Category Archives: Cărțile mele

Hard-boiled de Colentina

500fullIeri am încheiat „Homer Goian și gîtul din Teiˮ. Am recitit-o, am mai schimbat cîte un cuvînt pe ici, pe colo. Apoi am trimis-o editorului. Pentru export s-ar mai putea scoate niște pasaje mai dificil de tradus sau, poate, nerelevante pentru cititorii din alte țări.

Nu-mi dau seama cum e. Am doar senzația de lucru încheiat, n-o am pe aia de plutire. O fi bine, o fi rău?

Ce simt acum? Că ar trebui s-o las să se odihnească vreo două săptămîni, apoi s-o reiau, să refac cele două planuri –faptele și ancheta – și s-o scriu din nou, s-o transform într-o nuvelă, publicabilă singură în volum. Deja mi se așază niște lucruri, rotițele nu s-au oprit, merg în continuare, se construiește scenariul care acoperă perioade neprinse în poveste și care explică niște lucruri pentru motivarea lui Achiței. Oricum, nu-mi iese din cap povestea, personajele nu m-au părăsit, au rămas cu mine.

giotto-6Nu era în plan să scriu cartea asta în 2017 (pînă în urmă cu o oră nici măcar nu mă gîndeam că ar putea fi o carte), dar m-am lămurit că planurile nu mă ascultă, poate ar trebui să fac bine și să le ascult eu pe ele.

A fost o perioadă faină, de scris în primele două ore după miezul nopții (de-aia am și zis că „azi, ziua mea de muncă începe mîineˮ), așa cum au fost și cele în care am comis ultimele texte (Calistrat Hadîmbu și Huca). Sper să nu mai treacă cinci ani pînă la următoarea poveste. Și că, dacă tot am repornit mașinăria, s-o las să meargă.

(asta cu hard-boiled de Colentina nu-mi aparține, am auzit-o de le primul cititor al povestirii)

Save

Gala Tritonic Bestseller 2016

gtb2017

Grupul editorial Tritonic vă invită la Gala Tritonic Bestseller 2016. Evenimentul se va desfășura sâmbătă 4 februarie 2017, începând cu ora 11.00 la 4+Social Cafee, în Strada Mendeleev nr. 37.

tritonicStimați prieteni,
Pentru că vrem să ne onorăm autorii vom încerca să organizăm, începând din acest an, o Gală a celor mai vândute cărți Tritonic din anul precedent.

Pentru anul 2016 au participat, în competiție, 10 colecții și la fiecare dintre ele am selectat cele mai vândute trei cărți. A existat un singur criteriu: numărul de exemplare vândute în 2016. La competiție au participat colecțiile care au cel puțin 3 ani de la inaugurare și măcar 5 titluri apărute în acești ani. Nu a contat data apariției volumelor respective, pentru că veți constata că în top sunt și volume apărute în 2015 sau chiar cu o primă ediție în 2008.

Sperăm că ideea noastră, de a aduce în același spațiu atât autorii de carte academică, cât și pe cei din zona ficțiunii, va fi de bun augur pentru toată lumea.

Cei care ni se vor alătura sâmbătă, 4 februarie 2017, la ora 11.00, vor putea cunoaște profesori de comunicare sau de sociologie, istorici și specialiști în geopolitică, dar și autori de romane polițiste, SF & Fantasy și, nu în ultimul rând, romane de dragoste.

Vom sta de vorbă, vom face fotografii cu trofeele și autorii premiați, vom scrie autografe (sperăm cât mai multe!) și vom bea cafele (cine dorește!).

Vom fi împreună pentru măcar 100 de minute.

Echipa Tritonic vă așteaptă cu drag.

(Și cu un pic de noroc… vom lansa și una-două cărți noi…)

Așadar, nominalizările sunt următoarele:

Colecția SF & Fantasy (& Horror)
– Vraciul de pe norul inferior / Lucian Dragoș Bogdan
– Sub steaua infraroșie / Alexandru Lamba
– Stăpânul castelului / Teodora Matei

Colecția Mystery & thriller
– Blestemul manuscrisului / Bogdan Hrib și Răzvan Dolea
– Cumsecade / Petru Berteanu
– Vânătorii de capete / Lucian Dragoș Bogdan

Colecția CAȘMIR (cartea de dragoste)
– 9 ½ Elegii / Michael Haulică
– Uneori când visez / Lucian Dragoș Bogdan
– Seducția apei / Monica Ramirez

Colecția SMART Books (management & marketing)
– Social media sunt dinamită / Laurence O’Brian
– Felicitări, ai fost promovat manager / Florina Pânzaru
– Ghid esențial de promovare / Alexandra Zbuchea, Florina Pînzaru, Cristina Galalaie, Andreea Mitan

Colecția Comunicare media
– Mareea neagră / Dumitru Borțun
– Autor de unul singur / Dănuț Ungureanu
– Teatrul ca joc și metodă de formare / Ana-Maria Moldovan

Colecția Sociologie
– Sociologia luxului / Marian Petcu
– Cultura motocicletelor / Gabriel Jderu
– Sociologia alimentației / Angelica Marinescu

Colecția Studii de securitate
– Jocurile schimbărilor climatice / Mihaela Răileanu
– Strategiile de securitate în spațiul euroatlantic / Marian Zulean coordonator
– India și hegemonia regională / Silviu Petre

Colecția ISTORIE
– Oameni și chestiuni de acum un secol / Ion Bulei
– Comunitatea dispărută. Germanii din România între anii 1945 și 1967 / Laura Gheorghiu
– O lucrare de acum un secol despre Basarabia / Ange Bally

Colecția LIT (literatură sau serii de autor)
– Camera obscură / Anamaria Ionescu
– Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia / Dănuț Ungureanu
– Dumnezeul din paharul de votcă / Ioan Barb

Vom oferi și trofeul Cea mai vândută carte a anului.
Dar nu e bine să anunțăm toate surprizele. Pe curând.

Cu prietenie și considerațiune,

Bogdan Hrib
Consilier editorial Tritonic

Madia Mangalena (fragment 2)

Mîine se încheie campania Millennium care mă dă la pachet.

afis-promotie-mh3

Un ultim fragment din cele trei cărți, și aleg tot Madia Mangalena. De două ori Madia, adică chiar povestioara care dă numele volumului. Un text despre care s-au scris multe, îmi amintesc de un articol al lui Ovidiu Bufnilă, aproape la fel de lung (sau mai lung?) decît povestea însăși.

Povestirea a fost publicată pentru prima oară în Jurnalul SF/66/1994. A fost publicată de 21 de ori, în reviste din România, Australia, SUA, Serbia, Bulgaria, Japonia. A prins două antologii, Motocentauri pe acoperișul lumii și Nemira ’95 și este în două dintre volumele mele: Madia Mangalena și Povestiri fantastice.

MADIA MANGALENA

Lui Petrică Sîrbu,
de bucurie că există

 

motocentauri_pe_acoperisul_lumii

Motocentauri pe acoperișul lumii (Karmat Press, 1995)

Chipul Madiei Mangalena ocupă întreg ecranul. Culoarea vineţie a filtrului îi pune în evidenţă ochii retuşaţi discret. Pe sub-undă este transmisă profeţia cu venirea lui Brodar. Se lipeşte de creierele trecătorilor, le pătrunde, prinde rădăcini, ia înfăţişarea Madiei din Mangala. Nu mai e nevoie de ecran, imaginea s-a agăţat de cortexuri, flutură ca steagurile-lup, doar nu urlă. Madia zîmbeşte. Urmele pietrelor se văd bine, poveste a vieţii ei.

„Cine e curat să arunce primul.”

Şi toţi s-au înghesuit să arunce piatra, să fie văzuţi că aruncă, să se ştie că sînt curaţi.

Plastiile i-au netezit trupul, l-au făcut lucios, magnetic. Hainele se lipesc de ea, privirile, mîinile, toate alea. Merge pe stradă şi-n jurul ei cad ceasurile, se sparg, încremenesc. Madia fără Timp. Magnetic Dia.

terra-fantastica-12-2007Numai faţa i-a rămas muşcată de pietre. Spre aducere-aminte. Şi fiecare mîngîiere arde mîna care a ţinut piatra, fiecare sărut are gustul pietrelor.

— Ce… Ce dracu-i asta?

 sar toţi în lături, la prima atingere. Arşi, curentaţi, scîrbiţi, spăimoşi, vomitoşi. Jură să n-o mai atingă în veci, dar a doua zi o iau de la capăt. Îşi fac de lucru în calea ei, să-i vadă, să-i aleagă, măcar să-i bage în seamă. Masculi feroce, bărbaţi care conduc destinele lumii. Cîrpele ei de şters praful. Crema ei de ghete, bocancii ei,

„Linda, Linda, unde-ţi sînt bocancii?” (cîntec de dragoste din secolul XX)

periuţele ei de dinţi, poşeta ei şi tampaxul.

fanzin-sf-nr8-2011Madia Mangalena, psalliota din Mangala. Frumoasă, ucigător de frumoasă. Cînd face dragoste, mişcările ei evită şi primesc, fentează, stau la pîndă, cerşesc, incită, urlă. Se transformă în sirop sau rachiu, se bagă-n tine şi-acolo îşi face de cap. Te arde, te rupe.

Dar mai bine să arzi decît să rugineşti. UNU.

Cu trupul ei te arde, arzînd la rîndul ei, mistuindu-se-n tine. Madia din Mangala trăindu-şi moartea în fiecare zi.

— O curvă! Au despicat-o toţi nenorociţii, toţi linge-boaşe ăia care acum o plimbă ca pe sfintele moaşte. O curvă!

Şi totuşi lumea se adună în jurul ecranelor ca în anii nebuni ai programelor Psycho. 23, 24… 26: Andie MacDowell vîndută en detail antologia_science_fiction_nemira_951pentru sandvişurile şcolii de handicapaţi (IQ sub 160). Ce vremuri! Filme – le zicea. Acum, pe ecrane, vedem realitatea. Tricksterii, mînuitorii de vieţi, ne bombardează cu vieţile sfinţilor. Nu ştiu unde-or găsi ei atîţia sfinţi, mie-mi cam pute. Cît nu înţelegem asta, ar fi mai bine să stăm pe curul nostru şi să mai lăsăm diemurile. Dreams-makerul nici n-ar trebui să-ncapă pe mîna oricui.

Patina e un alt nume pentru rugină. Şi o înnobilează. DOI.

 Deocamdată să-l aşteptăm pe Brodar ăla, să vedem ce hram poartă. O fi şi el vreun Big Brother, ca atîţia alţii, care-au mai trecut pe-aici. Cum au venit, aşa s-au dus toţi. Nişte pîrliţi. Nişte nespălaţi.

Şi noi, vitele, ne lăsăm vieţile în palmele lor care nici de-o labă nu-s bune. Dar sînt ale lor. Şi ei au putut s-o ierte pe Madia pe care noi niciodată n-am iertat-o. Dar cum s-o iertăm, nu-i ea curva noastră, nu-i? Nu ne-ncuiem cu ea în futoare romanian_sf_anthology_nemira_95de doi pe doi, n-aruncăm hainele de pe noi şi ciorapii şi ceasurile de la mînă ca să mai cîştigăm zece centimetri pătraţi de piele pentru mîngîieri? Cum s-o iertăm cînd ne-a făcut să aruncăm cu pietre? Nici un călău nu-şi iartă victimele.

„Cine se simte curat, să arunce primul.”

Semnele lăsate de pietre pe chipul ei o fac şi mai frumoasă. Oricine o vede, bărbat, simte în nări, pe dată, mirosul sîngelui ei. Chemarea ei.

Pe ecranul imens, Madia se îndepărtează şi-n urma ei rămîne mirosul care mă-nnebuneşte. Îmi simt sîngele ridicîndu-se-n mine pînă-n vîrful vîrfurilor şi sensongul explodează în aerul din jur. Filtrele se schimbă, sînt roşii acum. Masna Piya îşi trece dextra peste corzi, acordurile grave se limpezesc şi, de undeva, din adîncuri, eu ştiu de unde, apar valurile. Imaginea maestrului se Michael Haulica-Povestiri fantastice, 2010-800hestompează, rămîn doar sensongul şi valurile. Tremurătoare la început, din ce în ce mai agitate pe urmă, în final agresive, valurile.

Trecătorii mă privesc miraţi.

Dincolo de ură este iubirea. Ca o uşă, ca o rană, ca un cui.

Sînt singurul care a iertat-o. O iubesc.

Nu-mi mai simt mîinile. Mi-au amorţit. N-am crezut niciodată că poate fi aşa rău. Ba nu, nu mi-au amorţit. Mă dor aşa de tare, că parcă nici nu mai sînt ale mele. Mă dor. Mai ales cuiele mă dor. Pofta cu care mi le-au bătut în palme. Ca atunci. Şi chipurile lor desfigurate de ură.

De-aici, de sus, totul se vede altfel. Dar, oricum, nu mai contează.

În faţa mea s-a oprit o femeie. Mă uit în ochii ei şi mi se pare că-i mama. Probabil că toţi muribunzii simt asta. Din răni, sîngele-mi picură şi ea sare în lături, ferindu-şi coşul. Prea tîrziu. Se uită la mine şi spune:

— Tu eşti, sau să aşteptăm pe altul?

— Eu sînt. Eu.

afis-promotie-mh3

Save

Madia Mangalena (fragment)

Încă două zile mai este valabilă campania Milennium:

afis-promotie-mh3

Un fragment din volumul Madia Mangalena (Premiile Vladimir Colin 2000, RomCon 2002):

MUFIŞTI, GOFRENI ŞI NODURI

Michael Haulica - Madia Mangalena, ed 4, 2015

Madia Mangalena (Millennium, 2015)

Lumea îmi spune Ollie. Nu ştiu de ce, că pe mine mă cheamă Sylvester. Toată ziua îi aud: Ollie, nu uita, luni la ora 7. Sau: mîine la şase, Ollie.

Eu sînt stalker. Asta, în jargou, înseamnă un fel de ghid. De fapt, fără mine ar fi pierduţi. Nici unul dintre cei care au intrat singuri în Nodul 14 nu s-a mai întors. Nu’ş’ce dracu’ fac acolo de nu nimeresc porţile. În fond, e simplu. Te uiţi înainte, aştepţi douăzeci de secunde, faci doi paşi şi te trezeşti dincolo. Apoi te uiţi la dreapta, aştepţi opt secunde şi, după o jumătate de pas,„ eşti în alt dincolo.

Ce am spus eu acuma nu trebuie luat tale quale, asta a fost aşa, ca exemplu, pentru că, bineînţeles, de fiecare dată e altfel. Dar nu ştiu cum de ăştialalţi nu-şi dau seama. Parcă-s cretini cu toţii.

Acum conduc o gaşcă de mufişti. În loc să stea naibii cu mufele înfipte-n cap şi cu ochii beliţi, i-a apucat plimbarea. Au auzit ei că după Poarta Dragonului apare din cînd în cînd un chinez cu nişte mufe mai speciale. Vax! Am mai luat eu cîndva un mufist în grup şi era să-mi pierd clientela pe chestii de morală. Noroc că sînt singurul stalker adevărat şi n-au încotro, trebuie să mă angajeze dacă vor să se mai întoarcă de dincolo. Şi, la urma urmei, excursiile astea ale lor nu sînt tot un fel de drog? Care-i diferenţa dintre nevoia-plăcerea lor de a călători prin porţile de dincolo de Nodul 14 şi halucinaţiile pe care le trăiesc ăia căzînd într-o stare de prostraţie după ce-şi bagă mufele-n cap? Nişte drogaţi cu toţii. Eu sînt singurul sănătos.

M-aţi putea întreba de ce fac asta, totuşi. De ce-i călăuzesc? Ei bine, dintr-un sentiment de datorie şi recunoştinţă faţă de semenii mei. Necesitatea asta a lor mă face să mă simt util. Cunoaşteţi sentimentul, nu? E minunat. Rostul meu pe lume e să-i aduc înapoi acasă pe excursionişti. Pentru că de dus, ei oricum s-ar duce. Este acolo ceva care-i cheamă… Nu ştiu ce, eu nu simt chemarea asta. Eu doar îi conduc unde vor şi am grijă să se înapoieze. V-am mai spus că singuri nu se descurcă.

S-a facut ora convenită. Sînt cinci, aşa cum ne-am înţeles. Nu iau niciodată mai mulţi, mi-e greu să-i stăpînesc. Tentaţiile sînt foarte mari pentru ei şi oricînd pot fi luat prin surprindere de reacţiile lor. Îmi privesc clienţii şi ei se uită la mine cu teamă, ştiu că le scormonesc prin cotloanele creierelor şi îi fac să uite anumite gînduri. De-aia au în priviri un soi de teamă amestecată cu respect. Tare naivi sînt puştanii ăştia! Ştiu bine că îi descopăr mereu pe cei care vor să rămînă dincolo şi totuşi de fiecare dată le găsesc, prin fel de fel de ascunzişuri, planuri de fugă. Unele sînt chiar bine puse la punct, probabil întocmite pe bani grei de golanii ăia din Sud.

Gata. La trei dintre ei le-am scos din cap gîndul de a rămîne. Acum putem pleca. Îi anunţ şi pe ei asta şi, ca la o comandă, toţi cinci îşi montează cîte o mufă antiemoţională, care-i va lăsa inerţi afectiv pentru primele trei porţi. Le-am recunoscut designul şi culoarea. Doar eu le-am adus alaltăieri de la Poarta Gerocco 6! Am vîndut o sută în două ore. Nici ăştia cinci nu puteau pierde ocazia, normal.

Nu ştiu ce au luat cu ei ca monedă de schimb. Toţi au saci de plastimet. Cred că au aflat că nu pot vedea prin aşa ceva. Unul dintre ei zîmbeşte. Îşi spune „Ţi-am tras-o, Ollie!” şi adaugă expresia aceea care nu ştiu ce înseamnă şi nimeni nu vrea să-mi spună. Cînd îi întreb, toţi izbucnesc în rîs. Atunci eu mă enervez şi pe ei începe să-i doară capul. Se izbesc cu el de pereţi şi ţipă ca nişte descreieraţi. De obicei plec, îi las singuri. Nu suport durerea altora. Adevărul e că trăim într-o lume tare prost alcătuită, iar oamenii sînt, mulţi, cei mai mulţi, foarte neajutoraţi. Pe mine nu mă doare niciodată nimic. Numai pe ei îi doare. Oare de ce?

Am lăsat în urmă trei porţi. Sînt toţi cinci în jurul meu, slavă Domnului! Sîntem aproape de Poarta Dragonului. Acum trebuie să fiu foarte atent, mufiştii or să-l caute pe chinezul care plimbă mufele. Unii dintre ei s-ar putea să greşească momentul intrării.

Uite-o! Poarta! Acum!

021 - Michael Haulica - Madia Mangalena - 200w

Madia Mangalena (Eagle, 2011), seria Seniorii Imaginației

De data asta trebuie să intri într-o baltă. Acolo este. Strig şi alerg după ei ca după găini. Nu e uşor deloc. Pînă la urmă reuşesc să-i bag pe toţi. Dacă mai întîrziam două secunde, ratam poarta. Rămîneam ca prostu’ în mijlocul bălţii.

Sîntem în Ţara Dragonului. O stradă îngustă, prăfuită. Tarabă lîngă tarabă în faţa caselor scunde, dar cu etaj. Pe tarabe, ce vrei şi ce nu vrei. Ieri am avut unul care şi-a umplut buzunarele cu integratoare de senzaţii. Nu era bişniţar, şi-a luat din fiecare model cîte unul. Oricare dintre ele l-ar fi ajutat să facă amor indiferent de rasa partenerei. Cred că era maniac sexual. Ar fi trebuit să-l reclam la Poliţie. N-am făcut-o. Nici mie nu-mi plac poliţiştii.

Reuşesc să-i menţin pe mufişti în cîmpul meu. Le-am promis că-i duc la chinez. Şi chiar îi duc. Îmi dă cîte un sutar de fiecare client. Şi toţi o să-şi cumpere mufa aia cu toneziana… Să te laşi îmbrăcat în femeia aia, s-o simţi pe fiecare milimetru pătrat de piele… e o chestie! Le-am arătat-o aseară. I-am lăsat să şi-o pună fiecare cîte o dată. Evident că nici unul dintre ei nu mai făcuse amor cu o toneziană. M-am lăsat rugat şi, într-un tîrziu, am acceptat să-i duc să-şi cumpere şi ei. Asta e! Îmi fac şi eu rost de clienţi cum pot.

Uite-l pe chinez. În străfundul creierului lui, îmi face un semn complice. „Da, ăştia sînt. Cinci mufişti.” Îi trimit gîndul şi acesta se aşază peste semnul lui. Îi fac şi economie de memorie. Cît timp mufiştii mei se străduiesc să-şi amintească faptul că poziţia normală a fălcilor este „închis”, îmi continui conversaţia cu chinezul:

— Rămîne 10%, da?

— Cum am stabilit.

— Nimic în plus?

— Asta n-am mai stabilit.

— Putem s-o stabilim acum. La urma urmei, puştii se mai pot răzgîndi. Sau pot avea pretenţii mai mari. Poţi să ştii ce le trece prin minte?!

— Îi poţi influenţa?

— Depinde.

— Am o mufă colectivă. Ce zici?

— Cu ce?

— Viol în grup.

— Hm!

— Comando.

— Hm!

— Seppuku. Pentru doi, cu posibilităţi de schimbare a rolurilor.

— Asta da. Cît?

— 5% din afacere.

— Mi se pare corect. Să văd ce pot face.

N-am fost foarte sincer cu chinezul. Ştiam că e de-ajuns să le enumăr temele. Le-a plăcut chestia cu violul. Puştani, am zis eu! I-am convins că le obţin o reducere de preţ dacă iau şi mufa individuală şi intrarea în cea colectivă. Am halit şi de la ei 5 procente.

Efectiv îi tîrîi după mine. Trebuie să le intru în cap, să mă insinuez în programul mufei, pentru a-i convinge să acoperim tot itinerariul contractat. La mintea lor s-ar întoarce imediat acasă. Pe undeva, îi înţeleg. E greu s-o faci mergînd. Dar nu i-a obligat nimeni să-şi puna mufele pe loc. Mai bine îi las rezemaţi de vreun zid şi îi recuperez la întoarcere. Trebuie să trec musai pe la Studiouri. Mîine am un grup de actori.

Asta şi fac. Le spun să mă aştepte puţin şi le ies din cap. Îi văd cum se preling pe un perete, cu figurile tîmpe, inconştiente. Drogaţi!

Cea mai idioată poartă e asta pe care se intră în Studiouri. Este pe lîngă o căruţă care se mişcă încontinuu. Trebuie să cazi din căruţă pentru a nimeri poarta. La timpul potrivit, bineînţeles, că altfel orice netot ar putea s-o prindă din întîmplare.

Aici, dincoace de Nodul 14, nimic nu este întîmplător.

Întotdeauna am avut probleme cu actorii. Au fost obişnuiţi ca în anumite scene, mai periculoase, să fie dublaţi. Vă daţi seama că nu mi-e uşor să-i conving să cadă dintr-o căruţă în mers. Dar le arunc în creier imaginea primei pagini din STEA DE CINEMA, cu ei ţinînd Steaua în mîini, şi se rezolvă. Cine nu s-a visat, măcar o dată, cîștigător al trofeului?!

Uneori le mai dau şi cîte un brînci.

Dar unde dracu’ e căruţa aia?

Nu-i. Mă-nvîrt ca un de-ăla într-o de-aia. Nu e şi pace.

O fi furat-o careva.

Trebuie să mă concentrez zdravăn ca să dau de ea. Deocamdată îi văd urma în aer. O iau în susul străzii. Îi aud huruitul. Cît pe-aci să trec de ea, zgomotul făcut de roţile ei pe pavajul străzii e disimulat în foşnet de frunze, dar e treabă de amatori. Lucruri ieftine. Numai beţivanul de Harry Longo plimbă marfă aşa proastă. Sau, mă rog, eu mă pricep la de-alde astea şi mi-a fost uşor să-mi dau seama.

1999-Michael Haulica -  Madia Mangalena-508x800

Madia Mangalena (Institutul European, 1999)

Intru pe o uşă mare, verde, şi dincolo de ea se învîrte în cerc căruţa cu poarta. În căruţă sînt vreo opt indivizi care, din cînd în cînd, se aruncă din ea. Dar în afară că-şi zdrelesc carnea de pe ei şi îşi aud oasele pîrîind, nu se-aleg cu nimic.

Nu aşa, băieţi! Dacă nu ştiţi cum, n-o faceţi!

Sînt în căruţă. Nimic. Lunganul ăla de colo a pus gabja pe ea. Cinci mangoţi încercarea. Al dracu’ gagiu’! Îi bagi moneda-n buzunar şi te duci să-ţi rupi oasele. În curtea asta n-or să găsească în veci poarta.

Cu un sutar închiriez căruţa pentru un sfert de ceas. Ies în stradă şi mă las dus de ea.

Îmi simt nările fremătînd. Miroase a lemn lăcuit şi a rumeguş. Parcă se aude cineva vorbind la o portavoce. Ştiu că e de-abia la amiază, dar am senzaţia că se lasă seara. Acum! Sar din căruţă şi intru în Studiouri.

E seară. Se filmează. Decorul de lemn e proaspăt lăcuit. Se simte şi mirosul rumeguşului. Actorii se fac că nu-l bagă în seamă. Şi-aşa regizorul ţipă la ei prin portavoce. Actorii mă privesc cu mult respect. Eu le-am aranjat treaba. Cinci procente. În minţile lor găsesc şi gîndurile de recunoştinţă, pentru că, la apariţia mea, Il Maestro a încetat să-i mai certe.

Regizorul s-a apropiat de mine. Ştiu ce vrea. Doi actori şi trei actriţe. Mîine dimineaţă.

— Vreau doi bărbaţi şi trei femei.

— Cînd?

Mă fac că nu ştiu. El tot n-ar înţelege.

— Mîine dimineaţă.

— Cît?

— Păi, ca de obicei, un sutar de om.

— S-a făcut.

— Mai e ceva. Seara am nevoie de vreo douăzeci de gagici. Frumoase. Umane.

— Douăzeci de umane? Asta te costă.

— Ştiu. Dar asta vreau.

Ies prin oglinda de la baie. Dacă mai stăteam să negociez şi preţul celor douăzeci, ratam poarta de întoarcere. O să fixez preţul la livrare.

Mă strecor pe lîngă cei doi care se fac că nu mă văd. M-au recunoscut, desigur. Ce idee, să faci poarta într-un pat de hotel! Bine că n-am nimerit sub ei. Ar fi fost jenant.

Mufiştii sînt acolo unde i-am lăsat. Vreo cîţiva puşti stau şi se uită la ei. Au şi de ce. Tare mai sînt caraghioşi! După cum chicotesc şi după cum îşi bîţîie fundurile cred că şi-au pus mufa colectivă cu violul. Copii… Intru şi eu în gaşcă şi se liniştesc încurcaţi. Parcă ar vrea să se scuze într-un fel, dar îi iau repede şi îi fac să se decupleze ca să putem porni. Se strîmbă şi fac gesturi obscene către privitori.

Plecăm. La primul colţ ne întîlnim cu o zorgată şi amintirea programului comun pe care tocmai l-au prizat le tulbură instinctele. Nici unul nu se poate abţine, toți îi pipăie ghebul cînd trec pe lîngă ea. Recunoscătoare, zorgata şuieră în urma lor din toate orificiile. Ce să le faci, băieţi tineri!

Trecem pe lîngă taraba chinezului. Mufiştii îşi dau coate şi îi rînjesc complice. Ăla se face că nu-i cunoaşte şi, în gînd, îmi mulţumeşte. Lîngă acest mesaj găsesc şi informaţia că peste două zile va primi ceva gras de pe Kalotronia. La prima mînă. Original.

Minte. Neam de neamul lui n-a ţinut în mînă vreun produs original de pe Kalotronia. Dar îi trimit un gînd de mulţumire şi asigurarea că „da, negreşit am să vin”. Oi vedea! Pînă una, alta să scap de ţîncii ăştia. Parcă s-au prostit. Nici unul nu şi-a luat gîndul de la violul ăla. Cred că ar fi în stare s-o facă şi pe bune. Ar trebui să vorbesc cu profa lor de comportament. E zorgată. Măcar să ştie la ce ar putea să se aştepte. Cine ştie, poate-i dau o veste bună.

Mai avem o poartă. Mă bag în capul lor şi le ordon să-şi pună mufele antiemoţionale. Nu vreau să am neplăceri tocmai acum. Mă privesc chiorîş. Cu ură, parcă. Dar ce pot face? Au nevoie de mine, să-i scot de-aici.

Își pun mufele, ascultători. Prea ascultători. Uite fîntîna. Rînd pe rînd îi arunc în ea. După ultimul am fugit cam mult, dar, pînă la urmă, l-am prins. Cu gîndul, mai întîi. Apoi am pus mîna pe el. „Gofren împuţit!”

Iar. Ce-i cu chestia asta?

De multă vreme îi aud spunîndu-mi aşa, dar nimeni nu vrea să-mi zică ce înseamnă.

Trec şi eu prin poartă şi ies.

M-am întors. Cei cinci stau pe un zid dărîmat. Cum apar, îşi desfăşoară întreg arsenalul de gesturi porcoase şi o rup la fugă strigînd:

— Ollie, gofrenul! Ollie, gofrenul!

Nu-mi pun eu mintea cu ei.

***

Volumul Madia Mangalena poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

Așteptînd-o pe Sara (fragment)

Încă sîntem în campania Millennium:

afis-promotie-mh3

Un fragment din Așteptînd-o pe Sara (ediția Millennium 2015).

TENTAȚIA CONTINUĂ

 

2sara

Așteptînd-o pe Sara (Millennium, 2015)

Ne dorim atît de mult minciunile astea, că e păcat să nu avem parte de ele.

Şi după ce ele se împlinesc, după ce trăim, după, ce facem? Ne pregătim pentru altele. Ştiu eu. O, cum mai ştiu!

Nu putem rezista tentaţiei. Viaţa e o tentaţie continuă. O ispitire perpetuă. Din zorii fiecărei dimineţi în care ne trezim, ne spălăm ochii de visele nopţii, ne simţim datori să cădem în ispită. În ispita trăirii. În ispita căutării unui loc în care să nu miroasă, să nu mai miroasă a tei plouaţi. De-aia ne învîrtim mereu printre oameni, de-aia nu rămînem dracului între cei patru pereţi ai liniştii noastre şi ne aruncăm cu capul înainte, inconştienţi, da, inconştienţi, pentru că ştim, ŞTIM, că totul nu e decît suferinţă şi regret şi deşertăciune.

Ce-au însemnat toate femeile astea care au fost? Ce vor însemna toate cele care vor mai fi? Nimic. Pentru că nu luăm cu noi decît amintirea singurătăţii. Toate celelalte rămîn în amintirile celorlalţi. Care, la rîndul lor, nu vor pleca de-aici decît cu amintirea singurătăţii lor.

Şi-atunci, de unde ideea asta a competiţiei, a eternei concurenţe între oameni, între bărbaţi şi femei? Omul a ieşit la vînătoare întru continua, veşnica sporire a colecţiei de trofee, oricum le-o zice: femei/bărbaţi, copii, bani… În fiecare zi punem cărămizi în zidul care nici pe departe n-o să rămînă ca o operă de artă, nici pe departe, el n-a fost şi nu va fi, în final, decît zidul încarcerării noastre, zidul de lucruri mărunte care, de vom avea curaj, de vom avea suficient curaj, ar trebui să recunoaştem că, de fapt, nu face nimic altceva decît să ne despartă de ceilalţi, nicidecum să ne apropie, nicidecum să ne contopească pe toţi într-o materie pe care de mici am fost învăţaţi s-o numim viaţă. Şi, la rîndul nostru – deşi ştim că nu-i aşa, deşi ne-am fript de o sută şi-o mie de ori cu asta –, ne învătăm şi copiii să şi-o dorească, s-o vîneze…

Unii îşi părăsesc copiii în momentul în care îşi dau seama, înţeleg că nu-i mai pot minţi. Căci… ce naiba altceva facem atunci cînd le vorbim despre frumos, despre adevăr, despre iubire? Care frumos? Care adevăr? Care iubire? Despre singurătate ar trebui să le vorbim copiilor noştri, pentru singurătate ar trebui să-i pregătim, pentru că binele, frumosul, adevărul şi dragostea le vor învăţa şi singuri… În clipele în care nu plouă. În orele şi zilele în care nu miroase a tei plouaţi.

*

Michael Haulica-Asteptind-o pe Sara, 2005

Așteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005)

Cuvintele trag după ele întîmplările. Ştiu asta. Am mai spus-o. Şi-acum…

Obsesia pe care am făcut-o pentru singurătate cred că a chemat-o spre mine. Tocmai acum, tocmai acum cînd am început să mă tem de ea.

Era o vreme în care tot ce-mi doream era să fiu singur. Acum sînt singur şi nu-mi mai doresc asta. Cînd sîntem tineri bravăm, vrem tot ce nu avem, tot ce ne provoacă, tot ce-i şochează pe ceilalţi. Cu vîrsta, numărul lucrurilor care ne sperie sporeşte şi poate de aceea ne dorim din ce în ce mai puţine…

— Ai grijă ce-ţi doreşti…

Unde era atunci Sara, Sara Blu, cînd îmi doream singurătatea, ca să-mi spună toate astea? Unde? Pe cine iubea? Cui îi spunea vorbele ei adevărate, mereu adevărate, cine se bucura de ele sau, dimpotrivă, nu le băga în seamă, trecînd peste ele cu zîmbetul superior al bărbatului – vorbe de muiere! –, cine? Cui îi scria ea poveşti şi romane şi e-mailuri, cui îi dădea ea telefoane întrebînd cu vocea aia a ei speriată (de singuratate? de mirosul teilor plouaţi?), tremurîndă: eşti supărat? Eşti supărat pe mine? Cu cine şi-o trăgea, cu cine se mîngîia, cine-i frămînta rombilicul atunci, înainte să afle măcar că-l are, că există?

*

Michael Haulica-Asteptind-o pe Sara, 2006

Așteptînd-o pe Sara (Tritonic, 2006)

Mi-e teamă de singurătate. Singurătatea mă face nesigur. Mă face să nu am pentru ce mă trezi dimineaţa, să nu am pentru ce mă da jos din pat. Singurătatea mă face egoist, rău, meschin. Şi toate astea vin după mine şi în scurtele mele evadări, şi atunci nu ştiu să mă port cu oamenii, cu copiii mei, cu femeile de care mă îndrăgostesc (dacă îndrăgostire e aia şi n-o fi doar îndrăgosteală). Sînt egoist şi rău şi meschin, gîndindu-mă numai la mine, la cum să prelungesc cît mai mult orele, zilele alea, ca să nu mă întorc iarăşi între pereţii (reci, prea reci) trupului meu, înăuntrul minţii mele. Poate că, de fapt, de-aia şi joc atît de des, din ce în ce mai des parcă, rolul îndrăgostitului, să mai rămîn măcar o zi fără mirosul teilor plouaţi (care parcă face parte din fiinţa mea acum, se ţine după mine ca un roi de fluturi galbeni) pe mîini, pe gît, în nas şi în urechi, să mi-o mai trag o dată şi încă o dată, să mai uit de mine, crezînd poate (amăgindu-mă) ca dragostea îl face pe om generos şi bun şi blînd…

Pe dracu’! Dragostea te face şi mai egoist, şi mai rău, şi mai… De unde-aţi scos-o pe-asta cu frumos-şi-bun-şi-blînd, cînd singurul lucru pe care-l avem în cap e tocmai să mai prelungim clipa, ora, ziua, să ne-o mai tragem o dată?

Ha! Dragostea te face frumos şi bun şi blînd… Ce chestii pot spune!

Ziceam bine: ne dorim atît de mult minciunile astea, că e păcat să nu avem parte de ele. Şi pentru a le avea, fie şi limitat în timp, fie şi rar, sîntem în stare de orice. Minţim, furăm, înşelăm, ne lepădăm de toţi şi de toate, de parcă nu tot noi am fi muncit să le adunăm, să le agonisim – fireşte, prin alte minciuni, hoţii, înşelătorii…

*

2012-Michael Haulica - Asteptind-o pe Sara-ebook-545x85-

Așteptînd-o pe Sara (Millennium Books&Texarom, 2012, ebook)

Cînd ameninţarea se trezește zilnic odată cu tine şi se culcă odată cu tine, ba chiar te urmăreşte şi în vis, îţi vine s-o pui chiar tu în aplicare. Ca să scapi.

Dar, pînă să ai destul sînge în tine ca să faci asta, trăieşti. Adică mănînci, bei, fuţi, faci bani.

Pentru că tentaţia vieţii este continuă.

*

Băi! Dacă am mierlit-o? Dacă-i adevărat ce zicea Cărtărescu ăla, că, după patruzeci de ani, dacă nu te doare nimic cînd te trezeşti dimineaţa înseamnă că ai murit în somn? Aşa să fie? Că prea în fiecare zi merg la acelaşi birou, fut aceeaşi femeie, stau pe aceeaşi stradă, tot fără maşină, tot fără bani… Dacă repet mereu şi mereu acelaşi vis? Dacă am murit în somn, în visul ăsta, şi asta-i tot ce-o să mai am vreodată? Nu puteam să mor dracului în visul ăla în care i-o trăgeam Claudiei Schiffer?

*

Acum miroase a tei plouaţi, Kronin?

— Nu simţi? Nu simţi?

S-a ridicat, a luat banii, i-a pus cu grijă în buzunar şi a plecat. Îmi povestise destule, pleca să mai trăiască puţin. Tentaţia…

În urma lui, mirosul de tei plouaţi, ca un roi de fluturi galbeni, ca o mantie, hlamidă, sau ce-o fi fost…

***

Volumul Așteptînd-o pe Sara  poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

Transfer (fragment)

Millennium este în plină campanie:

afis-promotie-mh3

Iată un fragment din Transfer:

3transfer2Cum să începi o viaţă nouă, noaptea? Cum s-o începi cu un chef de adio?

Lotek păşeşte în noapte, iar paşii lui răsună pe macadamul străzii marcînd secundele care au mai rămas din viaţa lui de blogăr, prefigurînd călcătura lui de scriitor de romane. Calcă altfel scriitorii? Au un fel anume de a merge? Se vede că sînt scriitori din felul în care se mişcă?

Noaptea a coborît de pe Muntele, s-a insinuat pe străzile centrului vechi, doar felinarele din faţa porţilor fac din strada Castelului o felie de civilizaţie, o interfaţă între oamenii vii şi fiinţele lor virtuale care bat drumurile reţelei. Oricare ar fi reţeaua aia.

Gîndurile, cheful, buna dispoziţie îi sînt alungate de motorul unei maşini care se apropie. Iat-o. Iese dintr-o stradă laterală, împingînd întunericul cu lumina farurilor. Urmează acelaşi traseu pe care şi l-a propus şi el. Nu ştie cum, lui Lotek îi trece prin cap că bărbatul din maşină (sigur că e bărbat!) merge tot la Josephine. Că bărbatul din maşină îi va schimba viaţa. Că merge la Josephine ca să-l aştepte pe el, pe Lotek. Să-i schimbe viaţa.

„Uite cum se leagă totul…”

Şi buna dispoziţie îi revine. Şi cheful. Şi gîndurile.

*

Noaptea, Josephine e alta. Cîrciuma care, în timpul zilei, îşi primeşte muşteriii pe terasă, se închide noaptea îndărătul geamurilor fumurii, atrăgîndu-şi clienţii cu o muzică modernă, ritmată, dar şi cu inserţii retro.

Ca acum, de pildă.

„Să mă puie-n copîrşeu

La un loc cu Dumnezeu”

cîntă Grigore Leşe, ciudată opţiune pentru o cîrciumă, fie ea şi a lui Armand Chirculescu.

William Lotek Sendai-Seven caută din ochi o masă liberă, un loc, o juma’ de scaun, o farfurioară pe care să-şi pună paharul, măcar atît.

O chelneriţă se apropie de el

„o chelneriţă? Cînd naiba a mai adus-o şi pe-asta? Da’ bună fătuca… Bună rău!”

şi îi spune:

— Domnul de colo – îi face semn cu bărbia, cu ochii, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tavă, spre masa din colţul opus barului, dintr-un separeu vizibil prin uşa deschisă – vă invită la masa lui.

Muzica ritmată, puternică, îl acoperă pe Grigore Leşe, invadează salonul, îl smulge de lîngă Silvia (Lotek apucă să-i vadă ecusonul care-i acoperă sînul stîng, sînul stîng, dacă n-ar fi acolo cine dracu’ ar mai citi şi ecusoanele astea?!) şi îl poartă spre masa la care stă, sorbind dintr-un pahar cu Martini, un tip subţire, cu părul strîns în creştetul capului ca-n filmele alea vechi cu samurai, îmbrăcat într-un costum negru dintr-un material uşor, cămaşă gri, cravată uni între gri şi negru, Armani, Valentino, chestii de-astea care nu-s pentru oricine deşi (zîmbeşte!) „scriitorii mai poartă şi ei astfel de haine cînd iau premiul Nobel sau vreun Oscar pentru scenariu”.

— Bună seara, luaţi loc.

Lotek revine pe pămînt, pe străzile din Inand, în Josephine, ah, Josephine

— Ne cunoaştem? încearcă el să afle un nume, măcar atît, pentru că e sigur că nu l-a mai văzut în viaţa lui pe individ (sigur? sigur-sigur?), deşi ceva îi spune că e cel din maşina care „împingea întunericul cu lumina farurilor – mişto chestie, s-o ţin minte”, ba mai mult, părul strîns în coadă, ridicat în vîrful capului, parcă-i aminteşte de ceva, de cineva, un profil, o umbră…

Michael Haulica - Transfer— Nu, nu ne cunoaştem. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

— Ce, mă?!

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte mîna celuilalt prinzînd-o pe a lui şi ţintuindu-l de masă.

— Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab decît prima dată…

Doar muzica e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

— Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

— O votcă…

— Da, sigur, evident. O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

— N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa, nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii: pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum, bum, bum!

— Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

— Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

— O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da, mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut.”

Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Privirile îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme „samuraiului”, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei, de ce nu? de ce să nu mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul, curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!” şi revin asupra străinului, i se-nfig în gît, în nas, în urechi.

— Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva, „ciudaţi mai sînt ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să mor, auzi tîmpenie!”. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!” Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît colo şi, cu un penis enorm, ţîşneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec, fix în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier, şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe Silvia, amintindu-şi de dimineţile lui de surfer pe oceanul de la marginea oraşului…

Stop. Oraşul e Inand. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet, încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un futai”.

*

Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa? Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă, Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului. Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

— Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte, să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai. Ştiind. Amintindu-şi. Floare de Cais, Zborul Libelulei, Girafa în flăcări. Samuariul scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i mîna dreaptă în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi, văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

*

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

*

Ebook30-Transfer— Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună

— Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

— Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo! zice Silvia.

— Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), caută din ochi capul lui Lotek, îl găseşte sub masă, unde se rostogolise, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voaior, îl apucă de păr, îl trînteşte în geantă, se simte privit, drace! capul din geantă chiar îl priveşte!, închide geanta, iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină, aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.

Şi noaptea se lasă grea, ca o cortină, peste Inand, peste viaţa lui William Lotek Sendai-Seven, peste prima parte a istoriei noastre.

***

Transfer (Premiul Colin 2014) poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

 

Chifteluțe suedeze. Capitolul 4. Dincolo de beznă

CAPITOLUL 4. Dincolo de beznă

 

dark-room-open-doorTibiana se trezește. A cîta oară de cînd e prizonieră? Nu-și dă seama. Noapte? Zi? Nici atît. Deschide ochii? Nu-i deschide? Efectul e același. Multă beznă. Își amintește că a fost la baie. A zis, a strigat, cînd Vreau la baie, cînd I need to the bathroom. A încercat și cu Toalett. La un moment dat, a auzit un clic și dintr-un perete lateral s-a deschis o ușă. Lumină verde înăuntru, dar era o baie. Însă cum a ieșit de-acolo, ușa s-a închis singură, cu aceași clic. Și din nou beznă. Ca acum.

Se întoarce pe o parte. Își simte sînii. Își simte mîna pe burtă. Simte atingerea pe piele. Cu un gest repezit își duce mîna între picioare.

E goală! Au dezbrăcat-o! Cînd?! Atunci cînd s-a dus la baie era îmbrăcată. Cînd au dezbrăcat-o? Cum? De ce? Da, cum. Cum de nu-și amintește, cum de nu are amintirea zbaterii, a țipetelor… că doar nu i-a lăsat ea s-o dezbrace?!

Și, după ce au dezbrăcat-o, ce-au mai făcut cu ea? Ce i-au făcut? Așa cum nu-și amintește că au dezbrăcat-o… ce nu-și mai amintește?

Tibiana Pascu stă lungită într-un pat străin, ajunsă acolo fără voia ei, și e goală, ca o bucată de carne aruncată pe masa din bucătărie, așteptînd cuțitele, mirodeniile, mîinile care s-o frămînte, s-o întoarcă pe-o parte și pe alta, să-i facă tot felul de lucruri în vederea preparării, gătirii, transformării în hrană pentru cineva. Nu neapărat hrană-mîncare. Nu neapărat pentru posesorul acelei mîini. Poate pentru partenerul aceluia. Sau stăpînul.

Se duce într-un colț al patului, lîngă tăblia de la cap, singura opreliște, singura pavăză contra necunoscutului. Singurul meterez, singurul contrafort. Se lipește de tăblie, se chircește, se face ghem, cu brațele peste sîni și palmele unite între picioare, ca și cînd s-ar apăra, ca și cînd ar închide orice posibilitate de a fi agresată, pătrunsă, invadată, înfrîntă.

Că despre asta e vorba, nu? O țin acolo, goală, și i se dă de înțeles că va păți chestii. Că i se vor face lucruri. Puteau să vină, s-o dezbrace, s-o violeze și gata. Dar nu, au ales calea asta mai sofisticată, mai cu dichis…

De-abia acum se sperie cu adevărat. Nu vor, pur și simplu, s-o violeze. Au ritualuri. Au scenarii. Nu vor s-o omoare și gata. Au lucruri de înfăptuit. De demonstrat. Cui? Cui să arate, cui vor să demonstreze? O fac pentru ei? O fac pentru public? Pentru satisfacția lor personală sau pentru a ajunge la știrile tv și pe prima pagină a ziarelor?

O filmează? Se strînge și mai tare în ea.

Ușor-ușor ipoteza răpirii pentru bani se topește. Chiar dacă ar fi trebuit s-o excludă de la început, din lipsa banilor. Dar undeva, într-un ungher, mintea ei se agățase de varianta asta ca de una mai suportabilă, mai la îndemînă, mai confortabilă, mai puțin periculoasă. Adusese în discuție – da, o discuție ea cu ea – familia ei, originile ei, faptul că se trăgea din familia Ghica, cea care a dat cîndva niște domnitori în Țara Românească și Moldova. Se gîndea că poate răpitorii știu asta – de unde să fi știut totuși aici, în Stockholm? Deși ce altă seminificație putea să aibă vorbitul lor în română, în momentul răpirii? – și presupun că familia ei deține oarece avere, clădiri, palate… de astea nici nu e greu să afle cineva, că s-a tot scris în presă, ea încă moare de oftică știind că palatul Ghica a ajuns pe mîna cui a ajuns.

I-a făcut bine gîndul ăsta. O vreme. I-a făcut bine speranța că ar fi totuși ceva de discutat, de negociat. Cînd n-ai nimic de negociat, de-abia atunci totul e nașpa.

Acum însă, goală, ghemuită, lipită cu spatele de tăblia patului, știe că ipoteza asta se îndepărtează din ce în ce, o vede pierzîndu-se într-un orizont fixat undeva în pereții camerei, dincolo de beznă.

Și bezna capătă din nou culoarea verde, iar la capătul patului, în locul deja știut, vede iarăși bărbatul. Fără topor, dar gol. Gol, ca și ea. Tatuat de sus pînă jos, după cum știe. Gol și erect. Stă acolo, cu mîinile încrucișate pe piept, cu mădularul întărit, îndreptat spre ea.

Tibiana se ghemuiește, se chircește, se ascunde în ea, simte cum toate orificiile i se strîng, i se închid, se sudează carne peste carne, carne din carne, în carne, cu carnea pe carne călcînd, topind-o, creatură fără nări, fără urechi, fără gură, fără vagin, fără rect. Pînă și buricul îl simte doar ca pe un loc plat. Manechin de ceară, android, clonă, replică… În final, o bucată de carne azvîrlită pe masa din bucătărie, așteptînd mîini și cuțite.

Imaginea lui dispare, bezna revine, totul reintră în normalitate, în normalitatea aia anormală în care ea este prizoniera cuiva care încă nu s-a arătat (sau o fi el, chiar el, bărbatul tatuat?), încă nu i-a vorbit, care o lasă să fiarbă în suc propriu cum se spune, să se perpelească, să… da, așa, ca o bucată de carne pregătită pentru masa cuiva.

Își permite să răsufle ușurată, că a mai depășit un moment, că nu i s-a întîmplat nimic, că e întreagă. Încă. Apoi simte cum orificiile i se relaxează, i se deschid din nou și brusc se strînge iarăși, se închide la loc. Mai crispată ca înainte. Mai ferecată.

N-ai să vezi. Nu, nu. N-ai să vezi.

Un spot de lumină verde se fixează asupra unei măsuțe pe rotile aflate între un perete și pat. Un pahar cu ceva colorat, probabil suc. O farfurie cu cîteva sandvișuri deschise, pîine cu unt, brînză, șuncă. O cană. Ceai? Micul dejun, își spune Tibiana. Adică e dimineață. Dimineața cărei zile?

Dimineața mîinelui de ieri.

Și deodată foamea se face simțită. Și brusc își amintește că a mai mîncat o dată. Tot un fel de sandviș, dar mai consistent, cu felii de carne, maioneză, ceva legume, frunze – rucola? Salată? – o fi fost cina din seara trecută. Și a mai fost? S-a mai întîmplat? Sau aia a fost prima masă, într-o seară, în seara răpirii, iar asta e a doua masă, din dimineața celei de-a doua zi de captivitate?

Mănîncă. Îi este foame. Toate stările prin care a trecut în ultimele minute i-au declanșat foamea. Bea sucul de portocale, mușcă din sandviș, bea din cana de ceai. Observă că nu are tacîmuri, iar paharul și cana sînt dintr-un soi de plastic, deși e mai probabil să fie un carton special, a mai văzut așa ceva pe-aici, prin Suedia. Și e sigur că nu se sparg. Meniu fără cioburi. Safe.

Termină de mîncat. Relaxată, se întinde pe pat. În cîteva minute adoarme. Nu înainte de a-l mai vedea o dată pe bărbatul tatuat. De data asta fără erecție, ba chiar îmbrăcat. Și cu toporul în mîini. Deși asta ar trebui s-o sperie, să zgîlțîie sîngele în ea, Tibiana Pascu adoarme din nou, undeva, pe un pat într-o cameră din Stockholm, Suedia. De undeva, de dincolo de beznă, aude: Somn ușor. Ne revedem în curînd. Și știe că vorbele au fost spuse în limba română. Din nou.

 

 

 

 

Millennium din nou: Madia Mangalena – Așteptînd-o pe Sara – Transfer

afis-promotie-mh3

O nouă campanie promoțională la Millennium: cele trei cărți apărute pînă acum în seria de autor Michael Haulică:

1madia

Michael Haulică – Madia Mangalena, Millennium Books, 2015, prefață de Radu Pavel Gheo

Madia Mangalena (prima ediție: Institutul European, 1999).

Madia Mangalena, este una dintre cele mai bune culegeri de povestiri ale autorilor SF români din ultimul deceniu.
(…)
Michael Haulică se implică în ceea ce scrie, scriindu-se pe sine. De aceea e greu să-l citeşti cu indiferenţă. (Radu Pavel Gheo, Prefață)

Haulică aduce în SF-ul românesc o libertate a discursului care nu impietează povestea pe care vrea să o spună. El este unic în a-și spune această pobveste în cel mai surprinzător mod cu putință. (Cătălin Badea-Gheracostea, Alternative critice, Karmat Press, 2001)

Așteptînd-o pe Sara (Millennium, 2015, ed.4)

Așteptînd-o pe Sara, Millennium Books, 2015, prefață de Liviu Antonesei

Așteptînd-o pe Sara (prima ediție: Millennium Press, 2005)

În ce mă priveşte, cred că este cel mai bun roman – şi citesc romane! – dedicat crizei de la patruzeci de ani a bărbatului, cumva similară crizei de la treizeci de ani a femeii, de care a dat sama acum mai bine de o sută de ani Balzac. Nu spun că tema n-a mai fost explorată, spun doar că niciodată – ca om care a trecut prin ea! – nu mi s-a părut a fi atinsă atît de exact, în întreaga sa complexitate şi ambiguitate. În fond, povestea poate să pară simplă – un bărbat de 44 de ani şi o spre-femeie de 17 şi tot ceea ce se întîmplă între ei. (Liviu Antonesei, Prefață)

Cronică a unei obsesii, Asteptînd-o pe Sara ne surprinde cu resurse neașteptate de poezie, dar totodată și de luciditate. Mixajul ne intrigă, povestea ne atrage, ajungem să citim din curiozitate. La început pare a fi joc și nebunie. N-am vrea să schimbam locul cu personaje din acest roman, pentru că simțim tensiunea. Ficțiunea își pierde frontierele, iar de acolo începe provocarea. (Bogdan Suceavă)

O nouă Educație sentimentală, desfășurată însă acolo unde Flaubert nu și-ar fi putut imagina nicioadtă: în Ethernet… Criza bărbatului la 40 de ani analizată cu finețe de un prozator captivant. (Dan-Silviu Boerescu)

3transfer2

Michael Haulică – Transfer, Millennium Books, 2014, prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu

Transfer (Prima ediție: Millennium Books, 2012)

Autorul știe să dozeze perfect elementele misterului pe care-l construiește, știe să închidă cercul exact atunci cînd nimic nu ar mai putea fi spus. (Bogdan-Alexandru Stănescu, Prefață)

În celebra sa lucrare, Viitorul nostru postuman, faimosul sociolog,  politolog și filosof social Francis Fukuyama a tras un semnal de alarmă cu privire la impactul pe care noile tehnologii îl pot avea asupra propriei noastre umanități, arătând că evoluția științei poate duce la un viitor în care alterarea caracteristicilor fundamentale ale naturii umane ne va face pe noi înșine de nerecunoscut. În termenii cei mai generali, cred că la asta se referă și romanul lui Michael Hăulică, în care este descrisă o etapă a acestui proces de transformare a omului. În lumea din Inand omul nu mai este ceea ce știm că este, ci este doar o mască…(Eugen Cadaru, Transferul transumanist)

Scena absolut memorabilă în care un client apelează la un Transfer ilegal, spunînd – într-o cîrciumă, în chip de parolă – peştelui Rick şi pianistului său, replici din Casablanca, reconstituind astfel, în cheia satirei sci-fi, un mo(nu)ment de cultură pop aparţinînd lumii vechi, această scenă arată, deci, nivelul de referenţialitate, intertextualitate al acestui roman ce pendulează între pastişă şi satiră, un roman înţesat de citate culturale, a cărui naraţiune dezvoltă mai multe niveluri de lectură, cu semnificaţii diferite. (Marius Chivu, Dilema Veche)

Transfer reprezintă unul dintre cele trei volume esenţiale pentru literatura noastră publicate de autorii români de SF&F în 2012, o lectură obligatorie pentru iubitorii de science-fiction şi de noir, o lectură recomandată pentru oricine. (Oliviu Crâznic, Egophobia)

Precum în jazz, variaţiile fac muzica. Cu toată influenţa, inclusiv stilistică, din zona cyberpunk, stilul lui Michael Haulică are un indice marcat de originalitate în spaţiul românesc, amestecând un suflu liric-melancolic pe jumătate reprimat, pe jumătate ofensiv, o frazare percutantă, o voce de regulă colocvială-argotică, ce ar putea aparţine unuia dintre personajele lumilor sale şi participând, asemenea personajelor, la mişcarea epică.  (Mihai Iovănel, Cultura)

Transfer este deocamdată cea mai bună carte a lui Michael Haulică și, totodată, una dintre realizările de prim-plan ale anticipației românești de azi. (Mircea Opriță, Helion Online)

afis-promotie-mh3

Pachet Michael Haulică la Millennium.

Save

Promoție Millennium: Dincolo de orizont, vol.1 și Eroi fără voie

afis-promotie-antologii
Pînă să apară următoarea mea antologie la Millennium (planul zice că va fi Dincolo de orizont, vol.2 – la Final Frontier), editura vă ademenește cu un pachet care cuprinde două dintre antologiile pe care le-am publicat în 2015: Eroi fără voie și Dincolo de orizont, vol.1.
40% reducere.
*
dincolo-de-orizont-vol-1cPentru Dincolo de orizont, vol.1 am primit Premiul Știință&Tehnică 2016 pentru cea mai bună antologie publicată în 2015. În cuprinsul ei veți găsi povestiri de Lucian Dragoș Bogdan (cea care dă și titlul antologiei și i-a adus autorului Premiul RomCon 2015 la categoria Cea mai bună povestire), Ona Frantz și  Roxana Brînceanu (ambele povestiri selectate în antologia de SF est-european apărută în 2011 în Japonia), povestiri ale unor autori care au în palmares Encouragement Award la ultimele ediții ale Convenției Europene de SF – Marian Coman (2006), Dan Doboș (2009), Ștefana Cristina Czeller (2011), Oliviu Crâznic (2012), Ioana Vișan (2013. Alte povestiri sînt semnate de Radu Pavel Gheo, Ciprian Mitoceanu, Ana-Maria Negrilă, Florin Pîtea, Doru Stoica, Liviu Surugiu.
*

eroi fara voie-finalEroi fără voie este antologia grupului literar Secția 14 (rezultat din primul Atelier SFF organizat de Revista de Povestiri) și conține povestiri de Iulia Albota, Mihai Alexandru Dincă (Premiul Știință & Tehnică 2016 pentru debut), Andrei Duduman (povestirea care dă titlul antologiei și care i-a adus Premiul RomCon 2016 la categoria Cea mai bună povestire), Georgian Enuță, Mihai Giulvezan, Alexandra Medaru, Alexandru Orbescu, Andrei Panțu, Adrian Poenaru, Adrian Răducan, Valeriu Tudose.

De menționat că la sfîrșitul anului 2016 doi dintre membrii Secției 14 au debutat în volum: Mihai Alexandru Dincă – Înainte de neant (Tritonic) și Narcopunk sau Fear and Loathing in L2 (Millennium) – și Emil Duhnea (din seria a 2-a a atelierului) – Fără zei, fără stăpîni.
*
Ambele antologii au fost nominalizate la Premiile Romcon 2016, categoria Cea mai bună antologie.
afis-promotie-antologii

Save

Save

Save

Save

Blonda de la IML

Blonda de la IML

(fragment din povestirea „Homer Goian și gîtul din Teiˮ)

 

Rămas singur la locul faptei, Felix Ionescu se uită de jur-împrejur, să vadă cine mai e pe-acolo, oficialități, gură-cască, apoi se întoarse deodată spre Homer Goian și strigă:
— Ce face domnu’ Meru?
arătîndu-i că-l văzuse și spunîndu-i Meru, așa cum îi spunea întotdeauna, ca unui vechi prieten sau măcar ca unuia cu care își intersectase de multe, multe ori drumurile, fie prin tot felul de locuri ale faptei, fie prin cîrciumi de cartier, de-a lungul și de-a latul Bucureștiului.
Ce-i în gușă și-n cătușă, cum îl știe tot orașul, mormăi în barbă Homer Goian. Nu se putea abține, îi era greu, că deh, la tăți ni-i greu, mama lui de beufar!
Așa-i zicea cînd voia să-i zică într-un fel, beufar, de la salata boeuf pe care Ionescu o mînca cu polonicul, cu castronul, oricînd și oriunde, deși nu era mare lucru, omul spunea asta peste tot, se prezenta întotdeauna ca polițist, amant, mîncător de salată boeuf, nu neapărat în această ordine.
O fi agățat multe femei cu replica asta? se mai întrebă Homer Goian. Apoi îi răspunse:
— Bine face, Preafericitule. Bine. Învață de la cei buni.
— Vrei să-mi spui ceva?
— Ceva… ce?
— Nu știu. Poate știi ceva, poate ai văzut ceva… Doar nu vrei să-mi spui că ai ieșit în parc cu cîinele.
— N-am cîine.
— Păi, vezi?! Ce faci în parc?
— Treceam și eu prin parc și am văzut echipa de investigație…
— Bine, am înțeles, ai avut un pont. Și, cum de-abia a apărut echipa, înseamnă că a fost cineva din interior. OK. Putem trăi și cu asta. Eu nu înțeleg mai mult din prezența ta aici, nu trag concluziile firești, dar tu îmi zici ce știi. Ești prea bun ca să nu știi nimic în plus față de oamenii lui Haralambie. Sau cum îl cheamă.
— Ignat.
— Ignat să-i fie numele. Acuma toarnă ce știi.
— Pe banca de lîngă mine era un tip. A plecat fix cînd omul vostru a început să facă poze. O avea legătură cu asta sau nu… Habar n-am.
— Cuma arăta? Întrebă Ionescu.
— Înalt, slab, puțin cocîrjat, blugi, adidași de-ăia cu N pe ei…
— New Balance.
— Exact! Așa le zice. Și erau roșii. Mai avea un hanorac verde, cu glugă. Fața lungă, nasul lung, bărbuță. Șaten-deschis sau blond.
— Asta-i tot?
— Cam asta-i. Dar nu cred că el e.
— Nu crezi?
— Nu, nu simt, nu-mi zic mie mațele că ăsta-i criminalul.
— De unde știi că e o crimă?
— Ei, hai, doar n-o să-mi zici că au mîncat-o cîinii de vie. Toată. Și că gîtul i-a revenit celui mai prost din haită, de l-a pierdut prin parc.
— Nu, nu-ți zic. Se pare că a fost crimă, da.
Felix Ionescu se întreba dacă a făcut bine spunîndu-i asta lui Goian, dar simțea că trebuie să dea și el ceva la schimb, niciodată nu poți ști de unde va veni un ajutor. Iar de la Homer Goian tot venise în ultimii ani. Goian era singurul detectiv particular cu care îi plăcea să stea de vorbă. Nu avea aerul ăla superior, aroganța care le țîșnea pe ochi celorlalți din tagma lui. Și mai era și dispus să coopereze. Era drept că și el avea grijă să-i furnizeze cîte o informație din cînd în cînd, pentru cazurile în care baza de date a poliției putea ajuta. Și… De fapt, nu era numai atît. Era treaba aia bărbătească, semnul încrederii, respectul reciproc pe care-l aveau unul pentru altul, micile confidențe… Cu vremea, între Felix Ionescu și Homer Goian se închegase o relație destul de strînsă, nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o numească prietenie, dar asta numai și numai pentru că amîndoi credeau că prietenia este ceva foarte important și e nevoie de ani de zile pînă să te poți gîndi că ești prieten cu cineva. Și nu, nu știau totul unul despre celălalt. Goian știa doar ce se vorbea prin tîrg, dar unele lucruri îi fuseseră confirmate, altele infirmate de Ionescu, în timp ce altele rămăseseră doar zvonuri, legenda cu care se înconjurase polițistul, cine știe de ce, pentru a agăța femei, pentru a-și păstra o aură printre ceilalți polițiști sau… cine știe? La rîndul lui, Ionescu știa destule despre Goian, îi cunoștea în general cazurile, știa unde stă, știa că avea o librărie și asta era, de fapt, principala lui sursă de venit, știa chiar și despre sala care nu era pentru public, din librăria lui, cea în care nu intra oricine, numai cîțiva clienți aveau privilegiul ăsta. Goian i-o arătase într-o seară, cînd îl invitase la un whisky single malt – avea o colecție impresionantă de sticle, unele foarte vechi, Ionescu nici nu știa că există așa ceva, de cîteva ori nici cu Google nu le găsise – și confidențele se ținuseră lanț. Îl întrebase atunci despre cărțile vechi, dar nu obținuse decît un răspuns vag, de pe piață, din bibliotecile celor decedați din lumea bună a Bucureștiului… și nu mai insistase.
Se despărțiră și plecă fiecare în treaba lui. Care-o fi fost aia a lui Homer Goian.
Felix Ionescu trimise oameni să pună întrebări prin parc și prin împrejurimi, trimise pe cineva să-l caute pe omul cu hanorac verde, jeanși albaștri și adidași roșii, iar el se întoarse la birou, unde se trînti în scaun, lăsîndu-se pe picoarele din spate – nu-i mai zicea nimeni, de mult, să aibă grijă că o să cadă, pentru că de ani de zile de cînd stătea în poziția asta, nu căzuse niciodată – și își lăsă gîndurile să zboare, s-o ia razna, să exagereze, să tragă concluzii forțate, să încalce toate regulile, să sară peste metodologii și să scormonească, să afle mirosul, urma spre făptaș.
Spre seară primi un telefon de la Amanda Fieraru.
— Salut, Amanda sînt.
— Felix Ionescu, Serviciul Omoruri, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.
Nu știu de ce-i răspunse așa și era convins că nu glumea. Dar îl luase rin surprindere, nu i se mai întîmplase de mult… Ce naiba era cu fata asta?! Cu el…
— Ești supărat pe mine? Pe ceva? Cineva?
— Nu, nu sînt. Mă gîndeam la caz. La gîtul din Tei.
— A! Păi, de-aia te-am și sunat. Așa cum ți-am zis și la locul faptei, femeia a fost ucisă, iar gîtul tăiat cu… cel mai probabil un bisturiu. Cine-a făcut-o, unde… asta e treaba voastră. Ți-am trimis raportul, dar am vrut să-ți spun și direct, chiar dacă deja ai în vedere pista asta.
— Da, știm că locul faptei, al crimei propriu-zise, e altul… Știm, adică din ce mi-ai spus tu în parc. Bine, Amanda, mulțumesc. Mulțumesc mult.
Apoi, ca și cînd n-ar fi încheiat tocmai cum trebuie, adăugă:
— Pentru telefon.
Cum ea tăcea, lui nu-i veni să închidă telefonul. Așteptă. După o vreme, o întrebă:
— Mai e ceva?
— Da…
Amanda părea încurcată, ezita, apoi își dădu drumul și vorbi, spunînd toate cuvintele cu viteză, de teamă să nu fie întreruptă înainte să le zică pe toate:
— Aș bea ceva în seara asta. M-a cam tulburat povestea asta cu gîtul și da, aș bea ceva, nu o cafea, nici ceai… Ceva cu alcool aș bea.
— Și prietenul tău?
— Orice discuție cu un coleg de serviciu face parte din felul în care îmi îndeplinesc sarcinile de serviciu. Da, și o băută cu polițiști e tot treaba mea.
— OK.
— Și-apoi… el e plecat cîteva zile din țară. Dacă chiar îți faci probleme că vei fi atacat.
Aici chicoti, rîse, hohoti, Felix nu știu să aleagă un cuvînt pentru ce auzi, așa că luă totul exact așa cum era.
— OK, vin să te iau pe la șase?
— Nu, nu pe la șase, acum. Și nu veni să mă iei, dă-mi o adresă și vin eu.
— Strada Trei Scaune. Știi unde e?
— În Colentina, da, știu. La ce număr? Sau e vreo cîrciumă pe-acolo?
— Nu, e o librărie. Dar e bine dotată. Strada e mică, așa că te aștept în drum. Cu ce vii?
— Cu mașina mea, un C1 roșu.
— Fix la un C1 roșu mă gîndeam!
— Am să țin minte asta. Gata, în 20 de minute sînt acolo. Pa!
Felix Ionescu rămase mai mult decît visător în urma conversației, visător fusese cînd se gîndea la caz. Dar acum… Acum…
Ce-o fi cu fata asta? se întrebă el în timp ce-l suna pe Homer Goian.
— Goiane, ce faci? Ai ajuns acasă?
— Nu, sînt la Giotto, dar de ce? S-a întîmplat ceva?
— Nu, nu s-a întîmplat nimic, dar poate că e pe cale să se întîmple. Ai chef de musafiri? Musafiri de-ăia care-ți beau whisky-ul.
— A… oricînd, cu mare plăcere. Ne vedem la mine în… să zicem o jumătate de oră?
— Un sfert de oră?
— Oho, se precipită lucrurile.
— Și încă ceva. Nu vin singur.
— Și asta e de bine sau de rău?
— Nu știu. Chiar nu știu. Nu știu nici măcar dacă e bine ce fac. Vin cu Amanda.
— Care Amanda?
— Blonda de la IML.
— Să-mi fut una! Chiar așa?! Țac-pac, fă-mi pe plac?! Sau o știai…
— Nu, n-o știam. Și nu e țac-pac… cum zici tu.
— Bine, nu e. E… pac-țac! mai zise Goian și izbucni în rîs. Hai, ne vedem în 10 minute la mine.

%d blogeri au apreciat asta: