Arhive categorie: Cărțile mele

5 iulie. Constanța

Evenimentul:

Un fragment din 9 1/2 elegii (Tritonic, 2016):

 

9 1/2 elegii (Tritonic, 2016)

Deci, eram cu aia mică, Roxana. Roxana Albu.
— Ieri, după ce-am plecat de-aici, m-am dus acasă. Acolo am dat de el, mă aştepta. Ne-am dus la mine în cameră şi ne-am culcat. Am dormit, adică. Dar înainte, da, m-am culcat cu el. Sau el cu mine, nu ştiu cum să spun. N-am făcut nimic, adică eu n-am făcut nimic, doar l-am lăsat. Mă ţinea în braţe, stăteam ghemuită cu spatele lipit de burta lui. Aşa am făcut-o. L-am lăsat să intre şi-atît. L-am lăsat s-o facă. Şi-apoi m-am culcat. Am adormit. Aşa, în braţele lui. Nici măcar nu m-am dus la baie să mă spăl. Îl simţeam lipit de mine, umed, lipicios.
— De ce-ai făcut-o? De ce l-ai lăsat?
— Nu ştiu. Aşa… Nu ştiu. Pentru că e prietenul meu de-atîta vreme.
— Şi eu? Eu ce sînt?
— Dumneavoastră? De dumneavoastră sînt îndrăgostită acum.

Aşa îmi zicea: dumneavoastră. N-am reuşit s-o conving să-mi spună pe nume. Ne-o trăgeam din toate poziţiile şi ea îmi spunea dumneavoastră. Îmi băgam limba în ea pînă la amigdale şi ea îmi zicea
— Nu-mi place cînd mă pupaţi acolo.
sau arăta spre sexul meu şi mă întreba
— Îmi daţi voie…?
şi era rîndul meu să-i simt amigdalele…
Doar cînd vorbeam la telefon îmi spunea tu.
— Ce faci? Mi-e dor de tine. Ştiu că acum o jumătate de oră erai în mine, că degetele tale mi se băgau obraznice în gură, în urechi, în fund, la subsuori sau încercau să intre odată cu tine acolo, acolo, ştii tu unde, acolo unde acuma mi-e dor să te simt din nou, uite ce fac, îmi strîng picioarele de parcă-mi vine să fac pipi, dar nu, nu-mi vine, nu-mi strîng picioarele ca să opresc şuvoiul să curgă, le strîng de parcă ai fi în mine şi aş vrea să te mai ţin acolo, să fac cumva să rămîi acolo, că tare mi-e bine atunci, tare mi-e bine, dar tu ştii asta, de multe ori ţi-am spus că mi-e bine să te simt acolo şi ştiu că şi tu mi-ai zis odată
— Mi-e bine, bine, bineeeee…!
— şi ai chiuit, şi mi-au părut cele mai frumoase cuvinte de dragoste care mi s-au spus. Alo, mai eşti? Nu te supăra că te sun, am ore, dar am ieşit afară, nu mai pot să stau, am ochii ăia, ştii tu cum, s-au înverzit cu totul, se uitau fetele la mine şi rîdeau de mine, m-au întrebat ce pastile am luat – ţi-am spus că noi mai luăm pastile din cînd în cînd, rîdeau fetele de mine şi spuneau
— Nu ni-l dai, tu, şi nouă o tură, să ne pună şi nouă zîmbetul ăla pe faţă, să zică şi despre noi lumea
— Uite, mă, nişte fete fericite…

ARGOS TREI

Sîmbătă 11 martie, ora 11.00, lansare de carte: antologia ARGOS TREI (TexaRom & Tritonic).

Locul: The Coffee Factory, Bulevardul Regina Elisabeta nr.54, București.

Participă editorii Bogdan Hrib și Michael Haulică, precum și autorii: Roxana Brînceanu, Eugen Cadaru, Cristinel Dâdăl, Irina Georgescu, Narcisa Stoica, Valeriu Tudose.

Cuprins:

Michael Haulică – Cuvînt înainte
Roxana Brînceanu – O femeie de succes
Valeriu Tudose – Scrisoare din Iordania
Lucian-Dragoș Bogdan – Tratament nediscriminatoriu
George Lazăr – Protorăzboinicii
Eugen Cadaru – Comoara din camera de piatră
Aurel Cărășel – Galaxia sudică
Irina Georgescu – Incredibilii Lou și Phil
Narcisa Stoica – Himera
Diana Alzner – Turnul
Cristinel Dâdăl – Neodihna
Florin Purluca – Arzi, Costică, arzi!
Teodora Matei – Fetița-de-diamant

 

Save

Save

Save

Chifteluțe suedeze, capitolul 2

Ieri am participat la prima conferință a Departamentului de Studii Literare al Facultății de Litere, care a avut ca temă Situația romanului polițist din România. Au participat profesori, critici, studenți, scriitori. Eu am citit un fragment din Chifteluțe suedeze, capitolul 2 mai exact. Adică ăsta (ieri am sărit peste cîteva pasaje, ca să mă încadrez în timp):

CAPITOLUL 2. Lumea văzută de ea

Nici măcar nu-și dă seama dacă stă cu ochii deschiși sau nu. Face ceea ce trebuie să facă pentru a-i deschide, dar bezna rămîne aceeași. Stă întinsă pe spate. E doar amețită, a leșinat sau chiar a dormit? Un gînd o face brusc să-și pipăie corpul. E îmbrăcată și par a fi aceleași haine în care plecase dimineață de-acasă.

Cît o fi ceasul? E aceeași zi? De cînd lipsește? A sesizat cineva lipsa ei?

Întrebări care se topesc în întuneric, îngroșîndu-l, devenind parte a lui, luînd-o în stăpînire, cotropind-o de parcă ar veni din afara ei, de parcă ar fi ale altcuiva, agresînd-o, terorizînd-o, de parc-ar mai fi nevoie, de parcă n-ar ajunge nesiguranța, neștiința.

Și tot ea răspunde, într-o încercare de a restabili echilibrul, de a prelua controlul, indiferent cum, cu sfială, cu neîncredere sau dimpotrivă, arțăgoasă, furioasă, zbierînd la eul ei înfricoșat, încercînd să se trezească din pumni. Cîtă vreme poate răspunde la întrebări, cîtă vreme mintea ei găsește explicații – sau le caută – pentru ceea ce se întîmplă e bine, e bine, e bine.

Cine naiba își dă seama cînd o turistă e dispărută sau e doar plecată la un muzeu ori poate într-o vizită de o zi, două în Uppsala sau Sigtuna, unde oricum avea de gînd să meargă? I-a spus Isabellei despre intențiile astea ale ei? Că dacă da… adio anunț la poliție mai devreme de două zile.

Tibiana Pascu e singură, în întuneric, la cheremul cine știe cui. E o răpire sau ce? Cine naiba știe măcar că e în Suedia?! Că doar nu s-au apucat suedezii să răpească turiști aiurea de pe stradă?!

Un criminal în serie… N-a citit nimic despre așa ceva în presă. Iar ce știe din romanele polițiste suedeze nu contează, nu sînt cunoștințe, sînt un loc comun al fanteziilor unui popor care, vorba Lizei Marklund, n-a mai cunoscut războaie de două sute de ani și, deși are închisori, din cîte știe, ele sînt cam goale. Din cîte știe ea, Tibiana. Că doamna Marklund o fi știind mai multe.

Deschide din nou ochii. Tot beznă. Dar niciodată, nicăieri, nicicînd nu poate fi atît de beznă! Și un alt gînd, înfiorător, i se înfige în creier: mi-au scos ochii!

Își pipăie capul – nici un bandaj. Își pipăie pleoapele – la locul lor, întregi, nici o cusătură, nimic. Globii oculari sînt și ei acolo.

Își pipăie fața, gîtul, își atinge coapsele și sînii. Nimic, nici un semn, nici urmă de durere. Nu e rănită.

Poate nu asta vor de la ea.

Dar ce? Ceva pentru care trebuie să fie întreagă. Ceva pentru care e bine să nu fie rănită. Să nu aibă dureri, să nu… Ce dracu’ vor? Bani n-are. Nu atît de mulți, oricum. Nu atît de mulți, încît să justifice o răpire. Răpirile nu se fac la întîmplare pe stradă, pentru o răpire lumea se documentează, victima se alege cu lecțiile făcute, e cineva care are bani sau familia ei are bani. Nu așa, nu, nu aiurea de pe stradă. Și-atunci? Atunci? Dacă voiau s-o violeze, ar fi făcut-o pînă acum, pentru viol nu se ține vrabia la fezandat, nu se așteaptă pînă vine apa caldă… S-o omoare? Dar de ce? Doar așa, pentru că pot? Ar fi tranșat-o pînă acum. De ce așteaptă, de ce, de ce? Ce?

Deodată pare că se luminează, se colorează totul în jur și Tibiana vede o imagine ca printr-un filtru verde. Închide imediat ochii, o dor. Sau nu de-asta închide ochii. Poate i se pare că dacă închide ochii dispare și ceea ce a văzut.

Prima senzație este de liniștire. Nu e nimic în neregulă cu ochii, există, funcționează. Apoi încearcă să recompună imaginea pe care a sesizat-o în scurtul interval de timp cît a văzut. Calm, încet, să nu-i scape nici un detaliu, să fie cît mai cuprinzătoare.

E într-o cameră, nu într-un beci. E într-un pat, larg, nu aruncată pe jos. Și mai știe că e îmbrăcată cu hainele ei. Oh!

Și? Mai departe?

Se strînge toată la gîndul că tabloul pe care l-a zărit pentru o clipă, în lumea aceea verde, nu e un tablou. Cineva stă în partea cealaltă a patului, la picioarele ei, cum ar veni, și o privește. Stă așezat pe un scaun și ține un topor în poală. Sau poate nu e decît o imagine care i-a rămas în memorie, dar care are legătură cu o povestire pe care a citit-o cîndva, o povestire de… o povestire de…

Chiar? Chiar, Tibiana Pascu? Te gîndești la cine naiba o fi scris povestea cu ăla care stă cu toporul în poală și-l așteaptă pe unul să se trezească pentru a-l putea căsăpi? Chiar la asta te gîndești, acuma cînd…?

Și îi revin în minte sesiunile de la facultate, cînd era în cofă, era pierdută, era fiica ploii, cu două restanțe și a treia pe vine, și ea, în loc să se concentreze, să-și împrospăteze alea cîteva cursuri pe care apucase să le citească… în loc să… ea fredona tot felul de chestii auzite prin discoteci. Ce naiba o apucă cîntatul așa, cînd nu-i cazul?!

Se uită în jur. De parcă ar vedea ceva. De parcă negrul e mai luminos dacă fredonează prostii. Call my name and save me from the dark… Asta e din vremea aia, a facultății. Da, așa e, asta își cînta cînd aștepta să fie chemată în sală la examenul ăla. Funcții complexe era? Teoria grafurilor? Să le ia naiba, nu i-au folosit la nimic.

Call my name and save me from the dark…

Nu știe de ce se află în camera asta, nu știe ce fel de prizonieră este, a cui, de cîtă vreme, pentru cîtă vreme, de ce, mereu și mereu întrebarea asta chinuitoare: de ce? Care-i scopul?

Din nou lumina verde. În fața ei, în partea cealaltă a patului, nu e nimeni. Nici urmă de bărbat așezat pe scaun, cu topor în poală. Zîmbește. Lumii. Gîndurilor. Așa cum se zîmbește în beznă. Așa cum zîmbește un om care își dă seama că ar putea fi legat, dar nu e. O femeie care ar putea fi imobilizată, abuzată, la dispoziția oricui, dar nu e.

Tibiana Pascu își mișcă mîinile, picioarele. Se îmbrățișează, deschide larg brațele ca și cînd ar îmbrățișa pe cineva sau ceva drag – poate libertatea? Iluzia libertății? Speranța că nu e dracul chiar atît de negru cum pare în camera asta întunecată? Își strînge picioarele, le încrucișează, apoi le depărtează unul de altul, se întinde în tot patul, stă de parcă ar fi răstignită, da, de parcă ar fi, dar nu e, iată că nu e, e liberă, răpită, prizonieră, dar nu e legată, se poate mișca, nu e legată, nu simte groaza aia, iminența… De cîte ori a văzut un film cu  răpiri, mereu a simțit că îngheață în momentul în care victima apărea legată, la cheremul oricui, gata-gata să pățească ceva…

Nu e legată și gîndul care o ia razna prin mintea ei, se înfiripă timid și o ia razna, clar, prin mintea ei, e aproape unul de recunoștință. Ce naiba, m-am tîmpit, sindromul Stockholm s-a născut la Stockholm, nu? Dacă am înțeles eu bine ce e cu el. Despre ce e vorba. Dacă nu e prea devreme pentru asta. Dar nu-și poate înfrîna acel gînd. E liberă, nu e legată de pat. De clanță. De calorifer. Nu e legată și are toate hainele pe ea. Asta e de bine, nu?

Honey honey, let me feel it, ah-hah, honey honey… Nu are legătură cu nimic cîntecul ăsta care-i sună în cap, dar nuanța lui vioaie exprimă starea în care se află Tibiana, care a uitat, fie și numai pentru o clipă, că este prizoniera cuiva, că a fost răpită. Viața este făcută și din secunde, nu numai din ore și din zile. Din ani.

Și camera se face din nou verde, se luminează verde, iar la capul patului, în fața ei, este un bărbat care stă în picioare și ține un topor în mîini. Același bărbat, îl recunoaște după barbă, după tunsoare. Același bărbat, cu același topor. Și pe acesta îl recunoaște. Dar de data asta bărbatul e gol, fără nimic pe el, gol, dezbrăcat. Un bărbat dezbrăcat, cu un topor în mîini, stă și se uită la ea.

Tibiana se se refugiază într-un colț al patului, cît mai departe de el, se strînge toată, se ghemuiește. Tremură, îi clănțănesc dinții, privirea îi este împăienjenită, stă să plîngă, lacrimile sînt gata să-i țîșnească din ochi, dar se ține din toate puterile să nu facă asta, nu vrea să se arate slabă, nu vrea să le dea satisfacție, nu vrea ca ei să considere că au înfrînt-o. Ei. Bineînțeles că sînt ei. Întotdeauna sînt ei. Închide ochii, să-i arate bărbatului că nu vrea să-l vadă, că nu-l primește în lumea văzută de ea, că nu e loc pentru el în acea lume.

Închide ochii, dar îl vede și acolo, sub pleoape. Gol, tatuat tot, de sus pînă jos. Tatuat cu tot felul de semne pe care le-a mai văzut, pe care le știe, unele dintre ele sînt în colecția ei de tatuaje pe Pinterest. Dacă ar putea, ar mai închide o dată ochii, poate ar dispărea din nou. El. Bărbatul gol cu topor.

Se pare că, uneori, rezultatul pe care-l aștepți făcînd ceva poate fi obținut făcînd exact contrariul. Sau, mai bine zis, nefăcînd acel lucru. Tibiana Pascu deschide ochii, hotărîtă să-și înfrunte adversarul. Sau cine o fi. Și descoperă camera din nou în întuneric. E iarăși singură?

Trece o vreme pînă se gîndește, pînă îi vine ideea, pînă se hotărăște, pînă pune în aplicare ce i-a trecut prin cap.

Coboară din pat, îi dă ocol, cu o mînă ținîndu-se de marginea lui, pe celaltă ținînd-o întinsă înainte, să nu se izbească de ceva, să nu se trezească în brațele lui. Numai la acest gînd simte cum i se strînge pielea pe ea. Află cu această ocazie că patul este fix în mijlocul încăperii, că nu este lipit de vreun perete, că ea e înconjurată de cameră și că nimic n-o protejează. Nu există nici o parte din care să nu poată veni cineva. Ceva. Ființă, lucru, senzație, stare.

Bărbatul gol, tatuat, cu un topor în mîini, nu există. Poate este doar o imagine pe care cineva o proiectează pe pertele din fața ei, ca s-o sperie. Poate este totuși cineva care intră, se lasă văzut, apoi iese. De ce? Ca s-o sperie. Ca s-o sperie deocamdată.

A început joaca, se gîndește Tibiana Pascu. Cineva care vede camera, vede în cameră, vede, știe ce fac, cum racționez, se joacă cu mine. Cu nervii mei. Are treabă cu mine. Nu sînt doar o prizonieră răpită cu un scop pe care îl voi afla cîndva. Motivul începe să apară. Motivul sînt eu. Eu, cu gîndurile mele, cu temerile mele, cu emoțiile mele. Pe care cineva le stîrnește, le supraveghează. Se folosește de ele, le dirijează. Se joacă cu ele.

Și Tibiana Pascu înțelege că de-acum viața ei a intrat într-un alt timp, într-un alt spațiu, într-o altă lume. Care nu mai este aceea pe care o vede cînd deschide ochii, nu mai este aceea pe care o aude, pe care o miroase, pe care o simte cu celelalte simțuri.

În urechi îi sună The Day Before You Came, ascultată la ultima cafea, în Djurgården, la ABBA The Museum. Nu mai există azi, ieri, mîine. Pentru Tibiana Pascu timpul înseamnă cînd a ajuns pe Arlanda, cînd a fost la Muzeul de Artă, cînd a băut cafeaua în Djurgården… Apoi azi, ziua-noaptea-ziua asta cînd nu mai controlează ce vede, ce aude, restul lucrurilor. Ce s-o fi întîmplat aici în ziua de dinaintea venirii ei, înainte de ziua în care a aterizat pe Arlanda? A fost cald? A fost frig? A plouat? Cineva făcea planuri s-o răpească? Ce căuta? Ce îi interesa din biografia ei?

În acea clipă își amintește cele cîteva cuvinte pe care le-a auzit înainte să-și piardă conștiența: ceva cu un șef, cu niște bani, predăm coletul și luăm banii… parcă așa a spus… De-abia cînd realizează că acele cuvinte au fost rostite în limba română își face griji cu adevărat.

 

Save

Hard-boiled de Colentina

500fullIeri am încheiat „Homer Goian și gîtul din Teiˮ. Am recitit-o, am mai schimbat cîte un cuvînt pe ici, pe colo. Apoi am trimis-o editorului. Pentru export s-ar mai putea scoate niște pasaje mai dificil de tradus sau, poate, nerelevante pentru cititorii din alte țări.

Nu-mi dau seama cum e. Am doar senzația de lucru încheiat, n-o am pe aia de plutire. O fi bine, o fi rău?

Ce simt acum? Că ar trebui s-o las să se odihnească vreo două săptămîni, apoi s-o reiau, să refac cele două planuri –faptele și ancheta – și s-o scriu din nou, s-o transform într-o nuvelă, publicabilă singură în volum. Deja mi se așază niște lucruri, rotițele nu s-au oprit, merg în continuare, se construiește scenariul care acoperă perioade neprinse în poveste și care explică niște lucruri pentru motivarea lui Achiței. Oricum, nu-mi iese din cap povestea, personajele nu m-au părăsit, au rămas cu mine.

giotto-6Nu era în plan să scriu cartea asta în 2017 (pînă în urmă cu o oră nici măcar nu mă gîndeam că ar putea fi o carte), dar m-am lămurit că planurile nu mă ascultă, poate ar trebui să fac bine și să le ascult eu pe ele.

A fost o perioadă faină, de scris în primele două ore după miezul nopții (de-aia am și zis că „azi, ziua mea de muncă începe mîineˮ), așa cum au fost și cele în care am comis ultimele texte (Calistrat Hadîmbu și Huca). Sper să nu mai treacă cinci ani pînă la următoarea poveste. Și că, dacă tot am repornit mașinăria, s-o las să meargă.

(asta cu hard-boiled de Colentina nu-mi aparține, am auzit-o de le primul cititor al povestirii)

Save

Gala Tritonic Bestseller 2016

gtb2017

Grupul editorial Tritonic vă invită la Gala Tritonic Bestseller 2016. Evenimentul se va desfășura sâmbătă 4 februarie 2017, începând cu ora 11.00 la 4+Social Cafee, în Strada Mendeleev nr. 37.

tritonicStimați prieteni,
Pentru că vrem să ne onorăm autorii vom încerca să organizăm, începând din acest an, o Gală a celor mai vândute cărți Tritonic din anul precedent.

Pentru anul 2016 au participat, în competiție, 10 colecții și la fiecare dintre ele am selectat cele mai vândute trei cărți. A existat un singur criteriu: numărul de exemplare vândute în 2016. La competiție au participat colecțiile care au cel puțin 3 ani de la inaugurare și măcar 5 titluri apărute în acești ani. Nu a contat data apariției volumelor respective, pentru că veți constata că în top sunt și volume apărute în 2015 sau chiar cu o primă ediție în 2008.

Sperăm că ideea noastră, de a aduce în același spațiu atât autorii de carte academică, cât și pe cei din zona ficțiunii, va fi de bun augur pentru toată lumea.

Cei care ni se vor alătura sâmbătă, 4 februarie 2017, la ora 11.00, vor putea cunoaște profesori de comunicare sau de sociologie, istorici și specialiști în geopolitică, dar și autori de romane polițiste, SF & Fantasy și, nu în ultimul rând, romane de dragoste.

Vom sta de vorbă, vom face fotografii cu trofeele și autorii premiați, vom scrie autografe (sperăm cât mai multe!) și vom bea cafele (cine dorește!).

Vom fi împreună pentru măcar 100 de minute.

Echipa Tritonic vă așteaptă cu drag.

(Și cu un pic de noroc… vom lansa și una-două cărți noi…)

Așadar, nominalizările sunt următoarele:

Colecția SF & Fantasy (& Horror)
– Vraciul de pe norul inferior / Lucian Dragoș Bogdan
– Sub steaua infraroșie / Alexandru Lamba
– Stăpânul castelului / Teodora Matei

Colecția Mystery & thriller
– Blestemul manuscrisului / Bogdan Hrib și Răzvan Dolea
– Cumsecade / Petru Berteanu
– Vânătorii de capete / Lucian Dragoș Bogdan

Colecția CAȘMIR (cartea de dragoste)
– 9 ½ Elegii / Michael Haulică
– Uneori când visez / Lucian Dragoș Bogdan
– Seducția apei / Monica Ramirez

Colecția SMART Books (management & marketing)
– Social media sunt dinamită / Laurence O’Brian
– Felicitări, ai fost promovat manager / Florina Pânzaru
– Ghid esențial de promovare / Alexandra Zbuchea, Florina Pînzaru, Cristina Galalaie, Andreea Mitan

Colecția Comunicare media
– Mareea neagră / Dumitru Borțun
– Autor de unul singur / Dănuț Ungureanu
– Teatrul ca joc și metodă de formare / Ana-Maria Moldovan

Colecția Sociologie
– Sociologia luxului / Marian Petcu
– Cultura motocicletelor / Gabriel Jderu
– Sociologia alimentației / Angelica Marinescu

Colecția Studii de securitate
– Jocurile schimbărilor climatice / Mihaela Răileanu
– Strategiile de securitate în spațiul euroatlantic / Marian Zulean coordonator
– India și hegemonia regională / Silviu Petre

Colecția ISTORIE
– Oameni și chestiuni de acum un secol / Ion Bulei
– Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945 și 1967 / Laura Gheorghiu
– O lucrare de acum un secol despre Basarabia / Ange Bally

Colecția LIT (literatură sau serii de autor)
– Camera obscură / Anamaria Ionescu
– Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia / Dănuț Ungureanu
– Dumnezeul din paharul de votcă / Ioan Barb

Vom oferi și trofeul Cea mai vândută carte a anului.
Dar nu e bine să anunțăm toate surprizele. Pe curând.

Cu prietenie și considerațiune,

Bogdan Hrib
Consilier editorial Tritonic

Madia Mangalena (fragment 2)

Mîine se încheie campania Millennium care mă dă la pachet.

afis-promotie-mh3

Un ultim fragment din cele trei cărți, și aleg tot Madia Mangalena. De două ori Madia, adică chiar povestioara care dă numele volumului. Un text despre care s-au scris multe, îmi amintesc de un articol al lui Ovidiu Bufnilă, aproape la fel de lung (sau mai lung?) decît povestea însăși.

Povestirea a fost publicată pentru prima oară în Jurnalul SF/66/1994. A fost publicată de 21 de ori, în reviste din România, Australia, SUA, Serbia, Bulgaria, Japonia. A prins două antologii, Motocentauri pe acoperișul lumii și Nemira ’95 și este în două dintre volumele mele: Madia Mangalena și Povestiri fantastice.

MADIA MANGALENA

Lui Petrică Sîrbu,
de bucurie că există

 

motocentauri_pe_acoperisul_lumii

Motocentauri pe acoperișul lumii (Karmat Press, 1995)

Chipul Madiei Mangalena ocupă întreg ecranul. Culoarea vineţie a filtrului îi pune în evidenţă ochii retuşaţi discret. Pe sub-undă este transmisă profeţia cu venirea lui Brodar. Se lipeşte de creierele trecătorilor, le pătrunde, prinde rădăcini, ia înfăţişarea Madiei din Mangala. Nu mai e nevoie de ecran, imaginea s-a agăţat de cortexuri, flutură ca steagurile-lup, doar nu urlă. Madia zîmbeşte. Urmele pietrelor se văd bine, poveste a vieţii ei.

„Cine e curat să arunce primul.”

Şi toţi s-au înghesuit să arunce piatra, să fie văzuţi că aruncă, să se ştie că sînt curaţi.

Plastiile i-au netezit trupul, l-au făcut lucios, magnetic. Hainele se lipesc de ea, privirile, mîinile, toate alea. Merge pe stradă şi-n jurul ei cad ceasurile, se sparg, încremenesc. Madia fără Timp. Magnetic Dia.

terra-fantastica-12-2007Numai faţa i-a rămas muşcată de pietre. Spre aducere-aminte. Şi fiecare mîngîiere arde mîna care a ţinut piatra, fiecare sărut are gustul pietrelor.

— Ce… Ce dracu-i asta?

 sar toţi în lături, la prima atingere. Arşi, curentaţi, scîrbiţi, spăimoşi, vomitoşi. Jură să n-o mai atingă în veci, dar a doua zi o iau de la capăt. Îşi fac de lucru în calea ei, să-i vadă, să-i aleagă, măcar să-i bage în seamă. Masculi feroce, bărbaţi care conduc destinele lumii. Cîrpele ei de şters praful. Crema ei de ghete, bocancii ei,

„Linda, Linda, unde-ţi sînt bocancii?” (cîntec de dragoste din secolul XX)

periuţele ei de dinţi, poşeta ei şi tampaxul.

fanzin-sf-nr8-2011Madia Mangalena, psalliota din Mangala. Frumoasă, ucigător de frumoasă. Cînd face dragoste, mişcările ei evită şi primesc, fentează, stau la pîndă, cerşesc, incită, urlă. Se transformă în sirop sau rachiu, se bagă-n tine şi-acolo îşi face de cap. Te arde, te rupe.

Dar mai bine să arzi decît să rugineşti. UNU.

Cu trupul ei te arde, arzînd la rîndul ei, mistuindu-se-n tine. Madia din Mangala trăindu-şi moartea în fiecare zi.

— O curvă! Au despicat-o toţi nenorociţii, toţi linge-boaşe ăia care acum o plimbă ca pe sfintele moaşte. O curvă!

Şi totuşi lumea se adună în jurul ecranelor ca în anii nebuni ai programelor Psycho. 23, 24… 26: Andie MacDowell vîndută en detail antologia_science_fiction_nemira_951pentru sandvişurile şcolii de handicapaţi (IQ sub 160). Ce vremuri! Filme – le zicea. Acum, pe ecrane, vedem realitatea. Tricksterii, mînuitorii de vieţi, ne bombardează cu vieţile sfinţilor. Nu ştiu unde-or găsi ei atîţia sfinţi, mie-mi cam pute. Cît nu înţelegem asta, ar fi mai bine să stăm pe curul nostru şi să mai lăsăm diemurile. Dreams-makerul nici n-ar trebui să-ncapă pe mîna oricui.

Patina e un alt nume pentru rugină. Şi o înnobilează. DOI.

 Deocamdată să-l aşteptăm pe Brodar ăla, să vedem ce hram poartă. O fi şi el vreun Big Brother, ca atîţia alţii, care-au mai trecut pe-aici. Cum au venit, aşa s-au dus toţi. Nişte pîrliţi. Nişte nespălaţi.

Şi noi, vitele, ne lăsăm vieţile în palmele lor care nici de-o labă nu-s bune. Dar sînt ale lor. Şi ei au putut s-o ierte pe Madia pe care noi niciodată n-am iertat-o. Dar cum s-o iertăm, nu-i ea curva noastră, nu-i? Nu ne-ncuiem cu ea în futoare romanian_sf_anthology_nemira_95de doi pe doi, n-aruncăm hainele de pe noi şi ciorapii şi ceasurile de la mînă ca să mai cîştigăm zece centimetri pătraţi de piele pentru mîngîieri? Cum s-o iertăm cînd ne-a făcut să aruncăm cu pietre? Nici un călău nu-şi iartă victimele.

„Cine se simte curat, să arunce primul.”

Semnele lăsate de pietre pe chipul ei o fac şi mai frumoasă. Oricine o vede, bărbat, simte în nări, pe dată, mirosul sîngelui ei. Chemarea ei.

Pe ecranul imens, Madia se îndepărtează şi-n urma ei rămîne mirosul care mă-nnebuneşte. Îmi simt sîngele ridicîndu-se-n mine pînă-n vîrful vîrfurilor şi sensongul explodează în aerul din jur. Filtrele se schimbă, sînt roşii acum. Masna Piya îşi trece dextra peste corzi, acordurile grave se limpezesc şi, de undeva, din adîncuri, eu ştiu de unde, apar valurile. Imaginea maestrului se Michael Haulica-Povestiri fantastice, 2010-800hestompează, rămîn doar sensongul şi valurile. Tremurătoare la început, din ce în ce mai agitate pe urmă, în final agresive, valurile.

Trecătorii mă privesc miraţi.

Dincolo de ură este iubirea. Ca o uşă, ca o rană, ca un cui.

Sînt singurul care a iertat-o. O iubesc.

Nu-mi mai simt mîinile. Mi-au amorţit. N-am crezut niciodată că poate fi aşa rău. Ba nu, nu mi-au amorţit. Mă dor aşa de tare, că parcă nici nu mai sînt ale mele. Mă dor. Mai ales cuiele mă dor. Pofta cu care mi le-au bătut în palme. Ca atunci. Şi chipurile lor desfigurate de ură.

De-aici, de sus, totul se vede altfel. Dar, oricum, nu mai contează.

În faţa mea s-a oprit o femeie. Mă uit în ochii ei şi mi se pare că-i mama. Probabil că toţi muribunzii simt asta. Din răni, sîngele-mi picură şi ea sare în lături, ferindu-şi coşul. Prea tîrziu. Se uită la mine şi spune:

— Tu eşti, sau să aşteptăm pe altul?

— Eu sînt. Eu.

afis-promotie-mh3

Save

Madia Mangalena (fragment)

Încă două zile mai este valabilă campania Milennium:

afis-promotie-mh3

Un fragment din volumul Madia Mangalena (Premiile Vladimir Colin 2000, RomCon 2002):

MUFIŞTI, GOFRENI ŞI NODURI

Michael Haulica - Madia Mangalena, ed 4, 2015

Madia Mangalena (Millennium, 2015)

Lumea îmi spune Ollie. Nu ştiu de ce, că pe mine mă cheamă Sylvester. Toată ziua îi aud: Ollie, nu uita, luni la ora 7. Sau: mîine la şase, Ollie.

Eu sînt stalker. Asta, în jargou, înseamnă un fel de ghid. De fapt, fără mine ar fi pierduţi. Nici unul dintre cei care au intrat singuri în Nodul 14 nu s-a mai întors. Nu’ş’ce dracu’ fac acolo de nu nimeresc porţile. În fond, e simplu. Te uiţi înainte, aştepţi douăzeci de secunde, faci doi paşi şi te trezeşti dincolo. Apoi te uiţi la dreapta, aştepţi opt secunde şi, după o jumătate de pas,„ eşti în alt dincolo.

Ce am spus eu acuma nu trebuie luat tale quale, asta a fost aşa, ca exemplu, pentru că, bineînţeles, de fiecare dată e altfel. Dar nu ştiu cum de ăştialalţi nu-şi dau seama. Parcă-s cretini cu toţii.

Acum conduc o gaşcă de mufişti. În loc să stea naibii cu mufele înfipte-n cap şi cu ochii beliţi, i-a apucat plimbarea. Au auzit ei că după Poarta Dragonului apare din cînd în cînd un chinez cu nişte mufe mai speciale. Vax! Am mai luat eu cîndva un mufist în grup şi era să-mi pierd clientela pe chestii de morală. Noroc că sînt singurul stalker adevărat şi n-au încotro, trebuie să mă angajeze dacă vor să se mai întoarcă de dincolo. Şi, la urma urmei, excursiile astea ale lor nu sînt tot un fel de drog? Care-i diferenţa dintre nevoia-plăcerea lor de a călători prin porţile de dincolo de Nodul 14 şi halucinaţiile pe care le trăiesc ăia căzînd într-o stare de prostraţie după ce-şi bagă mufele-n cap? Nişte drogaţi cu toţii. Eu sînt singurul sănătos.

M-aţi putea întreba de ce fac asta, totuşi. De ce-i călăuzesc? Ei bine, dintr-un sentiment de datorie şi recunoştinţă faţă de semenii mei. Necesitatea asta a lor mă face să mă simt util. Cunoaşteţi sentimentul, nu? E minunat. Rostul meu pe lume e să-i aduc înapoi acasă pe excursionişti. Pentru că de dus, ei oricum s-ar duce. Este acolo ceva care-i cheamă… Nu ştiu ce, eu nu simt chemarea asta. Eu doar îi conduc unde vor şi am grijă să se înapoieze. V-am mai spus că singuri nu se descurcă.

S-a facut ora convenită. Sînt cinci, aşa cum ne-am înţeles. Nu iau niciodată mai mulţi, mi-e greu să-i stăpînesc. Tentaţiile sînt foarte mari pentru ei şi oricînd pot fi luat prin surprindere de reacţiile lor. Îmi privesc clienţii şi ei se uită la mine cu teamă, ştiu că le scormonesc prin cotloanele creierelor şi îi fac să uite anumite gînduri. De-aia au în priviri un soi de teamă amestecată cu respect. Tare naivi sînt puştanii ăştia! Ştiu bine că îi descopăr mereu pe cei care vor să rămînă dincolo şi totuşi de fiecare dată le găsesc, prin fel de fel de ascunzişuri, planuri de fugă. Unele sînt chiar bine puse la punct, probabil întocmite pe bani grei de golanii ăia din Sud.

Gata. La trei dintre ei le-am scos din cap gîndul de a rămîne. Acum putem pleca. Îi anunţ şi pe ei asta şi, ca la o comandă, toţi cinci îşi montează cîte o mufă antiemoţională, care-i va lăsa inerţi afectiv pentru primele trei porţi. Le-am recunoscut designul şi culoarea. Doar eu le-am adus alaltăieri de la Poarta Gerocco 6! Am vîndut o sută în două ore. Nici ăştia cinci nu puteau pierde ocazia, normal.

Nu ştiu ce au luat cu ei ca monedă de schimb. Toţi au saci de plastimet. Cred că au aflat că nu pot vedea prin aşa ceva. Unul dintre ei zîmbeşte. Îşi spune „Ţi-am tras-o, Ollie!” şi adaugă expresia aceea care nu ştiu ce înseamnă şi nimeni nu vrea să-mi spună. Cînd îi întreb, toţi izbucnesc în rîs. Atunci eu mă enervez şi pe ei începe să-i doară capul. Se izbesc cu el de pereţi şi ţipă ca nişte descreieraţi. De obicei plec, îi las singuri. Nu suport durerea altora. Adevărul e că trăim într-o lume tare prost alcătuită, iar oamenii sînt, mulţi, cei mai mulţi, foarte neajutoraţi. Pe mine nu mă doare niciodată nimic. Numai pe ei îi doare. Oare de ce?

Am lăsat în urmă trei porţi. Sînt toţi cinci în jurul meu, slavă Domnului! Sîntem aproape de Poarta Dragonului. Acum trebuie să fiu foarte atent, mufiştii or să-l caute pe chinezul care plimbă mufele. Unii dintre ei s-ar putea să greşească momentul intrării.

Uite-o! Poarta! Acum!

021 - Michael Haulica - Madia Mangalena - 200w

Madia Mangalena (Eagle, 2011), seria Seniorii Imaginației

De data asta trebuie să intri într-o baltă. Acolo este. Strig şi alerg după ei ca după găini. Nu e uşor deloc. Pînă la urmă reuşesc să-i bag pe toţi. Dacă mai întîrziam două secunde, ratam poarta. Rămîneam ca prostu’ în mijlocul bălţii.

Sîntem în Ţara Dragonului. O stradă îngustă, prăfuită. Tarabă lîngă tarabă în faţa caselor scunde, dar cu etaj. Pe tarabe, ce vrei şi ce nu vrei. Ieri am avut unul care şi-a umplut buzunarele cu integratoare de senzaţii. Nu era bişniţar, şi-a luat din fiecare model cîte unul. Oricare dintre ele l-ar fi ajutat să facă amor indiferent de rasa partenerei. Cred că era maniac sexual. Ar fi trebuit să-l reclam la Poliţie. N-am făcut-o. Nici mie nu-mi plac poliţiştii.

Reuşesc să-i menţin pe mufişti în cîmpul meu. Le-am promis că-i duc la chinez. Şi chiar îi duc. Îmi dă cîte un sutar de fiecare client. Şi toţi o să-şi cumpere mufa aia cu toneziana… Să te laşi îmbrăcat în femeia aia, s-o simţi pe fiecare milimetru pătrat de piele… e o chestie! Le-am arătat-o aseară. I-am lăsat să şi-o pună fiecare cîte o dată. Evident că nici unul dintre ei nu mai făcuse amor cu o toneziană. M-am lăsat rugat şi, într-un tîrziu, am acceptat să-i duc să-şi cumpere şi ei. Asta e! Îmi fac şi eu rost de clienţi cum pot.

Uite-l pe chinez. În străfundul creierului lui, îmi face un semn complice. „Da, ăştia sînt. Cinci mufişti.” Îi trimit gîndul şi acesta se aşază peste semnul lui. Îi fac şi economie de memorie. Cît timp mufiştii mei se străduiesc să-şi amintească faptul că poziţia normală a fălcilor este „închis”, îmi continui conversaţia cu chinezul:

— Rămîne 10%, da?

— Cum am stabilit.

— Nimic în plus?

— Asta n-am mai stabilit.

— Putem s-o stabilim acum. La urma urmei, puştii se mai pot răzgîndi. Sau pot avea pretenţii mai mari. Poţi să ştii ce le trece prin minte?!

— Îi poţi influenţa?

— Depinde.

— Am o mufă colectivă. Ce zici?

— Cu ce?

— Viol în grup.

— Hm!

— Comando.

— Hm!

— Seppuku. Pentru doi, cu posibilităţi de schimbare a rolurilor.

— Asta da. Cît?

— 5% din afacere.

— Mi se pare corect. Să văd ce pot face.

N-am fost foarte sincer cu chinezul. Ştiam că e de-ajuns să le enumăr temele. Le-a plăcut chestia cu violul. Puştani, am zis eu! I-am convins că le obţin o reducere de preţ dacă iau şi mufa individuală şi intrarea în cea colectivă. Am halit şi de la ei 5 procente.

Efectiv îi tîrîi după mine. Trebuie să le intru în cap, să mă insinuez în programul mufei, pentru a-i convinge să acoperim tot itinerariul contractat. La mintea lor s-ar întoarce imediat acasă. Pe undeva, îi înţeleg. E greu s-o faci mergînd. Dar nu i-a obligat nimeni să-şi puna mufele pe loc. Mai bine îi las rezemaţi de vreun zid şi îi recuperez la întoarcere. Trebuie să trec musai pe la Studiouri. Mîine am un grup de actori.

Asta şi fac. Le spun să mă aştepte puţin şi le ies din cap. Îi văd cum se preling pe un perete, cu figurile tîmpe, inconştiente. Drogaţi!

Cea mai idioată poartă e asta pe care se intră în Studiouri. Este pe lîngă o căruţă care se mişcă încontinuu. Trebuie să cazi din căruţă pentru a nimeri poarta. La timpul potrivit, bineînţeles, că altfel orice netot ar putea s-o prindă din întîmplare.

Aici, dincoace de Nodul 14, nimic nu este întîmplător.

Întotdeauna am avut probleme cu actorii. Au fost obişnuiţi ca în anumite scene, mai periculoase, să fie dublaţi. Vă daţi seama că nu mi-e uşor să-i conving să cadă dintr-o căruţă în mers. Dar le arunc în creier imaginea primei pagini din STEA DE CINEMA, cu ei ţinînd Steaua în mîini, şi se rezolvă. Cine nu s-a visat, măcar o dată, cîștigător al trofeului?!

Uneori le mai dau şi cîte un brînci.

Dar unde dracu’ e căruţa aia?

Nu-i. Mă-nvîrt ca un de-ăla într-o de-aia. Nu e şi pace.

O fi furat-o careva.

Trebuie să mă concentrez zdravăn ca să dau de ea. Deocamdată îi văd urma în aer. O iau în susul străzii. Îi aud huruitul. Cît pe-aci să trec de ea, zgomotul făcut de roţile ei pe pavajul străzii e disimulat în foşnet de frunze, dar e treabă de amatori. Lucruri ieftine. Numai beţivanul de Harry Longo plimbă marfă aşa proastă. Sau, mă rog, eu mă pricep la de-alde astea şi mi-a fost uşor să-mi dau seama.

1999-Michael Haulica -  Madia Mangalena-508x800

Madia Mangalena (Institutul European, 1999)

Intru pe o uşă mare, verde, şi dincolo de ea se învîrte în cerc căruţa cu poarta. În căruţă sînt vreo opt indivizi care, din cînd în cînd, se aruncă din ea. Dar în afară că-şi zdrelesc carnea de pe ei şi îşi aud oasele pîrîind, nu se-aleg cu nimic.

Nu aşa, băieţi! Dacă nu ştiţi cum, n-o faceţi!

Sînt în căruţă. Nimic. Lunganul ăla de colo a pus gabja pe ea. Cinci mangoţi încercarea. Al dracu’ gagiu’! Îi bagi moneda-n buzunar şi te duci să-ţi rupi oasele. În curtea asta n-or să găsească în veci poarta.

Cu un sutar închiriez căruţa pentru un sfert de ceas. Ies în stradă şi mă las dus de ea.

Îmi simt nările fremătînd. Miroase a lemn lăcuit şi a rumeguş. Parcă se aude cineva vorbind la o portavoce. Ştiu că e de-abia la amiază, dar am senzaţia că se lasă seara. Acum! Sar din căruţă şi intru în Studiouri.

E seară. Se filmează. Decorul de lemn e proaspăt lăcuit. Se simte şi mirosul rumeguşului. Actorii se fac că nu-l bagă în seamă. Şi-aşa regizorul ţipă la ei prin portavoce. Actorii mă privesc cu mult respect. Eu le-am aranjat treaba. Cinci procente. În minţile lor găsesc şi gîndurile de recunoştinţă, pentru că, la apariţia mea, Il Maestro a încetat să-i mai certe.

Regizorul s-a apropiat de mine. Ştiu ce vrea. Doi actori şi trei actriţe. Mîine dimineaţă.

— Vreau doi bărbaţi şi trei femei.

— Cînd?

Mă fac că nu ştiu. El tot n-ar înţelege.

— Mîine dimineaţă.

— Cît?

— Păi, ca de obicei, un sutar de om.

— S-a făcut.

— Mai e ceva. Seara am nevoie de vreo douăzeci de gagici. Frumoase. Umane.

— Douăzeci de umane? Asta te costă.

— Ştiu. Dar asta vreau.

Ies prin oglinda de la baie. Dacă mai stăteam să negociez şi preţul celor douăzeci, ratam poarta de întoarcere. O să fixez preţul la livrare.

Mă strecor pe lîngă cei doi care se fac că nu mă văd. M-au recunoscut, desigur. Ce idee, să faci poarta într-un pat de hotel! Bine că n-am nimerit sub ei. Ar fi fost jenant.

Mufiştii sînt acolo unde i-am lăsat. Vreo cîţiva puşti stau şi se uită la ei. Au şi de ce. Tare mai sînt caraghioşi! După cum chicotesc şi după cum îşi bîţîie fundurile cred că şi-au pus mufa colectivă cu violul. Copii… Intru şi eu în gaşcă şi se liniştesc încurcaţi. Parcă ar vrea să se scuze într-un fel, dar îi iau repede şi îi fac să se decupleze ca să putem porni. Se strîmbă şi fac gesturi obscene către privitori.

Plecăm. La primul colţ ne întîlnim cu o zorgată şi amintirea programului comun pe care tocmai l-au prizat le tulbură instinctele. Nici unul nu se poate abţine, toți îi pipăie ghebul cînd trec pe lîngă ea. Recunoscătoare, zorgata şuieră în urma lor din toate orificiile. Ce să le faci, băieţi tineri!

Trecem pe lîngă taraba chinezului. Mufiştii îşi dau coate şi îi rînjesc complice. Ăla se face că nu-i cunoaşte şi, în gînd, îmi mulţumeşte. Lîngă acest mesaj găsesc şi informaţia că peste două zile va primi ceva gras de pe Kalotronia. La prima mînă. Original.

Minte. Neam de neamul lui n-a ţinut în mînă vreun produs original de pe Kalotronia. Dar îi trimit un gînd de mulţumire şi asigurarea că „da, negreşit am să vin”. Oi vedea! Pînă una, alta să scap de ţîncii ăştia. Parcă s-au prostit. Nici unul nu şi-a luat gîndul de la violul ăla. Cred că ar fi în stare s-o facă şi pe bune. Ar trebui să vorbesc cu profa lor de comportament. E zorgată. Măcar să ştie la ce ar putea să se aştepte. Cine ştie, poate-i dau o veste bună.

Mai avem o poartă. Mă bag în capul lor şi le ordon să-şi pună mufele antiemoţionale. Nu vreau să am neplăceri tocmai acum. Mă privesc chiorîş. Cu ură, parcă. Dar ce pot face? Au nevoie de mine, să-i scot de-aici.

Își pun mufele, ascultători. Prea ascultători. Uite fîntîna. Rînd pe rînd îi arunc în ea. După ultimul am fugit cam mult, dar, pînă la urmă, l-am prins. Cu gîndul, mai întîi. Apoi am pus mîna pe el. „Gofren împuţit!”

Iar. Ce-i cu chestia asta?

De multă vreme îi aud spunîndu-mi aşa, dar nimeni nu vrea să-mi zică ce înseamnă.

Trec şi eu prin poartă şi ies.

M-am întors. Cei cinci stau pe un zid dărîmat. Cum apar, îşi desfăşoară întreg arsenalul de gesturi porcoase şi o rup la fugă strigînd:

— Ollie, gofrenul! Ollie, gofrenul!

Nu-mi pun eu mintea cu ei.

***

Volumul Madia Mangalena poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

Așteptînd-o pe Sara (fragment)

Încă sîntem în campania Millennium:

afis-promotie-mh3

Un fragment din Așteptînd-o pe Sara (ediția Millennium 2015).

TENTAȚIA CONTINUĂ

 

2sara

Așteptînd-o pe Sara (Millennium, 2015)

Ne dorim atît de mult minciunile astea, că e păcat să nu avem parte de ele.

Şi după ce ele se împlinesc, după ce trăim, după, ce facem? Ne pregătim pentru altele. Ştiu eu. O, cum mai ştiu!

Nu putem rezista tentaţiei. Viaţa e o tentaţie continuă. O ispitire perpetuă. Din zorii fiecărei dimineţi în care ne trezim, ne spălăm ochii de visele nopţii, ne simţim datori să cădem în ispită. În ispita trăirii. În ispita căutării unui loc în care să nu miroasă, să nu mai miroasă a tei plouaţi. De-aia ne învîrtim mereu printre oameni, de-aia nu rămînem dracului între cei patru pereţi ai liniştii noastre şi ne aruncăm cu capul înainte, inconştienţi, da, inconştienţi, pentru că ştim, ŞTIM, că totul nu e decît suferinţă şi regret şi deşertăciune.

Ce-au însemnat toate femeile astea care au fost? Ce vor însemna toate cele care vor mai fi? Nimic. Pentru că nu luăm cu noi decît amintirea singurătăţii. Toate celelalte rămîn în amintirile celorlalţi. Care, la rîndul lor, nu vor pleca de-aici decît cu amintirea singurătăţii lor.

Şi-atunci, de unde ideea asta a competiţiei, a eternei concurenţe între oameni, între bărbaţi şi femei? Omul a ieşit la vînătoare întru continua, veşnica sporire a colecţiei de trofee, oricum le-o zice: femei/bărbaţi, copii, bani… În fiecare zi punem cărămizi în zidul care nici pe departe n-o să rămînă ca o operă de artă, nici pe departe, el n-a fost şi nu va fi, în final, decît zidul încarcerării noastre, zidul de lucruri mărunte care, de vom avea curaj, de vom avea suficient curaj, ar trebui să recunoaştem că, de fapt, nu face nimic altceva decît să ne despartă de ceilalţi, nicidecum să ne apropie, nicidecum să ne contopească pe toţi într-o materie pe care de mici am fost învăţaţi s-o numim viaţă. Şi, la rîndul nostru – deşi ştim că nu-i aşa, deşi ne-am fript de o sută şi-o mie de ori cu asta –, ne învătăm şi copiii să şi-o dorească, s-o vîneze…

Unii îşi părăsesc copiii în momentul în care îşi dau seama, înţeleg că nu-i mai pot minţi. Căci… ce naiba altceva facem atunci cînd le vorbim despre frumos, despre adevăr, despre iubire? Care frumos? Care adevăr? Care iubire? Despre singurătate ar trebui să le vorbim copiilor noştri, pentru singurătate ar trebui să-i pregătim, pentru că binele, frumosul, adevărul şi dragostea le vor învăţa şi singuri… În clipele în care nu plouă. În orele şi zilele în care nu miroase a tei plouaţi.

*

Michael Haulica-Asteptind-o pe Sara, 2005

Așteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005)

Cuvintele trag după ele întîmplările. Ştiu asta. Am mai spus-o. Şi-acum…

Obsesia pe care am făcut-o pentru singurătate cred că a chemat-o spre mine. Tocmai acum, tocmai acum cînd am început să mă tem de ea.

Era o vreme în care tot ce-mi doream era să fiu singur. Acum sînt singur şi nu-mi mai doresc asta. Cînd sîntem tineri bravăm, vrem tot ce nu avem, tot ce ne provoacă, tot ce-i şochează pe ceilalţi. Cu vîrsta, numărul lucrurilor care ne sperie sporeşte şi poate de aceea ne dorim din ce în ce mai puţine…

— Ai grijă ce-ţi doreşti…

Unde era atunci Sara, Sara Blu, cînd îmi doream singurătatea, ca să-mi spună toate astea? Unde? Pe cine iubea? Cui îi spunea vorbele ei adevărate, mereu adevărate, cine se bucura de ele sau, dimpotrivă, nu le băga în seamă, trecînd peste ele cu zîmbetul superior al bărbatului – vorbe de muiere! –, cine? Cui îi scria ea poveşti şi romane şi e-mailuri, cui îi dădea ea telefoane întrebînd cu vocea aia a ei speriată (de singuratate? de mirosul teilor plouaţi?), tremurîndă: eşti supărat? Eşti supărat pe mine? Cu cine şi-o trăgea, cu cine se mîngîia, cine-i frămînta rombilicul atunci, înainte să afle măcar că-l are, că există?

*

Michael Haulica-Asteptind-o pe Sara, 2006

Așteptînd-o pe Sara (Tritonic, 2006)

Mi-e teamă de singurătate. Singurătatea mă face nesigur. Mă face să nu am pentru ce mă trezi dimineaţa, să nu am pentru ce mă da jos din pat. Singurătatea mă face egoist, rău, meschin. Şi toate astea vin după mine şi în scurtele mele evadări, şi atunci nu ştiu să mă port cu oamenii, cu copiii mei, cu femeile de care mă îndrăgostesc (dacă îndrăgostire e aia şi n-o fi doar îndrăgosteală). Sînt egoist şi rău şi meschin, gîndindu-mă numai la mine, la cum să prelungesc cît mai mult orele, zilele alea, ca să nu mă întorc iarăşi între pereţii (reci, prea reci) trupului meu, înăuntrul minţii mele. Poate că, de fapt, de-aia şi joc atît de des, din ce în ce mai des parcă, rolul îndrăgostitului, să mai rămîn măcar o zi fără mirosul teilor plouaţi (care parcă face parte din fiinţa mea acum, se ţine după mine ca un roi de fluturi galbeni) pe mîini, pe gît, în nas şi în urechi, să mi-o mai trag o dată şi încă o dată, să mai uit de mine, crezînd poate (amăgindu-mă) ca dragostea îl face pe om generos şi bun şi blînd…

Pe dracu’! Dragostea te face şi mai egoist, şi mai rău, şi mai… De unde-aţi scos-o pe-asta cu frumos-şi-bun-şi-blînd, cînd singurul lucru pe care-l avem în cap e tocmai să mai prelungim clipa, ora, ziua, să ne-o mai tragem o dată?

Ha! Dragostea te face frumos şi bun şi blînd… Ce chestii pot spune!

Ziceam bine: ne dorim atît de mult minciunile astea, că e păcat să nu avem parte de ele. Şi pentru a le avea, fie şi limitat în timp, fie şi rar, sîntem în stare de orice. Minţim, furăm, înşelăm, ne lepădăm de toţi şi de toate, de parcă nu tot noi am fi muncit să le adunăm, să le agonisim – fireşte, prin alte minciuni, hoţii, înşelătorii…

*

2012-Michael Haulica - Asteptind-o pe Sara-ebook-545x85-

Așteptînd-o pe Sara (Millennium Books&Texarom, 2012, ebook)

Cînd ameninţarea se trezește zilnic odată cu tine şi se culcă odată cu tine, ba chiar te urmăreşte şi în vis, îţi vine s-o pui chiar tu în aplicare. Ca să scapi.

Dar, pînă să ai destul sînge în tine ca să faci asta, trăieşti. Adică mănînci, bei, fuţi, faci bani.

Pentru că tentaţia vieţii este continuă.

*

Băi! Dacă am mierlit-o? Dacă-i adevărat ce zicea Cărtărescu ăla, că, după patruzeci de ani, dacă nu te doare nimic cînd te trezeşti dimineaţa înseamnă că ai murit în somn? Aşa să fie? Că prea în fiecare zi merg la acelaşi birou, fut aceeaşi femeie, stau pe aceeaşi stradă, tot fără maşină, tot fără bani… Dacă repet mereu şi mereu acelaşi vis? Dacă am murit în somn, în visul ăsta, şi asta-i tot ce-o să mai am vreodată? Nu puteam să mor dracului în visul ăla în care i-o trăgeam Claudiei Schiffer?

*

Acum miroase a tei plouaţi, Kronin?

— Nu simţi? Nu simţi?

S-a ridicat, a luat banii, i-a pus cu grijă în buzunar şi a plecat. Îmi povestise destule, pleca să mai trăiască puţin. Tentaţia…

În urma lui, mirosul de tei plouaţi, ca un roi de fluturi galbeni, ca o mantie, hlamidă, sau ce-o fi fost…

***

Volumul Așteptînd-o pe Sara  poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

Transfer (fragment)

Millennium este în plină campanie:

afis-promotie-mh3

Iată un fragment din Transfer:

3transfer2Cum să începi o viaţă nouă, noaptea? Cum s-o începi cu un chef de adio?

Lotek păşeşte în noapte, iar paşii lui răsună pe macadamul străzii marcînd secundele care au mai rămas din viaţa lui de blogăr, prefigurînd călcătura lui de scriitor de romane. Calcă altfel scriitorii? Au un fel anume de a merge? Se vede că sînt scriitori din felul în care se mişcă?

Noaptea a coborît de pe Muntele, s-a insinuat pe străzile centrului vechi, doar felinarele din faţa porţilor fac din strada Castelului o felie de civilizaţie, o interfaţă între oamenii vii şi fiinţele lor virtuale care bat drumurile reţelei. Oricare ar fi reţeaua aia.

Gîndurile, cheful, buna dispoziţie îi sînt alungate de motorul unei maşini care se apropie. Iat-o. Iese dintr-o stradă laterală, împingînd întunericul cu lumina farurilor. Urmează acelaşi traseu pe care şi l-a propus şi el. Nu ştie cum, lui Lotek îi trece prin cap că bărbatul din maşină (sigur că e bărbat!) merge tot la Josephine. Că bărbatul din maşină îi va schimba viaţa. Că merge la Josephine ca să-l aştepte pe el, pe Lotek. Să-i schimbe viaţa.

„Uite cum se leagă totul…”

Şi buna dispoziţie îi revine. Şi cheful. Şi gîndurile.

*

Noaptea, Josephine e alta. Cîrciuma care, în timpul zilei, îşi primeşte muşteriii pe terasă, se închide noaptea îndărătul geamurilor fumurii, atrăgîndu-şi clienţii cu o muzică modernă, ritmată, dar şi cu inserţii retro.

Ca acum, de pildă.

„Să mă puie-n copîrşeu

La un loc cu Dumnezeu”

cîntă Grigore Leşe, ciudată opţiune pentru o cîrciumă, fie ea şi a lui Armand Chirculescu.

William Lotek Sendai-Seven caută din ochi o masă liberă, un loc, o juma’ de scaun, o farfurioară pe care să-şi pună paharul, măcar atît.

O chelneriţă se apropie de el

„o chelneriţă? Cînd naiba a mai adus-o şi pe-asta? Da’ bună fătuca… Bună rău!”

şi îi spune:

— Domnul de colo – îi face semn cu bărbia, cu ochii, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tavă, spre masa din colţul opus barului, dintr-un separeu vizibil prin uşa deschisă – vă invită la masa lui.

Muzica ritmată, puternică, îl acoperă pe Grigore Leşe, invadează salonul, îl smulge de lîngă Silvia (Lotek apucă să-i vadă ecusonul care-i acoperă sînul stîng, sînul stîng, dacă n-ar fi acolo cine dracu’ ar mai citi şi ecusoanele astea?!) şi îl poartă spre masa la care stă, sorbind dintr-un pahar cu Martini, un tip subţire, cu părul strîns în creştetul capului ca-n filmele alea vechi cu samurai, îmbrăcat într-un costum negru dintr-un material uşor, cămaşă gri, cravată uni între gri şi negru, Armani, Valentino, chestii de-astea care nu-s pentru oricine deşi (zîmbeşte!) „scriitorii mai poartă şi ei astfel de haine cînd iau premiul Nobel sau vreun Oscar pentru scenariu”.

— Bună seara, luaţi loc.

Lotek revine pe pămînt, pe străzile din Inand, în Josephine, ah, Josephine

— Ne cunoaştem? încearcă el să afle un nume, măcar atît, pentru că e sigur că nu l-a mai văzut în viaţa lui pe individ (sigur? sigur-sigur?), deşi ceva îi spune că e cel din maşina care „împingea întunericul cu lumina farurilor – mişto chestie, s-o ţin minte”, ba mai mult, părul strîns în coadă, ridicat în vîrful capului, parcă-i aminteşte de ceva, de cineva, un profil, o umbră…

Michael Haulica - Transfer— Nu, nu ne cunoaştem. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

— Ce, mă?!

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte mîna celuilalt prinzînd-o pe a lui şi ţintuindu-l de masă.

— Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab decît prima dată…

Doar muzica e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

— Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

— O votcă…

— Da, sigur, evident. O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

— N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa, nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii: pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum, bum, bum!

— Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

— Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

— O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da, mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut.”

Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Privirile îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme „samuraiului”, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei, de ce nu? de ce să nu mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul, curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!” şi revin asupra străinului, i se-nfig în gît, în nas, în urechi.

— Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva, „ciudaţi mai sînt ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să mor, auzi tîmpenie!”. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!” Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît colo şi, cu un penis enorm, ţîşneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec, fix în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier, şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe Silvia, amintindu-şi de dimineţile lui de surfer pe oceanul de la marginea oraşului…

Stop. Oraşul e Inand. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet, încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un futai”.

*

Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa? Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă, Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului. Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

— Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte, să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai. Ştiind. Amintindu-şi. Floare de Cais, Zborul Libelulei, Girafa în flăcări. Samuariul scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i mîna dreaptă în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi, văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

*

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

*

Ebook30-Transfer— Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună

— Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

— Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo! zice Silvia.

— Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), caută din ochi capul lui Lotek, îl găseşte sub masă, unde se rostogolise, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voaior, îl apucă de păr, îl trînteşte în geantă, se simte privit, drace! capul din geantă chiar îl priveşte!, închide geanta, iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină, aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.

Şi noaptea se lasă grea, ca o cortină, peste Inand, peste viaţa lui William Lotek Sendai-Seven, peste prima parte a istoriei noastre.

***

Transfer (Premiul Colin 2014) poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

 

Chifteluțe suedeze. Capitolul 4. Dincolo de beznă

CAPITOLUL 4. Dincolo de beznă

 

dark-room-open-doorTibiana se trezește. A cîta oară de cînd e prizonieră? Nu-și dă seama. Noapte? Zi? Nici atît. Deschide ochii? Nu-i deschide? Efectul e același. Multă beznă. Își amintește că a fost la baie. A zis, a strigat, cînd Vreau la baie, cînd I need to the bathroom. A încercat și cu Toalett. La un moment dat, a auzit un clic și dintr-un perete lateral s-a deschis o ușă. Lumină verde înăuntru, dar era o baie. Însă cum a ieșit de-acolo, ușa s-a închis singură, cu aceași clic. Și din nou beznă. Ca acum.

Se întoarce pe o parte. Își simte sînii. Își simte mîna pe burtă. Simte atingerea pe piele. Cu un gest repezit își duce mîna între picioare.

E goală! Au dezbrăcat-o! Cînd?! Atunci cînd s-a dus la baie era îmbrăcată. Cînd au dezbrăcat-o? Cum? De ce? Da, cum. Cum de nu-și amintește, cum de nu are amintirea zbaterii, a țipetelor… că doar nu i-a lăsat ea s-o dezbrace?!

Și, după ce au dezbrăcat-o, ce-au mai făcut cu ea? Ce i-au făcut? Așa cum nu-și amintește că au dezbrăcat-o… ce nu-și mai amintește?

Tibiana Pascu stă lungită într-un pat străin, ajunsă acolo fără voia ei, și e goală, ca o bucată de carne aruncată pe masa din bucătărie, așteptînd cuțitele, mirodeniile, mîinile care s-o frămînte, s-o întoarcă pe-o parte și pe alta, să-i facă tot felul de lucruri în vederea preparării, gătirii, transformării în hrană pentru cineva. Nu neapărat hrană-mîncare. Nu neapărat pentru posesorul acelei mîini. Poate pentru partenerul aceluia. Sau stăpînul.

Se duce într-un colț al patului, lîngă tăblia de la cap, singura opreliște, singura pavăză contra necunoscutului. Singurul meterez, singurul contrafort. Se lipește de tăblie, se chircește, se face ghem, cu brațele peste sîni și palmele unite între picioare, ca și cînd s-ar apăra, ca și cînd ar închide orice posibilitate de a fi agresată, pătrunsă, invadată, înfrîntă.

Că despre asta e vorba, nu? O țin acolo, goală, și i se dă de înțeles că va păți chestii. Că i se vor face lucruri. Puteau să vină, s-o dezbrace, s-o violeze și gata. Dar nu, au ales calea asta mai sofisticată, mai cu dichis…

De-abia acum se sperie cu adevărat. Nu vor, pur și simplu, s-o violeze. Au ritualuri. Au scenarii. Nu vor s-o omoare și gata. Au lucruri de înfăptuit. De demonstrat. Cui? Cui să arate, cui vor să demonstreze? O fac pentru ei? O fac pentru public? Pentru satisfacția lor personală sau pentru a ajunge la știrile tv și pe prima pagină a ziarelor?

O filmează? Se strînge și mai tare în ea.

Ușor-ușor ipoteza răpirii pentru bani se topește. Chiar dacă ar fi trebuit s-o excludă de la început, din lipsa banilor. Dar undeva, într-un ungher, mintea ei se agățase de varianta asta ca de una mai suportabilă, mai la îndemînă, mai confortabilă, mai puțin periculoasă. Adusese în discuție – da, o discuție ea cu ea – familia ei, originile ei, faptul că se trăgea din familia Ghica, cea care a dat cîndva niște domnitori în Țara Românească și Moldova. Se gîndea că poate răpitorii știu asta – de unde să fi știut totuși aici, în Stockholm? Deși ce altă seminificație putea să aibă vorbitul lor în română, în momentul răpirii? – și presupun că familia ei deține oarece avere, clădiri, palate… de astea nici nu e greu să afle cineva, că s-a tot scris în presă, ea încă moare de oftică știind că palatul Ghica a ajuns pe mîna cui a ajuns.

I-a făcut bine gîndul ăsta. O vreme. I-a făcut bine speranța că ar fi totuși ceva de discutat, de negociat. Cînd n-ai nimic de negociat, de-abia atunci totul e nașpa.

Acum însă, goală, ghemuită, lipită cu spatele de tăblia patului, știe că ipoteza asta se îndepărtează din ce în ce, o vede pierzîndu-se într-un orizont fixat undeva în pereții camerei, dincolo de beznă.

Și bezna capătă din nou culoarea verde, iar la capătul patului, în locul deja știut, vede iarăși bărbatul. Fără topor, dar gol. Gol, ca și ea. Tatuat de sus pînă jos, după cum știe. Gol și erect. Stă acolo, cu mîinile încrucișate pe piept, cu mădularul întărit, îndreptat spre ea.

Tibiana se ghemuiește, se chircește, se ascunde în ea, simte cum toate orificiile i se strîng, i se închid, se sudează carne peste carne, carne din carne, în carne, cu carnea pe carne călcînd, topind-o, creatură fără nări, fără urechi, fără gură, fără vagin, fără rect. Pînă și buricul îl simte doar ca pe un loc plat. Manechin de ceară, android, clonă, replică… În final, o bucată de carne azvîrlită pe masa din bucătărie, așteptînd mîini și cuțite.

Imaginea lui dispare, bezna revine, totul reintră în normalitate, în normalitatea aia anormală în care ea este prizoniera cuiva care încă nu s-a arătat (sau o fi el, chiar el, bărbatul tatuat?), încă nu i-a vorbit, care o lasă să fiarbă în suc propriu cum se spune, să se perpelească, să… da, așa, ca o bucată de carne pregătită pentru masa cuiva.

Își permite să răsufle ușurată, că a mai depășit un moment, că nu i s-a întîmplat nimic, că e întreagă. Încă. Apoi simte cum orificiile i se relaxează, i se deschid din nou și brusc se strînge iarăși, se închide la loc. Mai crispată ca înainte. Mai ferecată.

N-ai să vezi. Nu, nu. N-ai să vezi.

Un spot de lumină verde se fixează asupra unei măsuțe pe rotile aflate între un perete și pat. Un pahar cu ceva colorat, probabil suc. O farfurie cu cîteva sandvișuri deschise, pîine cu unt, brînză, șuncă. O cană. Ceai? Micul dejun, își spune Tibiana. Adică e dimineață. Dimineața cărei zile?

Dimineața mîinelui de ieri.

Și deodată foamea se face simțită. Și brusc își amintește că a mai mîncat o dată. Tot un fel de sandviș, dar mai consistent, cu felii de carne, maioneză, ceva legume, frunze – rucola? Salată? – o fi fost cina din seara trecută. Și a mai fost? S-a mai întîmplat? Sau aia a fost prima masă, într-o seară, în seara răpirii, iar asta e a doua masă, din dimineața celei de-a doua zi de captivitate?

Mănîncă. Îi este foame. Toate stările prin care a trecut în ultimele minute i-au declanșat foamea. Bea sucul de portocale, mușcă din sandviș, bea din cana de ceai. Observă că nu are tacîmuri, iar paharul și cana sînt dintr-un soi de plastic, deși e mai probabil să fie un carton special, a mai văzut așa ceva pe-aici, prin Suedia. Și e sigur că nu se sparg. Meniu fără cioburi. Safe.

Termină de mîncat. Relaxată, se întinde pe pat. În cîteva minute adoarme. Nu înainte de a-l mai vedea o dată pe bărbatul tatuat. De data asta fără erecție, ba chiar îmbrăcat. Și cu toporul în mîini. Deși asta ar trebui s-o sperie, să zgîlțîie sîngele în ea, Tibiana Pascu adoarme din nou, undeva, pe un pat într-o cameră din Stockholm, Suedia. De undeva, de dincolo de beznă, aude: Somn ușor. Ne revedem în curînd. Și știe că vorbele au fost spuse în limba română. Din nou.

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: