Arhive categorie: Articole

O carte suedeza: Lycke, de Mikaela Bley

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Am scris despre cartea Mikaelei Bley pe Crime&Cafele.

 

Reclame

O carte de Liviu Radu

În acest weekend, 15-16 septembrie, se desfășoară, la Biblioteca Națională, SCI+FI FEST, un festival al științei și al literaturii SF, organizat de revista Știință&Tehnică. Este a treia ediție.

Între cele cîteva edituri prezente la eveniment, se găsește și Editura Vremea, cu cele două volume publicate în vara asta în noua colecție ICAR.

Despre cartea lui Liviu Radu, aflată la a doua ediție, am scris în Dilemateca, nr. 69/2011, cu ocazia apariției primei ediții (Eagle Publishing House, 2011, Colecția Eagle MassMasters, ediție electronică). Și am scris așa:

 

A patra secretară

Istoriile alternative (ucroniile) au un loc bine definit în literatura de gen pe care o numim SF, deși mulți recunosc în SF doar povești cu nave cosmice și roboți, Star Trek, Star Wars, Battlestar Galactica și alte „povești pentru copii“, care numai pentru copii nu sînt. Dar propaganda sprijinită pe dezinteres face cît un curs de socialism științific…

Lviu Radu este scriitorul român cel mai puternic atras de ucronie, pe lîngă zeci și zeci de povestiri la temă el trecîndu-și în CV chiar volume cum sînt Constanța 1919 (ProLogos, 2000) sau Modificatorii (Millennium Books, 2010).

Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade (Eagle, 2011) reprezintă o revenire a lui Liviu Radu la tema lui predilectă. Doamnele din titlul romanului sînt Lena, Hilde și Greta, iar acei „bărbați foarte cumsecade“ care le-au fost șefi sînt Adolf Hitler, Rudolf Hess și Josef Mengele. Asta într-o epocă în care Adolf Hitler a ajuns președintele Partidului Comunist German și este, cel puțin într-o primă fază, aliatul lui Stalin, cu care a pus la punct un plan de cucerire a Europei și răspîndire a comunismului pe tot continentul.

Liviu Radu lucrează cu planul la vedere, imaginînd un chestionar alcătuit din unsprezece întrebări la care celor trei femei li se cere să răspundă. Iar răspunsurile lor se împletesc, capitol după capitol, întrebare după întrebare, evocînd începuturile carierelor lor (copilăria, școala), sfîrșitul, puncte de răscruce în istoria alternativă a Republicii Democrate Federale Germania, explicații (imaginate) pentru gesturi sau fapte (reale), portrete ale celor trei șefi (chiar patru, pentru că Greta, înainte de Mengele l-a mai avut șef pe Ernst Thälmann, din cauza căruia a ajuns în lagărul de la Auschwitz, unde a stat pînă la sfîrșitul războiului, în 1954 – e ucronie, da?). Departe de a fi niște declarații seci, limitate strict la întrebări, cele trei personaje își relevă viețile de supraviețuitoare ale acelor vremuri.

Iar tu, cititorul, te surprinzi afundat în roman, dai pagină după pagină ca și cînd ai citi un thriller, trecînd de la povestea Gretei și aventura ei la Auschwitz (incluzînd aici și o cerere în căsătorie) la povestea care a dus-o pe Lena în apropierea familiei Urdăreșteanu, cu parfumul ei interbelic (tare bine i-ar sta lui Liviu Radu să scrie un roman cu acțiunea în acea perioadă, îmbinînd personaje fictive cu personaje reale din istoria României!) sau la povestea salutului roman și cum a ajuns el să fie preluat de Hitler, la transformarea funcției (umile) de secretar general a lui Stalin în funcția de șef al partidului, la parada de 1 Mai 1954 cînd au fost uciși în tribună Himmler, Heydrich, Canaris, Goebbels, la atacul american cu bomba atomică asupra Stalingradului…

Întrebare: oferă Chestionarul… răspunsuri și la întrebările privind comunismul românesc? Citiți și veți afla. Nu e nevoie să fiți de acord cu autorul tot timpul. Dar – că vreți sau nu vreți – veți trece printr-o mare de întrebări, veți căuta să răspundeți la ele. Într-un fel, cititorul devine a patra secretară, și cele trei destine vor fi însoțite, în paralel, de un al patrulea, pe care nu Liviu Radu îl va scrie, pentru care nu Liviu Radu va nota răspunsurile, ci, evocîndu-și viața sub comunism, însuși cititorul…

Cartea lui Liviu Radu se găsește la o singură librărie online și doar în formate electronice, pentru e-readere. Este calificată în finala concursului de roman SF organizat de Eagle Publishing House și Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, al cărui cîștigător va fi anunțat cît de curînd.

Am citit-o de-abia în aceste zile, deși o am (un exemplar tipărit!) din noiembrie. Și am aflat: o carte de Liviu Radu nu se citește oricum, oricînd. Ea se citește imediat ce ai pus mîna pe ea. Altfel vei regreta întîrzierea.

Drepturi și strîmbe

La cererea publicului (oh, vai!) pun aici un articol pe care l-am publicat în 2011 în Observator cultural.

Drepturi și strîmbe

 

Am dat peste o discuție pe net – de data asta pe Facebook – în care revenea veșnica problemă a trăitului din scris pe plaiurile mioritice. Ideea era că dacă pentru un roman nu primești măcar atîția bani cît să te întreții (să-ți întreții familia?) un an, totul e în zadar. La ce să mai scrii? Și tot înainte, con brio și sostenuto, ma non troppo. Discuția nu diferea prea mult de altele și altele care, în mare, decurg cam la fel, iar ce scriu eu mai departe nu reproduce nimic din acea discuție, ci încearcă să construiască un model al acestor discuții strîmbe despre drepturile de autor.

Și cum decurg discuțiile astea? Cam așa: dă-i cu tirajele de numai 1000 de exemplare (de parcă tot scriitorul român ar vinde 1000!), dă-i cu editorii țepari care iau pielea de pe bietul autor și sug sîngele scriitorimii care ea, scriitorimea, scoate capodoperele pe bandă rulantă, nu se știe „cum naiba se apucă de editat cărți numai de-ăștia care habar n-au ce e aia literatură sau doar făcători de cărți de-ale lui Sandra Brown, Dan Brown (că toate sînt cam brown prin zona asta) și alți Coruți și… Și pînă și Cărtărescu, domnilor, se prostituează, publică volume din acelea despre care mi-e rușine, zău, să spun că le-am cititˮ auzi la tot pasul din partea unor intelectuali fini, despre care n-ai zice că dau banii pe așa ceva, deși știu exact despre ce e vorba cînd cumpără De ce iubim femeile, dar o cumpără și nu pot să înțeleg de ce, decît doar dacă o cumpără numai pentru a-i trage un perdaf autorului, că tare bine se simte toată gînsăcimea cînd poate să-l tragă de urechi pe Cărtărescu, de la scriitori la scriitorași și bloggeri și bloggerași… să arate, astfel, că nu-i nici el vreun extraterestru, vreun galactic, e și el om, adică o ființă cam ca mine și ca dumneavoastră, cinstiți cititori…

Și la urma urmei cît costă să scoți o carte în România? Asta este o întrebare care apare de fiecare dată cînd vine vorba despre trăitul din scris și, în general, despre publicare, pentru că, am impresia, undeva lucrurile încep să se încețoșeze. Pe de o parte scriitorimea se lamentează că nu se poate trăi din scris, iar pe de alta aceeași scriitorime vorbește despre publicarea pe bani (și să vedeți cu cîtă naturalețe o face, de parcă asta ar fi normalitatea, ca autorul să-și plătească publicarea! De parcă toată lumea publică pe banii proprii, ăia de n-o fac însemnînd că au pile, au pe cineva etc.). Adică ce să înțeleg de aici? Că ei, scriitorimii lamentoase, nu îi acceptă nici o editură cărțile spre publicare? Și dacă e așa, de unde pretenția de cecuri grase? Sau e doar neștiință, necunoaștere a realității? Poate ea, scriitorimea asta, își imaginează că banii îi dau editorii de la ei din buzunar (bani primiți moștenire sau luați pe o casă pe care tocmai au vîndut-o, nicidecum încasați pe cărțile produse și vîndute) ca un premiu pentru anii îndelungați de stat în curșezut în fața calculatorului (mașinii de scris? Cred că unii încă mai folosesc mașina de scris, că prea o iau la fugă cînd aud de e-mailuri, de internet etc.). Poate ea, scriitorimea despre care vorbesc, își imaginează că banii primiți de autor nu are nici o legătură cu vînzările. Că banii sînt așa, ca un fel de premiu al Academiei, li se dau pentru valoarea inestimabilă etc. și etc.

Cum naiba să stai liniștit cînd auzi mereu și mereu aceleași lucruri spuse la nesfîrșit într-un salon de autiști care refuză cu încăpățînare să accepte că acest capitalism dereglat în care trăim și în care piața editorială este și ea o parte, are totuși regulile lui, chiar dacă nu pare a le avea. Iar una dintre ele e simplă, simplă de tot: facem un produs care se vinde, avem bani. Nu se vinde, nu avem nici bani. Ba chiar mai rămînem și cu datorii. Dar asta e (evident!) doar treaba editorului, datoriile sînt ale lui, scriitorul participă doar la cîștig. Cu asta nu spun – doamne ferește! – și rog a nu se interpreta așa, că scriitorul ar trebui să participe și la pierderi. Dar dacă s-ar gîndi măcar la asta… n-ar fi rău, poate ar avea o atitudine mai constructivă.

Am intervenit în discuția despre care vorbeam la început, nu știu de ce, chiar nu știu, poate pentru că de ani de zile asist la aceleași lamentări și nu aud pe unul să zică și „băi, dar banii nu au legătura cumva cu vînzările?ˮ (Oricum, dacă se întîmplă asta, vinovatul pentru puținătatea exemplarelor dorite de cititori este editorul care nu știe să promoveze cărțile, în nici un caz autorul, producător de cărți care nu interesează pe nimeni) Am intervenit și am zis că probabil Stephen King nu vinde 1000 de exemplare și poate de-aia are bani mulți. Știți ce mi s-a spus? Că Stephen King nu vinde el carțile, de asta se ocupă editura. Acuma… ce să zic? Omul avea dreptate, nu l-a văzut nimeni pe King cu taraba la piață. Sau, în tinerețe, o fi făcut-o și pe-asta? Nu știu.

Știu însă că nici pe-acolo, prin lumea aia în care scriitorii trăiesc din scris, lucrurile astea nu se întîmplă de la prima carte (da, sigur, există și excepții, peste tot sînt excepții, întotdeauna sînt excepții, uneori cîte un scriitor dă lovitura cu prima carte), oamenii nu-și lasă serviciile decît atunci cînd cărțile lor au început să se vîndă în tiraje mari, atunci cînd ei ajung să scrie cam o carte pe an, cînd li se vînd constant cărțile, toate cărțile, și de aici le vin banii (plus articole, interviuri, cnferințe etc.).

Cîți scriitori români publică volume care merg în trei-patru-cinci ediții și se vînd constant ani la rînd? Pe piața de carte excepțiile se cheamă „scriitori celebriˮ. Iar scriitorii celebri au public, au un public al lor și nu e neapărat necesar ca publicul acesta larg să fie același. Eu cred că fiecare scriitor își creează propriul public, dar și-l creează oferindu-i cărți care să-l intereseze, care să-l facă să bage mîna în buzunar și să cumpere acele cărți. Ce cărți mai citește acel public? Cine poate ști? Și doar n-o să facă scriitorul (și sigur nici editorul) concurs pentru ocuparea posturilor de public, de fani! Nu scriitorul își alege publicul, publicul îl alege pe el. Nu publicul trebuie să fie interesant, scriitorul trebuie să fie.

Așa că, dragi prieteni scriitori, puneți mîna și scrieți cărți care să intereseze publicul, indiferent dacă e vorba de cel doritor de Pavel Coruț sau de cel care se calcă în picioare după cărțile lui Liiceanu-Pleșu-Patapievici sau de cel care stă cu Orbitorul pe birou (indiferent dacă-l ține acolo ca să-l citească sau doar ca să-l vadă lumea), vindeți 10-15.000 de exemplare pe an, an de an, și atunci mai vorbim despre trăitul din scris.

Evident totul, cu cifre cu tot, este valabil și pentru scriitorii de F&SF. De unde să scoată ei peste 10.000 de cititori? De-acolo de unde i-au scos și cărțile lui Frank Herbert.

(Observator cultural, Nr. 591, 9 septembrie 2011, rubrica FANTASY & SCIENCE  FICTION)

*

Articolul este inclus în sumarul celui de-al treilea volum de publicistică (titlul nu este încă definitivat) care va apărea în această toamnă.

 

Observator cultural 923 – Crime și sefeuri la Bookfest

25 mai 2018. Observator cultural nr. 923. Al 22-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Crime și sefeuri la Bookfest

Citat:

Vine Bookfest, bine-mi pare, ce cărți noi găsi-vom oare? Curios ca tot cititorul/scriitorul/editorul, am vorbit cu George Arion Jr. (Crime Scene Press), Mugur Cornilă (Eagle Publishing), Alexandru Voicescu (Herg Benet), Alexandra Florescu (Nemira), Monica Ramirez (Librex) și Teodora Ivan (Trei) despre noutățile editoriale din domeniile mystery&thriller și science-fiction&fantasy&horror cu care editurile pe care le reprezintă își vor întîmpina vizitatorii.

 

Observator cultural 919 – Alegeri la USR (2). Ce-i de făcut

27 aprilie 2018. Observator cultural nr. 919. Al 21-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuriAlegeri la Uniunea Scriitorilor (2). Ce-i de făcut

Citat:

Ar trebui ca statutul să conțină lucruri cît se poate de concrete, care să nu poată fi intepretate nici de actuala conducere, nici de cele care vor veni în viitor. De pildă, la capitolul obligații ale membrilor, avem art.8.4: să respecte normele deontologice ale breslei scriitoriceşti şi să manifeste grijă faţă de păstrarea prestigiului U.S.R. Lasă că acele norme nu sînt precizate nicăieri, dar așa cum e formulat acum articolul lasă pe oricine să evalueze comportamentul fiecăruia. În ultima vreme s-a spus că vorbele și acțiunile Grupului pentru Reforma USR au adus prejudicii prestigiului etc. Mă mir că nu am auzit vorbindu-se despre întinarea nobilelor idealuri… În schimb, umplerea paginii de deschidere a site-ului USR numai cu comunicate despre procese, intentarea a zeci și zeci de procese individuale se pare că, pentru actuala conducere, n-au știrbit cu nimic prestigiul Uniunii, excluderea unor scriitori valoroși și apoi terfelirea lor (am inclus aici și „onestaˮ reevaluare critică) în paginile României Literare… n-au adus nici o atingere prestigiului tagmei scriitoricești, desigur. N-ar trebui ca lucrurile astea să fie lăsate la voia (sau nevoia) nimănui.

 

Jurassic Hyde Park 5 – Lecturi de dinozauri

26 aprilie 2018. Al 5-lea dialog cu Horia Nicola Ursu în Jurassic Hyde Park: Lecturi de dinozauri.

Horia: Ca să nu fim acuzați că, în dialogurile noastre, nu facem altceva decît să criticăm ce fac alții, precum cei doi moși din Muppets, ți-aș propune să dăm pe goarnă, periodic, cîte ceva despre cărțile faine pe care le-am citit, despre filmele sau serialele pe care le urmărim, despre știrile din domeniul F&SF care ne-au făcut o zi sau alta mai bună. Așadar, ia zi, ce-ai mai citit bun în ultimul timp? Poate-și mai notează cei care ne citesc vreo idee pentru lecturile viitoare.

Jurassic Hyde Park 4 – Balul debutanților (2)

22 aprilie 2018. Al 4-lea dialog cu Horia Nicola Ursu în Jurassic Hyde Park: Balul debutanților (2). Păcatele debutanților sau Debuturi și rebuturi

Mike: Hai să mergem mai departe. Pași de urmat? Idei preconcepute? În afară de problemele care se învață – gen: ce să conțină mailul pe care-l trimiți unui editor împreună cu textul tău, formatări ale textului, alegerea revistei/editorului – și care se pot găsi pe site-urile revistelor/editurilor la capitolul Ghidul colaboratorului sau la cursurile de scriere literară, tehnici narative sau cum i-om spune, se pare că cel mai greu de înfruntat e posibilitatea refuzului. Tinerii se tem să fie refuzați. Și nu numai tinerii, că și la cei cu oarece publicări am întîlnit temerea asta. Or, dacă aspirantul la gloria literară nu trece peste ideea că un text s-ar putea să-i fie refuzat (fie că nu se ridică la standardele revistei/editurii, fie că redactorul/editorul are pretenții mai mari de la respectivul autor, fie că – se mai întîmplă și asta – redactorul/editorul a avut un moment mai prost cînd a citit textul și n-a percutat), s-ar putea ca asta să ducă la încremenirea într-un proiect necîștigător pe termen lung. Concret? Concret.

Observator cultural 918 – Alegeri la USR (1). De ce votez cu Dan Lungu

20 aprilie 2018. Observator cultural nr. 918. Al 20-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: Alegeri la USR (1). De ce votez cu Dan Lungu

 

Observator cultural 915 – Interviu cu Marian Coman

23 martie 2018. Observator cultural nr. 915. Al 19-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuri: „Literatura SF, F & H de la noi trebuie să arate că are ce premia“ (interviu cu Marian Coman)

Citat:

Mi-am vândut prima povestire când aveam 17 ani. Am luat atunci primii bani pentru literatură, iar asta se întâmpla în 1995. Au trecut de atunci 23 de ani, mi-am câștigat pâinea doar scriind articole, proză, scenarii sau organizând redacții, iar noi încă ne mai întrebăm dacă scriitorii trebuie să fie plătiți pentru ceea ce scriu? Dacă redactorii trebuie să fie recompensați pentru ceea ce fac? Cred că dacă vrem să ne luăm în serios, trebuie să depășim cu toții momentul proiectelor făcute doar din entuziasm, din orgoliu și vanitate. Să fiu bine înțeles: nu devii profesionist doar cerând bani pentru ceea ce scrii, ci învățând continuu, citind, studiind, acceptând un refuz, două sau zeci dacă e nevoie, respingând tentația de a-ți publica singur povestirile sau cărțile, încercând mereu și mereu să fii mai bun decât ai fost ieri, scriind și rescriind un text mai bun decât cel de ieri și încercând să-ți vinzi aceste fantastice broderii ale minții tale celui care e dispus să le cumpere.

Observator cultural 912 – Simplii cititori de doar-sefeuri, celebre pentru că vin de dincolo

2 martie 2018. Observator cultural nr. 912. Al 18-lea articol în rubrica Mistere, fantezii, sefeuriSimplii cititori de doar-sefeuri, celebre pentru că vin de dincolo.

Citat:

Mediul on-line tinde să devină terenul democrației absolute, în care noile valori sînt cele stabilite de grupuri din ce în ce mai mari. În această versiune de lume, criticii literari sînt înocuiți cu bloggeri, iar revistele literare sînt sortite pieirii prin necitire, în locul lor cîștigînd din ce în ce mai mult teren blogurile scrise de simpli cititori. Asta ca scenografie. Pe conținut, se remarcă apariția unor poncife cu rang de adevăruri absolute, degrabă trecute între axiomele noii societăți. Despre trei dintre ele (pe unul deja l-am pomenit) va fi vorba în cele ce urmează.

 

%d blogeri au apreciat asta: