Arhive categorie: Observator cultural

Observator cultural 890 – Festivaluri de toamnă (1)

22 septembrie 2017. Al 9-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Festivaluri de toamnă (1) – în Observator cultural.

Cui ajută eliminarea categoriei de publicistică? Și aici nu mă refer neapărat la 3 recenzii publicate într-un an, ci la recenzii alăturate unor articole de fond despre situația sefeului românesc sau de atitudine în cazurile problematice în care opinia unor nume recunoscute ca avînd un cuvînt de spus prin ceea ce au făcut în ultimele decenii e benefică în luarea unor decizii care să nu fie regretate o lună mai tîrziu. Recenziile și articolele sau editorialele semnate de Mircea Opriță, Cătălin Badea-Gheracostea, Cezarina Anghilac, Alexandru Lamba, Lucian-Vasile Szabo sînt importante prin ceea ce spun, prin poziția și respectul pe care fiecare dintre cei cinci și le-au cîștigat de-a lungul anilor. De ce să nu încurajănm această acitivitate, de ce să nu-i recompensăm pe cei pe care-i citim săptămînal sau lunar – indiferent dacă sîntem sau nu de acord cu ei de fiecare dată?

 

Anunțuri

Observator cultural 889 – Popular, comercial, de succes

15 septembrie 2017. Al 8-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Popular, comercial, de succes – în Observator cultural.

Sper că scriitorii români își dau seama că a nu vinde înseamnă că nimeni nu are nevoie de ceea ce scriu. Sper că își dau seama că editurile care îi publică (pe cei cu un istoric de vînzări slabe) o fac fie din prietenie, fie din jena de a-i refuza, fie pentru că numele scriitorilor respectivi dau bine într-un anumit context – dar în toate cazurile, ca să-și susțină demersul, editurile sînt nevoite să publice cîteva cărți care să se vîndă, cîteva cărți scrise de autori cu care marilor, valoroșilor scriitori le-ar fi rușine să iasă pe aceeași scenă, autori pe care-i consideră mult sub „valoareaˮ lor etc.

Observator cultural 885 – Interviu cu Nicolae Dobre

18 august 2017. Al 7-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: „Dacă nu mă credeţi, veniţi să vă convingeţi!“ (interviu cu  Nicolae Dobre) – în Observator cultural.

Am încercat să indicăm două repere aparent incompatibile, sub „umbrela” cărora să putem cuprinde multitudinea de subgenuri existente în science-fiction şi fantasy. Ne dorim ca încă de la început să fim gazde primitoare pentru toţi cei care îndrăgesc ficţiunea speculativă, indiferent de formele ei de manifestare. Sunt incluse în program prezentări şi dezbateri orientate strict spre aceste repere, de exemplu documentarul „Dracula şi fenomenul OZN în România”, al cărui titlu pare desprins dintr-un tabloid, însă vă asigur că se bazează pe cercetări amănunţite ale conexiunilor dintre cele două noţiuni. Sau dezbaterea „Fenomene oculte reale care au inspirat literatura fantasy și horror”, unde vor fi puse faţă în faţă relatări provenite din documente istorice şi creaţii literare de gen.

Observator cultural 883 – Lunga vară fierbinte și abscodîncul

Mistere, fantezii, sefeuri. Al 5-lea articol în noua rubrică din Observator cultural: Lunga vară fierbinte și absodîncul

Observator cultural 884 – interviu cu Doina Roman


Mistere, fantezii, sefeuri. „În spatele acestui contract este o muncă de echipă“ (interviu cu Doina Roman) – în Observator cultural.

De curînd a apărut vestea contractului de publicare în Australia și Noua Zeelandă. Din nou – cum? Ai un agent? Ai umblat tu să-ți vinzi cărțile sau editura a făcut aceste demersuri?

 În 2016 am fost la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt însoțită de reprezentantul editurii Tracus Arte, cea care mă reprezintă în totalitate în privința drepturilor de publicare în afara granițelor României. Acolo am avut câteva întâlniri punctuale și prestabilite cu reprezentanții unor edituri străine interesate de cărți din genul Pragului. Pot spune că este o experiență unică. Acolo îți dai seama dacă ai noroc sau nu, odată ce iei în piept oceanul de edituri, copyrighteri și instituții culturale. Și începi să te simți așa cum ești când ajungi: mic, neajutorat, copleșit și îți spui că mai bine mergi să bei o bere decât să rămâi în agitația aia. Dar trebuie să încerci, să crezi.

Observator cultural 880. Obiceiuri, atitudini, apucături

Mistere, fantezii, sefeuri. Al patrulea articol în noua rubrică din Observator cultural: Obiceiuri, atitudini, apucături.

Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…

Păcat că discuțiile despre articol se poartă exclusiv pe Facebook.

Partea bună: e o sursă de direcționare a cititorilor spre Observator.

Povestea asta cu Facebook și Observator îmi amintește de o întîmplare din tinerețea mea ceferistă. S-a hotărît închiderea haltei X, drept urmare trenurile care legau comuna de marele oraș din apropiere nu au mai oprit în acea haltă. După cîteva zile, sumedenie de localnici au protestat în fața primăriei, că nu mai au cu ce ajunge la serviciu, că ei mergeau în fiecare zi cu trenul la oraș etc. Răspunsul oficialilor de la CFR: am închis halta pentru că în ultimii doi ani nu s-a vîndut nici un bilet și am tras concluzia că nu e nevoie ca trenul să oprească aici. 🙂

Partea bună a comentariilor: mi s-au relevat încă două teme care s-ar putea adăuga celor trei (parcă) bifate în articolul din Observator. Se pare că în curînd va urma o parte a doua.

 

Observator cultural 878. Șlapi pentru cămile

A apărut și al treilea articol din noua serie pe care am început-o în Observator cultural, sub genericul Mistere, fantezii, sefeuri. Se cheamă Șlapi pentru cămile și în el vorbesc despre drepturile de autor și raportarea scriitorului român la ele.

Eu, unul, am reunțat să mai citesc interviuri cu scriitori care consideră că cineva (cine?) ar trebui să-i plătească pentru că sînt ei talentați (pot aduce în scris declarații doveditoare semnate de doi-trei prieteni), de scriitori care declară că au scris nu știu cîți ani la o carte și din banii luați pe ea nu pot trăi (ei și familiile lor) următorii nu știu cîți ani, pînă cînd scriu alta. Vreo vorbă despre vînzări? Aș! Păi, ei se compară cu Coelho, cu Dan Brown, cu… Stephen King? Ei, nu, nu se compară ei nici cu Philip Roth, dacă e să vorbim și de altă categorie de scriitori ale căror cărți se vînd bine.

Articolele mele din Observator cultural le găsiți aici.

Și încă o veste: cu al doilea articol (De ce poartă chelnerii gambetă? – despre romanul lui Petru Berteanu, Efectul Mandela) am intrat în top 5 cele mai citite articole.

 

Observator cultural 877 (Petru Berteanu – Efectul Mandela)

Al dolea articol publicat în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri a revistei Observator cultural are titlul „De ce poartă chelnerii gambetă?” și este despre recentul volum al lui Petru Berteanu, Efectul Mandela (Tritonic, iunie 2017).

Ce este ramarcabil în toate cele trei povestiri cu asasini și anchetatori este felul în care se țes viețile personajelor, din mici detalii, din nume de străzi, din zvonuri care se dovedesc adevărate, din studiul documentelor vechi, cu care cei doi protagoniști filologi sînt obișnuiți. Și atmosfera creată de Petru Berteanu, prin cuvinte, prin tonul adecvat poveștii, prin apartenența personajelor la vremea în care trăiesc, la Bucureștiul acelei vremi.

 

Observator cultural 876

Sau ObsCult 2.1. Adică primul articol din al doilea mandat la Observator cultural. Noua rubrică, începută acum o săptămînă, se cheamă Mistere, fantezii, sefeuri.

Din primul articol:

Între mystery & thriller și fantasy & science fiction am ales mistere, fantezii, sefeuri. Este ceea ce mă preocupă de ceva vreme, este acea parte din literatura română despre care cred că ne va putea scoate în lume cu tiraje semnificative și cu cîteva nume care să intre în forță pe piața de carte a Europei și a lumii.

De ce?

Pentru că, spre deosebire de noi, românii, pentru restul lumii literatura mainstream este mistery & thriller și fantasy & science fiction. Pentru că în lume oamenii cumpără și citesc masiv ficțiunea de gen, cum a numit-o cineva, pe cînd literatura pe care noi o numim mare, înaltă (și orice calificativ mai inventează cei care cred că valoarea unei cărți este invers proporțională cu numărul cititorilor ei) este publicată (și citită) în tiraje mult mai mici.

Pentru că literatura se citește și în fotoliu, și la bibliotecă, dar și în metrou, în avion sau pe o bancă în parc. Și rareori vezi oameni citind Ulise în metrou (eu am avut ocazia să văd totuși, în Londra, o fată citind Război și pace – pe hîrtie!). Iar ce se citește pe navetă e tot literatură și cei care o citesc nu se sfiesc să fie văzuți citind Agatha Christie, Stieg Larsson, Yrsa Sigurdardottir sau George R.R. Martin ori Philip K. Dick. Așa cum se simt foarte bine citind Paul Auster, sau Philip Roth, sau Haruki Murakami, ori Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Simona Sora…

(Mai departe aici.)

Haulică SRL

Un articol pe care l-am publicat în nr. 601 al revistei Observator cultural (18 noiembrie 2011):

Haulică SRL

Adică de ce mai am nevoie de edituri dacă pot să-mi public singur cărțile – fie ele de 40 sau de 500 de pagini – pe internet? Îmi fac un e-book, știu să fac un epub, știu să fac și mobi, ce-mi mai trebuie? De-abia scap de editorul ăla care mă refuză spunîndu-mi ba că ceea ce scriu nu se potrivește cu linia prozei publicate de editură, ba că scriu porcos și ei se adresează tuturor cititorilor, inclusiv minore, gospodine pudice, călugărițe și tați de familie care controlează orice tipăritură intră în casă, ba că nu sînt suficient de cunoscut și numele meu nu le garantează măcar 1000 de exemplare vîndute, ba că scriu cu î și nu cu â (și fără niciun/nicio…), așa că să mai pun mîna pe un DOOM2, să mă mai pun la curent cu limba română, ba îmi zice că OK, te publicăm, dar te costă atît (și zice el o sumă cu care știu sigur că se pot tipări două cărți ca aia pe care le-am propus-o), ba că fie, te publicăm, facem și contract, dar să nu vii dup-aia să-mi ceri bani sau alte alea, că drepturi de autor, că lansări, că turnee prin țară… zi mersi că te publicăm gratis și te facem scriitor și dacă mai vii și la anul cu banii ăștia plus 10% de-o inflație acolo, îți mai scoatem o carte și te faci membru USR. Ce? Ești deja? Las’ că știm noi și cum se intră în uniunea asta…

Nu mi s-a întîmplat așa ceva niciodată, dar din cîte aud zi de zi parcă-parcă încep să cred că așa se lucrează cu autorii, că treaba asta nu e o excepție, ci regula. Mi-e totuși greu să cred că e așa, știu că sînt scriitori care își plătesc aparițiile, știu că sînt destule edituri care, pe lîngă brandul cu care se fălesc, mai au o editură, două pentru mici afaceri, pentru cazurile în care vine cineva cu geanta de bani și nu-i frumos să dai omul afară pe ușă cînd el îți pune sufletul pe tavă (mă rog, în geantă)…

Tratamentul de care se „bucură“ autorul din partea editorului (plus problema banilor) mă face să mă gîndesc la alte variante de lucru.

Acuma, că veni vorba, și problema bănească poate fi de două feluri: ori că omul nu vede nici un ban pe cartea lui, indiferent cîte exemplare se vînd din ea, ori că omul are pretenția să primească pe o carte cîți bani îi trebuie lui să trăiască el și familia sa un an (cum tocmai am citit într-un interviu), din nou indiferent cîte exemplare se vînd din cartea cu pricina (evident, că asta nu mai e treaba autorului).

Există un frecuș permanent între editori și autori, dar stați să vedeți cum o să fie cînd o să apară pe piață și agentul literar, care va mușca și din editor, și din scriitor. Că trebuie și burta lui să mănînce, nu?

Bon. Deci soluția pare a fi, din ce în ce mai obvioasă (asta e pentru galeria corporatistă care nu prea înțelege de ce mai folosim noi, poorii, limba română și nu trecem la limba internațională), aia de-o zisei la început: de ce să nu-mi fac eu cărțile de unul singur? Că doar pot!

Așa că mi-am învelit romanul în pixeli și hai să dau cu el de-a azvîrlita pe net. Amazoane, Kobouri, B&N-uri… sau J&B-uri? În fine…

Stai așa, da’ e redactată cartea? Păi, am redactat-o, m-am uitat pe ea, e OK.

Nu. Nu așa. Sigur e OK? Că așa ziceți toți pînă vă uitați în carte și-apoi mamă-mamă ce vă mai inflamați. Acum ceva vreme l-am auzit pe un tînăr scriitor făcînd-o în toate felurile pe fata care i-a fost redactor de carte, că și-a bătut joc, că i-a distrus cartea, că i-a ruinat cariera, că… am numărat io 200 de greșeli în carte. Măi, măi! 200? Oare cine le-o fi pus acolo? Să le fi pus fătuca aia? Ori poate ele existau în carte și fata nu le-a văzut? Ori poate existau în carte vreo 400 și fata a văzut numai 200…

E complicat pentru un autor să spună că da, cartea e OK, rien ne va plus. El o știe pe de rost, o parcurge recitînd-o (nu recitind-o!), ce să vadă el greșeli?!

Bun, gata, am înțeles, îmi angajez un redactor. OK, și un corector, că dacă se uită doar redactorul și are grijă și la exprimări, și la coerență, și la tot ce caută un redactor prin cărți, poate mai sare cîte o greșeală de dactilografie, mai ales că mă știu că, atunci cînd mă așez în fața tastaturii, parcă am două cîrlige în loc de mîini.

Așa, vezi? Dar ai grijă, că….

Gata, mă, gata. Redactor și corector, am înțeles. Sau poate găsesc vreo firmă care să ofere servicii de redactare-corectură. Nu? Că tre’ să fie și de-astea.

Și-acum epubul. Și mobi. Epub și mobi. Io mi-s galileul secolului 21! Haulică SRL, firma care bagă la vînzare cartea pe net și care încasează banii. Adică eu, tăticule! Și iau toți banii. În loc de 7 – 10 procente din ce ce vindeam, iau tot, din care plătesc redactarea-corectura. Ar trebui să-mi fac un plan să văd cît e musai să vînd ca să am bani de platit serviciile. Și dacă vînd 5 cărți? Sau 100? Îmi ajung banii? Dacă publicam la o editură mă durea-n pix dacă aveau ăia bani de plătit redactare-corectură-paginare-copertă-tipografie. Acum… De! Trebuie să mai angajez pe cineva care să se ocupe de promovare. Iaca, ziceam că nu mai am nevoie de agent, dar tot am nevoie de cineva care să se ocupe de vînzări, poate și de presă sau de editurile din străinătate care vor să mă traducă… Sau dacă nu vor ele, să le convingă el să vrea!

Dar dacă dispar editurile… cine naiba mă mai publică pe mine afară?

Cum cine? Eu! Tot eu. Angajez pe cineva să-mi traducă operele nemuritoare în engleză, mai angajez pe cineva vorbitor nativ de engleză să facă și el/ea un proofreading profi (chiar cunosc cîteva persoane care ar face asta) și apoi… din engleză se poate traduce în orice limbă. Și îmi pun și varianta în engleză pe net la vînzare și gata! Iată-mă-s… isprăvniceasă! Whatever.

Da. Altă muncă, altă distracție. Toți trebuie plătiți și nu se știe dacă vînd atîtea exemplare ca să-mi permit toate astea. Nu-i bai! Cred în mine și în literatura mea, trebuie să vînd!

Cam multe griji, nu? De-aia au scriitorii agenți. Să-i scutească de grijile astea. Să le asigure liniștea necesară pentru a scrie. Scriitorii scriu, agenții agentează, editorii editează. Joc de-ăla, win-win. Cînd cărțile se vînd. Cînd nu… e un fel de popa-prostu’ de pe la noi.

Am auzit că J.K. Rowling a renunțat la agent, că pregătește nu știu ce lansări, relansări… Cred că și-a făcut firma Rowling Inc. sau Ltd. sau cum o fi pe la ei și are oameni care muncesc să-i publice și să-i vîndă cărțile. Plus jucărele, bigubele… De, cînd vinzi miloane… nu se pune problema că n-ai cu ce-ți plăti angajații.

Probabil treaba asta cu sereleurile pentru scriitori e valabilă de la un anumit nivel încolo. Pînă atunci…

La editură!

Dar, recunosc, treaba asta cu Haulică SRL tare-i faină! Tare bine sună… Ăsta o fi viitorul?

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: