să aflăm, de fiecare dată, că nu e aşa, că iubirile nu sînt veşnice,

“doar chinul e veşnic”

ele ţin doar atît cît ţin, şi nu e în puterea noastră să facem să fie altfel, şi dacă nici iubirea nu e veşnică, atunci ce e? Pămîntul? Apa? Focul? Sau poate aerul… Aerul ăsta înăbuşitor, aerul ăsta al după-amiezelor în care toţi gibsonii pîrlesc…

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” parcă a citit el într-o carte, într-un roman aruncat în Reţea, un roman scris într-o clipă de graţie, cînd Dumnezeu i-a turnat ăluia sau ăleia în degete salvarea sufletului, răscumpărarea păcatelor, sau o fi fost doar premiul pentru bună purtare, dacă “tu eşti adevărata mea sfîşiere” şi tot ce-a mai scris în cartea aia a putut scrie

“Tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui cineva real, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o, nu o femeie pe care şi-a imaginat-o altul şi din imaginarea ăluia şi-a imaginat-o şi el, ar vrea să i-o spună o femeie din carne, oase şi piele, o femeie pe care s-o mîngîie în fiecare seară, înainte de culcare, căreia să-i simtă oasele pîrîind sub mîinile lui, să-i simtă carnea întărindu-se sau înmuindu-se, nici el nu ştie prea bine, dar ce mai conetează? ce mai contează ce face carnea aia atîta vreme cît face ceva, are o reacţie, şi asta numai pentru că mîinile lui o frămîntă şi fac asta în fiecare seară, şi azi, şi mîine, şi poimîine, şi în toate serile lăsate de la Dumnezeu, sau profeţite de William Gibson în cărţile lui pe care, iată, a ajuns să le trăiască, a ajuns să adune în el zăpuşeala zilelor şi serilor şi nopţilor, zăpuşeala pîrlitului şi din orele de după, “tu eşti adevărata mea sfîşiere” ar vrea să-i spună şi lui o femeie, nici mai frumoasă, nici mai urîtă ca altele, nici mai bună, nici mai rea, o femeie-femeie pe care s-o simtă a lui, care să-l facă s-o simtă a lui atunci cînd ea îi spune “tu eşti adevărata mea sfîşiere”…

Sidirromul stă de partea cealaltă a berii, stă şi-l ascultă şi el îi spune despre Cornelia, Cornelia lui, şi nici nu-şi dă seama că, de fapt, despre el vorbeşte, pe el se oferă, în tot ce are el mai al lui, mai ascuns, mai adînc, aşa cum fac toţi scriitorii lumii…

Sidirromul îşi bea berea cu înghiţituri mici şi rare, e numai urechi, se pătrunde de povestea gibsonului, şi din cînd în cînd se întreabă

“de ce dracu’ n-o fi scris ăsta romane, că are cu ce, are de ce, ar muri gagicile de gîtul lui şi de-abia atunci să vezi ce-ar mai scrie, că aşa vin astea, toate se leagă, una o cheamă pe alta”

dar nu zice nimic, stă, bea, ascultă, încremenit în scaun.

Plopii încremeniţi într-o fază a tremuratului frunzelor. Clienţii obişnuiţi ai barului Josephine încremeniţi cu mîinile pe halbe. Armand Chirculescu, barmanul, încremenit cu halbele în aer, în drum spre mesele uscate. Praful de pe drum încremenit şi el sub vorbele gibsonului, nimic nu mişcă, nimic nu suflă, vraja cuvintelor e suficientă vieţii.

Doar undeva, în spatele barului, un ceas imens, de-ăla vechi, cu limbi, dar care se mişcă invers (de-asta? oare asta să fie cauza?) ticăie mergînd înapoi, dar împingînd totuşi timpul înainte, că timpul nu se lasă atît de uşor păcălit, cei păcăliţi sîntem întotdeauna noi, ăştia care îl băga în seamă, ăştia care şi-l atîrnă la gît, pe mînă, pe pereţi, de ce?, de ce? Dracu’ ştie de unde obişnuinţa asta de a venera mîncătorul de vieţi, sfîrşitorul, mincinosul.

Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!

Toate privirile se îndreaptă spre ceasul din spatele barului şi, ca la o comandă, zumzetul vocilor, ciocnitul halbelor, foşnetul frunzelor din plopi acaparează din nou viaţa cea lin curgătoare. Aerul încins. Zăpuşeala.

– Băi sidirromule. Nu te-am întrebat niciodată. Dar am şi eu curiozitate: cum te-ai făcut tu sidirrom, domnule? De unde ai aparatul? Arzătorul…

– Ei, e poveste lungă. Ţi-aş spune-o, dar…

Nici un “dar”. Se simte pe el că are chef s-o spună. În zvăpăiala ochilor. În tremurul nărilor, al degetelor, al urechilor chiar. În efortul pe care-l face să-şi ţină buzele lipite una de alta. “Buzele mele sînt pecetluite” nu face parte din bagajul lui de semipreparate lexicale.

“Da, ai dreptate. E şi cam tîrziu, de altfel, am oră cu lansatorul şi ăştia nu ştiu de glumă…”

Dar Lotek nici nu apucă să gîndească toate astea, cuvintele rămîn doar în planul-de-gînduri. Cuvintele celuilalt sînt mai iuţi, cuvintele n-au numai consistenţă, au şi viteză.

– Tot neamul meu a făcut ceva cu mîinile. Tot neamul meu şi-a strigat apoi marfa pe stradă. M-am săturat. Cînd strig, parcă mii de ani se adună în cuvinte, le simt cum mi se rostogolesc în gîtlej, cum îmi ţîşnesc printre buze, zdrelindu-mi-le, cum dau buzna afară, atacînd urechile şi sufletele oamenilor pe care-i simt ascunşi pe după perdele, să nu fie văzuţi, să n-aibă de-a face cu mine, dar curioşi, curioşi… Am vrut ca băiatul meu să nu mai facă asta. Am vrut să înveţe, să aibă o meserie curată şi cu bani mulţi. Cu bani mulţi, ca s-o ducă şi el bine, şi eu. L-am dat la şcoală. La şcoli. M-am ţinut de capul lui să meargă cît mai departe… Şi departe s-a dus. Lucrează la Redmond. Ştii ce-i aia, nu? Chestia aia cu calculatoarele… E mare softist, în America. Acuma, softist îşi spune şi ăla micu’ de-a rămas acasă. Da’ el s-a lăsat de şcoală. Îşi zice hacher. O fi vreun softist mai al dracu’… că face o grămadă de bani şi el. Eu cred că ciordeşte de pe carduri, prin Reţea. Da’ crezi că-mi dă ceva? Canci! Tot cu ăla mare, americanu’, m-am scos. Vine într-o zi din America aia a lui, şi-mi zice: “Tată, m-am gîndit”. Hopaaa… nu-i a bună, îmi zic eu. Zice: “dacă ţi-aş trimite în fiecare lună doi peşti, i-ai mînca una-două, şi tot muritor de foame ai fi. Şi-ai mai avea şi sentimentul ăla de jenă al întreţinutului…” Nu-ţi spun ce gest am facut aici, da? Zice: “Aşa că ţi-am adus o undiţă şi-am să te învăţ să pescuieşti. În felul ăsta, vei avea cît peşte doreşti, şi cînd pofteşti. Ei? Ce zici?” Ce era să zic? Am zis: “Da, mă… Bine te-am mai educat, futu-i mama ei de educaţie şi cu cine m-a pus să te dau la şcoli şi să-ţi cumpăr cărţi! Bă, nene, cîtă votcă puteam să beau de cărţile alea…” Asta i-am zis cînd mi-a adus aparatul de ars sidiuri.

Se întoarce spre bar, cu ochii sclipindu-i, cu pupilele mici, cu irişii maronii tăvăliţi în alb-gălbuiul ochilor. Fruntea brăzdată de cute, tîmpla zvîcnindu-i.

– Domnu’ Armand! O votcă mică!

“Cîţi dintre noi avem posibilitatea de a ne alege meseria? Cîţi dintre noi facem ceea ce ne place şi mai sîntem şi plătiţi pentru asta? Uneori am impresia că nu noi facem lumea să fie aşa cum e, ci ea ne face pe noi. Nu lumea este o creaţie a noastră, ci noi sîntem o creaţie a ei. Aşa, aşa, fraze şlefuite, recompuse, rescrise. Aşa fac scritorii de romane. Poate că, într-o zi, am să scriu şi eu unul. Blogurile nu sînt decît şcoala romanului. De multe ori am simţit că blogurile mele, puse cap la cap, ar da un roman. Poate aşa se explică şi relativul succes pe care-l am. Îl am? Aiurea! Care succes? Succes e atunci cînd scoţi cărţi pe hîrtie. Cînd primeşti bani pentru asta. Cînd dai interviuri. Cînd se ţin femeile după tine şi-ţi recită din cartea ta. Doar pîrlitorii de romane au succes…”

– Am să scriu un roman, sidirromule.

– Roman?

Ochi sclipind. Votcă năvălind pe gîtlej. Carduri VISA tresărind prin buzunare. Conturi bancare orăcăind.

– Cred că ştii că arderea unui roman are alte tarife…

“Ştiu, ştiu… Trebuie să am bani ca să fac bani. Banii nu apar din nimic, banii se înmulţesc”

– Deocamdată nu pot, prietene, tot un blog ardem şi azi. Dar într-o zi… Într-o zi… Va veni şi ziua aceea… Într-o zi voi fi şi eu unul dintre Adevăraţii Scriitori

Şi sidirromul gîndeşte “nici nu-i modest, băiatul”, dar spune

– Hai s-o facem.

şi mîna lui dispare în geantă, zornăindu-şi brăţările. Şarpele cu clopoţei. Aşa i se spune în Reţea, în forumurile gibsonilor, printre pasatori. Şarpele cu clopoţei.

*

Clinchetul brăţărilor sporeşte, parcă amplificat de aerul fierbinte, preluat de frunzele plopilor şi dus mai departe sau poate, dimpotrivă, adus de undeva de departe, din capătul străzii, clinchetul se umflă ca burta unei femei gravide, conţinînd în ea nenăscutul, pe cel care va fi, dar ce ar putea să fie într-un clinchet de brăţări, la ce s-ar putea aştepta Lotek, şi nu numai el, ci toţi muşteriii de pe la mesele din Josephine, cine se va naşte, ce?

Un vîrtej de praf se apropie de cîrciuma lui Armand Chirculescu, un nor de praf coborît pe pămînt, printre casele de pe strada Castelului. Nu mai ştie nimeni de ce-i zice aşa, despre care castel o fi vorba, că, unde vezi cu ochii, nici urmă de castel, cetate, fortăreaţă. Va fi fost, poate, demult, poate în alt veac, într-un veac în care, în loc de Reţele, sidirromi şi bloguri, pe aceste pămînturi vor fi existat războinici călare şi ţigănci care aveau darul ghicirii în urmele cailor, cine le mai ştie pe toate cîte au fost, nici măcar norul de praf care se apropie, se apropie, şi nimeni nu strigă

– Anotimpul de praf! Anotimpul de praf!

cum, poate, o fi strigat cineva, cîndva, în poarta castelului… Dacă va fi fost vreodată unul.

Zăngănit de brăţări, de lanţuri, ţipete de copii, de femei, răcnete, hohote groase, bărbăteşti, ciripeli, mieunaturi, schelălăieli, şi trompete sunînd, dînd de ştire… Toate, în norul de praf. Toate venind din el, apropiindu-se o dată cu el.

Nu mai mişcă nimeni. Nimeni nu mai duce halba la gură, nimeni nu mai aduce halbe la mese. Linişte. Nimeni nu mai are nimic de povestit, nici o aventură, nici un roman de dragoste, nici măcar unul epistolar. Nu mai există cuvinte. Parcă lumea nici nu s-ar fi născut.

Sidirromul n-a mai scos arzătorul din geantă, Lotek nu şi-a mai scos sticul de la gît, arderea n-a mai avut loc.

Frunzele plopilor se întorc cînd spre bărbaţii de la mese, pictaţi parcă pe geamul orizontului, cînd spre capătul străzii, spre norul de praf, singurul lucru ce pare, într-adevăr, material.

Iar viu, în toată această frescă, e zîmbetul lui Armand Chirculescu, ce pare a spune

“Au venit, va să zică. Au venit”.

Peste viu-neviu, material-imaterial, din adîncul liniştii zumzăitoare, deodată, asta:

– Pentru numai două zile în oraşul dumneavoastră, Circul Luminii! Jongleri, saltimbanci, acrobaţi, ghicitori! Dresuri de lei, girafe şi elefanţi! Iluzionism! Teleportări!

Muzica năvăleşte de-a lungul străzii, din norul de praf, vine ca un val, tsunami, înaintează aruncîndu-şi decibelii care se prind cu ventuzele de case, de asfalt, îşi fac loc printre frunzele plopilor, chiar printre ele. Hacking-rock, cyber-punk, glitch dar şi vechituri alternative cîndva, acum mainstream pe ducă. Toate piratate, că doar nu-şi imaginează nimeni că circarii ar da vreun ban sindicatelor compozitorilor.

Veselie, poftă de viaţă, drag de oameni. Lucruri de neînţeles pentru gibsoni şi non-gibsoni deopotrivă. Altă lume. Ruptă de luptele cotidiene, de rivalităţile politice, de starea naţiunii. Sîntem un popor trist, chiar şi atunci cînd facem bancuri. La bancurile noastre se rîde, dar e mai mult rîsu-plînsu. De unde-or veni ăştia, cu buna lor dispoziţie, cu hohotele lor largi, cu strălucirea din priviri? Rasă europeană, mai europeană decît a celor trei pisici negre din faţa blocului lui Sandii Zeiss-Ikon. Rasă de oameni liberi.

*

La Josephine e linişte.

Pe stradă muzică, hărmălaie, lucruri noi, nemaiîntîmplate. O altfel de viaţă a apărut din senin, din zăpuşeala amiezii. O altfel de viaţă, despre care nimeni nu ştia nici măcar că ar exista. Că ar mai exista. Multe se ştiu din Reţea, despre multe se ştie că au fost cîndva, dar se mai ştie şi că viaţa merge înainte, că după unele lucruri vin altele, că istoria e făcută din paşi înşiraţi unul după altul în monotonia agasantă a trecerii timpului sau, se ştiu cazuri, în ritmurile sincopate ale schimbărilor, revoluţiilor, schismelor.

Circul. Din ce categorie să facă parte circul? Pată de culoare? Revoluţie?

Cine are răbdare, are şi satisfacţii.

Armand Chirculescu se smulge din nemişcare, mîna lui ţinînd halbele îşi continuă drumul început parcă în urmă cu un veac, pe vremea ultimului circ, se strecoară printre mese. Halbele aterizează lîngă celelalte, golite sau pe cale de a fi, vocile bărbaţilor renasc dintr-o dată, totul revine la normal. La ceea ce, cu numai cîteva clipe înainte, era normalul acestei după-amieze toropite de căldură, de zăpuşeala născătoare de bloguri, romane şi cîntece care aşteptau să fie arse pe sidiuri. Normalitatea ca recunoaştere, asumare a stării de fapt.

– Să ne vedem de treabă.

zice sidirromul, scoţînd, în sfîrşit, aparatul din geantă. Lotek îşi desprinde sticul de la gît şi i-l înmînează Maestrului Arzător. Nici măcar nu ştie că sidirromul din faţa lui chiar şi-a cîştigat acest titlu, dar o modestie de neînţeles îl face să nu poarte Steaua Arzătorilor la rever, aşa cum fac toţi cei din breasla lui, care au dobîndit-o. O ţine totuşi în buzunarul de la piept, că nu se ştie cînd e nevoie de o dovadă, mai sînt oameni neîncrezători în cuvinte atunci cînd îţi lauzi calităţile, priceprea, statutul profesional. Sidirromul cuplează sticul la aparat. Lotek ţine ochii închişi, a încremenit cu totul acolo, în faţa sidirromului, doar buzele i se mişcă, parcă ar spune ceva, ce?, şi sidirromul nu înţelege, „mereu face aşa, ce-o fi zicînd?, poate se roagă“… Pe micul ecran cuvintele se fugăresc unele pe altele, privirea lui Lotek nu poate ţine pasul cu trecerea lor, din cînd în cînd percepe cîte ceva, CorneliaîntrebaresîngeleProstuleCorneliaDumnezeuGibsonCorneliaazi.

– Gata, tinere.

“Gata… gata… S-a dus în mă-sa şi ziua de azi”.

Adevărul e că William Lotek Sendai-Seven se simte viu doar în prima parte a zilei, cea în care stă în camera lui, în faţa terminalului, scriind. Oricît îi e de greu s-o facă, uneori. Oricît de tare îi este golită mintea de subiecte. Rugăciunile invocînd ajutorul patronului gibsonilor nu ajută întotdeauna, dar îi place să creadă că da, ţine minte doar zilele în care i-au ajutat, bazîndu-se pe asta a ajuns să se roage în fiecare zi, să facă din asta un ritual. De multe ori şi-a pus întrebări însă şi a pus la îndoială adevărul şi rostul cuvintelor pe care s-a obişnuit să le murmure în fiecare dimineaţă cînd se aşază în faţa terminalului sau a voxului. Da, a voxului, are şi aşa ceva, recunoaşte că uneori îi e lene să dea din deşte.

“Dar-ar dracu-n tabieturile astea, nu ele mă vor face vreodată scriitor de romane, nu paharul de ţuică băut pe stomacul gol, nu cărţile de hîrtie ale lui Gibson puse pe colţul biroului, nu scrisul la tastatură…”

E mai uşor – bineînţeles, mult mai uşor! – să dicteze cuvintele care se adună frumos pe ecran, fără greşeli, nu degeaba scriitorii de romane folosesc voxul, semn de profesionalism, de…

Da, s-a îndoit. Însă cu toate că rostul întrebărilor este acela de a provoca răspunsuri, niciodată nu le-a găsit, sau poate n-a avut suficientă răbdare să le caute pînă la capăt. S-a mulţumit, în general, să considere rugăciunea ca făcînd parte din viaţa lui de gibson, din îndatoririle pe care apartenenţa la Ghildă le presupune. S-a obişnuit să fie un gibson, un gibson şi-atît, doar un gibson.

“Cum adică doar un gibson? Păi, gibsonii sînt cei mai…”

– Am zis gata.

Sidirromul pare nerăbdător, “ce dracu’ mai vrea şi ăsta de la mine, i-am ars blogul, doar n-o să pierd toată ziua cu el, să plece dracului, că lansatorul ăla n-o să-l aştepte toată noaptea…”.

– Bine. Atunci, am plecat. Ne vedem mîine, da?

– Da, ne vedem mîine.

“Dacă vom mai trăi. Dacă lumea va mai fi” continuă sidirromul în gînd, convins fiind că lucrurile astea cu “pe mîine”, “ne vedem la ora Ţ” sînt nişte aiureli care încearcă să ascundă fragilitatea vieţii, insecuritatea, teama de necunoscut. “Cum adică ne vedem mîine? Păi, ştim noi ce va fi mîine? Ştim noi dacă vom mai fi mîine? Dacă lumea va mai fi?”

Nu, nu ştim dacă lumea va mai fi mîine, dar noi existăm tocmai pentru că ne facem planuri de care ne ţinem, pe care le urmărim pînă la capăt, pînă la împlinirea lor, dar întotdeauna mai lăsăm şi pe “mîine” cîte ceva.

*

Blocul Roland străluceşte alb-albastru în lumina după-amezii, revenit la culorile iniţiale după preluarea lui de către Agenţia Naţională de Administrare a Reţelei, un alt monopol pe care statul şi l-a adjudecat.

“Cine controlează informaţia, deţine puterea”.

“Adevărata putere este informaţia”.

Declaraţii neoficiale, la un şpriţ, ajunse publice prin Reţeaua Paralelă – un alt nume pentru Rezistenţa Populară (RP, da!), mişcare scoasă în afara legii, dar activă încă, pentru că întotdeauna va exista un underground social, undergroundul nu va muri niciodată pentru că îşi conţine propriul underground.

William Lotek Sendai-Seven mai zăboveşte o clipă în faţa clădirii – are trac? are trac! -, parcă aşteaptă ca marele clopot al catedralei să-şi facă datoria, anunţînd ora şase şi, în momentul în care acesta îşi trimite dangătul asupra centrului civic, intră în clădire. La etajul XII este Cuibul, adunătura de lansatori de care depinde totul, totul, viaţa asta a lui de rahat, împlinirea eforturilor de zi cu zi, neliniştea nopţilor, speranţa că lumea îi va citi blogul, că lumea va reacţiona, că îi va scrie, că, a doua zi, îşi va găsi căsuţa poştală burduşită cu mesaje şi, poate, printre ele, o ofertă din partea unei edituri care să-i propună scoaterea unui volum PE HÎRTIE… Paşaportul lui către Adevăraţii Scriitori.

Matei Iliescu (“de ce dracu’ Matei?”), lansatorul contactat de pasatorul lui, soarbe îndelung din cafeaua aburindă, ca unul care are o întîlnire şi cel aşteptat nu vine. Ridică ochii spre el, apoi aceştia îşi continuă mişcarea, răzuind peretele, pînă ce privirea i se fixează pe ceas. “Cam tîrziu, monşer, cam tîrziu” îi comunică acea privire, de parcă întîrzierea gibsonului îl ţine din treabă, de parcă n-ar avea o întreagă oră dedicată lui şi numai lui. Oră plătită, de altfel. “Mofturi de oameni frustraţi” gîndeşte Lotek, doar gîndeşte, că doar n-o să spună cu voce tare aşa ceva, nu lansatorului de care depinde… De care depinde totul, da? Funcţionarii statului sînt puternici nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sînt. Pentru ceea ce reprezintă. “Îmi cer”

– Scuze, Matei, scuze pentru întîrziere… Au venit ăia cu circul şi au blocat străzile, poate ai auzit…

“Hai, zi că te-ai blocat în trafic, acuma”

– Am rămas blocat în trafic, zău, că doar nu era să întîrzii, ştii că n-am obiceiul…

“A văzut prea multe filme americane. Blocat în trafic?! La noi?!”

