Walking Dead
Să te emoționezi la un film cu zombi? Hm…
Cu o lună în urmă eram convins că nici măcar n-o să văd vreodată așa ceva. Ceea ce însemană că, de fapt, nici eu nu eram mai breaz decît ăia care spun că nu citesc romane SF pentru că sînt proaste. Bineînțeles, fără să fi citit vreodată unul. Deși… cine spune unde e limita pînă la care să încercăm? Cine ne spune cîte romane trebuie să citești ca să faci din asta o pasiune, un mod de viață? Și dacă nu-ți place primul roman de Dostoievski pe care pui mîna? Ce faci? Le arunci pe toate celelalte?
Și dacă nu-ți place primul roman sud-american pe care-l citești? Renunți la toate celelalte?
Îmi pare tare bine acum că am ascultat ce mi s-a spus cînd mi s-a spus hai, acceptă convenția, treci de lucrurile ALEA… și descoperă povestea, descoperă personajele…
Dacă n-o făceam, aș fi ratat o poveste grozavă, niște personaje care evoluează cum rar am văzut, aș fi ratat multe întrebări pe care nu mi le-am pus vreodată și pe care nu mi le-aș fi pus. Nici mie, nici personajelor mele. Nu mai zic că după unele răspunsuri încă mai umblu.
Una dintre întrebările pe care mi le tot pun de cînd am început să văd serialul e asta: s-ar fi putut spune lucrurile astea și altfel? În alte circumstanțe? Cu altă recuzită?
Și mi-e că ajung la povestea aia cu sefeul: despre un roman SF bun se zice că dacă scoți rachetele/roboții/etc. din el și rămîne tot un roman bun, atunci chiar e un roman bun. Dar la fel se zice și că dacă e valabil și fără rachete/roboții/etc., de ce le-ai mai pus în roman?
Treaba cu sefeul e că problemele alea nu există decît în lumile alea. Pentru că sefeul explorează și explorează nu numai planete, ci și sufletul și mintea omului. Omului.
Și asta e valabilă și pentru fantasy, și pentru, poftim, poveștile cu zombi.
Sînt foarte împăcat cu mine că văd serialul ăsta, că în fiecare zi văd măcar un episod, că am ajuns să empatizez cu personajele – chiar și atunci cînd derapează de la legile noastre de azi și de lm orala noastră de azi, în încercarea de a-și păstra umanitatea (măcar 80%? 75%?).
Män som hatar kvinnor
„Män som hatar kvinnor” (2009), văzut azi. Ca să-mi fac și pofat asta! Că de-aia sînt prieteni pe lume, să afle că-ți dorești ceva și să-ți și pună la poștă! Și-am mai avut încă o ofertă pentru toate cele 3 filme.
Diferențe între Rooney Mara și Noomi Rapace? O prefer pe Rooney Mara. Deși suedezii, în versiunea lor, parcă au pus mai mult din personajul romanului în film. Kalle Blomkvist, ca personaj, la fel de șters, din păcate! Și Mikael, și Lisbeth sînt personaje foarte mișto, lui Larsson chiar i-au ieșit. Cu multă carne pe ele. Scenariștii i-au cam lăsat în scheletul gol.
Mă mir că nici suedezii (ei nici atît! măcar englezii au dat un indiciu) nu au băgat în seamă trioul Mikael Blomkvist – Erika Berger – Greger Beckman. Mi se pare important în toată povestea. Relațiile dintre cei trei. Pentru că le influențează comportamentul.
Și au avut chiar mai puțin Stockholm decît englezii. Mă gîndeam că mai văd străzi, clădiri… Prea puține! Mă așteptam la mult mai mult. Oricum, am văzut locuri prin care am fost, străzi despre care știu de unde vin și încotro se duc…
Cele două versiuni au avut fiecare ceva în plus și ceva în minus una față de cealaltă. O prefer pe cea suedeză, măcar pentru că e vorbită în suedeză. Totuși. Și că mai sînt încă două filme de văzut.
Așa că mîine… „Flickan som lekte med elden”.
Comentarii recente: