Arhive categorie: Observator cultural

Observator cultural 880. Obiceiuri, atitudini, apucături

Mistere, fantezii, sefeuri. Al patrulea articol în noua rubrică din Observator cultural: Obiceiuri, atitudini, apucături.

Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…

Păcat că discuțiile despre articol se poartă exclusiv pe Facebook.

Partea bună: e o sursă de direcționare a cititorilor spre Observator.

Povestea asta cu Facebook și Observator îmi amintește de o întîmplare din tinerețea mea ceferistă. S-a hotărît închiderea haltei X, drept urmare trenurile care legau comuna de marele oraș din apropiere nu au mai oprit în acea haltă. După cîteva zile, sumedenie de localnici au protestat în fața primăriei, că nu mai au cu ce ajunge la serviciu, că ei mergeau în fiecare zi cu trenul la oraș etc. Răspunsul oficialilor de la CFR: am închis halta pentru că în ultimii doi ani nu s-a vîndut nici un bilet și am tras concluzia că nu e nevoie ca trenul să oprească aici. 🙂

Partea bună a comentariilor: mi s-au relevat încă două teme care s-ar putea adăuga celor trei (parcă) bifate în articolul din Observator. Se pare că în curînd va urma o parte a doua.

 

Observator cultural 878. Șlapi pentru cămile

A apărut și al treilea articol din noua serie pe care am început-o în Observator cultural, sub genericul Mistere, fantezii, sefeuri. Se cheamă Șlapi pentru cămile și în el vorbesc despre drepturile de autor și raportarea scriitorului român la ele.

Eu, unul, am reunțat să mai citesc interviuri cu scriitori care consideră că cineva (cine?) ar trebui să-i plătească pentru că sînt ei talentați (pot aduce în scris declarații doveditoare semnate de doi-trei prieteni), de scriitori care declară că au scris nu știu cîți ani la o carte și din banii luați pe ea nu pot trăi (ei și familiile lor) următorii nu știu cîți ani, pînă cînd scriu alta. Vreo vorbă despre vînzări? Aș! Păi, ei se compară cu Coelho, cu Dan Brown, cu… Stephen King? Ei, nu, nu se compară ei nici cu Philip Roth, dacă e să vorbim și de altă categorie de scriitori ale căror cărți se vînd bine.

Articolele mele din Observator cultural le găsiți aici.

Și încă o veste: cu al doilea articol (De ce poartă chelnerii gambetă? – despre romanul lui Petru Berteanu, Efectul Mandela) am intrat în top 5 cele mai citite articole.

 

Observator cultural 877 (Petru Berteanu – Efectul Mandela)

Al dolea articol publicat în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri a revistei Observator cultural are titlul „De ce poartă chelnerii gambetă?” și este despre recentul volum al lui Petru Berteanu, Efectul Mandela (Tritonic, iunie 2017).

Ce este ramarcabil în toate cele trei povestiri cu asasini și anchetatori este felul în care se țes viețile personajelor, din mici detalii, din nume de străzi, din zvonuri care se dovedesc adevărate, din studiul documentelor vechi, cu care cei doi protagoniști filologi sînt obișnuiți. Și atmosfera creată de Petru Berteanu, prin cuvinte, prin tonul adecvat poveștii, prin apartenența personajelor la vremea în care trăiesc, la Bucureștiul acelei vremi.

 

Observator cultural 876

Sau ObsCult 2.1. Adică primul articol din al doilea mandat la Observator cultural. Noua rubrică, începută acum o săptămînă, se cheamă Mistere, fantezii, sefeuri.

Din primul articol:

Între mystery & thriller și fantasy & science fiction am ales mistere, fantezii, sefeuri. Este ceea ce mă preocupă de ceva vreme, este acea parte din literatura română despre care cred că ne va putea scoate în lume cu tiraje semnificative și cu cîteva nume care să intre în forță pe piața de carte a Europei și a lumii.

De ce?

Pentru că, spre deosebire de noi, românii, pentru restul lumii literatura mainstream este mistery & thriller și fantasy & science fiction. Pentru că în lume oamenii cumpără și citesc masiv ficțiunea de gen, cum a numit-o cineva, pe cînd literatura pe care noi o numim mare, înaltă (și orice calificativ mai inventează cei care cred că valoarea unei cărți este invers proporțională cu numărul cititorilor ei) este publicată (și citită) în tiraje mult mai mici.

Pentru că literatura se citește și în fotoliu, și la bibliotecă, dar și în metrou, în avion sau pe o bancă în parc. Și rareori vezi oameni citind Ulise în metrou (eu am avut ocazia să văd totuși, în Londra, o fată citind Război și pace – pe hîrtie!). Iar ce se citește pe navetă e tot literatură și cei care o citesc nu se sfiesc să fie văzuți citind Agatha Christie, Stieg Larsson, Yrsa Sigurdardottir sau George R.R. Martin ori Philip K. Dick. Așa cum se simt foarte bine citind Paul Auster, sau Philip Roth, sau Haruki Murakami, ori Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Simona Sora…

(Mai departe aici.)

Haulică SRL

Un articol pe care l-am publicat în nr. 601 al revistei Observator cultural (18 noiembrie 2011):

Haulică SRL

Adică de ce mai am nevoie de edituri dacă pot să-mi public singur cărțile – fie ele de 40 sau de 500 de pagini – pe internet? Îmi fac un e-book, știu să fac un epub, știu să fac și mobi, ce-mi mai trebuie? De-abia scap de editorul ăla care mă refuză spunîndu-mi ba că ceea ce scriu nu se potrivește cu linia prozei publicate de editură, ba că scriu porcos și ei se adresează tuturor cititorilor, inclusiv minore, gospodine pudice, călugărițe și tați de familie care controlează orice tipăritură intră în casă, ba că nu sînt suficient de cunoscut și numele meu nu le garantează măcar 1000 de exemplare vîndute, ba că scriu cu î și nu cu â (și fără niciun/nicio…), așa că să mai pun mîna pe un DOOM2, să mă mai pun la curent cu limba română, ba îmi zice că OK, te publicăm, dar te costă atît (și zice el o sumă cu care știu sigur că se pot tipări două cărți ca aia pe care le-am propus-o), ba că fie, te publicăm, facem și contract, dar să nu vii dup-aia să-mi ceri bani sau alte alea, că drepturi de autor, că lansări, că turnee prin țară… zi mersi că te publicăm gratis și te facem scriitor și dacă mai vii și la anul cu banii ăștia plus 10% de-o inflație acolo, îți mai scoatem o carte și te faci membru USR. Ce? Ești deja? Las’ că știm noi și cum se intră în uniunea asta…

Nu mi s-a întîmplat așa ceva niciodată, dar din cîte aud zi de zi parcă-parcă încep să cred că așa se lucrează cu autorii, că treaba asta nu e o excepție, ci regula. Mi-e totuși greu să cred că e așa, știu că sînt scriitori care își plătesc aparițiile, știu că sînt destule edituri care, pe lîngă brandul cu care se fălesc, mai au o editură, două pentru mici afaceri, pentru cazurile în care vine cineva cu geanta de bani și nu-i frumos să dai omul afară pe ușă cînd el îți pune sufletul pe tavă (mă rog, în geantă)…

Tratamentul de care se „bucură“ autorul din partea editorului (plus problema banilor) mă face să mă gîndesc la alte variante de lucru.

Acuma, că veni vorba, și problema bănească poate fi de două feluri: ori că omul nu vede nici un ban pe cartea lui, indiferent cîte exemplare se vînd din ea, ori că omul are pretenția să primească pe o carte cîți bani îi trebuie lui să trăiască el și familia sa un an (cum tocmai am citit într-un interviu), din nou indiferent cîte exemplare se vînd din cartea cu pricina (evident, că asta nu mai e treaba autorului).

Există un frecuș permanent între editori și autori, dar stați să vedeți cum o să fie cînd o să apară pe piață și agentul literar, care va mușca și din editor, și din scriitor. Că trebuie și burta lui să mănînce, nu?

Bon. Deci soluția pare a fi, din ce în ce mai obvioasă (asta e pentru galeria corporatistă care nu prea înțelege de ce mai folosim noi, poorii, limba română și nu trecem la limba internațională), aia de-o zisei la început: de ce să nu-mi fac eu cărțile de unul singur? Că doar pot!

Așa că mi-am învelit romanul în pixeli și hai să dau cu el de-a azvîrlita pe net. Amazoane, Kobouri, B&N-uri… sau J&B-uri? În fine…

Stai așa, da’ e redactată cartea? Păi, am redactat-o, m-am uitat pe ea, e OK.

Nu. Nu așa. Sigur e OK? Că așa ziceți toți pînă vă uitați în carte și-apoi mamă-mamă ce vă mai inflamați. Acum ceva vreme l-am auzit pe un tînăr scriitor făcînd-o în toate felurile pe fata care i-a fost redactor de carte, că și-a bătut joc, că i-a distrus cartea, că i-a ruinat cariera, că… am numărat io 200 de greșeli în carte. Măi, măi! 200? Oare cine le-o fi pus acolo? Să le fi pus fătuca aia? Ori poate ele existau în carte și fata nu le-a văzut? Ori poate existau în carte vreo 400 și fata a văzut numai 200…

E complicat pentru un autor să spună că da, cartea e OK, rien ne va plus. El o știe pe de rost, o parcurge recitînd-o (nu recitind-o!), ce să vadă el greșeli?!

Bun, gata, am înțeles, îmi angajez un redactor. OK, și un corector, că dacă se uită doar redactorul și are grijă și la exprimări, și la coerență, și la tot ce caută un redactor prin cărți, poate mai sare cîte o greșeală de dactilografie, mai ales că mă știu că, atunci cînd mă așez în fața tastaturii, parcă am două cîrlige în loc de mîini.

Așa, vezi? Dar ai grijă, că….

Gata, mă, gata. Redactor și corector, am înțeles. Sau poate găsesc vreo firmă care să ofere servicii de redactare-corectură. Nu? Că tre’ să fie și de-astea.

Și-acum epubul. Și mobi. Epub și mobi. Io mi-s galileul secolului 21! Haulică SRL, firma care bagă la vînzare cartea pe net și care încasează banii. Adică eu, tăticule! Și iau toți banii. În loc de 7 – 10 procente din ce ce vindeam, iau tot, din care plătesc redactarea-corectura. Ar trebui să-mi fac un plan să văd cît e musai să vînd ca să am bani de platit serviciile. Și dacă vînd 5 cărți? Sau 100? Îmi ajung banii? Dacă publicam la o editură mă durea-n pix dacă aveau ăia bani de plătit redactare-corectură-paginare-copertă-tipografie. Acum… De! Trebuie să mai angajez pe cineva care să se ocupe de promovare. Iaca, ziceam că nu mai am nevoie de agent, dar tot am nevoie de cineva care să se ocupe de vînzări, poate și de presă sau de editurile din străinătate care vor să mă traducă… Sau dacă nu vor ele, să le convingă el să vrea!

Dar dacă dispar editurile… cine naiba mă mai publică pe mine afară?

Cum cine? Eu! Tot eu. Angajez pe cineva să-mi traducă operele nemuritoare în engleză, mai angajez pe cineva vorbitor nativ de engleză să facă și el/ea un proofreading profi (chiar cunosc cîteva persoane care ar face asta) și apoi… din engleză se poate traduce în orice limbă. Și îmi pun și varianta în engleză pe net la vînzare și gata! Iată-mă-s… isprăvniceasă! Whatever.

Da. Altă muncă, altă distracție. Toți trebuie plătiți și nu se știe dacă vînd atîtea exemplare ca să-mi permit toate astea. Nu-i bai! Cred în mine și în literatura mea, trebuie să vînd!

Cam multe griji, nu? De-aia au scriitorii agenți. Să-i scutească de grijile astea. Să le asigure liniștea necesară pentru a scrie. Scriitorii scriu, agenții agentează, editorii editează. Joc de-ăla, win-win. Cînd cărțile se vînd. Cînd nu… e un fel de popa-prostu’ de pe la noi.

Am auzit că J.K. Rowling a renunțat la agent, că pregătește nu știu ce lansări, relansări… Cred că și-a făcut firma Rowling Inc. sau Ltd. sau cum o fi pe la ei și are oameni care muncesc să-i publice și să-i vîndă cărțile. Plus jucărele, bigubele… De, cînd vinzi miloane… nu se pune problema că n-ai cu ce-ți plăti angajații.

Probabil treaba asta cu sereleurile pentru scriitori e valabilă de la un anumit nivel încolo. Pînă atunci…

La editură!

Dar, recunosc, treaba asta cu Haulică SRL tare-i faină! Tare bine sună… Ăsta o fi viitorul?

 

 

 

 

Traducătorii-coautori

Final Fronier, tîrgul de carte F&SF. Sîmbătă, ora 15.00: „Traducatorii-coautori”. Moderator: Michael Haulică. Invitați: Ștefan Ghidoveanu, Mircea Pricăjan, Liviu Radu, Horia Nicola Ursu

Am scris cu ceva vreme în urmă, în Observator  cultural, un articol pe care l-am intitulat „Cei fără nume pe copertă”.

Dezbaterea pe care o voi iniția sîmbătă pleacă de la acest articol, pe care îmi permit să-l reiau aici:

Cei fără nume pe copertă

John Scalzi - Povestea lui Zoe

John Scalzi – Povestea lui Zoe, Millennium Books, 2012, traducere de Cristina Ghidoveanu

Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.

Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voaim să mă fac traducător mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.

Kelley Eskridge - Un spațiu periculos, Millennium Books, 2012, traducere de Lorena Lupu

Kelley Eskridge – Un spațiu periculos, Millennium Books, 2012, traducere de Lorena Lupu

Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot… Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.

Lois McMaster Bujold - Cioburi de onoare, Paladin, 2013, traducere de Ona Frantz

Lois McMaster Bujold – Cioburi de onoare, Paladin, 2013, traducere de Ona Frantz

Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.

Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind… Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.

Robert Holdstock - Mitago, Paladin, 2013, traducere de Mircea Pricăjan

Robert Holdstock – Mitago, Paladin, 2013, traducere de Mircea Pricăjan

Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale a literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn…

Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este… Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.

Arthur C Clarke - Orasul și stelele, Paladin, 2013, traducere de Mihai-Dan Pavelscu

Arthur C Clarke – Orasul și stelele, Paladin, 2013, traducere de Mihai-Dan Pavelscu

În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în  muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.

Ray Bradbury, Fahrenheit 451, Paladin, 2013, traducere de Petre Solomon

Ray Bradbury, Fahrenheit 451, Paladin, 2013, traducere de Petre Solomon

Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau… e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu… Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care nici n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.

Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.

Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.

*

Era decembrie 2011. De atunci, împreună cu Horia Nicola Ursu am hotărît ca toate traducerile care vor mai apărea la Millenniumm Books să aibă pe copertă numele traducătorilor. Iar cărțile apărute în 2013 laPaladin au și ele numele traducătorilor pe prima copertă. Dați clic pe poze și veți vedea.

Cu traducătorii Ștefan Ghidoveanu, Mircea Pricăjan, Liviu Radu, Horia Nicola Ursu voi discuta sîmbătă, la ora 15.00 la TeCaFi (Cafeneau Liberală, strada Doamnei nr.9) despre traducătorii-coautori.

Vă așteptăm.

Multimonarhia constituțională

Făceam o știre despre cele mai proaspete recenzii la cărți F&SF și am dat peste un articol pe care l-am publicat  în Observator cultural. Mi-a plăcut titlul („Multimonarhia constituțională“) și am căutat să văd ce ziceam despre asta. Iată ce (în articol e vorba despre Bookfest 2011):

În ziua în care apare acest articol, tîrgul este la jumătatea lui. Pentru cei care au obiceiul să-l viziteze zilnic („permanenţii“) – pentru lansări, pentru atmosferă, pentru trecerea într-o altă dimensiune a vieţii (cred că un tîrg de carte are şi această miză) – lucrurile sînt deja clare, se ştiu editurile cu multe noutăţi, se ştiu cele cu mari reduceri, se ştiu cele care au venit doar ca să bifeze acţiunea, dar şi cele care şi-au sporit deja numărul fanilor, se ştiu scriitorii care îşi plimbă pletele, sau cărţile, sau parfumurile, lăsîndu-se văzuţi, abordaţi, întrebaţi, felicitaţi, măcar salutaţi sau fotografiaţi, într-o defilare de regi şi regine, prinţi şi prinţese ai unei nobilimi cu sînge de culoarea cernelei.
Indiferent care este motivul vizitei noastre la un tîrg de carte, acolo, în incinta aceea, devenim cetăţenii unei alte patrii, faţă de ai cărei senatori şi deputaţi sîntem mult mai indulgenţi şi în a cărei constituţie credem fără rezerve. Multimonarhia constituţională este un concept care, măcar pentru cîteva zile pe an, funcţionează.

(Multimonarhia constituțională, Observator cultural, 576, mai 2011)

Uneori mi-e dor de Observator.

O poză de la acel Bokfest 2011:

Bookfest 2011: Michael Haulică, Vasile Gogea, Liviu Antonesei, Cătălin Badea-Gheracostea

Gala Premiilor revistei Observator cultural 2012

Pe 26 martie 2012, va avea loc cea de-a şasea ediţie a Premiilor Observator cultural, decernate pentru cele mai bune apariţii editoriale din 2011, la categoriile „Proză“, „Poezie“, „Debut“, „Eseu. Memorialistică. Publicistică“ şi „Critică. Istorie şi Teorie literară“. În cadrul Galei, va fi acordat şi Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia, premiu care a revenit, în anii precedenţi, lui Emil Brumaru (2011), Radu Cosaşu (2010), Norman Manea (2009), Mircea Ivănescu (2008), Mircea Horia Simionescu (2007).

 
În cadrul Galei se vor acorda Diplome de Excelenţă pentru traducătorii Sorin Mărculescu şi George Volceanov. 
 
Trofeele oferite sînt realizate de Elena Dumitrescu.
Din juriul acestei ediţii fac parte: Paul Cernat, Caius Dobrescu, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Carmen Muşat (preşedintele juriului)

Gala se va desfăşura la Teatrul Odeon din Bucureşti, de la ora 19.00. Intrarea este liberă.

Lista nominalizărilor pentru 2012:

 

DEBUT

  • Corina Bernic, Casa scărilor (poezie), Casa de pariuri literare
  • Bogdan Coşa, Poker (roman), Cartea Românească
  • Andrei Doşa, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (poezie), Tracus Arte
  • Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la instaurarea autonomiei esteticului (1948-1971) (istorie literară), Cartea Românească
  • Doris Mironescu, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (critică literară), Editura Timpul
  • Dora Deniforescu, Cercuri de frig (roman), Tracus Arte

POEZIE

  • Nichita Danilov, Întîmplări de pe strada Kanta, Tracus Arte
  • Sorin Gherguţ, Orice (Uverturi & reziduuri), Editura Trei
  • Cristina Ispas, Rezervaţia, Casa de pariuri literare
  • Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, Charmides
  • Cosmin Perţa, Fără titlu, Paralela 45
  • Ioan Es. Pop, Unelte de dormit. Cu 11 desene de Dumitru Gorzo, Cartea Românească

CRITICĂ. ISTORIE ŞI TEORIE LITERARĂ

  • Nicolae Mecu, G. Călinescu faţă cu totalitarismul, Editura Dacia XXI
  • Angelo Mitchievici, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene, Curtea Veche
  • Eugen Negrici, Simulacrele normalităţii, Paralela 45
  • Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism (vol. I-II), Casa de pariuri literare
  • Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Cartea Românească

ESEU. MEMORIALISTICĂ. PUBLICISTICĂ

  • Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas
  • Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sârbu în arhivele Securităţii, Curtea Veche
  • Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas
  • Marta Petreu, De la Junimea la Noica: Studii de cultură românească, Polirom
  • Antoaneta Ralian, Radu Paraschivescu,Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas

PROZĂ

  • Magda Cârneci, FEM, Cartea Românească
  •  Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom
  • Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească
  • Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, Editura Trei
  • Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Polirom
  • Alexandru Vlad, Ploile amare, Charmides

(sursa: Observator cultural)

Observator cultural, 16 martie 2012 – ultimul articol

În nr. 616 al revistei Observator cultural, din 16 martie 2012 (versiunea online), la rubrica FANTASY & SCIENCE FICTION, articolul La călimară!

FRAGMENT:

Undeva, prin niște sertare, zac cîteva cărți cu termenul de predare expirat. Și simt că îmi datorez și mie ceva (scuzați egoismul).

Așa că, începînd de azi mă retrag – pentru cîteva luni – în călimara mea, în căutarea cuvintelor lipsă din acele cărți neterminate.

Și-acum vă spun la revedere și… cum ziceam, la călimară cu mine!

Poate că unii îmi vor simți lipsa, poate că unii se vor aduna într-un apartament (sau la vreun restaurant) și vor trage un chef.

Absența mea din acest colț de pagină nu va însemna că, dacă o să am ceva de spus, n-am s-o fac.

Și altă dată să nu-mi mai dați premii, că mi se urcă la cap și mi se pare că sînt scriitor și mă apuc de scris și…

La călimară, așadar!

Observator cultural, 9 martie 2012

În nr. 615 al revistei Observator cultural, din 9 martie 2012 (versiunea online), la rubrica FANTASY & SCIENCE FICTION, articolul Next generation.

FRAGMENT:

Am tot scris în acești șapte ani de cînd există rubrica Fantasy & Science Fiction despre predarea ștafetei, despre pasul înapoi sau în lateral pe care, poate, ar fi timpul să-l facă cei din generația veche, lăsîndu-i în față pe cei tineri, încurajîndu-i să-și facă propriile reviste, încurajîndu-i să preia inițiativele, să facă ei asociații, romcoane etc. Totuși, de fiecare dată cred că am uitat ceva. Am uitat să-i întreb și pe tineri dacă ei chiar vor așa ceva. Că poate nu vor. Poate se mulțumesc doar să facă alticneva reviste în care ei să publice (deși semnalul cu Gazeta SF este că le pasă, că vor măcar o revistă a lor), poate se mulțumesc ca altcineva să-i publice la editurile mai cu vechime. Poate nu-i interesează convențiile naționale, premiile etc. Poate nimic din toate acestea nu se află printre dorințele lor.

Poate.

NOTĂ: Azi, 10 martie 2012, rubrica FANTASY & SCIENCE FICTION împlinește 7 ani. E timpul s-o dăm la școală, nu?

%d blogeri au apreciat asta: