Azi am dat SHARE la iaurt. Și Trinituța a zis că LIKE.

Și o poză mai poză, ca să vedeți cine e Trinituța (mă rog, Trinity).

Sau așa:

Ellen Datlow zicea pe Facebook ceva despre niște pisici (ei, nu orice pisici, că toate sînt Maine Coon!) care sînt pe cale să rămînă fără adăpost și cine vrea să le adopte…
Dacă n-aș fi atît de departe, dacă n-aș mai avea patru acasă…
Preferata mea e Peggy. Peg O’My Heart, cum i se mai zice.

Of, măi mîțo, of!

PS Am testat linkul la site și cred că Peggy și-a găsit o casă (numele ei nu mai este în meniu, dar pagina n-a fost ștearsă, ce bine!).
Frumușica de ea!

Oare ele ştiu de ora de toamnă? Se pare că nu prea, din moment ce aseară, pe la 8.30 s-au înşirat cuminţi la coadă în faţa „sălii de mese“. Degeaba le-am arătat ceasul, degeaba le-am explicat avantajele trecerii la ora de toamnă… Stomăcelele lor refuzau argumentele raţiunii (umane).

Măi pisicime, măi! Am trecut la ora de toamnă! Adaptaţi-vă!

sau Despre pisici şi alţi demoni (2)

Ar fi trebuit să fie doar o addenda, un later edit, la însemnarea Preafericitul MP3. Iată că este un post nou.

I-am cumpărat lui MP3 o pernă ca a mea (la ultima vizită la Ikea), aia care-l făcuse Preaferictul MP3. Cea de-a doua faţă de pernă din setul cumpărat la penultima vizită la Hiperchifteaua suedeză am păstrat-o pentru mine. Lui i-am pus o faţă de pernă mai veche. N-a vrut-o. Apoi alta. Apoi alta. Şi tot aşa, pînă am epuizat toate vechiturile. El nu şi nu. Pînă la urmă am cedat (părîndu-mi mie că zicala „cel mai deştept cedează“ e o vorbă înţeleaptă şi nu doar aşa, o scuză, o spusă a neputincioşilor) şi i-am pus faţa de pernă (ştiţi, a doua din set) cu care s-a simţit bine.

În secunda în care a dat de ea, s-a făcut covrig, s-a afundat, s-a încastrat în pernă de parcă aceasta ar fi fost cu model „pisică-covrig“. Iată un motan fericit, am zis. Chiar prea-fericit. Mult prea fericit. Preafericitul MP3.

M-a dresat bine. Îmi place de el că ştie ce vrea.

Astă-noapte Pici a rămas şi ea tolănită pe pilotă. Pe husa de pilotă din acel set. Or fi pus ăia ceva îm material, ceva special pentru pisici? Dimineaţă Pici era tot acolo. Pici, adică Trinity… dar despre ea, într-un alt episod.

El este. MP3. Sau Empetrică, Petre, Petrică, Petrache, Petraş, Petrăchescu, Motanski, Mutros, Farfuridi (cînd deschide ochii mari, rotunzi) şi or mai fi şi alte apleative la care (uneori) răspunde.

Poza este făcută în seara în care am inaugurat aşternutul luat de la Ikea. Una dintre componente, o pernă. Aia a fost! S-a instalat pe ea şi n-a mai plecat (decît alungat). În poză nu este pe pernă, evident, n-am capu’ atît de mare. Dar e tot fericit, prefericit, Preaferictul MP3.

În fiecare seară îi amenjăm perna (punem un tricou pe ea), spre folosinţă exclusivă pînă mă culc. Se afundă în ea, de parcă ar fi mediul lui natural de viaţă, habitatul lui. Se face una cu perna. Pînă îl mutăm pe pilotă.

Da, el este Preaferictul MP3.

Dimineaţa scriu în bucătărie. E masa mai liberă…

Închid uşa. Îmi întind foile pe masă. Cele vechi, scrise pînă atunci, de corectat, cele noi, albe, ce urmează a fi mînjite cu cerneală (da, scriu cu stiloul!). Motanii vin pe rînd. MP3 miaună la uşă să-i dau drumul înăuntru. Matrix sare pe clanţă – el ştie să deschidă singur uşile. MP3 vine la mine în braţe, stă acolo. Ăsta e cazul favorabil, în care scriu pe deasupra lui. Dar mai are şi obiceiul să urce pe masă, să se prăvălească pe foile mele. Pe toate. Deci şi pe alea pe care corectez, uneori şi pe cele pe care scriu. Se lungeşte, se lăţeşte. Se alintă. Vrea să ne jucăm. Chiar aşa şi simt, simt asta, pentru că vorbe nu aud de la el, încă n-a învăţat limba noastră. Comunică cu noi aşa cum fac între ei.

Cred că sînt telepaţi motanii ăştia. Pisicile. Se adună toate trei în miljocul casei, stau în cur, în poziţia „mîţă şezînd“, se privesc în ochi. Apoi, deodată, toţi/toate trei pleacă în direcţii diferite. Noi zicem că „ţin şedinţă“ atunci.

În situaţiile în care se prăbuşeşte în faţa mea, MP3 cască ochii la mine şi parcă zice: „ne jucăm?“

Uneori mă joc cu el. De pildă, în fiecare seară, cînd fac patul. Deschid canapeaua să scot aşternuturile şi el ţuşti în lada în care există o pernă pe care n-o folosim, care stă acolo numai şi numai pentru el. Pe care se prăvăleşte cu cracii în sus, aşteptînd să ne jucăm. Şi mă joc cu el. Dar, cum a învăţat că după joacă fac patul şi îl scot afară din cameră, uneori nu vine le „locul faptei“. Preferă să se ascundă ca să mai stea în cameră şi după… După ce îi scot pe ceilalţi (Matrix şi Trinity, fata mică). Iarna, cînd avem plapuma – sau chiar cînd avem doar o pătură -, se bagă în cearşaful–plic şi continuăm joaca. Da, Joaca preferată, evident! Eu mă mişc pe sub plapumă, el vine după picioarele şi după mîinile mele (pe-acolo, pe sub cearşaf; prin el). Să mă apuce, să mă muşte. Nu, nu mă muşcă niciodată. Îşi pune colţii pe degetele mele şi atît. Mimează muşcatul. Aşa cum mimează că mă gheruieşte. Dă cu mîinile, cu picioarele, îi văd unghiile scoase ca de atac, dar cînd mă atinge e moale, catifea (băieţel de catifea), niciodată nu-şi ţine ghearele afară cînd mă atinge. Sînt cîţiva ani de cînd nu m-a mai zgîriat.

„Ne jucăm?“

„Da, motănel, ne jucăm. Se poate?! Că doar ăsta e rolul meu pe lume: să te joc.“ Şi-ar mai fi cîteva… dar alea e treaba mea cînd şi cum le împlinesc. Rostul lui de motan e să mă îmbie la joacă. Cîteodată să accepte (deşi fără chef, vizibil fără chef) că trebuie s-o facă şi pe-asta, dacă chiar insist, trebuie să mă lase să mă joc cu el. Sărmanul motan! Cîte trebuie să îndure pentru cîteva boabe!

Adică a început tîrgul de carte, fraţilor!