– Ştiu că pare o replică dintr-un film american, dar crede-mă…

“Ce dracu’, ăsta-mi ghiceşte gîndurile?”

– Zi-mi dacă nu la asta te gîndeai, să dea dracu’ dacă nu.

– Bine, bine… Hai să-l lansăm. Dă-mi sidiul.

Lotek se caută prin buzunare, “unde l-am pus? Doamne, unde l-am pus?”, îl găseşte în buzunarul în care întotdeauna îl ţine, i-l dă. Matei Iliescu îl pune în unitate,

– Tot pe canalul de bloguri? Canalul oficial, vreau să spun…

şi, după ce Lotek face semn din cap că da, spune comenzile:

– William Lotek Sendai-Seven, verificare plată. OK, plata confirmată. Canalul de bloguri, gata pentru lansare.

Pentru ultima comandă, Matei Iliescu îşi umflă pieptul (“acuma se dă mare, important”), se uită la ceas, apoi la ecranele de pe pupitrul său, şi strigă cît îl ţin puterile:

– Lanseazăăăăă!!!

“Ce caraghios! Aproape la fel de caraghios pe cît sînt şi eu, probabil, în momentul în care sidirromul declanşează arderea, moment în care, ca orice gibson, murmur ca şi cum aş spune o rugăciune: era zăpuşeală în noaptea în care am ars-o pe Chrome…”

Leduri schimbîndu-şi culorile, clipocit ca în vechile filme cu roboţi, o întreagă recuzită menită să impresioneze, dar pe cine mai pot impresiona gadgeturile astea sefiste cînd ele se repetă zi de zi? Pe Lotek, cu siguranţă nu.

– Ei, fir-ar a dracului de treabă! Am făcut-o şi pe-asta!

răbufneşte gibsonul, mulţumit. Mîndru de el, încrezător în destinul blogului pe care tocmai îl aruncase în Reţea.

– Facem şi o verificare?

Lansatorul stîmbă din nas, ştie că asta-i procedura, dar mereu are impresia, cînd se ajunge în acest punct, că pîrlitorii n-au încredere în el, în capacităţile lui profesionale, că verificarea e o formă de manifestare a suspiciunii, dar vorba aia: “numai pentru că eşti paranoic nu înseamnă că nu te urmăreşte nimeni”.

– OK, s-o facem.

Intră în reţea, pe canalul de bloguri, îi trage o căutare după numele blogistului care dîrdîie vînăt alături, “ia uite, se pişă pe el de emoţie”, alege ultima intrare în cont.

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu…

– Chiar ţi-ai pus-o? Cu cine, mă? Amănunte, ceva?

Ochii îi sclipesc, se gîndeşte la contractul pe care îl care cu MyXXX, canalul de bloguri porno, “poate iese ceva din asta” îşi zice şi se uită cu interes la Lotek, plimbîndu-şi privirea de sus în jos, oprindu-se (scurtă escală, dar insistentă) pe prohabul gibsonului, cu convingerea că ăştia care scriu aşa ceva sînt tare dotaţi, tare… Că altfel, cum?

Lotek roşeşte, a simţit privirea lansatorului pe pantalonii lui, încercarea de a trece dincolo, de a-i trage fermoarul, de a-l lua la măsurat, la cîntărit…

– Nu, nu… Nu e ce crezi. E o poveste… E o poveste de dragoste.

Şi răsuflă uşurat observînd dezamăgirea din privirea celuilalt. “Dar ce-o fi crezînd ăsta despre mine? Ei…!”.

– Ei, mă duc şi eu de-acum… Mulţumesc mult pentru tot.

Cînd să iasă pe uşă, îşi aminteşte ceva, se întoarce.

– A! Am uitat ceva. Ai vreo idee despre circul ăsta care a venit? Ai vreo informaţie din reţea?

– Nu, n-am, nu e nimic în Reţea…

“Nu despre reţeaua asta te-am întrebat… despre cealaltă vorbeam eu…”

Dar acceptă răspunsul lansatorului, nu poţi spune nimănui “ştii, am auzit că te ocupi cu chestii ilegale, nu-mi spui şi mie ce şi cum?”, aşa că îi întoarce spatele, “las’ că găsesc eu, la o adică, o modalitate de a ajunge în RP”, şi iese pe uşă.

“Dincolo de uşa asta e iadul” îşi aminteşte Lotek ieşind. “Şi dincolo de uşa asta e iadul” îşi zice părăsind Cuibul, părăsind blocul Roland, dînd cu ochii de catedrală, de imensa ei uşă. “Cîteodată mă sperii şi eu de ce-mi trece prin cap. Mă sperii, pur şi simplu.” Apoi, după o scurtă pauză: “Uite, vezi? De-aia trebuie să mă fac scriitor, de-aia“.

E vesel. Bine dispus. Şi-a făcut treaba şi pe ziua de azi. Întîi şi-ntîi a avut parte de o partidă de sex. Apoi şi-a scris blogul. L-a ars, l-a lansat. Ce-şi poate dori mai mult? Ca om, ca bărbat, ca gibson… “Ei lasă, că întotdeauna e loc de mai mult. Şi ca om, şi ca bărbat, şi ca gibson…” Îşi aminteşte de Josephine, de discuţia cu sidirromul, de povestea lui – “interesant personaj!” -, de circarii gălăgioşi… “Cum dracu’ să nu ştie nimeni nimic despre ei? Trebuie s-o iau prin reţea… prin cealaltă reţea, evident! Trebuie să aflu, trebuie să mă pun în temă… Cum ajung acasă, asta am să fac!”

(va urma)

(Vremea zăpușelii (3), (4))

Povestirea „Vremea zăpușelii” face parte din volumul TRANSFER (Millennium Books, 2012, cu o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu)

Vremea zăpușelii (1)

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Bărbatul are o mustaţă enormă, prăbuşindu-i-se de-o parte şi de alta a buzelor îngălbenite de tutun, de cancer, de sirop de pătlagină ori mai ştiu eu ce altceva ar putea fi, ce dracu’ mai face ăsta cu buzele alea ale lui groase şi răşchirate… Pălăria cu boruri largi, poate neagră cîndva, îl ascunde de ochii pofticioşi ai văduvelor lipite de pervazul ferestrelor, ai digeilor în căutare de talente „autentice, naturale” şi, nu în ultimul rînd, de ai agenţilor fiscali dotaţi cu scannere şi parole de acces în baza de date a poliţiei. Sau doar îl acoperă, protejîndu-l de arsura soarelui de amiază, duşmanul micilor întreprinzători, al icarilor, vampirilor şi altor ciudăţenii. Merge adus de spate, tîrşîindu-şi picioarele, fără a avea nici un defect fizic, doar aşa, de bătrîneţe, de lene, de căldură. Cămaşa decolorată, lipită de spate, scoasă pe alocuri din pantalonii de doc negru, menţine căldura în jurul lui, mirosul, îl încinge, dar el pare obişnuit cu asta, zi de zi, de ani întregi, umblă pe strazi strigînd:

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

E zăpuşeală. De cîte ori e zăpuşeală, orice gibson normal simte nevoia să pîrlească. Nu contează ce. Un fragment de roman, un graffiti, un refren, un blog sau măcar nişte glitchuri. Aşa s-a-ntins chestia asta, că pînă şi non-gibsonii simt un fel de mîncărici în palme şi-n creier la vremea zăpuşelii.

Dar pentru un gibson e obligatoriu să pîrlească. Ei sînt artiştii. Nu pot trăi altfel. E ceva în ei care trebuie să iasă, să se arate celorlalţi. Un roman, un graffiti, un cîntec. Apoi altul, şi altul. Ceva din durerea din care s-au născut. Iar cei care n-au venit pe lume cu durerea asta, cei care n-o poartă cu ei toată viaţa, scriu bloguri. Pentru ei, viaţa e sursa durerii. Lumea. Lumea văzută de William Gibson cîndva, lumea în care trăiesc ei acum şi care îi adună pe toţi laolaltă sub posterele Profetului, Întemeietorului.

Nu contează ce pîrlesc. Nu contează cît de multă simpatie au pentru ţigani, nu contează dacă au votat sau nu Legea pentru dezvoltarea economică a rromilor, nu contează nimic, contează doar datoria fiecărui cetăţean de a le da ălora de lucru, de a-i ţine ocupaţi, de a le oferi mijloace de trai.

„Ce dacă le-am cedat monopolul arzătoarelor? Ce dacă sîntem OBLIGAŢI să predăm Cuiburilor produsele noastre pe sidiuri? Ah, Cuiburile… Ce viaţă pe ăia… Vine omul cu sidiul, îl bagi în unitate şi zvîrrr! cu romanul în reţea. Cu graffitiul. Cu blogul…”

Asta pe de o parte. Pe de alta, mai e cotizaţia care trebuie plătită Uniunii, bani care merg la întreţinerea sitului http://www.williamgibson.gib, locul unde se adună comunitatea gibsonilor, locul unde-şi găseşte fiecare inspiraţia, şi odihna, şi hrana.

Cetăţeanul din stradă, brav membru al breslei sidirromilor, îşi cîntă oferta pe sub ferestre.

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Dacă n-o fi vreun playback. Poţi să ştii? Cu ăştia nu poţi să ştii niciodată… Răsună strada, răsună valea. Mîine-poimîine o să cumpărăm compilaţii cu strigătele ăstora. De-ajuns că-i auzim din cînd în cînd pe Glitch-24, canalul de glitchuri.

Bărbatul se aude, strigătul lui stîrneşte praful şi face geamurile să vibreze. Vibrează şi văduvele, evident. Nu-i dă nimeni replica, e singur, sidirromii şi-au împărţit zonele, uite capitalismul fără concurenţă. Şi merge, domnule, merge!

Soare, praf, bărbat strigînd. Acoperişuri încinse, pereţi, văduve. Cinematograful gol, sala de popice, sala de biliard. Goale şi ele. Şi văduvele. Goale. Năduşite. Pe după geamuri, pe după perdele. Cu ochii scormonind prin aerul îmbîcsit al după-amiezei, cu mîinile scormonind mai aproape de ele, mai aproape, şi mai aproape.

În mijlocul străzii, o muscă aterizată într-o flegmă dă din aripi cu disperare, cu disperarea de a nu putea zbura cu tot cu flegma. Află şi ea că cine nu poate să zboare, merge. Sau dansează. O ia la pas, trăgîndu-şi cu greu picior după picior, reuşeşte să iasă. Cu dîrele de flegmă după ea. Parcă-i înhămată la flegmă. E cocoşată, se opinteşte, dar degeaba. Flegma nu se urneşte, rămîne acolo, în mijlocul străzii. Se acoperă de praf, se face ghem, ca o gogoaşă sub stratul de zahăr pudră. Nu se mai vede. Parcă nici n-a fost. E ceasul amiezii, vremea zăpuşelii, cînd toată lumea pîrleşte. Care ce poate. Sau doar aşteaptă. Care ce poate. Sau, pur şi simplu, trăieşte. Care ce.

*

William Lotek Sendai-Seven (ăsta e numele lui de gibson, primit la înscrierea în Uniune) pleacă de lîngă pervazul ferestrei, lăsîndu-l pe sidirrom să-şi facă treaba pentru care îndură soarele şi praful şi ocările non-gibsonilor în fiecare zi. Se întoarce spre peretele dinspre Canada, cel pe care e posterul cu William Gibson, Întemeietorul, închide ochii şi murmură:

– Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă să-mi scriu şi blogul de azi…

Se aşază la birou, în faţa terminalului de modă veche, a tastaturii de modă veche (de cînd dracu’ şi sărăcia e o modă?!), îşi ridică braţele, le întinde în aer, aşa cum a văzut cîndva un pianist celebru care se pregătea să-şi înceapă concertul, şi se năpusteşte cu toate degetele asupra tastelor.

*

Azi mi-am pus-o. După şase luni de abstinenţă, mi-am pus-o. Mi-am tras-o. Cu… Nu, nu pot să vă spun cu cine, nu pot să vă dau numele real. Ştiu că oricum se va recunoaşte, oricum vecinii, prietenii, părinţii o vor recunoaşte şi asta înseamnă că adio hîţa-hîţa de-acum, că vor urma poate alte şase luni de singurătate, şase luni cît un veac, pînă cînd o altă femeie o să apară în viaţa mea, o alta cu care din nou o voi zbîrci, pentru că n-o să fiu la fel de bun în pat ca ultimul ei amant, sau poate pentru că o să uit într-o zi să-i fac cafeaua dimineaţa, în timp ce ea se va spăla cu gelul meu de duş, se va şterge cu prosopul meu albastru şi se va da pe mîini cu crema mea de mîini… Cosmetice franţuzeşti făcute pe vapoare panameze de către emigranţi chinezi, vîndute în Budapesta de negustori arabi protejaţi de bodyguarzi ucraineni… Sau cine ştie ce alt motiv va mai găsi, femeile mereu găsesc de-astea, nici nu le ia prea mult timp să le caute, oriunde s-ar uita, ţîşti! ar ieşi de sub pat, din şifonier, din frigider ori de după perdea un alt motiv, unul nou, nemaivăzut, nemaiauzit, nemaifolosit… Sau poate că iarăşi o să scriu despre ea şi nu-i va plăcea cum i-am descris ochii ăia neoperaţi, sau burta atîrnîndă, curul dolofan, şuncile, celulita şi sînii lăsaţi… Lăsaţi! Oricum se va găsi un motiv de despărţire, oricum, oricînd, oriunde.

Nu vă spun cum o cheamă, dar să-i zicem Cornelia. Nume de programator… Îmi place numele ăsta. Îmi plac conotaţiile, îmi plac semnele făcute cu ochiul către prieteni, îmi plac „citatele culturale”, joaca asta postmodernă care pare a nu mai avea sfîrşit… Îmi plac, îmi plac, şi nu mă interesează deloc, ABSOLUT deloc dacă vouă, celor care citiţi în acest moment blogul meu, nu vă plac, ori vă fac să aveţi complexe, să crească în voi complexele ca molurile, aşa cum creşteau în mine dorinţa, disperarea, nerăbdarea în momentul în care ea a intrat în camera mea.

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă nu ai nevoie de ceva

(„da, am, am o nevoie.. tare nevoie mai am!”)

– Dacă ţie bine

(„mi-e bine, cum să nu-mi fie bine?! În afară de senzaţia că dacă mai trece o zi fără să mi-o pun voi exploda? În afară de faptul că i-am pus plete lui Gibson ăla din poster şi i-am dat buzele cu ruj, de-a trebuit să cheltuiesc o avere ca să-l schimb? Mi-e bine, bine, cum nu se poate mai bine…”)

– Dacă totul en regulă

(„e-n regulă, sigur că e-n regulă! În casa asta totul e-n regulă, regulat e totul, mai puţin eu…”)

– Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită

(„cum dracu’ să n-am?! Auzi întrebare! Păi, ştie ea de cînd nu mi-am mai pus-o? Ştie ea cîte ore pe zi petrec rezemat de geam, zgîindu-mă la toate puştoaicele care trec pe stradă, dar ce zgîindu-mă?!, lingîndu-le cu privirea, lăsînd bale după ele – de se-ntreabă trecătorii ce mă-sa o fi pe-aici, a plouat şi noi nu ne-am dat seama? A plouat doar în locul ăsta de doi metri de stradă?! Cum să n-am dorinţe neîmplinite, de unde naiba a mai apărut şi asta la uşa mea, cum de-a aflat de mine, mă ştie de undeva? O fi vreuna de-aia care-mi citeşte blogul şi s-a amorezat de mine, de bun ce sînt, ori vrea doar să şi-o pună cu mine, s-au mai văzut de-astea, colecţionare de adeneuri de pîrlitori…”).

– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek.

– Eşti gibson, aşai? Eşti gibson! Ştiam eu! Ştiam!

Bucurie? Dezamăgire? Greu de spus…

Şi-a aruncat ochii pe pereţi, cercetîndu-i, centimetru cu centimetru, s-a oprit, parcă încerca să-şi amintească ceva, a întins o mînă la dreapta privind undeva în ea, pe o hartă închipuită sau arsă în memoria ei, apoi a deschis ochii.

– Da! Sigur! Uite poza! Gibson, nu? Ăstai William Gibson. Doamne, ce haios e! Ce mutriţă are…!

Îmi simţeam sîngele fierbînd, dar, de cînd intrase la mine, pentru prima oară nu-l mai simţeam pe tot adunat acolo… acolo. Îmi zvîcnea capul. Îmi tresărea vena de la tîmpla dreaptă, aia care mi se zbate de fiecare dată cînd am o emoţie puternică. Mi se părea că aud ciripitul elevelor pe stradă şi tare-aş mai fi fugit la geam să le văd, să le văd… Eram, după atîta vreme, cu o femeie în cameră şi mie îmi venea s-o strîng de gît. S-o strîng de gît, ce mai! Să ia în rîs numele lui William Gibson… Întemeietorul, Profetul… Omul care a văzut lumea înainte ca ea să existe… Ei, aşa ceva nu mi se mai întîmplase pînă atunci. Nici măcar cu non-gibsonii cei mai înrăiţi care-mi călcaseră pragul…

– Ştii ce? Nu te cunosc, nu mă cunoşti… Scopul şi durata vizitei. Te rog?

– Ho, ce teai înfierbîntat aşa? Tremuri tot… Pînă mai adineauri credeam că… Credeam… Mă gîndeam că te excit, miam dat cu parfum deăla… deăla specialu, ştii tu. Dar văd că nui aia. Ce e? Ceam zis? Hai so luăm de la cap.

S-a întors pe călcîie, a deschis uşa, a ieşit, a închis-o în urma ei.

„Prostule! Prostule! S-a dus dracului tăvăleala de azi. De luna asta. De semestrul ăsta… Prostule!”

Un ciocănit uşor în uşă a avut darul de a mă trezi, golit-vezica-făcut-duş-spălat-pe-dinţi în aceeaşi clipă. Cu inima bubuind, de-a fost nevoie să sprijin cu mîinile tablourile de pe pereţi, biblioteca pe care am dat o avere ca să pun în ea toate cărţile PE HÎRTIE! ale lui William Gibson, şi patul care începuse să alunece încet-încet spre fereastră, m-am apropiat de uşă, am deschis-o şi am auzit primele ei cuvinte:

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd ce mai faci.

Nu mai aveam gură, ca personajul ăla din Matrix, Neo. Dar ea avea alt Neo în cap, ea îl avea pe ăsta:

– Neo tragem?

Ei, non-gibsonii, nu pîrlesc. Nu scriu, nu desenează, nu compun cîntece. N-au nimic de ars. N-au nimic de arătat celorlalţi. Nu se trezesc dimineaţa cu gîndul ăla înfiorător „ce mai pîrlesc azi? ce mai pîrlesc azi?”. Au tot timpul din lume. Ei îşi trăiesc viaţa la suprafaţă, la vedere. În lumea reală. Şi-atunci, cum de-a venit tocmai la mine ca să ne-o tragem?! Asta nu pot pricepe. Ea n-are ce face toată ziua decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii ei, cu alţii care n-au altă treabă decît să şi-o pună cu cine vrea muşchii lor. Ce caută ea în camera mea?!

Nu ştiu cît am reuşit să gîndesc atunci din toate astea. În două minute eram în pat, eu pe spate, cu mîinile şi picioarele întinse ca omul ăla al lui Leonardo, cu ea înfiptă în centrul meu geometric… Nu mai vedeam nimic altceva decît faţa ei şi posterul cu William Gibson.

Aşa cum a fost toată viaţa mea. Femei şi William Gibson. William Gibson şi femei. M-am lăsat călărit de ele şi eu pătrundeam în acele momente prin ochii Întemeietorului, în lumea lui. Prin poster. Prin perete. Prin lumile virtuale, în lumea lui. În lumea pe care a descifrat-o pentru noi. Pe care a profeţit-o. Simţeam, de fiecare dată, cum ele îşi descarcă în mine sutele de mega de amintiri, le vedeam, le ştiam, le simţeam toate alea ale lor, toate alea pe care nici un bărbat pînă la mine n-a putut să le simtă. De ce? DE CE? – mă întrebam, de ce eu, tocmai eu? Poate că durerile le sînt date femeilor pentru a fi conştiente că ele sînt cele care duc mai departe viaţa umanităţii, că fără durere nimic nu e, nimic nu se poate naşte, nimic nu poate dăinui. Dumnezeu, sau cine ne-o fi creat, a pus în ele durerea, le-a dat lor durerea poate pentru că nu a avut suficientă încredere în noi, bărbaţii, sau poate ca o compensare a celor pătimite de Fiul Său…

Pfui! Cu siguranţă că am luat-o razna, jur să nu mai las niciodată să trecă şase luni fără să. Fără să mă.

– Cornelia, ah, Cornelia…

S-a prăbuşit lîngă mine şi n-am ştiut nici atunci, cum n-am ştiut niciodată, de cîte ori am fost cu vreo femeie, cine de cine s-a folosit, care dintre noi a avut mai mult de cîştigat, dacă de cîştig poate fi vorba…

M-a mai sărutat o dată pe umărul drept, pe urma lăsată de dinţii ei…

Cînd? Cînd m-a muşcat în halul ăsta, aveam să mă întreb mai tîrziu, atunci cînd m-am privit în oglinda de la baie şi muşcătura ei era singura dovadă că ea fusese aici, singura dovadă că nu înnebunisem de singurătate, cînd m-am gîndit că poate singurătatea îmi fusese dată aşa cum femeilor le era dată durerea, că poate singurătatea nu era decît calea pe care ajungeam într-un fel la El, indiferent cine o fi El…

…apoi a plecat. Pentru că asta-i meseria femeilor: să plece. Pleacă, uneori, chiar şi atunci cînd rămîn lîngă tine.

Sînt două ore de cînd a plecat şi nu încetez să mă minunez de toate cîte mi se întîmplă, de viaţa asta care e rînduită după nişte legi al căror înţeles mereu îmi scapă, oricît m-aş chinui să-l descifrez în cîntecul păsărilor sau în căderea frunzelor, în primii fulgi de zăpadă sau în zvîcnetul sîngelui, zvîcnet care se potoleşte la fel de brusc cum începe, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă nici n-ar exista aşa ceva, deşi ştiu bine că nici o secundă din viaţa noastră nu contează mai mult ca acele clipe în care dăm în clocot, în care, uneori, pare că ne dăm seama de ce avem sîngele cald şi de ce atunci cînd murim sîngele ne îngheaţă, că asta e moartea, de fapt, clipa în care ne îngheaţă sîngele, clipa în care nu ne mai dorim nimic, în care nimeni şi nimic nu ne mai poate face să dăm în clocot…

Da, mi-e dor de Cornelia, au trecut de-abia două ore şi mîinile mele, carnea mea tînjesc după ea, e ceva în mine care a rămas parcă desperecheat în clipa în care ea a ieşit pe uşă, mi-e greu fără ea, tresar la orice zgomot, la orice pîrîit de mobilă, de parcă ar fi ea, călcînd cu tălpile goale pe podele, orice umbră aruncată pe perete de lumina care se ia la trîntă cu firele de praf mă face să întorc capul, de parcă ar fi umbra lăsată de ea cînd s-a ridicat de pe mine şi s-a dus la baie, toate celulele corpului meu o strigă, o laudă, o cheamă, o cheamă, da, pentru că a pus capăt singurătăţii mele, fie şi temporar – dar temporare sînt toate pe lumea asta, nu? -, pentru că a făcut încă o dată să-mi dea în clocot sîngele, pentru că, în braţele ei, m-am simţit încă o dată viu, viu, viu.

Atunci am înţeles că, în această dimineaţă, William Gibson mi-a ascultat ruga şi mi-a dat subiectul pentru blogul de azi.

*

William Lotek Sendai-Seven mai priveşte o dată, recunoscător, posterul cu William Gibson, îşi desprinde sticul pe care îl păstrează întotdeauna la gît, pe un şnur de piele, îl înfige în unitate şi salvează blogul.

Din stradă se aude, pentru a cîta oară?, glasul sidirromului:

– Aaard sidiuri! Aaard sidiuri!

Două case mai încolo, chiar sub ferestrele lui Sandii, William Sandii Zeiss-Ikon pe numele ei de gibson, cişmeaua picură leneş, stropii se preling spre pămînt, elastici, aşa face apa asta groasă, dacă ar avea mîini şi picioare s-ar ţine strîns de gura ţevii, parcă ştie că, o dată căzută în pulberea de pe stradă, aceasta o va înghiţi de parcă nici n-a fost. Apoi, deodată, ţîşneşte şuvoi ca şi cînd o mînă nevăzută ar fi învîrtit robinetul înţepenit de ani şi ani, şi acum e rîndul apei să-şi rîdă de colb, să-l transforme în noroi, să-l întindă, să-l răsucească, să-l împingă la vale. Pe poarta casei iese o arătare neagră care, în aceeaşi clipă, din aerul încins, din apa curgînd, se materializează lîngă cişmea. E Trinity, pisica aia ţicnită pe care o ştiu toţi, aia care mănîncă ciorbă, aia care adună chiştoacele de ţigară din scrumiere, aia care, la opt dimineaţa, la unu, la şase şi la unşpe noaptea zbiară miu! miu! miu! miu! pînă vine cineva la ea şi îi dă să mănînce. În timp ce mănîncă mormăie, scuipă, pufneşte şi nimeni nu îndrăzneşte s-o deranjeze, nimeni, nici Matrix Reloaded, nici MP3, motanii negri tuci, cu cîte o mustaţă albă, care-şi fac şi ei veacul pe-acolo, poate chiar la Sandii, cine ştie? Pisica întinde o lăbuţă spre jetul de apă, vrînd parcă să-l agaţe, să fugă cu el undeva, într-un loc numai de ea ştiut, întinde şi cealaltă lăbuţă, nu, nu vrea să fugă cu şuvoiul, vrea doar să bea. Pînă la urmă intră cu totul sub jet, cu gura deschisă, jucîndu-se cu el, ţopăind cu apa curgînd pe ea, e udă fleaşcă şi de la o fereastră se aude un glas de femeie:

– Fă, ţicnito! Ţie nu ţi-a spus nimeni pînă acum că eşti pisică şi pisicilor nu le place apa? Uită-te la motanii ăia, îi vezi? Nu-i vezi, normal. Ăia nu se cred cîini…

Sandii? Sandii să fie? Nuuu…. Nu poate fi ea. Sandii stă în casă, cu tastatura pe genunchi, scriindu-şi romanul, ăla din care pîrleşte în fiecare zi cîte un capitol, ăla pe care-l adună colecţionarii, aspiranţii la statutul de gibson şi bogătanii care-şi construiesc pereţi de sidiuri.

E zăpuşeală, e vremea pîrlitului, a arsului, e ora la care prin Cuiburi se adună lansatorii frecîndu-şi mîinile, mîngîindu-şi buzunarele, „să vină sidiurile, să dăm cu ele-n populaţie!”. Şi sidiurile vin, tot vin, îşi descarcă marfa în Reţea, năvălind apoi prin sîrme în monitoare sau direct în creierele mufiştilor deja dependenţi…

Unii pîrlesc materialul, alţii îl ard pe sidiuri, alţii îl lansează în Reţea, alţii îl citesc, îl comentează. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în lumea profeţită de William Gibson – după unii, după ceilalţi lumea asta n-are nici o legătură cu el, lumea fiind mult mai caldă, mai luminoasă, mai acceptabilă.

*

„De pîrlit, l-am pîrlit. Acuma hai să-l ardem!” îşi spune Lotek, în timp ce-şi bagă capul prin laţul şnurului de care e prins sticul. Cît timp îşi caută hainele, ia legătura cu pasatorul lui

(„băi, prea multe operaţiuni trebuie făcute ca s-arunci un blog în Reţea, dar dă-o-n mă-sa, toţi trebuie să trăiască!”)

şi îl anunţă că e gata. Pasatorul, la rîndul lui, îl va anunţa pe lansator să-i facă programarea la Cuib, altul decît cel de care aparţine, evident. Curioasă nevoia asta de celebritate, coexistînd cu atracţia anonimatului… Îşi găseşte cămaşa atîrnîndu-i de cablurile monitorului, pantalonii lîngă pat, chiloţii… chiloţii… îi găseşte şi pe-ăia între pat şi perete şi nu numai, nu numai. Acolo jos, în întuneric, privirea îi este atrasă de strălucirea unui ambalaj de Inscriptor. Da, fără îndoială, este un ambalaj de Inscriptor.

„Futu-i! M-a înregistrat, curva dracului! Chirăielile mele, oftatul şi gemetele, suspinul, ultima suflare… La dracu’! Or să rîdă toţi de mine. Pe canalul ăla toată lumea rîde de toată lumea. Or să-mi numere toate accesările înregistrărilor… Or să scoată compilaţii… The Best of… Vai de curu’ meu. Îmi vor rîde-n nas toate femeile pe care-o să le mai chem vreodată la mine… Perverşi! Voyeuri! Trăim într-o lume de voyeuri. Cum dracu’ de nu mi-am dat seama?! Cică astea au un tatuaj undeva, undeva… dar unde? În mă-sa! Că parcă mie-mi mai ardea de căutat tatuaje… După şase luni pe uscat cui îi mai arde de căutat tatuaje?! Ce, îmi dădea mîna să-i zic la revedere, drum bun, salută-le pe curvele-cu-cip din partea mea?! Ei, la urma urmei… Asta e. Asta e! Dobitocule. Dobitoculeee!!!”

Pînă îi trec toate astea prin minte, e gata îmbrăcat.

„La urma urmei, hai să vedem partea bună: mi-am tras-o. Mi-am tras-o, băăă, mi-am tras-o! Cu o curvă de-aia cu cip mi-am tras-o. Tu-ţi morţii mă-tii de nenorocită! Pentru cine dracu’ lucrezi, fă? Cine te plăteşte pentru gemetele mele? Cine va plăti să le audă?”

„Gemete? Gemete, spui? Grohăieli, nene. Ca porcu faci”.

„Ştii ce? Nu eu te-am chemat. Nu eu te-am ademenit cu una-alta, nu te-am minţit, nu m-am lăudat, nu, nu, nu. Eu n-am făcut nimica…”

„Asta cam aşa e. Mai nimica…”

„Ia mai du-te dracului!”

„Ba dute tu, vedeateaş în Iad…”

„Iadul este dincolo de uşa asta” mai gîndeşte Lotek, William Lotek Sendai-Seven, şi păşeşte dincolo de uşă. Dar nu înainte de a se întoarce spre peretele cu posterul şi de a rosti din nou rugăciunea:

– Ajută-mă, William Gibson, ajută-mă şi mai departe.

(va urma)

(Vremea zăpușelii (2), (3), (4))

Povestirea „Vremea zăpușelii” face parte din volumul TRANSFER (Millennium Books, 2012, cu o prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu)

Glitcherine la Moshul SF

Mi-a venit și mie rîndul să apar la Moshul SF, așa cum alții apar la David Letterman sau la Ellen DeGeneres.

În șuvoiul celor 1001 de scorneli ale Moshului SF a mea se cheamă Glitcherine. E scrisă cu ceva ani în urmă – vreo 4? 5? – și, de cînd mi-a devenit clar ce se va întîmpla cu ea, mi-a ieșit cu totul din minte.

Din cele scrise de mine pînă acum prin diverse locuri sper că s-a văzut (și s-a reținut) că îi sfătuiesc pe tinerii scriitori să-și publice textele numai în reviste, dacă se poate și cu ISSN, pentru a putea fi luate în considerare în alcătuirea portofoliului lor de mai tîrziu cu care să-i impresioneze pe editori.

Dar Moshul SF… e Moshul SF și mă simt onorat să fiu invitat să public un text pe blogul lui Ștefan Ghidoveanu.

Mulțumesc pentru invitație, prietene!

„Huca“ și „Calistrat Hadîmbu“ – două povestiri pentru premiile Galileo 2012

Azi s-a afișat pe site-ul Galileo Online lista lungă a povestirilor și volumelor eligibile pentru premiile Galileo 2012.

Am două texte la categoria PROZĂ SCURTĂ:

– „O hucă în minunatul Inand“, apărută în revista Galileo 3 (citiți un fragment aici)

„Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor“, apărută în antologia Steampunk. A doua revoluție, ed. Adrian Crăciun  (Millennium Books)

La categoria ANTOLOGII sînt două volume la care am contribuit cu texte:

Steampunk. A doua revoluție, ed. Adrian Crăciun  (Millennium Books) – aici am „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor“ (sau în format PDF).

Premiile Galileo 2011, ed. Horia Nicola Ursu (Millennium Books, 2011) – aici am două povestiri: „Noi, cei cu ochii arși“ și „Microtexte“.

Dacă sînteți printre cei care aveți drept de vot, un vot al vostru m-ar ajuta să ajung pe lista scurtă, a nominalizărilor. Pliz?

Dacă nu mi-ați citit încă povestirile, una o puteți citi în revista Galileo nr.3, iar cealaltă, apărută în antologia Steampunk. A doua revoluție, o puteți citi dînd clic pe titlul ei, mai su (sau din meniu, la PROZĂ. Sau descărcînd-o în format PDF de aici). Sper ca lectura să vă convingă să mă votați.

NOTĂ: Textul va fi disponibil online pe durata întregii proceduri de vot, adică 21 ianuarie – 25 februarie.

O hucă în minunatul Inand (fragment)

În Galileo nr.3 mi-a apărut o nuvelă, „O hucă în minunatul Inand“.

Iată prologul și capitoul 1, spre ațîțare. Dacă v-a plăcut bufonul… poftiți de luați revista (comenzi aici).

 

O hucă în minunatul Inand

Pentru a înţelege de ce s-au întîmplat toate acestea, care este semnificaţia lucrurilor, ar trebui să mă întorc în timp la momentul în care am primit ultima comandă: Kill Lotek. Mi-a sunat ca un titlu de film. Ca al unei cărţi poliţiste. Ca numele unui blog.

Acesta este blogul Kill Lotek scris de mine, William Tally Metro Holografix, gibson de două ore şi, ca orice gibson, dornic şi dator să pîrlească în fiecare zi cîte ceva. Nu ştiu dacă, pentru acest blog, va mai exista şi un mîine. Nu ştiu nici măcar dacă pentru mine va mai exista un mîine. Aşa că, dacă vreau cu adevărat să desluşesc înţelesul întîmplărilor din ultima vreme, dacă vreau cu adevărat să aflu cine sînt, ce sînt, să nu mai pierdem vremea, să încep să scriu faptele, aşa cum au fost, aşa cum le-am trăit. Cum zicea cineva, „Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti“.

Prolog

În meseria asta e bine să lucrezi cu o agenţie. Ai parte de clienţi simandicoşi, cîştigi bine, treaba se face curat şi beneficiezi şi de asigurare în caz că ceva nu merge ca lumea. Greu e să iei proba, să obţii angajarea. Dup-aia, totul e OK. Discreţie maximă. N-ai grija zilei de mîine. Stai acasă, primeşti telefonul, te duci, se face Transferul – adică îţi faci treaba, care-o fi aia -, iei banii. Şi habar n-ai de nimic. Ca şi cînd lucrul ăla nici nu ţi s-ar fi întîmplat.

Habar n-am cum se face Transferul ăsta. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Îmi cumpăr televizor şi îl folosesc şi nu mă interesează cum ajung imaginile alea pe ecran. Aşa cum nu mă interesează ce se întîmplă în cipurile şi în sîrmele din calculator sau cum funcţionează un telefon. De ce m-ar interesa Transferul?

Ştiu doar că şi clientul, şi gazda sînt băgaţi în nişte cilindri uriaşi şi, cînd iese de-acolo, clientul iese într-un alt trup, cel al gazdei. Cei doi cilindri sînt în camere separate şi asta îi asigură clientului protecţie. În relaţia asta a lor „de serviciu“ doar clientul îşi cunoaşte gazda, ea niciodată nu-şi cunoaşte „chiriaşul“. Ca de obicei, atunci cînd unul plăteşte, iar celălalt este plătit, cel care dă banul este avantajat. Dar practica, în timp, duce la nişte proceduri, la nişte termeni contractuali în care nici cel care-şi vinde ce are de vîndut nu este lăsat de izbelişte.

Mai rău e dacă nu iei proba la agenţie şi trebuie să-ţi cauţi un peşte. Ăştia sînt cam ciudaţi. Odată ţi-o trag – cică te testează! – şi se ştie că nu dispun de cine ştie ce condiţii. Operatorii lor sînt tot nişte marginali, la limita legii, indivizi care au pierdut la viaţa lor, dar măcar au lucrat în laboratoare cîndva, ştiu meserie. E ca atunci cînd mergi cu trenul urban: mai pe la suprafaţă, mai pe sub pămînt… Dar măcar ai peştele care veghează, se interesează de clienţi, cine sînt, de ce au nevoie de tine, ce vor de la viaţa ta. De reţinut e asta: veghează. Să nu păţeşti nimic. Să te simţi în siguranţă.

Şi mai rău e cînd ajungi pe străzi şi eşti la mîna tuturor dezaxaţilor. Nu ştii niciodată cine îţi sînt clienţii şi care sînt scopurile lor. Şi nici nu cîştigi cine ştie ce. Trebuie să ai operatorul tău (care mai vrea şi el mici „servicii“ gratis!) şi, în condiţiile astea nu poţi spera decît la unul care nu mai are dreptul de a profesa, unul care-şi face treaba clandestin, în laboratoare improvizate, cu tehnică depăşită, dar funcţională. Din cauza condiţiilor precare în care operează ai toate şansele să rămîi cu sechele. Să nu uiţi, să te trezeşti uneori din somn crezîndu-te altcineva, dînd telefoane unor oameni pe care nu-i cunoşti, mergînd la adrese neştiute fiind convins că mergi acasă.

Dar asta aveam s-o aflu cu timpul, pe propria-mi piele, cum se spune. La început n-am ştiut, n-a ştiut nimeni. Acum ştiu că probabilitatea ca, după Revenire, să rămîi cu ceva din fostul client, nu e neglijabilă. Ăsta e riscul tău, ca gazdă, dar şi riscul clientului care-şi joacă identitatea, dincolo de toate poveştile despre confidenţialitate… Se spune că fiecare primeşte de la viaţă atît cît poate plăti.

Şi dacă asta nu e de-ajuns?

Eu am trecut prin toate stadiile şi nu sînt chiar mîndru de mine. Dar am supravieţuit. Aşa că, în condiţiile ştiute, ar putea totuşi să fie şi ăsta un motiv de mîndrie. Nu însă şi ăla că am ajuns ceea ce sînt.

Sînt o hucă, da. Dar asta sîntem toţi, indiferent dacă lucrăm cu agenţii, cu peşti sau pe cont propriu. Sînt o hucă şi îmi place. Cred că îmi place, din moment ce n-am renunţat la asta după toate cîte mi s-au întîmplat. Problema, pentru mine, n-a fost dacă voi deveni o hucă sau nu. Problema mea a fost ce fel de hucă voi deveni.


1. Un client ca oricare altul

Totul a început după divorţ. Cine crede  că divorţul e o treabă uşoară se înşală. Şi nu e vorba de bani, numai de bani. Deşi Camelia m-a lăsat fără un chior. Mi-a luat casa, banii, copiii. Cică să se asigure pentru viitor. Cică n-avea încredere în mine că aş putea contribui constant la creşterea copiilor. Şi de-aia a vrut să aibă totul de la început. Iar judecătorului i s-a părut OK. Judecătoarei, că era femeie. Aşa îmi şi explic…

Nu, n-a fost vorba de bani, numai de bani. Aveam o meserie bună, puteam găsi oricînd angajamente noi, puteam face bani. Dar a mai fost şi sentimentul ăla de abandon, m-am simţit aruncat la gunoi, la gunoiul societăţii, şi nu mi s-a părut drept. Mi-a părut că societatea şi-a bătut joc de mine luîndu-mi totul: casa, banii, copiii.

Cred că am vrut să mă răzbun. Pe ea, pe societate. Şi cum puteam s-o fac mai bine decît încurajînd lucrul care, îmi părea mie atunci, era cel mai periculos pentru ea? Cum puteam să mă răzbun mai bine decît punînd umărul la alunecarea societăţii pe panta aia periculoasă de care tocmai aflase? Ziarele erau pline de semnale de alarmă care dezvăluiau consecinţele negative ale  răspîndirii pe scară din ce în ce mai largă a ceea ce s-a numit Transfer… Iar fraza asta sună exact ca un citat dintr-un ziar, e o mostră de limbaj de celuloză, limbajul presei…

Aţi observat, cred, ce uşor ajungem să ne pliem limbajul pe subiectul care ne obsedează, ce uşor ajungem să vorbim exact ca indivizii în mijlocul cărora trăim. Aşa cum fac scriitorii cu personajele lor, cînd le pun să vorbească diferit, tocmai pentru a le individualiza… Dacă îi intersează asta, dacă respectă regulile, dacă nu cumva romanele sau povestirile lor nu sînt decît nişte monoloage auctoriale, nişte discursuri şi, eu cel puţin, trebuie să recunosc că accept şi asta dacă frazele îmi sună într-un fel, într-un anume fel, de neconfundat. OK, să vorbească toate ca unul, dar să nu fie felul în care vorbesc încă o sută de scriitori, aşa cum ziarele folosesc toate acelaşi limbaj, ăla pe care l-am numit de celuloză.

Să ne întoarcem la Transfer…

*

A fost ca un joc mai întîi, o joacă de bogătaşi (şi sînt destui cei care zic că mai bine rămînea aşa, ca multe altele), apoi ca o boală – s-a descoperit că dădea dependenţă. Tot mai mulţi oameni solicitau Transferul, aşa cum am zis, la început ca o joacă, ca un capriciu, ca o satisfacere a curiozităţii. Apoi au găsit o adevărată plăcere în asta. Apoi nu s-au mai putut abţine şi au făcut-o din nou şi din nou… cheltuindu-şi banii şi neuronii în folosul agenţiilor care se ocupau de treaba asta. Iar cînd n-au mai avut bani suficienţi şi-au căutat gazdele pe străzi… Cît de degenerat poţi fi ca să salţi tot felul de nenorociţi de pe stradă să le acaparezi trupurile fie şi numai pentru cîteva ore? Sau cît de disperat?

Am fost şi eu un client al agenţiilor. O dată, de două, de nouă. Ca fiecare. Ştiţi cum e. Probabil, la o vîrstă, toţi vrem să avem ochii albaştri, să fim bruneţi, cu un sac de muşchi pe noi, să se uite femeile în urma noastră, să fim doriţi de femei, de femeile măritate mai ales, alea pe care ni le închipuim scoase pe vecie de pe piaţă. Ei aş! Pe vecie! Haida-de! Am aflat că ele de-abia aşteaptă să calce strîmb, iar cele care n-au făcut-o n-au făcut-o pentru că nu au avut ocazia, pentru că n-au întîlnit bărbatul pentru care să fie dispuse s-o facă. Adică, în alţi termeni, nu li s-a ghicit preţul corect. Că, pînă la urmă, la asta ajungem, la preţul corect.

Toată treaba asta e valabilă şi pentru femei. Numai că ele n-au a se lupta pentru a atrage privirile bărbaţilor, pentru a-i face să calce strîmb. Ei calcă strîmb din construcţie. La ei călcatul strîmb e chestie congenitală, de parcă s-ar fi născut toţi cu luxaţie de şold. Ei n-au nevoie decît de o privire, de un zîmbet… Femeile au puterea asta de a mişca lucrurile doar cu privirea. E de-ajuns să se uite la un bărbat mai mult de două secunde, că sîngele ăluia îşi schimbă automat mersul şi, în loc să circule conform algoritmului prestabilit, o ia razna şi se adună în… acolo… În fine.

Îmi amintesc că marea descoperire am făcut-o cînd, în catalogul agenţiei pe care o frecventam, am dat peste Conan, grădinarul vecinilor noştri. De multe ori, în după-amiezele de vineri, îl admiram, da, ăsta este cuvîntul, cum tundea iarba Ambersonilor. Cum le aranja florile şi copăceii din faţa casei. N-am făcut niciodată legătura între prezenţa lui acolo, vinerea, şi absenţa lui Ted Amberson care, întotdeauna, în weekend avea de făcut deplasări lungi… Ei, aveam să aflu, cu altă ocazie, că deplasările lui nu erau chiar atît de departe. Dar toate la timpul lor.

Ziceam că într-o zi l-am găsit pe Conan în catalogul agenţiei. OK, mi-am zis, ia să vedem cum e să fii grădinarul Ambersonilor… L-am ales, am plătit, am intrat în sala de operaţii şi am plecat de acolo pe picioarele lui. Era într-o vineri, evident. Urma să petrec o după-amiază tunzînd gazonul familiei Amberson, stînd în preajma Veronicăi, fără ca ea să ştie că, în trupul sportiv după care li se scurgeau ochii tuturor femeilor de pe stradă, eram eu. Speram să aflu secrete bine ascunse? Niscaiva picanterii? Speram să profit şi eu de…? Habar n-am. Poate cîte ceva din toate astea.

Era o vineri frumoasă de septembrie, lumina cădea pieziş peste case colorînd iarba într-un verde care-ţi creştea pofta de viaţă, un verde erotic, plin de pofte disimulate…

E o lumină specială în cartierul nostru, în Sistemul Solar. Aici, la marginea oraşului – a nu ştiu cîta margine a oraşului care îşi adaugă la fiecare cîţiva ani cîte un nou cartier, pe măsură ce imigranţi de toate naţiile, de toate rasele vin valuri-valuri  – lumina vine parcă pieziş, profitînd de lipsa formelor de relief. E mai lumină, mai… Spre deosebire de partea veche a oraşului, de străduţele umbrite de sub Muntele, de clădirile vechi făcute din materiale tradiţionale care nu ştiu să reţină lumina, s-o concentreze pentru a o reda străzilor echilibrînd astfel puterea soarelui.

Cele 20 de grade şi efortul pe care-l făceam scoteau transpiraţia din mine, năclăindu-mi tricoul. Am terminat de tuns iarba, am înlăturat-o pe cea tăiată, am instalat furtunul şi am început să stropesc gazonul proaspăt ferchezuit. Veronica nu se arătase deloc, dar îi ghiceam privirile pe după perdelele bucătăriei. Mi-am scos tricoul şi m-am stropit cu furtunul, să mă răcoresc. Peste drum, madam Kujewski încremenise cu pungile în mîini într-o căutare a cheilor în geantă care părea să nu aibă sfîrşit. Alături – la mine acasă! – perdelele de sus – de la dormitorul nostru! – parcă s-au dat la o parte lăsîndu-mă să ghicesc şuviţele blonde ale Cameliei. Mă aştepta, îi spusesem la telefon că am ceva de lucru şi voi veni mai tîrziu. Mă aştepta… cu ochii pe Conan. Pe mine. Pe el.

– Conan, nu vrei un pahar cu apă? Îmi pare că te-ai cam încălzit…

A naibii Veronica! Poate că ea avea nevoie de ceva care s-o mai răcorească… M-am dus în bucătărie aşa cum eram, cu bustul gol, cu bretelele salopetei atîrnîndu-mi pe lîngă coapse, cu stropii de apă încă sclipindu-mi pe braţele de împrumut ale lui Conan.

– Şi ia zi, Conan, ce mai faci tu?

– Păi, stropesc gazonul, doamnă Amberson.

– Veronica, te rog…

– Veronica, mi s-au arcuit buzele cărora, dacă aş fi fost femeie, nu le-aş fi rezistat nici o clipă în plus, nici o clipă care să le dea prilejul să zică mulţumesc, acum mă duc să-mi termin treaba.

I-am simţit tremurul, în bărbie, în muşchii faciali. I-am văzut degetele de la mîini, nervoase, agăţîndu-se de un şervet de bucătărie. Se ţinea tare, tipa! Voia şi nu voia.

Am dat pe gît apa din pahar şi i-am spus ce era de spus:

– Mulţumesc doamnă, Veronica, acum mă duc să-mi termin treaba.

Şi ea n-a mai zis nimic, m-a lăsat să plec! A dracu’ muiere! A trebuit să mă stropesc din nou cu furtunul, de data asta mă încălzisem pe dinăuntru şi îmi aminteam senzaţia, era aia pe care-o simţeam de fiecare dată cînd, de la geamul biroului meu de la masardă, o vedeam pe Veronica Amberson, pe terasa din spatele casei ei, acolo, la etaj, unde nu putea fi văzută din stradă, făcînd plajă. Goală, goală în toată splendoarea ei. Asta se întîmpla în fiecare vară, în weekendurile în care Ted Amberson era plecat în călătoriile lui de afaceri. Cred că în zilele alea mi s-a înşurubat mie în minte ideea…

Ce e aia fidelitate? Să nu te culci cu alte femei? Să nici nu te gîndeşti la asta? Să-ţi impui să n-o faci? De ce? Dacă tot îţi zboară mintea… Care e diferenţa dintre gînd şi faptă? Cu ce e mai păcătoasă fapta decît gîndul?

Problemă falsă, bineînţeles, pentru că a minţi, a fura, a ucide… a preacurvi… sînt fapte, nu gînduri. Faptele se pedepsesc, nu gîndurile. Sîntem o societate bazată pe fapte, nu pe gînduri. Tribunalele judecă fapte şi se bazează pe mărturii, pe dovezi care înseamnă fapte, lucruri concrete. Pedeapsa este ceva concret, deci nu poate avea drept cauză decît tot ceva concret, adică fapte…

În sîmbăta şi duminica ce au urmat am stat lipit de biroul meu de la masardă, cu ochii prinşi ca nişte abţibilduri pe geam. A fost cald, foarte cald pentru luna septembrie, Ted era plecat, iar Veronica a petrecut foarte mult timp pe terasă. Goală, aşa cum avea obiceiul. A stat pe burtă, pe spate, pe-o parte şi pe cealaltă. Parcă o făcea într-adins, parcă ştia că sînt acolo. Ştia? La un moment dat, era sîmbătă, a început să se mîngîie, să se joace cu păsărica şi mi-a părut că mă priveşte fix în ochi, mi-a părut că pentru mine face toată chestia aia, că totul nu este decît o reprezentaţie pentru un singur spectator, eu. Evident, o făcea pentru ea, dar dacă aşa mi s-a părut mie?

Toată săptămîna am stat cu ochii pe casa lor. Cînd plecam la serviciu, cînd veneam. Am schimbat chiar vreo două vorbe cu Ted într-o dimineaţă, mai multe decît o făcusem tot anul. Chiar şi ei i-am spus o dată

– Bună dimineaţa, doamnă Amberson.

– Bună dimineaţa, vecine, mi-a răspuns ea şi mi-a aruncat un zîmbet, frate geamăn cu acel zîmbet pe care mi-a părut că mi-l adresase sîmbătă după… după.

Chiar ştia că mă uitasem la ea, că o spionam din spatele geamului, de la mansardă?

Vineri i-am spus încă de dimineaţă Cameliei că voi întîrzia, am plecat chiar mai repede şi de la serviciu, am trecut pe la agenţie, am semnat formularele, am răspuns din nou afirmativ la întrebarea „sînteţi de acord să fiţi grădinar pentru o zi?“ – mă avertizaseră, ca şi data trecută, că omul avea un job în după-amiaza aia.

Da, gazdele erau de două feluri: unele disponibile total, altele aveau programul lor care nu putea fi deturnat. Era şi ăsta un criteriu în alegerea pe care o făcea clientul. Erau clienţi care se transferau în paraşutişti, în poliţişti… Fiecare cu damblaua lui, fiecare căutînd ce-i lipsea sau ce credea că-i lipseşte, că ar vrea să fie. Mereu m-am întrebat cum pot să mai fiu eu într-o gazdă cu anumite talente şi ele să nu se piardă. Nu ştiu cum, dar am aflat că se poate. Nu sînt o fire foarte curioasă, adică sînt, dar în limite normale, nu-mi duc curiozităţile pînă la extrem, nu-mi dedic viaţa cine ştie căror mari revelaţii… Sînt curios, dar atît. Poate de aceea nu sînt decît ceea ce sînt. Chiar dacă, uneori, mi-aş dori mai mult de la mine, mi-aş dori să fiu mult mai mult. Dar totul rămîne doar  dorinţă, o dorinţă ascunsă, aşa cum, probabil, au toţi oamenii pe lumea asta.

Am ajuns la casa Ambersonilor cu inima bubuindu-mi în piept, eram sigur că asta avea să fie ziua, acea zi în care fanteziile mele se vor împlini.

Cînd am auzit-o pe Veronica strigîndu-mă, am simţit pe loc că am o erecţie cum nu mai avusesem în viaţa mea. E drept că nici un instrument ca al lui Conan nu mai avusesem…

Am intrat în bucătărie ud leoarcă, cu bustul gol, cu bretelele salopetei atîrnîndu-mi pe lîngă coapse. Parcă retrăiam aceeaşi secvenţă, parcă intrasem într-o buclă, dar speram ca, de data asta, deznodămîntul să fie altul, graful să fie mai bine trasat, mai atent, variabilele să fie identificate mai corect.

Veronica m-a poftit să iau loc pe un scaun, mi-a adus paharul cu apă şi a rămas acolo, lîngă mine, aproape atingîndu-mă. Era într-un halat subţire prin care îi ghiceam formele, şi nici nu-mi era greu să i le ghicesc, doar o văzusem de atîtea ori goală, pe şezlongul de pe terasa din spate. Am dat paharul pe gît şi un fir de apă mi s-a prelins din colţul gurii spre bărbie. S-a aplecat şi uşor, cu limba, a cules pentru ea cîteva picături. I-am băgat o mînă pe sub halat şi am urcat tot mai sus pe pulpa ei pînă am dat de locul acela care era gata să mă primească. Şi chiar m-a primit, n-avea nimic pe ea decît halatul ăla care, nu ştiu cum, s-a deschis deodată lăsîndu-i la vedere pielea pe care, de dincolo de geamul biroului de la mansardă, am tot încercat s-o ghicesc cît era de fină, de mătăsoasă… Ei, uite că pielea ei era dincoace de închipuirile mele, era chiar la marginea mea, o simţeam în vîrful degetelor şi era mai mult decît orice închipuire avusesem vreodată. Veronica era o femeie minunată şi a fost o amantă desăvîrşită şi atunci şi în alte zile de vineri care au urmat.

Apoi a venit ziua în care nu l-am mai găsit pe Conan în catalogul agenţiei. Şi n-am mai lipsit nici eu vinerea de acasă. Într-o altă zi Camelia mi-a spus:

– Ştii că, la un moment dat, intrasem la bănuieli cu vinerile alea ale tale? Am crezut că profiţi de faptul că vecinul nostru, domnul Amberson, e plecat mereu din oraş şi ţi-o pui cu nevastă-sa.

– Şi? Acum nu mai crezi asta?

– Nu, între timp am aflat care era treaba. Madam Amberson şi-o trăgea cu grădinarul. Ştia toată strada, numai bărbat-su nu ştia. L-au concediat şi l-au mai acuzat şi de agresiune sexuală. Pe grădinar. Pe Conan.

– Şi?

– Şi-atît.

– Doar atît?

– Da. Ce vrei mai mult? m-a întrebat ea, un pic arţăgoasă, mi-a părut.

Ce voiam mai mult… Voiam să-mi spună cum fugise Conan în seara în care Ted Amberson a apărut acasă şi l-a prins făcînd nebunii cu nevastă-sa. Voiam să-mi spună cum a fugit Conan pe geamul din spate şi cum, tot pe geamul din spate, a intrat la noi în casă. Cum a găsit-o pe ea, Camelia, singură, ieşind de sub duş şi fîţîindu-se prin casă în pielea goală, aşa cum îi era obiceiul, şi tare-mi mai plăcea chestia asta!, cum i-a spus ea

– Şi? Ai venit să mi-o tragi şi mie?

cum a spus el

– Da, am venit să ţi-o trag şi ţie.

şi cum s-a lipit ea de el spunîndu-i

– Atunci trage-mi-o!

şi cum i-a tras-o el în toate felurile, înclusiv în alea pe care ea nu le-a practicat niciodată cu mine, pe care mi le-a refuzat întotdeauna, că-i era ruşine, zicea. Voiam să-mi spună toate astea, să  le recunoască, deşi eu le ştiam, le ştiam pentru că, în seara aceea, Conan eram eu, eu, eu, dar ea nu ştia asta.

Atunci s-a dus dracului căsnicia mea, chiar dacă a mai trecut o vreme pînă la divorţ, dar şi obiceiul meu de a frecventa, ca orice om de bun-simţ şi cu o oarecare doză de responsabilitate, agenţia.

Ceea ce n-a însemnat că m-am lăsat de sportul ăsta definitiv. După o vreme am început să experimentez, să mă afund în mocirlă, să văd pînă unde pot merge cu ticăloşia, că ticăloşie e să-ţi baţi joc de alţii şi tot ticăloşie e şi atunci cînd îţi baţi joc de tine însuţi. Mi-am căutat gazde prin cîrciumi. Am luat bătaie de la peşti – e drept, de cîteva ori le-am cam deteriorat marfa, băgîndu-mă în tot felul de încăierări din care gazdele mele ieşeau mai mereu tare şifonate. Apoi am renunţat la protecţia pe care o ofereau peştii, deşi pe toţi pereţii erau anunţuri care îi atenţionau pe cei care aveau de gînd să apeleze la astfel de servicii. Peştii încă mai ofereau o garanţie, o protecţie cît de cît. Mi-am căutat gazde pe stradă şi am ştiut ce înseamnă umilinţa şi durerea şi neputinţa, suferinţa fizică şi psihică, am aflat cum e să faci lucruri împotriva credinţelor proprii, cum e să faci lucruri care nu se fac, pe care nici un om cît de cît sănătos la cap nu le face.

De cîteva ori, mort de beat, am ajuns acasă în trupurile gazdelor mele şi i-am spus cuvinte urîte Cameliei…

După o vreme, sătulă de toate aventurile astea ale mele, a divorţat, lăsîndu-mă singur, fără casă, fără bani, fără copii, fără nimic pe care să-mi sprijin viaţa ca s-o pot duce mai departe.

*

Am zis că totul a început după divorţ, dar din cele povestite pînă acum se pare că mă contrazic. Poate e doar tendinţa omenească de a da mereu vina pe alţii. Poate că, dacă n-ar fi fost incidentul ăla cu Conan, eu şi Camelia… Viaţa mea ar fi fost alta. N-aş mai fi făcut lucrurile care au dus la divorţ şi, evident, n-aş mai fi făcut lucrurile pe care le-am făcut după divorţ. Pentru că lucrurile grave, cu adevărat grave, s-au întîmplat după divorţ şi au fost generate de starea mea de după…. Sau poate, din nou, încerc să dau vina pe alţii: pe Camelia, pe judecătoare…

Tot ce pot să spun acum e că, după divorţ, a trebuit s-o iau de la cap, şi ce era să fac dacă nu lucrul pe care începusem să-l învăţ, lucrul care-mi intrase deja în sînge, numai că acum trebuia s-o fac din cealaltă perspectivă, cea a gazdei…

Aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea, de o schimbare majoră, ceva care să-mi răstoarne planurile, perspectivele. Atunci, după divorţ, m-am hotărît să fiu o hucă.

Ce fel de hucă? Urma să aflu…

 (Textul integral în GALILEO nr.3)

Natalie Merchant

N-am știut de tanti asta pînă azi, cînd am găsit o însemnare despre ea, mai precis un clip și cîteva cuvinte, pe Șalul e șarpele (blogul l-am descoperit săptămîna trecută și mai trec din cînd în cînd pe-acolo). Am văzut, am ascultat, m-am dus pe Youtube, am mai căutat, am mai ascultat. O să pun același clip totuși, mi-e cel mai apropiat. O ascult pe ea și mă gîndesc la o pagină din cărțile mele. Mai ales din Sara. Nu o pagină anume, ci o pagină. Care-o fi aia. Unde se deschide cartea. Cam așa cum o recitesc din cînd în cînd.

Urmează o chestie miștoooo, mișto de tot. Și nu mă refer doar la muzică. (Sub filmuleț, o pagină din Așteptînd-o pe Sara)

Încă ceva: albumul Leave Your Sleep al lui Natalie Merchant s-a lansat azi.

Pasaj de trecere

Magazinul cu scrisori de-a gata apăru din nimic, din întunecimea pasajului, după ce-am coborît scările. Am trecut de nu ştiu cîte ori prin pasajul ăla şi niciodată nu l-am observat. Nu-mi fac cumpărăturile din pasaje, din ganguri, folosesc pasajele pentru a ajunge pe trotuarul celălalt, pentru a ajunge pe peronul metroului, pasajele nu fac parte din harta pe care o port şi eu, ca orice om, undeva, în praful aşternut pe pantofi, în imagini răzleţe suprapuse peste alte imagini, binecunoscute, ale drumurilor zilnice. Sînt doar pasaje de trecere, legături ale trecutului cu viitorul. Ce am fost, de ceea ce vom fi. Clipe. Nimeni nu-şi încarcă memoria cu femeile de-o oră, cu numele cofetăriei în care bea o răcoritoare cînd afară sînt 40 de grade, cu scîrboşeniile de pe pereţii toaletelor publice, cu magazinele din pasajele de trecere….

Corina mă trimisese aici, n-am crezut nici o iotă cînd mi-a pomenit de magazin prima dată.

– Du-te, tu, de-aici! Care magazin de scrisori? Trec în fiecare zi prin pasajul ăla, nu se poate să tot trec pe-acolo şi să nu-l văd…

Dar el, magazinul, exista. Era în faţa mea, după geam, trei metri lungime şi unul jumate lăţime, era acolo, fără firmă, fără nimic care să atragă atenţia. O uşă banală, toată numai geam, o vitrină mare cît peretele, mă simţeam ca în faţa unui acvariu şi poate chiar eram, poate chiar eram…

Pereţii erau plini de petice de hîrtie, nimic spectaculos, putea fi orice, părea un magazin de felicitări, dintr-alea în care oamenii intră doar de Paşti şi de Crăciun, eventual de 1 martie.

Mi-am făcut curaj şi am intrat. Curaj? Curaj îmi trebuia?

“Ce tîmpit, să mă iau după Corina! C-o fi fost în capul meu? Cîlţi! Aia a fost!”

Corina, cu veşnicele ei aranjamente. Gata oricînd să-ţi facă lipeala cu o gagică mişto, frumoasă, deşteaptă, divorţată şi cu doi copii, evident! Ca să le ai pe toate. Să-ţi umple inima de…. de…

My heart is full…

nu mai ştiu în ce film am dat de replica asta. Sau ea a dat de mine şi mi s-a-nfipt în memorie – abuziv, zic eu – poate exact în locul în care aş fi putut memora magazinul ăla de scrisori. Scrisori gata scrise. Gata de expediat.

Am intrat.

Nu, n-a fost atît de simplu. M-am tot învîrtit prin faţa geamului – nici nu ştiu dacă i-aş putea spune vitrină, pentru că o vitrină are un alt rol, acela de a arăta, de a expune… Geamul ăla nu arăta nimic. Dar sugera. Îţi stîrnea imaginaţia. Îţi spunea că şi tu poţi, că şi tu ai putea…

Am privit o vreme prin el, spionîndu-i întrucîtva pe cei dinăuntru.

Proprietarul era un tip pe jumătate chel – cu fruntea înaltă, cum aveam să aflu că-i plăcea să zică, cu ochelari cu ramă metalică, cu o barbă albă-albă, deşi nu părea trecut de 50 de ani, îmbrăcat mereu ca scos din cutie, în fiecare zi avea altă cămaşă, altă cravată, alt costum – aveam să aflu asta cu timpul, aşa cum aveam să aflu şi că mirosea bine, tare bine, mă nimerise, era chiar Aqua di Gio, ştiu mirosul, avusesem şi eu cîndva, cîştigasem nişte bani în plus şi m-am şi grăbit să mi-l iau, ce era să fac şi eu cu nişte bani în plus decît să-mi iau un parfum, un parfum scump!, dar de prea multă vreme tînjeam după el…

Clienţi nu erau prea mulţi în seara aceea, nici n-aveau unde intra prea mulţi. Am stat o vreme să-i urmăresc, să văd ce fac, cum se comportă, care sînt regulile, pentru că prietena mea Corina nu-mi spusese nimic altceva decît

– Du-te, intră, cască ochii, pătrunde-te de atmosferă, află, află…

Ce? Ce puteam să aflu într-un magazin cu scrisori de-a gata?

De fapt, ca să fiu cinstit, mi-a zis altceva:

(textul integral aici)

%d blogeri au apreciat: