Gabriela + Lotek = LOVE (sau ce va fi fost)

Ştiam că sînt o grămadă de străduţe în Micul Monaco, pe care aş fi ajuns mai repede la Poarta de Vest, dar am preferat s-o iau pe Venus Vest, artera principală care limita Micul Monaco spre sud, pînă am dat de Strada Marte. Am făcut-o la stînga, pe lîngă Zid, pînă am ieşit la Poarta de Vest. Dincolo de ea era Oraşul Vechi. O singură stradă pleca de-acolo în Sistemul Solar: Mercur Vest. Aşa că am luat-o pe stradă cu ochii după firma agenţiei. Am găsit-o uşor, era vizibilă de departe: Luxul Occidentului. Da… lux! Aveau gazde din Oraşul Vechi! Sau poate că doar atunci aveau, în ziua aia, la ora aia. Am decis că nu e cazul să-mi bat capul căutînd explicaţii şi am păşit pe uşa agenţiei.
Fata de la recepţie era îmbrăcată într-un anume fel, avea un anumit machiaj, un zîmbet care… Da, îmi aminteam, mai văzusem aşa ceva în Oraşul Vechi. Apropierea de Zid îşi punea amprenta, mă aflam cu adevărat la graniţa dintre lumi, ştiam că sînt încă în Sistemul Solar, dar uitîndu-mă la ea aveam senzaţia că deja păşisem prin Poartă, că ajunsesem în Oraşul Vechi.
– Bună ziua. Cu ce vă putem fi de folos?
Amabilă fata. Amabilă pe bani. Pe salariu. Amabilitate de funcţionar, de angajat. Acuma, şi eu! Dacă nu era, ziceam că… În fine.
– Vreau să angajez o gazdă. Rick m-a trimis.
Am aşteptat o clipă, să-i văd reacţia. Să văd dacă avea măcar habar de Rick. Fata m-a privit cu ochii ei mari – adică ce-i, tu, n-ai auzit de Rick? Te miri? Mirare e asta? N-aveam de unde să ştiu atunci că privirea aia se cheamă Lacul Geneva. De ce se cheamă aşa… asta chiar n-am mai aflat. Atunci mi-a părut doar o fată mirată.
– Da, Rick, sigur că da. Spune-mi care-i treaba.
Adică trecuse de la dumneavoastră la tu aşa, pocnind din deşte. Căscînd ochii. Zîmbind. Că şi zîmbetul era… Era ceva special. Ţara zăpezilor, aşa îi ziceau. Tot mai tîrziu aveam să aflu şi asta.
– O vreau pe Gabriela. Este pe listă, da? E liberă, vreau să zic…
– Sigur că da. Pentru Rick. Este.
Altă privire, alt zîmbet. O fi avut şi ăla un nume. Sau poate că nu. Poate că existau în lumea aia şi zîmbete, pur şi simplu zîmbete, nefăcute.
– Presuspun că nu e prima dată cînd faci chestia asta, aşa că ştii procedura. Pe hol, la dreapta, a treia uşă. Agentul tău e Sonia.
– Red Sonia?
– O ştii?
– Nu, dar ziceam şi eu…
Am vrut să mă dau glumeţ. Spiritual. Dar o nimerisem. Ciudată lume! Dar ce mă miram, eram la graniţa cu Oraşul Vechi, mai fusesem acolo, ar fi trebuit să fiu pregătit pentru aşa ceva.
Red Sonia m-a întîmpinat cu un „sal’tare, ia loc“ fără să ridice capul din dosarul pe care-l avea în faţă.
– Şi zici că te-a trimis Rick…
– Da, Rick.
– Şi? Ce mai face… Rick?
De-abia atunci şi-a ridicat ochii spre mine. Ca două puncte ezitante care-l aşteptau pe al treilea, dîndu-mi răgaz să… Să ce? Sau sugerîndu-mi… Insinuînd… Am remarcat doar pauza de dinaintea numelui lui Rick. Ce va fi vrut să însemne asta? Parcă se îndoia de numele lui. Parcă ar mai fi vrut să spună ceva, ceva, nu ştiu ce, un amănunt acolo, ceva care să mă facă să-i dau un detaliu, s-o conving că, într-adevăr, venisem acolo trimis chiar de Rick.
– Ce să facă? La Casablanca…
Oare ajungea? Era suficient s-o conving că veneam trimis de Rick?
– Oh, Casablanca… Mişto locul. Am fost şi eu o dată acolo… Client.
S-a schimbat ceva în privirea mea, probabil, pentru că s-a grăbit să adauge:
– Client-client, de băut. Am băut ceva acolo.
– Johnny cu etichetă verde?
Ştiu ce-ai făcut astă-vară. Acum ştiu! Ăsta era zîmbetul ei de-atunci… O atinsesem într-un loc sensibil. Ştia. Ştia de băutura din biroul lui Rick. Adică n-a fost ea pe-acolo doar la un pahar… Şi cu asta cred că i-am dat şi elementul pe care, poate, îl atepta.
– Johnny cu etichetă verde? Habar n-am ce-i aia. Cointreau. Asta beau eu. Asta e băutura mea. Dar bănuiesc că nu de-asta ai venit tu aici. Uite dosarul Gabrielei. Vezi cu cine ai de-a face, pînă va fi pregătită.
Ştiam dosarul Gabrielei. Tocmai îmi petrecusem noaptea citindu-l. Renunţînd la răsfoitul cîtorva bloguri. Dar m-am prefăcut că-l iau cu neţărmurită curiozitate. Iar ea mi-a părut că se preface a-mi înţelege curiozitatea…

Înainte să ies pe uşa agenţiei am fost la baie, ca de fiecare dată după Transfer. Trebuia să mă văd în oglindă, să mă familiarizez cu noua mea faţă, să fac cîţiva paşi, cîteva gesturi… Bafta mea a fost că gazda, Gabriela, nu purta pantofi cu toc. În picioare aveam nişte tenişi roz, apoi ginşi galben-deschis, strînşi pe pulpe, o bustieră lila care abia-abia îmi acoperea sînii… şi vă daţi seama că toate astea le-am văzut în ordine inversă. Cel puţin două minute m-am uitat la noua mea faţă. Aveam părul roz cu şuviţe blode, tuns pe umeri, un inel prins pe buza inferioară, în partea dreaptă, ochi machiaţi strident, Călătorie la capătul nopţii – habar n-am cum de ştiam că aşa se cheamă machiajul ăla şi… Am zîmbit. O dată. De două ori. De trei, de cinci, de şase. Floare de cais, Visul lui Stephen King (cine-o mai fi fost şi ăsta?!), Roua dimineţii şi tot aşa. Era bună, gagica. Eram bună.
– Halut, eu hînt Havîiela.
Futu-i! Ce mă-sa? Gazda mea avea biluţe trecute prin limbă. Cum naiba reuşea să vorbească?
Dar după ce am recitat prima pagină din Un veac de singurătate am reuşit să-l găsesc şi pe r, şi pe s, şi pe…
Cînd m-am simţit gata, am ieşit, mi-am luat la revedere de la fata de la recepţie aruncîndu-i peste umăr un Angelina Balerina la care ea mi-a răspuns cu ultimul zîmbet învăţat (probabil pentru că ştiam că e foarte nou), Soţia călătorului în timp. Şi ăsta mergea întotdeauna cu privirea Unde te duci, cînd o să vii…
Prostii!
Or fi fost ele prostii, dar în ziua aia ele făceau parte din lumea mea, din noua mea lume, iar eu mă pregăteam să păşesc prin Poarta de Vest în acea lume.
Oraşul Vechi. Leagănul Inandului. Străduţele înguste, unele dintre ele încă pavate cu piatră cubică, multele străduţe care se tot tăiau unele pe altele, făcîndu-şi loc spre centru, l’Ombelico del Mondo, Poarta Castelului, străduţe, adică străduţe. Strada Ţesătorilor, care ajungea la Bastionul Ţesătorilor. Strada Sticlarilor, care ajungea la, evident, la Bastionul Sticlarilor. Strada Pălărierilor, care nu mai ducea la nici un bastion, pentru că al lor arsese la 1689, în acelaşi incendiu care a înnegrit şi Biserica Sfînta Maria.
Ce aveam eu de făcut? Să-l supraveghez pe Lotek, un gibson pe numele lui William Lotek Sendai-Seven. Aveam adresa lui, ştiam ce aveam de făcut, trebuia să merg la el acasă, dar de ce să mă fi grăbit? De ce nu puteam merge şi eu, ca omul, pe îndelete, să văd oraşul mai întîi?
Aşa că, o vreme, am admirat clădirile – scunde faţă de cele cu care eram eu obişnuit în Sistemul Solar. Erau clădiri cu doar un etaj sau două, dar vopsite în culori vesele, vii, pastelate, fiecare casă avea altă culoare şi, coincidenţă sau nu, în faţa multora vedeam femei îmbrăcate în culorile caselor.
Mi-am dat seama că mă uitam cam mult la acele femei, cam adînc, cam insistent, la zîmbetele lor, toate de firmă, cînd nişte vlăjgani îmbrăcaţi în costume de judo au început să-şi dea coate, rînjind – nu, rînjetul lor nu mai era de firmă sau, cel mult, ceva luat cu împrumut de la ceva ce s-ar fi putut chema La Bărbatul Hăhăit. Cînd s-au apropiat de mine am vrut s-o tai în grabă, cred că mă panicasem, dar imediat mi-am zis că nu-i bine, n-are rost să le atrag atenţia. De parcă nu tocmai asta făcusem.
– Şi? Ce face fata?
– Singurea în lumea asta mare şi rea?
– Nu vrei să te apărăm noi de nepoftiţi?
Nepftit eşti tu, măi… N-am zis-o tare, evident că n-am zis-o.
– Singurea, dar cam sătulă…, am zis totuşi.
Banc vechi, răsuflat, dar altceva nu mi-a venit în minte. Nu aveam experienţa asta. Nu aşa ieşeam eu la agăţat – cînd ieşeam -, deci nu cunoşteam „antidotul“. Nu ştiam cum ies femeile din astfel de situaţii. Nu e prea uşor să fii femeie, nu? Cu siguranţă că nu.
De ce-oi fi deschis gura, ce-oi fi vrut, habar n-am acum, dar îmi amintesc foarte bine că asta am zis.
– Sătulă de… De…?
– Hai, fata. De…?
A rîs gros, da, La Bărbatul Hăhăit, asta era firma lor.
– Daţivăn lemne! am mai zis, am făcut stînga-mprejur şi am plecat în direcţia spre care mă întorsesem.
„Daţi-vă-n lemne“ era propoziţia, de ce-oi fi zis eu „daţivăn lemne“?
În timp aveam să aflu că aşa vorbea Gabriela. Gabrela-fără-cratimă. Gabriela-doar-cu-litere. Nu observasem asta cînd am recitat din Marquez în baia agenţiei, înainte să ies. De ce? Poate era un feed-back al celor care mă auzeau care făcea să conştientizez şi eu asta. Poate.
Am umblat aiurea pe străzi o vreme, cît timp am uitat pentru ce mă aflam acolo, dar amintindu-mi de prima mea vizită în Oraşul Vechi, atunci cînd eram în pielea lui Rikki.
Încă eram pe Mercur Vest şi mă îndreptam pe lîngă Zid spre Drumul Urşilor, strada de sub Muntele. Era o zonă prin care nu ajunsesem data trecută, atunci mă furase peisajul din miezul Oraşului Vechi, teatrele, cluburile, spectacolele. Speram să ajung acolo şi atunci, în ziua aia în care plecasem după Lotek.
Am trecut pe lîngă o clădire înaltă, singura cu patru etaje pe care o văzusem, şi am văzut că, undeva sus, pe faţada ei, străluceau chiar şi la lumina zilei trei litere: F-G-H. În colţul de sus al celui de-al doilea băţ al lui H era un fluture albastru imens. Am făcut la dreapta pe lîngă ea şi am luat-o spre Poarta Castelului, ştiam că era undeva mai încolo. Pe-acolo pe undeva. Poate că, inconştient, paşii mă duceau spre Josephine cîrciuma la care mai fusesem data trecută, un loc în care gibsonii se întîlneau cu arzătorii, cu cei care le ardeau blogurile pe sidiuri.
Dar aia era strada pe care stătea Lotek şi uite cum subconştientul lucra, ducîndu-mă spre obiectivul meu. Pa, străduţe, pa, pieţucă (era şi o piaţă pe-acolo), am treabă, mi-am zis.
Ajuns în faţa casei lui Lotek, am intrat, am urcat la primul etaj, am ciocănit la uşă. Mi-a deschis, am intrat.
– Eu sînt Gabriela. Am venit să văd dacă nai nevoie de ceva. Dacă ţie bine. Dacă totul en regulă. Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită.
La sfîrşitul fiecărei propoziţii ochii lui păreau a spune ceva – ce? – habar n-aveam. Dup-aia, după ce m-am întors în Solar, i-am citit blogul şi m-am lămurit. Ce chestie! Ce credeam eu că se întîmpla în camera aia şi ce se întîmpla de fapt!
Acum, cînd scriu, la rîndu-mi, toate astea, mi se pare aiurea ce trăia omul ăla, pe cînd pentru mine totul era atît de simplu.
– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi zic Lotek.
Am mimat mirarea, umirea, entuziasmul.
– Eşti gibson, aşa-i? Eşti gibson! Ştiam eu! Ştiam!
Bla-bla-bla…
Mi-am aruncat apoi ochii pe pereţi – trebuia să fiu curioasă – cercetîndu-i, lent, dar chiar eram curioasă, la urma urmei, na! Unde dracu’ avea posterul ăla cu Gibson? Unde…? Am încercat să-mi amintesc ce citisem despre el. Am mizat pe faptul că Rick şi ai lui îşi făcuseră bine treaba. Am închis ochii, încercînd să vizualizez planul apartamentului, perete cu perete. Aha! Am deschis ochii şi m-am întors spre peretele dinspre nord-vest.
– Da! Sigur! Uite poza! Gibson, nu? William Gibson. Mamă, ce haios e! Ce făţucă are!
L-am văzut pe Lotek înnegurîndu-se. Era cenuşiu din cap pînă în picioare. Pînă şi hainele îi deveniseră cenuşii.
– Ştii ce, măi fato? Nu ştiu cine eşti, de unde mă cunoşti. Scopul şi durata vizitei. Ei? Acum?
– Ceai, nene? Ce ţia căşunat? Credeam căţi plac. Credeam că te excit, ia de miroase aici. Mam dat cu parfum deăla special, ştii tu. Dar se pare că nu te. Tu… Ce naiba am făcut? Ceam zis? Hai so luăm de la cap.
N-aveam nici o idee despre ce-l apucase, mă gîndeam că o s-o dau în bară. Şi atunci mi-a venit o idee. Dau andu şi reiau, mi-am zis. Andu? Nu era undo? Dar da, aşa era în Oraşul vechi, aveam amintiri. M-am întors, am ieşit pe uşă, am închis-o, apoi am ciocănit din nou. Mi-a deschis uşa şi am reluat secvenţa.
– Eu sînt Gabriela. Am venit să văd ce mai faci. Neo tragem?
L-am luat de-a dreptul, îmi ajunsese experienţa primei tentative. Nu era genul cu care să lugu-lugu, că se speria. Ce naiba! Trebuia să ştiu asta, doar îi citisem blogul, trebuia să ştiu ce fel de om este. Singuratic, frustrat, timid…
Şi nu numai că i-am spus-o, dar l-am şi înşfăcat de tricou, l-am tîrît pînă la pat şi m-am aruncat peste el. Cîteva mişcări şi băiatul era dus. Puteam să fac cu el ce voiam. Orice. Am profitat de momentul în care-şi trăgea tricoul peste cap să-mi fixez Inscriptorul, în timp ce m-am strecurat şi eu din bustieră. Aş fi vrut să am o fustă, să nu fie nevoie nici măcar să-mi scot chiloţii, puteam doar să-i dau puţin într-o parte, să-i fac loc să intre…
Am coborît de pe el, mi-am scos şi pantalonii, şi chiloţii, da!, şi chiloţii, în timp ce s-a dezechipat şi el. L-am văzut cum trăgea cu coada ochiului spre mine, la naiba!, sînt bărbat totuşi, cum de uitasem că faza asta cu dezbrăcatul e o chestie… Că doar şi eu trăgeam cu ochiul tot la mine, pe măsură ce mă dezbrăcam… Pfui! Da, e o chestie… Dar nu întotdeauna. Şi atunci nu era cazul. Era… era… focul pasiunii, da. Focul pasiunii. Halal pasiune. Cînd mă gîndesc că urma să înregistrez totul… Toate gesturile lui, toate cuvintele, mai ales cuvintele… Ce spera Rick? Ce se aştepta Rick să spună sau să facă fraierul ăla? Cine era Lotek, prin ce era atît de important pentru Securitatea Statului?
Mă bucura lipsa lui de experienţă în treburile astea, m-a ajutat să trec cu bine peste momentul cam delicat. Mult prea delicat. Nu insist asupra lui. Mă consider norocos. Toată aiureala aia putea să se ducă naibii dacă Lotek ar fi fost mai obişnuit cu femeile… În fine. M-am descurcat. Oricum, nu era prima dată cînd o făceam într-un trup de femeie. Chestie care, trebuie să recunosc, mi-a ajutat la viaţa mea, după, cînd am făcut-o din nou revenit în trupuri de bărbaţi. Aveam amintiri, ştiam chestii pe care înainte doar le bănuiam, le intuiam, mi le imaginam, le experimentam. N-ar fi rău ca toţi bărbaţii să aibă experienţa asta. N-ar fi rău pentru femei. Sau n-ar fi rău. Pur şi simplu.
A durat puţin – doar nu mă aşteptam la altceva! – dar, dar! Mult, puţin, depinde ce scoţi din asta. E clar că e nevoie de doi pentu un futai corect. Dar fiecare cu-a mă-sii, nu? Ce naiba! Fiecare dă ce poate şi ia ce poate. Sau dă ce e-n stare şi ia cît poate. E important să dai, dar cel mai important e să ştii să iei, nu? Ei bine, eu am luat. Am luat, frate! Cînd m-am prăvălit peste el l-am sărutat pe umăr, exact în locul în care-l muşcasem. Cînd l-oi fi muşcat, nu ştiu. Era muşcătură proaspătă, era clar că eu îl muşcasem. Că doar nu s-o fi muşcat singur! Să-l văd şi eu pe-ăla care se muşcă singur de umăr în locul în care-l muşcasem eu!
L-am sărutat, ca un fel de „mulţumesc“, apoi am cules ce era al meu prin încăperea aia, i-am făcut cu ochiul lui William Gibson de pe perete şi am plecat.
Misiune îndeplinită. Nu ştiu de ce i-o fi zis Rick „supraveghere“. Supravegherea se face cu ochii, nu cu… În fine. Rick ştie mai bine. Ştia. Mă gîndeam eu. Credeam.

M-am întors în aceeaşi seară la agenţie, mi-am preluat trupul, am recuperat Inscriptorul. Le-am zis că îmi cumpărasem ceva din Oraşul Vechi, o amintire, şi m-au lăsat să scotocesc prin pantalonii Gabrielei înainte s-o lase să se îmbrace. Apoi m-am prezentat şi la Rick. Nu ştiu dacă a fost mulţumit de ceea ce a găsit în chestia aia, în Inscriptor.

Am mai scris la Huca. Între capitolul Un client ca oricare altul şi Vom uita pentru dumneavoastră, mai este unul, William Rikki Ardha-Matsyendra, dar n-am scris decît jumătate din el. Este capitolul în care omul face prima vizită în Oraşul Vechi, avînd ca gazdă un gibson, pe Rikki (se face o referire la acest episod în capitolul pe care îl veţi citi azi).

El Mariachi

A doua zi, telefonul lui Rick n-a fost tocmai cel pe care-l aşteptam. Dar nici n-aş spune că m-a întristat.
– Azi aveţi întîlnire la Déjà vu. Du-te acolo şi cască ochii şi urechile. Mai vorbim.
Cred că am vrut să spun ceva, dar mi-a tăiat-o brusc. Nu purtam o conversaţie, primeam ordine. Relaţia noastră se schimbase. Trăiam deja într-o altă lume.
– Te caut eu. Să nu vii pe-aici nechemat.
Unde-i erau zîmbetul, vorbele amabile, unde era paharul de Johnny pe care mi-l oferise de atîtea ori? Da, trăiam deja într-o altă lume, cu alte reguli, cu alţi stăpîni. Nici decorul nu mai era acelaşi. Unde era canapeaua pe care mă invitase de atîtea ori să stau? Unde era biroul lui la care stătea lejer, relaxat? Unde era trabucul pe care mi-l dăduse uneori ca să-mi facă mai lină trecerea din trupul meu în cel al gazdei pe care tocmai o închiriasem? Unde era starea aia a mea în care în care mi se făcea pielea de găină şi ştiam că viaţa e frumoasă, frumoasă, frumoasă…?
– Am înţeles.
Ce era să spun? Mă adaptam deja noii lumi în care mă trezisem aşa, pocnind parcă din degete. Nu, nu pocnind eu din degete, ci o vrăjitoare rea, rea…
Am căutat partea bună din toate astea, şi anume că activitatea mea de turnător nu începea chiar din acea zi. Mai aveam timp să mă gîndesc. Să mai rumeg lucrurile care mi se întîmplau. Aţi colaborat vreodată cu Securitatea? Cu voie sau fără de voie… Că, uite, eu m-am trezit colaborator fără să-mi fi dorit aşa ceva. Trebuia să mă împac cu gîndul, nu? Să-mi accept soarta şi să văd cum voi putea trăi cu asta. Sau cum să n-o fac. Cum să mă revolt, cum să-mi asum consecinţele şi să apar, contrar celor indicate (ameninţării?), la Casablanca, şi să-i arunc în faţă lui Rick un NU cît mine de mare, cît toată cîrciuma aia nenorocită a lui care, cîndva, era pentru mine un loc al speranţei, cîndva, mare cît tot Sistemul Solar ăsta în care trăiam parcă pe altă lume şi aflasem deodată, atunci, că într-adevăr trăiam pe altă lume, mare cît cartierul ăsta, ziceam, în care majoritatea oamenilor de-abia dacă auziseră de Transfer, mare cît tot Inandul, minunatul meu Inand, care creştea şi creştea, cu miile de imigranţi care tot veneau şi mai adăugau cîte o stradă-centură pe mariginile căreia să-şi ridice casele.

M-am dus la întrunire.
La intrarea în Biserica Reînvierii era un afiş cu El Mariachi. Nu chiar mare, ostentativ, dar nici mic, să treacă neobservat. Ca mărime, era suficient cît să atragă atenţia cui ar fi trecut pe stradă, cui ar fi intrat în biserică.
L-am observat şi eu, dar n-am stat să citesc ce scria, cine era El Mariachi şi unde/cînd urma să-şi ţină concertul. Dar ştiu că mi-am zis: ia uite, ai naibii lăutari! Îşi fac reclamă pînă şi-n biserici!
Înăuntru, lumea obişnuită, cîteva feţe noi, dar nimeni dintre cunoscuţi, dintre cei cu care legasem oarecum un fel de relaţie, oricum, nu mai mult de o conversaţie plată, amabilă, cel mult o bere, fără a fi urmată de o a doua.
Profesorul lipsea. Nu mă simţeam confortabil într-un loc în care nu cunoşteam pe nimeni suficient cît să stăm împreună. Dacă nu aveam un amic acolo cu care să conversez toată seara, preferam să nu ştiu deloc pe nimeni, ca să pot fi singur, să-mi petrec în singurătate ora de politeţuri. Aşa, cu oameni pe care trebuie să-i saluţi fals, cărora să le răspunzi neutru la un „ce mai faci?“ care ştii bine că nu aşteaptă răspuns…
– Ce mai faci? am auzit un glas, lîngă mine.
M-am întors spre cel care-mi vorbise. Nu-l cunoşteam. Era o figură nouă pentru mine, dar nu şi pentru ceilalţi, din cîte mi-am dat seama. O fi început să frecventeze întrunirile în perioada în care n-am mai dat eu pe-acolo.
– Nimic, i-am răspuns. Am mai venit şi eu pe-aici…
Mi-am întors privirile în altă parte, ca şi cînd aş fi căutat pe cineva, şi chiar căutam pe cineva, lipsa profesorului îmi dădea un sentiment de disconfort, parcă mă rătăcisem într-o pădure şi singurul om care cunoştea potecile, brusc, nu mai era lîngă mine.
Nici el n-a insistat – am zis eu că indivizii ăştia te întreabă „ce mai faci?“ doar aşa, să treacă vremea… L-am văzut mergînd prin mulţime, strîngînd mîini, apoi, după ce a ajuns în faţă, l-am auzit vorbind:
– Azi am fi avut ceva important de discutat.
Individul îşi plimba privirea prin sală, oprindu-se din cînd în cînd asupra cuiva. I-am simţit şi eu privirea în ochi timp de o clipă, apoi a trecut mai departe. A continuat:
– Dar evenimente care tind să se precipite mă fac să amînăm tema întrunirii noastre de azi. Îmi pare rău că v-am pus pe drumuri degeaba, ne vedem data viitoare. Veţi fi anunţaţi asupra acesteia. La revedere şi păziţi-vă.
Era îndemnul obişnuit cu care se încheiau discursurile la Déjà vu. Tare grijulii mai erau! Păziţi-vă. De ce dracu’ să ne păzim? Ce putea să ni se mai întîmple?
Începea să mă calce pe nervi toată povestea asta. Se adunau, vorbeau, şi nimic. Nimic concret. Doar văicăreli. Nici o acţiune pe care s-o pună la cale. Aflam mai multe din presă decît de-acolo. De pildă ziarele vorbeau despre o iminentă revoltă a celor care contestau Transferul. Vorbeau despre infiltrări în Parlament, despre parlamentari corupţi care pregăteau în secret – un secret care apărea mare, pe prima pagină a ziarelor! – o lege prin care să se interzică Transferul… Şi la adunările astea – nimic.
Ce aştepta Rick de la mine? De la ceilalţi turnători ai lui?
Mă trimisese acolo să casc ochii şi urechile. Am fost o jumătate de oră exoftalmic şi clăpăug degeaba. N-aveam nimic pentru el. Să fie sănătos! Nici nu mă simţeam rău pe chestia asta. Raiul turnătorilor fără-de-voie: să nu aibă nimic de povestit.
Am plecat acasă, mi-am petrecut seara citind bloguri, am adormit liniştit. Cred că de multă vreme n-am mai adormit atît de liniştit.

Şi, la fel, de multă vreme nu m-am mai trezit cu telefonul sunîndu-mi în cap. Era Rick.
– Vino la mine. Acum.
Şi a închis. Era 11 noaptea. Iar Rick, probabil, înnebunise.

Am intrat în biroul lui, i-am aruncat un bunăseara morocănos – la care el nu mi-a răspuns – şi am primit în faţă rafala de întrebări:
– Ai văzut ceva neobişnuit?
– Nu.
– Nimic?
– Ce să văd?
– Gîndeşte-te bine. Era ceva altfel, ceva în plus? Nu ţi-a atras atenţia nimic?
– Ceva în minus. Că întîlnirea, practic, nici n-a fost. S-a amînat pe altă dată. Cică nu ştiu ce evenimente care se precipită…
– A-ha, a făcut Rick, de parcă ar fi înţeles totul, şi tare mult mi-ar fi plăcut să înţeleg şi eu ce înţelesese el, să mă lămuresc şi eu ce-a fost cu întîlnirea aia…
– Şi a vorbit un tip cu aer de şef, pe care nu–l mai văzusem pînă atunci.
– Un tip nou? Cu aer de şef?
Papagal. Rick era un papagal. Repeta cuvintele spuse de mine. Sau gîndea… Punea ceva la cale…
– Şi cum arăta individul?
– Normal. Nimic deosebit. Unul lung, deşirat, cu o claie de păr creţ şi cu o ureche parcă neterminată, fără lob…
Apucasem să văd chestia asta cînd m-a întrebat „ce mai faci?“ şi eu m-am întors spre el.
– A-ha, a repetat Rick, Deci începe…
Ce-o fi începînd? m-am întrebat intrînd şi eu în tagma întrebătorilor, deşi se presupunea că rolul meu acolo, în biroul lui Rick, era acela de a da răspunsuri. Dar dacă nu avem întotdeauna la noi răspunsuri? Dacă nu ştim să…? Uneori o întrebare e mai utilă decît două răspunsuri. Sau chiar trei.
– Şi? Altceva? Nu-ţi mai aminteşti nimic? Nimic-nimic?
Nimic. Doar afişul de la intrare, ăla cu El Mariachi, dar ce importanţă avea că-şi făceau unii reclamă? M-am hotărît să-i spun totuşi.
– Afişul ăla cu El Mariachi.
– Era un afiş Mariachi?
– Da, la intare. Dar nu ştiu…
– Gata. Ai terminat-o cu Déjà vu. El Mariachi, în limbajul lor, înseamnă turnător. Cîntăreţ. Cu ghilimele. Înseamnă că se ştie că printre ei este un turnător. Îmi pare rău, dar misiunea ta în Déjà vu încetează din clipa asta. Şi bine-ar fi să dispari şi din peisaj o vreme…
– Şi unde să plec?
Toată viaţa mea trăisem aici, în Sistemul Solar. O singură dată trecusem de Zid, în Oraşul Vechi, dar atunci eram Rikki, William Rikki Ardha-Matsyendra, femeia-gibson care-mi fusese gazdă pentru cîteva ore. Nu se punea. N-aveam nici o treabă cu Oraşul Vechi. Eram la fel de străin de el ca şi înainte… Doar că ştiam ceva mai multe. Îi văzusem străzile, clădirile, oamenii. Adică tot nimic. Unde să mă fi dus? Unde să fi dispărut din peisaj?
Şi, la urma urmei, de ce trebuia să dispar? Era chiar atît de periculos? De unde ştia Rick că tocmai eu eram ăla de care aflaseră? Cînd să fi aflat? De unde?
Rick, gînditor, cu o faţă calmă, dar sub care bănuiam o mare agitaţie, îmi părea că desenază trasee, calculează orbite, construieşte destine. Apoi, deodată, s-a întors spre mine şi şi-a înfipt privirile în ochii mei.
– Ai fost vreodată în Oraşul Vechi?
– Da, o dată. Am avut o gazdă de-acolo, un gibson.
– Ai fost? Gibson? Şi nu vrei să mai mergi? Nu eşti curios?
– Nu ştiu de ce am impresia că tu eşti mai curios decît mine. Sau, cel puţin, mai interesat…
– Eu vin de-acolo. M-am născut acolo.
Da, ştiam asta. Auzisem.
Despre Rick circulau fel şi fel de poveşti în lumea asta a noastră, a celor care foloseau Transferul. Rick era o legendă. El şi Casablanca lui. Cele mai cunoscute poveşti despre el le-am auzit chiar acolo, la Casablanca, în perioadele de aşteptare prin care trecusem şi eu cîndva, acolo, pe scaunele de nuiele din jurul meselor… Că asta făceau toţi cei care aşteptau, aşteptau, aşteptau… Îşi povesteau vieţile, aventurile, experienţele, povesteau despre ceilalţi. Şi despre Rick. Cu detaşare uneori, încrîncenaţi, cu ciudă, alteori. Rick era omniprezent, tot timpul, chiar şi cînd nu ieşea din biroul lui, semn că refuza întîlnirea cu unul sau cu altul. Mai ales atunci.
L-am privit şi parcă mi-am continuat gîndurile:
– Şi? De ce-ai plecat?
Tăcere. Tare mi-ar fi plăcut să am un aparat de scanat imaginile de dincolo de retina lui, de scanat gîndurile, în acel moment. Se vedea pe faţa lui că revede lucruri din trecutul său, că îşi aminteşte…
– Zi, vrei?
– Am de ales? Chiar am de ales? Văd că eşti tare pornit… Bine, mă duc. Ai vreun gînd? Există un motiv pentru care să merg acolo?
– Da, există un motiv. Nu te trimit la plimbare.
– Eu aşa mă gîndeam…
M-a privit şi a fost ultima încercare de glumă din partea mea în acea seară.
– Am o misiune pentru tine. Vei fi din nou client. Te duci la agenţia de pe Mercur Vest. E chiar lîngă Poartă.
Poarta de Vest? Nu ajunsesem niciodată pînă acolo. Casablanca era cel mai vestic punct al Sistemului Solar în care ajunsesem vreodată. Atunci cînd am luat gibsonul am intrat în Oraşul Vechi prin partea de est.
– Şi? l-am întrebat cu o uşoară notă de curiozitate, atît cît reuşea să răzbată în exterior dincolo de efortul meu de a părea relaxat, neutru, de a-mi ascunde împotrivirea faţă de ideea de a merge dincolo.
– Spune la recepţie că te-am trimis eu. Şi că vrei s-o angajezi pe Gabriela.
– Gabriela?
A scotocit printr-un sertar şi a scos un dosar.
– Uite dosarul ei. Ai acolo şi două pagini despre misiunea ta. O plănuisem pentru mai tîrziu, dar… Cum ziceai şi tu, lucrurile se precipită… Citeşti, bagi la cap, apoi îi dai foc. Hai, du-te acum. Şi mîine seară vii direct la mine, înţelegi? Direct la mine.
OK, OK, înţelesesem de prima dată.

Obiectivul meu era unul, Lotek, gibson şi el. Trebuia să stau cu ochii pe Lotek ăsta, şi nu numai cu ochii, după cum veţi vedea mai departe. După cum am aflat şi eu în noaptea care a urmat şi pe care mi-am petrecut-o citind dosarul Gabrielei, instrucţiunile şi blogul lui Lotek.
Da, blogul. Oricum asta făceam în fiecare seară. Oricum umblam de nebun pe canalele de bloguri, oficiale sau canale-pirat. Cine ştie dacă aş fi ajuns altfel pe blogul lui Lotek?
E mişto cînd jobul tău constă într-o chestie care oricum îţi place.
A nu se înţelege de aici că îmi plăcea ce aveam să fac. Parţial, da. Oraşul Vechi, un gibson pe care trebuia să-l cercetez… Dar cum aveam să fac asta…
Să nu anticipăm însă.

Peştele Rick

De-abia cînd am plecat în căutarea unui peşte am acceptat că, în adîncul meu, devenisem o hucă.
N-a fost greu să-mi găsesc un peşte. Cunoşteam genul încă de pe vremea cînd eram client. Ştiam că, în caz de nevoie, peştii oferă protecţie. Ştiam că huca este urmărită pas cu pas de peştele ei, ca să nu i se întîmple, Doamne fereşte!, ceva rău. Nu ştii niciodată cine îţi este clientul. Şi nu e vorba aici despre onorabilii taţi de familie care vor să-şi facă şi ei de cap fără riscul de a fi văzuţi. Nici despre oameni care toată viaţa şi-au dorit să fie altceva decît erau, dar au pierdut ocaziile, nu şi acea dorinţă însă, care le-a rămas undeva, în adîncul lor, ascunsă. Cel mai nasol lucru pentru o gazdă (o hucă, na!) e să dea peste vreun sinucigaş prea milos cu propriu-i trup, un sinucigaş care vrea să-şi zboare creierii, dar să-şi păstreze capul într-o singură bucată… Înţelegeţi ce vreau să zic.
Problema nu e că îţi omoară corpul, că ţi-l fură, de fapt. Problema e că Transferul devine în aceste cazuri ireversibil şi cel care a fost gazdă trebuie transferat apoi în trupul fostului client. E ultima protecţie de care se bucură o hucă din partea agenţiei. Şi, în unele cazuri, din partea peştelui. Acuma nu că asta ar fi vreo chestie de mare dificultate pentru cineva care e de meserie gazdă. Dar să te înveţi cu un trup nou, pentru toată viaţa… cu cine ştie ce beteşug sau şi mai şi: bărbat tînăr, vînjos, spaima şi bucuria muieretului, să te trezeşti fără trusa de scule, în corpul vreunei mamăi care a vrut şi ea să copilărească puţin şi-a cam mierlit-o… că se puteau întîmpla şi accidente.
Ştiam toate astea, eram vechi în meserie, cunoşteam pericolele care îi pîndesc atît pe clienţi, cît şi pe gazde. De-aia am zis că mi-a fost uşor să-mi găsesc un peşte. Tocmai pentru că ştiam despre ce e vorba n-am abordat căutarea cu emoţii, n-am fost genul de hucă în devenire, hucă-aspirantă, care face deliciul peştilor – cam sadici uneori, cam violenţi, şi nici n-ar fi putut fi altfel dacă voiau să se impună, să-şi impună regulile.
Înainte să plec în căutarea unui peşte am rememorat cîteva dintre experienţele mele de client, încercînd să-mi amintesc cu cine am lucrat, în ce condiţii…
Şi mi-am amintit de Rick. Rick era, poate, cel mai cunoscut peşte din branşă. Poate şi pentru că lucra la vedere. Funcţiona ca un fel de agenţie, ilegală, bineînţeles, avea un loc al lui unde putea fi găsit, el, cu angajaţii lui, gazdele pe care ţi le propunea după o scurtă discuţie. Se pricepea la oameni, Rick. N-am fost niciodată nemulţumit de gazdele pe care mi le-a propus. Ştia să facă împerecherile astea, destul de dificile de altfel. Ştia ce nevoi ai, te ghicea după numai cîteva vorbe. Ştia imediat dacă tu, clientul, apelezi la el doar din curiozitate sau ai alte taine pe care vrei să le depăşeşti sau ai cine ştie ce gînduri nu tocmai curate…
Rick lucra cu Roberto, despre care se zicea că este operatorul unei agenţii, dar mai făcea şi el cîte un ciubuc în timpul liber. Îşi făcuse acasă un laborator, nu se ştie de unde îşi procurase – şi cum! – o pereche de cilindri dintr-ăia în care ne băga, client şi gazdă, pentru Transfer. N-am auzit să aibă nici o plîngere, toate Transferurile lui fuseseră OK sau, cel puţin, nu se ştia nimic care să arunce pînă şi o umbră de îndoială asupra lui.
L-am căutat pe Rick în Micul Monaco, unde-şi făcea veacul, la Casablanca.
Micul Monaco era un cartier aflat la graniţa dintre lumi: imediat după zidul care delimita Oraşul Vechi, în partea nouă a Inandului, în sîmburele noului cartier care a apărut după ce imigranţii au început să se adune şi au simţit nevoia unei alte vieţi decît cea care li se oferea în interiorul zidurilor, sub Muntele. Acolo se stabilise Rick atunci cînd părăsise Oraşul Vechi, acolo trăia, rupt între dorinţa unei noi vieţi şi nostalgia celei vechi. Într-un fel, Casablanca era o imagine a sufletului său.
Am intrat pe uşile înalte şi am pătruns în salonul al cărui tavan boltit forma mai multe arcade sprijinite pe stîlpi groşi. Prin colţuri erau lampadare şi plante ornamentale. Pe pereţi atîrnau felinare şi pe fiecare masă se găsea cîte o lampă aprinsă. Din loc în loc nişte paravane din lemn formau separeuri în care, pe scaune din nuiele, clienţii îşi vedeau de ale lor. Cei care avuseseră noroc şi fuseseră acceptaţi de Rick beau un brandy din partea casei înainte să intre pe mîna operatorului. Cei care nu, dar care nu-şi pierduseră speranţa, aşteptau, aşteptau, aşteptau…
În mijlocul salonului era un pian la care cînta Sam. Sam? De fapt îl chema Momo, dar toată lumea îi zicea Sam, evident. Era negru, cînta al dracului de bine şi se spunea că e prevăzut în contractul de proprietate al localului. Dacă Rick s-ar fi hotărît să-şi vîndă cîrciuma, noul proprietar era obligat s-o ia cu tot cu Sam.
Ştiam ritualul, aşa că m-am apropiat de el şi i-am spus:
– Cîntă-l o dată, Sam. De dragul vremurilor trecute.
Sam mi-a zîmbit, mă recunoscuse, şi a intrat în joc:
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule.
– Cîntă As Time Goes By, am zis, şi am început să fredonez: ta-di-da-da-di-dam, ta-di-da-da-di-dam…
I-am pus pe pian un bacşiş care era, de fapt, tariful întîlnirii cu Rick. Acuma Sam putea să-mi dea banii înapoi şi să-mi spună
– Îmi pare rău, domnule, nu cunosc acest cîntec.
ceea ce însemna că am picat primul test (Sam avea un instinct în a-i descoperi din prima pe clienţii periculoşi) sau putea începe să cînte, semn că totul era OK, tranzacţia era pe rol.
A început să cînte. A kiss is just a kiss…
Am văzut, cu coada ochiului, că Rick tocmai îşi făcuse apariţia în uşa biroului său. Acum urma etapa a doua, testul lui Rick.
Rick a venit spre noi, s-a oprit în faţa mea şi m-a privit lung, lung. Ştiam că mă scanează, că mă caută în bazele de date, că-mi citeşte dosarul, că judecă, ia decizia…. Da sau ba? Dacă era de acord, îmi spunea replica aia. Dacă nu, îl atenţiona pe Sam
– Ţi-am spus să nu mai cînţi asta, Sam, ţi-am spus? după care pleca.
Dar l-am auzit spunîndu-mi
– Dintre toate cîrciumile din toată lumea asta mare, ai intrat tocmai aici… Bine-ai făcut. Hai să bem ceva.
Am răsuflat uşurat şi mi-a părut că toţi cei aflaţi atunci, acolo, au făcut la fel. S-au liniştit, eram de-al lor adică.
– Vino cu mine, mi-a spus Rick, şi l-am urmat pe cele cîteva trepte care duceau spre biroul lui.
Am intrat, a închis uşa.
Calm, mi-a turnat ceva într-un pahar, nu m-a întrebat dacă vreau una sau alta, ştiam că nu obişnuieşte, în multele mele vizite anterioare pe-acolo aflasem că nici nu are decît un singur fel de băutură, Johnny cu etichetă verde. De unde naiba făcea rost de el? Băutura aia parcă era din alt film.
– Şi zi aşa, vrei să lucrezi la noi.
– Da, vreau.
Eram într-un déjà vu, parcă mai trăisem secvenţa asta, într-o altă viaţă, într-un alt corp, deşi ştiam sigur că, de data asta, era amintirea mea.
– Déjà vu, nu?
Am tresărit. Suspiciune? Paranoia? De ce folosise Rick cuvintele alea? Ce ştia? Ce voia să ştie?
M-am uitat în ochii lui aşteptînd să mai spună ceva, invitîndu-l s-o facă, să înţeleg şi eu la ce naiba se referea.
– Ai Déjà vu. Eşti unul dintr-ăia…
– Da, sînt unul dintre ei, am recunoscut.
Mă scanase. Mă ghicise? Eram într-o bază de date la care el avea acces?
Şi mi-am amintit de fiecare privire mai insistentă asupra mea pe care o observasem la întrunirile noastre. De fiecare privire mai insistentă asupra altora. De suspiciunile din unele priviri. De agresivitatea crescîndă a celor care se voiau lideri.
La dracu’! Se ştia de noi. Eram înregistraţi, fişaţi, orice agenţie, orice peşte avea, într-un fel sau altul, lista cu numele noastre, cu dosarele noastre. Dar cine, cum, cînd? Cîţi dintre noi erau securişti infiltraţi? Cîţi erau plătiţi de Securitatea Statului?
– Deci ştii…
Am lăsat la o parte orice brumă de prefăcătorie. Ştia, era clar că ştia.
– Da, ştiu.
– Înseamnă că n-am nici o şansă să mă angajezi…
Dar îmi luase banii! Dăduse răspunsul ăla, de faţă cu toţi cei din local. Ce naiba…
Fusese o întrebare, dar semnul întrebării îl păstrasem doar pentru mine, el era pus după cuvintele astea, dar numai în mintea mea.
– Nu. De ce să n-ai nici o şansă? Uneori amintirile astea ale voastre pot fi un avantaj… Dacă ştiţi – şi vreţi – să profitaţi de el.
Nu înţelegeam unde bate. Cum să fie un avantaj? Fusesem dat afară de la agenţie tocmai din cauza asta. Cum să fie un avantaj? A zis „dacă ştiţi să-l folosiţi“…
– Şi cum l-am putea folosi?
– Simplu. Vînzîndu-vă amintirile.
– Cui?
– Mie? Sau, dacă au valoare pentru alţii, acelora?
– Dar ce valoare pot să aibă…?
– Hai, nu te prosti! mi-a tăiat-o scurt. Ştii bine că printre clienţii noştri sînt oameni băgaţi în politică, artişti, formatori de opinie, bloggeri… Crezi că e de colo să ştim care le sînt punctele vulnerabile? Micile secrete?
– Adică vrei să mă faci turnătorul tău?
– Ei, eu n-aş numi-o chiar aşa… Mai stăm şi noi de vorbă despre una, despre alta… Despre unii… Poate despre Organizaţie…
– Déjà vu? Eşti nebun? Mă rad ăia!
– Să fii tu sănătos cîţi dintr-ăia vin la spovedanie după fiecare întrunire a voastră! Cîte dintre gazdele care au amintiri…
Futu-i! Casablanca e o speluncă oficială! A statului! Să-mi bag… Cum dracu’, dintre toate cîrciumile din lume am nimerit tocmai aici? Mai mare adevăr ca ăsta…
Cîte coincidenţe poate îndura un om? Cîte sînt de ajuns ca să-l facă să creadă că viaţa lui nu se întîmplă în realitate, ci e o poveste dintr-o carte…? Conan, gazda din catalogul agenţiei pe care o frecventam era tocmai grădinarul Veronicăi Amberson, pe care visam s-o… Apoi Veronica era şefa personalului agenţiei la care m-am angajat. Rick, căruia îi fusesem client de atîtea ori, iar acum voiam să-i fiu angajat, era funcţionar de stat. În cîte coincidenţe poţi să crezi că sînt întîmplătoare, că nu sînt decît simple coincidenţe? Dacă eşti paranoic nu însemană că nu te urmăreşte nimeni. De cîtă vreme eram în programul lor? De la ce gazdă mi s-a tras? De la ce client?
– Poţi începe de mîine, dacă vrei.
– Şi dacă nu vreau? Dacă nu mai vreau?
Mi-a aruncat o privire de-aia… ca de la patron la angajat, ceva gen „nu-ţi permiţi să nu vrei“. Dar mi-a zis
– E bine să vrei.
– Ori?
– Ori.
Mi-am dorit să-mi fi spus „ori ai s-o păţeşti“. Mi-am dorit să mă fi ameninţat, să mă fi şantajat, să… Să nu spun, pur şi simplu, „o fac“. Să nu fie alegerea mea.
A fost încă unul dintre momentele în care am simţit nevoia ca lucrurile să se desfăşoare astfel încît să pot da vina pe alţii pentru faptele mele. Poate sînt momente de laşitate astea, momente în care refuzăm să ne asumăm responsabilitatea, în care ne dorim ca viaţa să fie ceva călduţ, moale, pufos. Dar viaţa e o scîndură negeluită, cu aşchii care-ţi intră în carne la cea mai mică ezitare, la cea mai mică neatenţie, la prima mişcare greşită. Lemnul lăcuit e pentru morţi…
– Bine, o fac.
Am acceptat fără să-l întreb măcar ce-mi iese la afacerea asta. Măcar aşa, de ochii lumii, de ochii lui Rick şi ai celor cărora le va raporta recrutarea mea. Măcar aşa, ca o justificare, să nu creadă că sînt atît de ticălos, că sînt atît de putred pe dinăuntru, şi o fac – habar n-aveam ce urma să fac – doar aşa, din plăcere, din curiozitate, din voluptatea tăvălirii în mocirlă… Chestie căreia întotdeauna mi-a fost cel mai greu să-i rezist.
Am făcut multe lucruri urîte la viaţa mea şi niciodată n-am reuşit să mi le justific. Dacă stau să mă gîndesc bine, multora dintre ele nici nu ştiu dacă le-am căutat vreodată o justificare. Dar de fiecare dată cînd eram pe punctul de a face ceva rău, în momentul ăla, în clipa aia ultimă, în care îţi mai pui o dată întrebarea dacă să mergi mai departe sau nu, imediat după ce-mi spuneam că nu e bine ce fac, îmi ziceam: şi cînd o să mai am ocazia să fac asta? Cînd o să mai am ocazia să văd dacă sînt dispus să ajung mai jos de atît? Şi mergeam mai departe. Mai departe, mai jos… Şi de fiecare dată descopeream că e suportabil, că puteam trăi şi asta, că nu mi-am atins nivelul cel mai de jos, că se poate să fac şi ceva mult mai rău, că aş putea face lucruri încă mai oribile…
Ca atunci cînd, în trupul lui Conan fiind, am intrat la mine în casă şi i-am tras-o Cameliei făcînd-o să-şi înşele soţul, adică pe mine. Ca atunci cînd m-am dus la şcoală în trupul matematicianului şi am făcut să-l de afară din învăţămînt… Şi cîte şi mai cîte…
– Bun, am încheiat eu discuţia. Atunci aştept mîine un telefon.
Am plecat ştiind că, din clipa aceea, eram o hucă, o gazdă pentru peştele Rick, şi că urma să am clienţi importanţi, persoane periculoase pentru securitatea statului. Pentru Securitatea Statului.
La urma urmei, deveneam un bun cetăţean al Inandului.

(va urma) 

Déjà vu

Rămas fără agenţie, fără posibilitatea de a mă angaja la alta – bănuiam că se fac verificări la orice angajare -, am dus-o o vreme rătăcind pe străzi, prin cîrciumi, apelînd din nou la gazde, reluîndu-mi vechile obiceiuri. Bani aveam, cîştigasem ceva la agenţie, îmi mai trecuse şi deznădejdea de după divorţ…
Aşa am avut tăria să-mi văd copilul, pe cel mic, şi l-am văzut de cîteva ori. Cînd ieşea de la şcoală, cînd juca basket… Da, am fost la un meci, am stat în sală, spectator, sus în tribune, departe de teren, ca să nu mă poată vedea, să nu-i distrag atenţia.
O dată l-am văzut şi pe cel mare. Pe stradă l-am văzut. Nu m-am apropiat de el. Ce era să-i spun? Că-mi pare rău? Bănuiesc că ştie asta. Sper că ştie.
Începusem să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă, cu noile căutări. Nu aveam dorinţe proprii, nu voiam să fac nimic. Dar voiam să fac ce făceau ceilalţi. Şi căutam gazde cu profesii. Cît mai diferite. Uneori ieşea bine, alteori prost.
De pildă, o dată, am vrut să fiu profesor de matematică. Mă bazam pe reziduurile gazdelor, pe partea din personalitatea lor care rămînea activă – sau pe care o solicitam eu să rămînă activă, că şi tehnologia Transferului avansase între timp. Nu mi-a mers în cazul ăla. Reziduurile nu mi-au fost de-ajuns. Am fost dat afară de la şcoală, de fapt gazda mea a fost concediată. Bietul om! Cine l-a pus s-o facă pe gazda, dacă avea un astfel de job?!
M-am întîlnit cu el într-o seară la Baabylon.
Baabylon era cîrciuma pe care o descoperisem într-o „amintire“ şi pe care m-am dus s-o văd, să mă conving de existenţa ei, apoi am început s-o frecventez. Mă atrăgea fauna de-acolo, era frecventată de oameni de toate rasele, de naţionalităţi diferite, era locul în care nou-veniţii în oraş, în partea asta a oraşului, se căutau unii pe alţii, era locul în care văzusem pentru prima dată pe cineva venit dinOraşul Vechi – şi da, l-ai fi ghicit dintr-o mie, se purta altfel, era îmbrăcat altfel, vorbea altfel -, era locul în care se vorbea pe faţă despre Transfer.
Profesorul era singur, singur cu un pahar de băutură în mînă. Cînd m-a văzut, s-a ridicat de la masa lui şi a venit spre mine. S-a aşezat în faţa mea fără să mă întrebe nimic, şi-a înfipt privirile în ochii mei şi atît. Nu zicea nimic. Doar mă privea. Am tresărit cînd mi-am dat seama cine era, i-am zîmbit tîmp, ce era să fac, cum s-o dreg? Aproape că am intrat în panică atunci cînd mi-am dat seama că şi el ştia cine sînt. Era unul dintr-ăia… Ca mine. Era dintr-ai mei, gazde care aveau amintiri.
– Ce mai faci? l-am întrebat.
– Nimic, a răspuns el. Nu fac nimic.
– Şcoala?
– Ştii că m-au dat afară. O vreme am încercat să revin în învăţămînt, am dat examene peste examene, să-i conving că ştiu, că sînt pregătit… Am picat mereu la testul psihologic. Aveam dosar… Dar ştii asta foarte bine, nu? Tu m-ai căptuşit cu dosarul ăla!
– Îmi pare rău, regret sincer…
– Ei hai, lasă, lasă… Nu mai are importanţă. Ţi-am zis că o vreme am încercat… Am renunţat pînă la urmă. Aşa am conştientizat că, de fapt, eu nu eram matematician. A fi matematician e o chestie de-aia ultimativă: ori eşti, ori nu eşti. N-ajunge să ştii matematică, n-ajunge s-o poţi face cu oarecare rezultate. Dacă n-ai performanţă înseamnă că te minţi de unul singur. Că-ţi petreci viaţa mimînd. Or, nu asta am vrut eu de la viaţă. Am crezut că talentul meu, ambiţiile mele… asta însemnau, că sînt matematician. Nu eram. Aveam abilităţi, aveam chiar un pic de talent. Dar îmi lipsea vocaţia. Şi asta am aflat-o datorită ţie. Dacă n-ar fi fost episodul ăla, dacă nu m-ar fi dat afară atunci, probabil că mai trăiam şi azi cu iluzia că sînt matematician, că a preda matematica era totuna cu a fi matematician, că doar matematicienii asta fac, predau matematica, nu? Fals! Cît se poate de fals! Matematicienii fac matematica să fie ceea ce este, o fac să evolueze. Ştii cum se zice, nu? Cine ştie să facă un lucru, îl face. Cine nu învaţă pe alţii. Eu îi învăţam pe alţii matematică, atîta cît să le fie de ajuns să descopere ei înşişi dacă au vocaţia asta sau nu, dacă vor deveni matematicieni sau vor ajunge la rîndul lor profesori sau, poate mai bine, să transforme matematica în ceva practic, să facă matematică aplicată, să construiască modele… Cîndva am încercat şi eu să folosesc lanţurile Markov într-un model educaţional…
A plecat ochii în jos.
– Mă cam bag în amănunte care fie te depăşesc, fie nu te interesează…
A tăcut apoi, a sorbit din pahar şi privirile lui mi-au străpuns din nou ochii, voind parcă să treacă dincolo de ei, să-mi cotrobăie prin creier, să afle măcar dacă am habar ce-i ăla un lanţ Markov, să afle ce-i cu mine, ce-am căutat eu în viaţa lui, ce voiam eu, poate, de la viaţa mea.
– De cînd ai amintiri? l-am întrebat direct, fără nici o introducere, fără vreun apropo de…
– Nu ştiu. Cred că deja începusem să am atunci cînd ne-am cunsocut, cînd ai apelat la serviciile mele.
Încă nu mă întrebase de ce am făcut-o, de la începutul conversaţiei noastre bănuiam că o să vină şi clipa în care o va face, dar el tot întîrzia să aducă vorba.
Am sărit şi eu la alt subiect, oarecum.
– Ştii că am fost şi eu gazdă? Cîndva?
– Da? I-auzi! Şi? Ce s-a-ntîmplat?
– Păi tot aşa… Amintirile. Am început să am amintiri. S-a aflat şi mi-am pierdut jobul la agenţie.
– A… Ai lucrat cu o agenţie…
– La fel ca tine.
– Şi? Ai făcut ceva? Mă refer la…după ce s-a aflat că ai amintiri. Ai vorbit cu cineva? Ai căutat şi alţii ca tine?
– Vorbit? Căutat?
– Da. Nu te-a tentat niciodată să afli dacă mai sînt şi alţii care au amintiri?
– Cum să aflu? De unde?
– Printre cei daţi afară de la agenţii. Acolo îi găseşti. De obicei, în ultima vreme, ăsta e şi motivul pricipal pentru care sînt concediate gazdele.
– N-am observat. N-am ştiut. Uite că nu m-am gîndit la asta.
– Eu da. Şi am început să fac şi eu săpături. Am găsit o grămadă.
– O grămadă? Sînt atît de mulţi?
– Mulţi şi organizaţi.
Cum adică organizaţi? Ce voia să spună? Adică era chestia aia cu minorităţile care devin minorităţi tocmai pentru ca indivizii care sînt… „altfel“, să zicem, să nu o ia razna? Era vorba de nevoia oamenilor de a se grupa? Sau – de fapt acelaşi lucru – era vorba despre nevoia unora de a fi lideri? De a căuta mereu indivizi cu trăsături comune pe care să-i organizeze şi apoi să-i conducă? Şcoala micilor dictatori, cum se zice…
Ia uite ce-mi zicea ăsta?!
– Nu ştii? reluă el prinzîndu-mi momentul de nedumerire, derută, nelinişte…
– Nu, nu ştiu. Cum sînt organizaţi?
– Tu n-ai auzit de Déjà vu?
Îmi era cunoscută sintagma, văzusem şi eu cîteva titluri prin ziare, dar n-am insistat, nu le-am dat importanţă. Erau unii care protestau împotriva Transferului, dar interesele mele erau mereu canalizate spre alte aspecte ale lumii şi vieţii… Politica mă lăsa rece, întotdeauna a fost aşa.
– Am auzit ceva, i-am răspuns, mai mult ca să nu par cu desăvîrşire un ignorant.
– Păi ăştia sînt, cei cu amintiri. Ei au sesizat pericolul şi asta de-abia cînd au început să se întîlnească. Înţeleg că n-ai fost la nici o întrunire a lor.
L-am privit, tăcut, şi ăsta a fost răspunsul pe care i l-am dat la întrebarea lui subînţeleasă.
– Nu vrei să mergi? m-a întrebat.
– Adică tu eşti unul dintre ei?
– Nu unul activ. Mă mulţumesc să fiu şi eu pe-acolo. Îi sprijin, evident, dar fără să mă implic efectiv. Ştiu, simt, înţeleg că treaba asta cu Transferul ar trebui să înceteze, sînt conştient de pericolul social…
Cred că am făcut o grimasă, poate am avut o umbră de îndoială, de neîncredere în priviri, pentru că s-a grăbit să adauge:
– Nici eu nu m-am gîndit cu adevărat la asta decît după ce am început să-i frecventez. Nu-i de glumă, zău. Ce naiba! Vînd castraveţi grădinarului… Ai păţit-o şi tu, ştii foarte bine despre ce vorbesc.
Oho! Ştiam chiar mult mai mult decît îşi imagina el. Şi mi-am amintit din nou episodul cu visul ăla al meu, cu familia aia care… Cu nevasta care m-a folosit ca gazdă… De ce trebuie să retrăiesc toată chestia asta, ha? Scăpasem de ea, o lăsasem în urmă, trecusem peste, aşa, cu tot preţul…
– Da, vreau.
– Ce?
– Să merg la o întrunire, nu asta m-ai întrebat mai devreme?
– OK atunci. Mîine la şase după-amiază, la Biserica Reînvierii.
– Ce? Biserică?
Nu mai auzisem de mult de biserici. Ştiam că există, ştiam că adepţii se adună în tot felul de săli… Dar nu mai credeam de mult că mai există biserici. Religia nu mai era de mult… Sau poate doar se transformase, manifestările ei se înnoiseră, se adaptaseră nevoilor – şi spaimelor – de azi.
– Bine. Mîine, la biserică.
Şi m-am dus. Atunci, şi în altă zi, şi în alta, şi tot aşa. Mă integrasem în organizaţia aia a celor cu amintiri, mă convingeam cu fiecare întrunire că trebuia făcut ceva, că situaţia nu mai putea continua.
Vedeam cum, pe zi ce trece, discursurile, prelegerile, discuţiile devenau din ce în ce mai agresive, mai vehemente. Dar nu se întîmpla nimic altceva şi puneam agresivitatea pe seama luptei pentru putere în cadrul organizaţiei. Din noianul de membri, apăruseră deja unii care se voiau lideri, care – se vedea de-acum asta – voiau să facă din Déjà vu o organizaţie implicată politic. A fost momentul în care m-am întors la ale mele, fără a abandona cu totul întîlnirile. Dar îmi părea că îmi pierd vremea.
Aşa că m-am hotărît să-mi reiau vechile obiceiuri, începea să-mi lipsească orele în care eram altcineva.
Am fost din nou client o vreme apoi, cînd mi s-au terminat banii, a trebuit să redevin… Gazdă?

(va urma) 

Postarea pe blog a fragmentelor acestei povestiri pe măsură ce ea se scrie nu are ca scop atragerea de laude, pe bune. M-ar interesa păreri, lucruri concrete. Merge bine povestea? Ţine cititorul lipit de pagină? Personajul ăla are vreo noimă? Scenografia e OK? Unde exagerez? Unde, dimpotrivă, las pete albe? Pe mine, de pildă, mă deranjează că cele două exemple de transfer au tematică sexuală. Că nu ăla e singurul scop pentru care oamenii apelează la transfer. Bine, o dată a fost client, o dată a fost hucă. Dar ar putea să mai apară şi alte scopuri… Ar trebui să aibă un nume personajul? Ar fi mai viu? Oraşul (Inand) încă nu se vede – dar se va vedea, tocmai asta era faza cu capitolul pe care voiam să-l introduc şi la care am renunţat deocamdată. Oricum urma un capitol (Îngerii de Jos) în care voiam să povestesc despre oraş. Nu prea sînt personaje secundare. Dar, în general, în povestiri nu prea sînt. Ar trebui? Ar ajuta povestea dacă ar apărea un personaj secundar mai puternic?
Vă cert păreri, sugestii, critici…
Se poate?
Spun astea pentru că ieri am primit un mail de la cineva care-mi spunea:

Ma bucur sa citesc pe „Colier” fragmente de proza!
Suna promitator ceea ce faci si sunt tare curioasa sa
vad ce va iesi. Iti doresc sa ai multa inspiratie cu
„O huca”, un stil cat mai curgator si firesc si sa
reusesti sa tii cititorii in suspans! Mai curioasa
sunt sa vad daca intr-adevar se va constitui o retea
intreaga de comentarii pe blogul tau, daca vor fi
interventii punctuale pe marginea textului, nu doar
aprecieri si exclamatii! Ca pana la urma asta ar
insemna ca blogul sa fie un atelier de creatie si de
interactivitate intre tine, ca autor, si cititori!

Şi cred că are dreptate. Că, de fapt, asta îmi şi doream cînd m-am hotărît să pun pe blog fragmentele. Şi mai recunosc că ideea de a pune pe blog Huca întimp ce ea se scrie, a izvorît tot din îndemnul corespondentei mele (mi-a propus asta în urmă cu cîteva luni, cînd ne-am întîlnit).

Şi totuşi cred că nu e bine să bag aici capitoul despre gibsoni şi Oraşul Vechi. Aşa că mergem mai departe, aşa cum a fost scris.

Vom uita pentru dumneavoastră

Cînd am intrat în sediul agenţiei am fost întîmpinat cu un zîmbet, genul acela de zîmbet complice.
– N-aţi mai venit de mult pe la noi. Să vă arăt catalogul? Avem ceva noutăţi… Un înghiţitor de săbii, un săritor cu parapanta, un vînător de lei… Sau poate doriţi o lesbiană, îmi făcu cu ochiul fata de la recepţie. E liberă toată ziua, n-are slujbă, n-are obligaţii. Faceţi ce vreţi, cît vreţi.
– Nu, mersi, am răspuns. Nu vreau pe nimeni azi. Vreau să mă angajez. Vreau să fiu o hucă.
– Hmmm… O gazdă. Angajaţii noştri sînt gazde, domnule. Da… Trebuie să vorbesc cu conducerea. Bineînţeles că experienţa dumneavoastră de client vă recomandă înainte de toate, dar… trebuie să vorbesc cu cineva din conducere.
A plecat, s-a întors după cinci minute, a scotocit prin dulapuri, a luat un dosar şi a plecat iarăşi. După alte zece minute a revenit şi mi-a spus:
– Sînteţi aşteptat. Pe hol, a doua la dreapta, mi-a făcut semn, îndrumîndu-mă spre un birou pe a cărui uşă scria PERSONAL.
Am ciocănit la uşă, am aşteptat pînă ce o voce a spus pe un ton care nu-mi era cu desăvărşire străin: intră. Am intrat şi m-am trezit faţă în faţă cu doamna Amberson, Veronica Amberson, fosta mea vecină. Nu mai ştiam nimic despre ea de vreun an, de cînd Ambersonii se mutaseră de pe strada noastră, la puţin timp după scandalul în care, într-un fel, fusesem implicat şi eu, fără ca nimeni s-o ştie. Sau, cel puţin, aşa credeam eu în momentul acela. Pentru că, în momentul următor, uitîndu-mă în ochii ei am înţeles că întîmplarea nu mai era un secret pentru ea. Pe birou zăcea desfăcut dosarul meu de client. Cu nume, date, tarife, cîte şi mai cîte.
– Presupun că n-are nici un rost să ne prefacem că nu ne cunoaştem, nu?
– O, doamnă Amberson, ce surpriză! Am fost vecini…, am încercat eu – am încercat, ce era să fac?, mi-am zis că încercarea moarte n-are -, dar ceva din privirea ei, din zîmbetul ei atîrnat de colţul gurii – ah, da, zîmbetul ăla pe care-l avea în şezlong cînd făcea plajă pe terasă! – îmi îngheţă orice idee – proastă! – pe care aş fi avut-o cînd m-am gîndit să…
– Am zis că n-are rost să ne prefacem, da?
– Bine, doamnă Amberson. Veronica…
– Doamna Gyurcsany e bine, a zis ea. Am divorţat de Ted.
– Îmi pare rău. Sau nu ştiu…
– Mie nu-mi pare rău. Ted avea secrete faţă de mine, secrete mari, periculoase… Dar acum au trecut toate astea. Poate că, dacă nu divorţam de Ted, n-aş fi ajuns niciodată aici unde, trebuie să recunosc, am o activitate cît se poate de interesantă. Şi de plăcută. Şi plină de surprize uneori, ca acum, de pildă.
– Da, cred…
Ce era să zic? Am zis şi eu ceva, ca să nu tac. Aveam emoţii, toată viaţa mea depindea de această întîlnire şi, deocamdată, perspectivele nu erau tocmai încîntătoare. Mă întrebam cît ştie din toată povestea. Care-i sînt sentimentele. Dacă mă făcea responsabil pentru eşecul vieţii ei. Dar, în acelaşi timp, mă agăţam şi de posibilitatea ca ea să nu regrete prea mult viaţa ei de dinainte, cu Ted, ba chiar să păstreze o amintire plăcută momentelor petrecute în compania lui Conan, deşi ştiu că, în afacerea aia, poate nu eu eram cel cu meritele principale, ci Conan, trupul lui… Doamne-ajută! Fie ce-o fi! Şi mai era şi treaba aia cu plaja ei pe terasă… Să nu-mi zică acum că nu ştia. Că nu ştia că biroul meu avea o fereastră care dădea spre terasa ei. Că nu ştia că ar fi fost posibil ca, măcar din cînd în cînd, să fiu în dosul perdelelor şi s-o pîndesc. Să mă uit la ea, ca orice voyeur. Să nu-mi spună că, în clipele acelea, se considera singură pe lume, fără vecini, fără griji, fără reguli.
– Te uitai la mine cînd făceam plajă pe terasa din spate, aşa-i?
– Nnn…da.
Am recunoscut, ce era să fac? Să neg? Uneori adevărul serveşte mai bine decît o minciună oricît de elaborată, de iscusită.
– Vrau să ştii, de la începutul relaţiei noastre, această relaţie a noastră, de afaceri – mi-a părut că a subliniat această -, că nu-ţi port pică în nici un fel. La urma urmei, ne-am urmat fiecare fantezia lui: eu să mi-o trag cu Conan, tu să mi-o tragi mie.
Directă, fata. Dar ştiam deja asta…
S-a oprit. Cred că aştepta ceva din partea mea, o confirmare… ceva care să-i susţină ipoteza, ceva ca un fel de scuză. Însă eu n-am zis nimic. De ce să-mi cer scuze? De ce să caut pretexte, de parcă aş fi greşit cu ceva? De parcă totul s-ar fi întîmplat din greşeală… Nu, domnule, n-a fost nici o greşeală, nici un prost/pisica 13/crocodilul galben. Am vrut să i-o pun. Am fost provocat s-o fac. Săptămînă de săptămînă am fost provocat.
Siiigur că da. Toţi infractorii sînt, de fapt, nişte victime, nu? Culmea e că sînt destui cei care găsesc (sau aşa îşi imaginează ei) şi argumente pentru asta.
Se pare că nu i-a picat bine tăcerea mea, pentru că i-am văzut o sclipire în ochi, a fost ceva… ca un avertisment? Poate nu era bine s-o ambiţionez. Nu în sensul rău.
– Şi vrei să te angajezi la noi…
– Da, vreau. De-asta am venit.
– Păi, atunci… Să fie într-un ceas bun.
Gata? Asta a fost tot?
I-am văzut iar sclipirea aceea din ochi, care nu ştiu ce însemna. Oare ea o să-mi aleagă clienţii? Nu, asta în nici un caz. Ştiu că ei aleg întotdeauna. Dar le poate sugera… Cine ştie ce nebuni vin pe-aici şi ce-or să facă din mine? Cu mine. La urma urmei, cum mi-o fi norocul, mi-am zis. Şi asta i-am zis şi ei.
– Cum mi-o fi norocul.
De data asta am avut parte de zîmbetul de pe terasă. Doar că Veronica nu mai era goală. Şi nici nu se mîngîia… Ba mai mult, mai rău: era în poziţia superioară, de conducere. La fel ca atunci cînd făcea plajă pe terasă, de fapt, ce s-o mai dau pe după cireş. Tot ea era la conducerea treburilor şi atunci.

Cît am stat la agenţie am fost o loază. Ori eu aveam ceva defect, ori era o problemă cu aparatele, cu cilindrele alea. Ceva nu era în regulă, de fiecare dată cînd îmi reluam în stăpînire corpul, aveam amintiri. Nu durau mult, nici nu erau foarte coerente. Erau ca nişte flash-uri cu care mă trezeam deodată, te miri cînd.
Într-o zi stăteam leneş în fotoliul meu, cu telecomanda într-o mînă şi cu o bere în cealaltă, trecînd de pe un canal pe altul – îmi plăceau blogurile la vremea aia, canalul de bloguri era favoritul meu – şi îmi aminteam cum am intrat în reţea, cum am căutat nişte fişiere ale cuiva, cum le-am găsit şi le-am copiat, avînd grijă să-mi şterg toate urmele… Eu nu mă pricep la lucruri de-astea, zău. Nu puteau fi amintirile mele. Şi-atunci, ce erau?
Totul a culminat cu un vis erotic pe care l-am avut într-o noapte, dar atît de intens, cu atît de multe amănunte… Am visat cum am sunat la uşa unei case, cum mi-a deschis un individ bine făcut, dar nu genul atlet, părea un familist convins, soţ model şi tată aşişderea… Părea, pînă în clipa în care, după ce m-a poftit să stau jos, pe canapeaua acoperită cu o cuvertură ecosez, şi să-i spun pentru ce venisem – i-am zis că am ceva de vînzare – a început să se uite mai ciudat la mine, la mîinile mele, la pieptul meu, ba i-am simţit privirea încercîndu-mi fermoarul de la pantaloni. Nu auzea nimic din ceea ce-i spuneam, el avea altă treabă. Şi şi-a făcut-o excelent, se pare, din moment ce m-am trezit că mă ia de mînă şi eu m-am lăsat în voia lui, urmîndu-l pe scările cu balustrada albă de lemn, trăgînd cu ochiul, în treacăt, la tablouaşele cu flori atîrnate pe pereţi, pînă am ajuns în dormitor unde m-am lăsat dezbrăcat, pipăit, mîngîiat, lins, supt, apoi a fost rîndul meu să-i fac toate astea şi chiar mai mult decît atît, în viaţa mea nici măcar nu mi-am imaginat cum e să penetrezi un bărbat, dar trebuie să recunosc că nu mi-a fost nici scîrbă, în vis, că vis era!, de toate alea cîte le făceam, le făceam chiar cu o doză de încrîncenare, cu ură la un moment dat…
A doua zi dimineaţa m-am trezit oripilat, scîrbit de mine, m-am spălat îndelung, mi-am tocit dinţii cu peria şi am consumat un sfert din sticla de apă de gură, apoi am dat un telefon la agenţie anunţîndu-i că a intervenit ceva şi am să întîrzii, după care am ieşit în stradă, uitîndu-mă chiorîş la oricine îşi lăsa privirea asupra mea mai mult de trei secunde.
M-am dus la adresa pe care o reţinusem, aia din vis, şi am sunat la uşă. Urma să mă dau drept comis-voiajor, ca în vis, şi-apoi… Apoi habar n-aveam ce urma să fac. Chiar aşa, ce era-n capul meu? Că un individ îmi va deschide şi eu am să-l întreb „nu vă supăraţi, nu vă amintiţi cumva dacă noi doi ne-am pus-o?“ Ce era să-l întreb?
Cînd mă hotărîsem că totul era o prostie şi că mai bine era să plec pînă nu ieşea cine ştie ce dandana, uşa s-a deschis şi în pragul ei stăteau o femeie – frumoasă, da, frumoasă mai era! – şi, probabil, soţul ei. Nimeni altul decît amantul meu din vis! Cînd au dat cu ochii de mine, el s-a înroşit, s-a fîstîcit, parcă voia să spună ceva între „bună ziua“ şi „ce mă-ta cauţi aici, acum?“, iar ea… Ei bine, ea a rămas cu privirile înfipte în ochii mei, a început să-i tremure ceaşca de ceai pe care o avea în mînă… în timp ce eu aruncam priviri iscoditoare în casă sperînd să nu fie adevărată canapeaua lor acoperită cu o cuvertura ecosez, iar dincolo de ea, să nu văd scara cu balustrada albă şi tablouaşele cu flori de pe pereţi. Dar toate erau acolo. Erau acolo, şi ei în faţa mea.
– Presupun că nu vă interesează ce am eu de vînzare, am zis, încercînd să-mi intru în rolul de comis-voiajor.
N-am nimerit-o. Pentru oricare alte fiinţe din lume, în afara lor, fraza aia n-ar fi fost decît încercarea timidă a unui comis-voiajor începător, la prima lui ieşire pe teren. A unui comis-voiajor neîncrezător în puterea lui de convingere, în marfa pe care o avea de vînzare, în destinul lui. Mi-am dat seama atunci că vorbele, frazele nu sînt de fapt ale celui care le rosteşte, nu înseamnă nimic în gura lui, ci sînt ale celui care le aude. Că numai cel care aude o frază îi dă un înţeles, adevăratul înţeles. Iar pentru cei doi, acea frază a mea însemna cu totul şi cu totul altceva decît am intenţionat eu să spun. Deşi cuvintele, ordinea lor, erau aceleaşi.
– Şantajist ordinar!
Nu mi-am dat seama imediat care dintre ei vorbise, deşi în urechi îmi sunau ambele voci. Pînă să am eu vreo reacţie la vorbele lor – ce şantaj! Nici vorbă… dar vorbele, tocmai vorbele au fost acelea care, de fapt, asta şi spuneau. Atunci, în contextul ăla, asta şi spuneau. Deşi ar fi putut fi adevărate şi dacă eram doar un comis-voiajor obişnuit… – s-au privit unul pe altul, de-abia atunci, şi m-a întristat şi pe mine tristeţea din ochii lor, felul în care îşi cerau aşa, pe muteşte, iertare unul altuia, chiar dacă, în caz că totul ar fi fost adevărat, se cereau anumite explicaţii… din partea amîndurora.
M-am gîndit în clipa aceea că poate n-a fost doar un vis. Că visasem ceva ce, poate, chiar am făcut. Sau, mă rog, eu, ca gazdă, am făcut. Dar ce amestec ar fi putut avea ea, femeia, în toată povestea asta? În fond, ea l-a surprins pe el roşind la vederea mea, fîstîcindu-se… Era clar că bărbatul îi ascundea ceva, ceva nasol evident, ceva ce avea legătură cu mine… Şi totuşi nu părea că e doar atît. Părea mult mai mult. Îmi aminteam că ea rămăsese pironită cu privirea în ochii mei de cum am deschis uşa. De ce? Mă ştia de undeva? Mă mai văzuse intrînd în casa lor? Mă susprinsese vreodată cu bărbat-su? Exclus! N-ar mai fi fost surpriza la care tocmai asistasem. Şi-atunci? M-am gîndit cînd am mai fost eu pe-acolo, în casa lor. Dacă visul era o amintire, ea nu era a mea. Era una dintr-alea pe care le aveam… una dintr-alea de după. De după ce reveneam în trupul meu.
Şi-atunci am înţeles: fusesem gazda ei. A vrut şi ea să-l fută în cur, să vadă şi el cum e. Sau poate a vrut să se convingă că soţul ei e gay. Sau naiba ştie! Ce mai conta ce-a vrut sau n-a vrut? Mie mi-era de-ajuns că înţelesesem cum stătea treaba. Şi treaba era urîtă rău. Din cale-afară de urîtă.
Atunci, pe loc, am renunţat la agenţie.
Un lucru pe care ar trebui să-l ştie şi, probabil, chiar îl ştie fiecare dintre noi este că, uneori, în viaţă, apar momente în care trebuie să renunţi la ceva sau la cineva. Pentru că dacă nu renunţi tu, va renunţa acel ceva sau cineva la tine şi asta e mult, mult mai greu de îndurat. Cîteodată chiar periculos.
Periculoasă era şi situaţia mea de atunci. Nu mă mai puteam întoarce la agenţie pentru că imediat ce uşa acelei case s-a închis în urma mea, probabil că femeia a sunat să facă plîngere. Or, o dată aflată povestea cu amintirile mele (de neexplicat ştiinţific, tehnologic sau cum vreţi), situaţia mea numai roz n-ar mai fi fost. Devenisem contraexemplul care ar fi dus de rîpă nu numai afacerea agenţiei, dar chiar conceptul însuşi al Transferului. Cine ar mai fi fost de acord să se transfere într-o gazdă care îşi putea aminti? Care ar fi putut dezvălui ororile? Care ar fi putut recurge la şantaj? Sau care, în ultimă instanţă, ar fi putut fugi, conştientă, cu mintea, cu posibilităţile, cu viaţa celui care, dintr-un capriciu, dintr-o nevoie de defulare, din oricare-ar fi fost motivul, voia ca, din cînd în cînd, să trăiască în alt corp? Uneori să se ascundă…
A doua zi am primit un telefon prin care eram anunţat că agenţia renunţă la serviciile mele. Foarte bine! Era clar că Vom uita pentru dumneavoastră, sloganul lor scris cu litere mari pe peretele de la intrare, nu mai era valabil în cazul meu.

(va urma) 

Îmi pare rău, dar va trebui să mai aşteptaţi cîteva zile următorul capitol din Huca… După ce am recitit Vremea zăpuşelii şi Glitcherine am mai făcut cîteva modificări în text, iar una dintre ele – majoră! – e inserarea unui nou capitol 2, aşa încît vechiul capitol 2 devine capitolul 3. Am scris vreo 10 pagini (de mînă!) la noul capitol, dar mai e de scris.

Cam aşa arată acum planul/sumarul povestirii care, după standardele internaţionale, a ajuns nuveletă (aproape 11.000 cuvinte/60.000 semne):

O hucă în minunatul Inand

Prolog (**)
1 Un client ca oricare altul (**)
2 William Rikki Ardha-Matsyendra
3 Vom uita pentru dumneavoastră (*)
4 Déjà vu (*)
5 Peştele Rick (*)
6 Îngerii de Jos/William Rikki Ardha Matsyendra
7 Transfer interzis
8 Hoţii de trupuri
Epilog

Cu (**) sînt marcate părţile deja postate aici, iar cu (*) cele scrise.
Acum lucrez la William Rikki Ardha-Masyendra.