Arhive categorie: Observator cultural

Cei fără nume pe copertă

Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.

Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voiam să mă fac traducător, mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.

Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, acuși împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot… Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.

Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.

Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind… Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.

Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale ale literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn…

Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este… Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.

În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.

Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau… e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu… Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.

Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.

Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.

(articol publicat în Observator cultural, Nr. 606, 22 decembrie 2011)

 

Reclame

Drepturi și strîmbe

La cererea publicului (oh, vai!) pun aici un articol pe care l-am publicat în 2011 în Observator cultural.

Drepturi și strîmbe

 

Am dat peste o discuție pe net – de data asta pe Facebook – în care revenea veșnica problemă a trăitului din scris pe plaiurile mioritice. Ideea era că dacă pentru un roman nu primești măcar atîția bani cît să te întreții (să-ți întreții familia?) un an, totul e în zadar. La ce să mai scrii? Și tot înainte, con brio și sostenuto, ma non troppo. Discuția nu diferea prea mult de altele și altele care, în mare, decurg cam la fel, iar ce scriu eu mai departe nu reproduce nimic din acea discuție, ci încearcă să construiască un model al acestor discuții strîmbe despre drepturile de autor.

Și cum decurg discuțiile astea? Cam așa: dă-i cu tirajele de numai 1000 de exemplare (de parcă tot scriitorul român ar vinde 1000!), dă-i cu editorii țepari care iau pielea de pe bietul autor și sug sîngele scriitorimii care ea, scriitorimea, scoate capodoperele pe bandă rulantă, nu se știe „cum naiba se apucă de editat cărți numai de-ăștia care habar n-au ce e aia literatură sau doar făcători de cărți de-ale lui Sandra Brown, Dan Brown (că toate sînt cam brown prin zona asta) și alți Coruți și… Și pînă și Cărtărescu, domnilor, se prostituează, publică volume din acelea despre care mi-e rușine, zău, să spun că le-am cititˮ auzi la tot pasul din partea unor intelectuali fini, despre care n-ai zice că dau banii pe așa ceva, deși știu exact despre ce e vorba cînd cumpără De ce iubim femeile, dar o cumpără și nu pot să înțeleg de ce, decît doar dacă o cumpără numai pentru a-i trage un perdaf autorului, că tare bine se simte toată gînsăcimea cînd poate să-l tragă de urechi pe Cărtărescu, de la scriitori la scriitorași și bloggeri și bloggerași… să arate, astfel, că nu-i nici el vreun extraterestru, vreun galactic, e și el om, adică o ființă cam ca mine și ca dumneavoastră, cinstiți cititori…

Și la urma urmei cît costă să scoți o carte în România? Asta este o întrebare care apare de fiecare dată cînd vine vorba despre trăitul din scris și, în general, despre publicare, pentru că, am impresia, undeva lucrurile încep să se încețoșeze. Pe de o parte scriitorimea se lamentează că nu se poate trăi din scris, iar pe de alta aceeași scriitorime vorbește despre publicarea pe bani (și să vedeți cu cîtă naturalețe o face, de parcă asta ar fi normalitatea, ca autorul să-și plătească publicarea! De parcă toată lumea publică pe banii proprii, ăia de n-o fac însemnînd că au pile, au pe cineva etc.). Adică ce să înțeleg de aici? Că ei, scriitorimii lamentoase, nu îi acceptă nici o editură cărțile spre publicare? Și dacă e așa, de unde pretenția de cecuri grase? Sau e doar neștiință, necunoaștere a realității? Poate ea, scriitorimea asta, își imaginează că banii îi dau editorii de la ei din buzunar (bani primiți moștenire sau luați pe o casă pe care tocmai au vîndut-o, nicidecum încasați pe cărțile produse și vîndute) ca un premiu pentru anii îndelungați de stat în curșezut în fața calculatorului (mașinii de scris? Cred că unii încă mai folosesc mașina de scris, că prea o iau la fugă cînd aud de e-mailuri, de internet etc.). Poate ea, scriitorimea despre care vorbesc, își imaginează că banii primiți de autor nu are nici o legătură cu vînzările. Că banii sînt așa, ca un fel de premiu al Academiei, li se dau pentru valoarea inestimabilă etc. și etc.

Cum naiba să stai liniștit cînd auzi mereu și mereu aceleași lucruri spuse la nesfîrșit într-un salon de autiști care refuză cu încăpățînare să accepte că acest capitalism dereglat în care trăim și în care piața editorială este și ea o parte, are totuși regulile lui, chiar dacă nu pare a le avea. Iar una dintre ele e simplă, simplă de tot: facem un produs care se vinde, avem bani. Nu se vinde, nu avem nici bani. Ba chiar mai rămînem și cu datorii. Dar asta e (evident!) doar treaba editorului, datoriile sînt ale lui, scriitorul participă doar la cîștig. Cu asta nu spun – doamne ferește! – și rog a nu se interpreta așa, că scriitorul ar trebui să participe și la pierderi. Dar dacă s-ar gîndi măcar la asta… n-ar fi rău, poate ar avea o atitudine mai constructivă.

Am intervenit în discuția despre care vorbeam la început, nu știu de ce, chiar nu știu, poate pentru că de ani de zile asist la aceleași lamentări și nu aud pe unul să zică și „băi, dar banii nu au legătura cumva cu vînzările?ˮ (Oricum, dacă se întîmplă asta, vinovatul pentru puținătatea exemplarelor dorite de cititori este editorul care nu știe să promoveze cărțile, în nici un caz autorul, producător de cărți care nu interesează pe nimeni) Am intervenit și am zis că probabil Stephen King nu vinde 1000 de exemplare și poate de-aia are bani mulți. Știți ce mi s-a spus? Că Stephen King nu vinde el carțile, de asta se ocupă editura. Acuma… ce să zic? Omul avea dreptate, nu l-a văzut nimeni pe King cu taraba la piață. Sau, în tinerețe, o fi făcut-o și pe-asta? Nu știu.

Știu însă că nici pe-acolo, prin lumea aia în care scriitorii trăiesc din scris, lucrurile astea nu se întîmplă de la prima carte (da, sigur, există și excepții, peste tot sînt excepții, întotdeauna sînt excepții, uneori cîte un scriitor dă lovitura cu prima carte), oamenii nu-și lasă serviciile decît atunci cînd cărțile lor au început să se vîndă în tiraje mari, atunci cînd ei ajung să scrie cam o carte pe an, cînd li se vînd constant cărțile, toate cărțile, și de aici le vin banii (plus articole, interviuri, cnferințe etc.).

Cîți scriitori români publică volume care merg în trei-patru-cinci ediții și se vînd constant ani la rînd? Pe piața de carte excepțiile se cheamă „scriitori celebriˮ. Iar scriitorii celebri au public, au un public al lor și nu e neapărat necesar ca publicul acesta larg să fie același. Eu cred că fiecare scriitor își creează propriul public, dar și-l creează oferindu-i cărți care să-l intereseze, care să-l facă să bage mîna în buzunar și să cumpere acele cărți. Ce cărți mai citește acel public? Cine poate ști? Și doar n-o să facă scriitorul (și sigur nici editorul) concurs pentru ocuparea posturilor de public, de fani! Nu scriitorul își alege publicul, publicul îl alege pe el. Nu publicul trebuie să fie interesant, scriitorul trebuie să fie.

Așa că, dragi prieteni scriitori, puneți mîna și scrieți cărți care să intereseze publicul, indiferent dacă e vorba de cel doritor de Pavel Coruț sau de cel care se calcă în picioare după cărțile lui Liiceanu-Pleșu-Patapievici sau de cel care stă cu Orbitorul pe birou (indiferent dacă-l ține acolo ca să-l citească sau doar ca să-l vadă lumea), vindeți 10-15.000 de exemplare pe an, an de an, și atunci mai vorbim despre trăitul din scris.

Evident totul, cu cifre cu tot, este valabil și pentru scriitorii de F&SF. De unde să scoată ei peste 10.000 de cititori? De-acolo de unde i-au scos și cărțile lui Frank Herbert.

(Observator cultural, Nr. 591, 9 septembrie 2011, rubrica FANTASY & SCIENCE  FICTION)

*

Articolul este inclus în sumarul celui de-al treilea volum de publicistică (titlul nu este încă definitivat) care va apărea în această toamnă.

 

Observator cultural 923 – Crime și sefeuri la Bookfest

25 mai 2018. Observator cultural nr. 923. Al 22-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Crime și sefeuri la Bookfest

Citat:

Vine Bookfest, bine-mi pare, ce cărți noi găsi-vom oare? Curios ca tot cititorul/scriitorul/editorul, am vorbit cu George Arion Jr. (Crime Scene Press), Mugur Cornilă (Eagle Publishing), Alexandru Voicescu (Herg Benet), Alexandra Florescu (Nemira), Monica Ramirez (Librex) și Teodora Ivan (Trei) despre noutățile editoriale din domeniile mystery&thriller și science-fiction&fantasy&horror cu care editurile pe care le reprezintă își vor întîmpina vizitatorii.

 

Observator cultural 919 – Alegeri la USR (2). Ce-i de făcut

27 aprilie 2018. Observator cultural nr. 919. Al 21-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuriAlegeri la Uniunea Scriitorilor (2). Ce-i de făcut

Citat:

Ar trebui ca statutul să conțină lucruri cît se poate de concrete, care să nu poată fi intepretate nici de actuala conducere, nici de cele care vor veni în viitor. De pildă, la capitolul obligații ale membrilor, avem art.8.4: să respecte normele deontologice ale breslei scriitoriceşti şi să manifeste grijă faţă de păstrarea prestigiului U.S.R. Lasă că acele norme nu sînt precizate nicăieri, dar așa cum e formulat acum articolul lasă pe oricine să evalueze comportamentul fiecăruia. În ultima vreme s-a spus că vorbele și acțiunile Grupului pentru Reforma USR au adus prejudicii prestigiului etc. Mă mir că nu am auzit vorbindu-se despre întinarea nobilelor idealuri… În schimb, umplerea paginii de deschidere a site-ului USR numai cu comunicate despre procese, intentarea a zeci și zeci de procese individuale se pare că, pentru actuala conducere, n-au știrbit cu nimic prestigiul Uniunii, excluderea unor scriitori valoroși și apoi terfelirea lor (am inclus aici și „onestaˮ reevaluare critică) în paginile României Literare… n-au adus nici o atingere prestigiului tagmei scriitoricești, desigur. N-ar trebui ca lucrurile astea să fie lăsate la voia (sau nevoia) nimănui.

 

Observator cultural 918 – Alegeri la USR (1). De ce votez cu Dan Lungu

20 aprilie 2018. Observator cultural nr. 918. Al 20-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Alegeri la USR (1). De ce votez cu Dan Lungu

 

Observator cultural 915 – Interviu cu Marian Coman

23 martie 2018. Observator cultural nr. 915. Al 19-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: „Literatura SF, F & H de la noi trebuie să arate că are ce premia“ (interviu cu Marian Coman)

Citat:

Mi-am vândut prima povestire când aveam 17 ani. Am luat atunci primii bani pentru literatură, iar asta se întâmpla în 1995. Au trecut de atunci 23 de ani, mi-am câștigat pâinea doar scriind articole, proză, scenarii sau organizând redacții, iar noi încă ne mai întrebăm dacă scriitorii trebuie să fie plătiți pentru ceea ce scriu? Dacă redactorii trebuie să fie recompensați pentru ceea ce fac? Cred că dacă vrem să ne luăm în serios, trebuie să depășim cu toții momentul proiectelor făcute doar din entuziasm, din orgoliu și vanitate. Să fiu bine înțeles: nu devii profesionist doar cerând bani pentru ceea ce scrii, ci învățând continuu, citind, studiind, acceptând un refuz, două sau zeci dacă e nevoie, respingând tentația de a-ți publica singur povestirile sau cărțile, încercând mereu și mereu să fii mai bun decât ai fost ieri, scriind și rescriind un text mai bun decât cel de ieri și încercând să-ți vinzi aceste fantastice broderii ale minții tale celui care e dispus să le cumpere.

Observator cultural 912 – Simplii cititori de doar-sefeuri, celebre pentru că vin de dincolo

2 martie 2018. Observator cultural nr. 912. Al 18-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuriSimplii cititori de doar-sefeuri, celebre pentru că vin de dincolo.

Citat:

Mediul on-line tinde să devină terenul democrației absolute, în care noile valori sînt cele stabilite de grupuri din ce în ce mai mari. În această versiune de lume, criticii literari sînt înocuiți cu bloggeri, iar revistele literare sînt sortite pieirii prin necitire, în locul lor cîștigînd din ce în ce mai mult teren blogurile scrise de simpli cititori. Asta ca scenografie. Pe conținut, se remarcă apariția unor poncife cu rang de adevăruri absolute, degrabă trecute între axiomele noii societăți. Despre trei dintre ele (pe unul deja l-am pomenit) va fi vorba în cele ce urmează.

 

Observator cultural 905 – Ninge peste Karlaplan (Camilla Grebe)

12 ianuarie 2018. Observator culturtal nr. 905. Al 17-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Ninge peste Karlaplan (despre Gheața de sub picioarele ei, de Camilla Grebe, Editura Trei, 2017)

Citat:

Camilla Grebe își cucerește cititorii prin frumusețea frazelor, prin finețea observațiilor și printr-o profundă sondare a psihicului uman, prin capacitatea (talentul?) de a găsi acolo, în adîncul personajelor ei, amănuntele relevante pentru viețile și destinele acestora. Poate a ajutat la asta și decizia tehnică de a spune toate cele trei povești la persoana I. Pînă la urmă, literatura nu e numai despre talent, ci și despre tehnică, despre știința expunerii.

 

 

Homer Goian și gîtul din Tei la Gaudeamus

Într-o dimineață, în Parcul Tei, este găsită o bucată din gîtul unei femei. Cum a ajuns bucata acolo? De ce o bucată și nu toată femeia? Cine e femeia? Cine a omorît-o? De ce? Cum?
La toate întrebările astea încearcă să răspundă Felix Ionescu, Serviciul Omoruri, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, și Amanda Fieraru, de la Institutul de Medicină Legală.
Și totuși… ce caută Homer Goian în povestea asta? Da, ACEL Homer Goian, care apare în Inand, cercetînd cazul în care a fost implicată Glitcherine…
Ce-o fi cu Homer Goian ăsta?
Am auzit că următorul caz în care se va implica va face subiectul unei povestiri cu titlul „Ultima cină la Giottoˮ.
Deocamdată să-l vedem în povestea „Gîtul din teiˮ, unde, la un moment dat, îl întreabă pe Felix Ionescu:

— Și care a fost legătura acestui caz cu cel de la Stockholm, pînă la urmă?
Felix Ionescu îl privi lung, parcă punîndu-și mai multe întrebări decît îi adresase Goian, apoi răspunse:
— Legătură a fost, numai că…

…dar nu vreți, mai bine, să citiți povestea?
Se găsește în antologia Noir de București, realizată de Bogdan Hrib pentru Editura Tritonic. Lansarea: vineri, 24 noiembrie, ora 18.00, la standul editurii.


Vineri 24 noiembrie, ora 18.00 – Mystery & thriller, lansarea romanelor Zeii ar trebui împușcați (seria Walther Funch, volumul 3), autor Aurel Cărășel, Nu dați cu pietre în Julieta (seria Ana Stancu, volumul 3), autor Tony Mott, Crimă în Grădina Botanică, autor Irina Munteanu, și a antologiei Noir de București, coordonată de Bogdan Hrib. Participă autorii și editorul Michael Haulică.

*

Despre lansările mystery & thriller de la Gaudeamus am scris în Observator cultural: Gaudeamus 2017. Mistere

 

Observator cultural 897 – Ruth Ware 2 în 1

10 noiembrie 2017. Al 12-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Ruth Ware 2 în 1 – în Observator cultural.

„Creierul nu-și amintește bine. Spune povești. Se străduiește să umple golurile și implantează ca amintiri ficțiunile pe care le plăsmuiește.

Trebuie să încerc să-mi amintesc faptele.

Dar nu știu dacă ce-mi amintesc e ce s-a întîmplat sau ce vreau să se fi întîmplat. Sînt scriitoare. Sînt o mincinoasă profesionistă.ˮ

Și cred că de aici, de la capitolul 21 începe adevărata carte a lui Ruth Ware. Restul e… o nouă punere în scenă a unei povești pe care a scris-o cîndva Agatha Christie și i-a pus Zece negri mititei.

%d blogeri au apreciat asta: