Arhive categorie: Articole

Observator cultural 880. Obiceiuri, atitudini, apucături

Mistere, fantezii, sefeuri. Al patrulea articol în noua rubrică din Observator cultural: Obiceiuri, atitudini, apucături.

Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…

Păcat că discuțiile despre articol se poartă exclusiv pe Facebook.

Partea bună: e o sursă de direcționare a cititorilor spre Observator.

Povestea asta cu Facebook și Observator îmi amintește de o întîmplare din tinerețea mea ceferistă. S-a hotărît închiderea haltei X, drept urmare trenurile care legau comuna de marele oraș din apropiere nu au mai oprit în acea haltă. După cîteva zile, sumedenie de localnici au protestat în fața primăriei, că nu mai au cu ce ajunge la serviciu, că ei mergeau în fiecare zi cu trenul la oraș etc. Răspunsul oficialilor de la CFR: am închis halta pentru că în ultimii doi ani nu s-a vîndut nici un bilet și am tras concluzia că nu e nevoie ca trenul să oprească aici. 🙂

Partea bună a comentariilor: mi s-au relevat încă două teme care s-ar putea adăuga celor trei (parcă) bifate în articolul din Observator. Se pare că în curînd va urma o parte a doua.

 

Observator cultural 878. Șlapi pentru cămile

A apărut și al treilea articol din noua serie pe care am început-o în Observator cultural, sub genericul Mistere, fantezii, sefeuri. Se cheamă Șlapi pentru cămile și în el vorbesc despre drepturile de autor și raportarea scriitorului român la ele.

Eu, unul, am reunțat să mai citesc interviuri cu scriitori care consideră că cineva (cine?) ar trebui să-i plătească pentru că sînt ei talentați (pot aduce în scris declarații doveditoare semnate de doi-trei prieteni), de scriitori care declară că au scris nu știu cîți ani la o carte și din banii luați pe ea nu pot trăi (ei și familiile lor) următorii nu știu cîți ani, pînă cînd scriu alta. Vreo vorbă despre vînzări? Aș! Păi, ei se compară cu Coelho, cu Dan Brown, cu… Stephen King? Ei, nu, nu se compară ei nici cu Philip Roth, dacă e să vorbim și de altă categorie de scriitori ale căror cărți se vînd bine.

Articolele mele din Observator cultural le găsiți aici.

Și încă o veste: cu al doilea articol (De ce poartă chelnerii gambetă? – despre romanul lui Petru Berteanu, Efectul Mandela) am intrat în top 5 cele mai citite articole.

 

Observator cultural 876

Sau ObsCult 2.1. Adică primul articol din al doilea mandat la Observator cultural. Noua rubrică, începută acum o săptămînă, se cheamă Mistere, fantezii, sefeuri.

Din primul articol:

Între mystery & thriller și fantasy & science fiction am ales mistere, fantezii, sefeuri. Este ceea ce mă preocupă de ceva vreme, este acea parte din literatura română despre care cred că ne va putea scoate în lume cu tiraje semnificative și cu cîteva nume care să intre în forță pe piața de carte a Europei și a lumii.

De ce?

Pentru că, spre deosebire de noi, românii, pentru restul lumii literatura mainstream este mistery & thriller și fantasy & science fiction. Pentru că în lume oamenii cumpără și citesc masiv ficțiunea de gen, cum a numit-o cineva, pe cînd literatura pe care noi o numim mare, înaltă (și orice calificativ mai inventează cei care cred că valoarea unei cărți este invers proporțională cu numărul cititorilor ei) este publicată (și citită) în tiraje mult mai mici.

Pentru că literatura se citește și în fotoliu, și la bibliotecă, dar și în metrou, în avion sau pe o bancă în parc. Și rareori vezi oameni citind Ulise în metrou (eu am avut ocazia să văd totuși, în Londra, o fată citind Război și pace – pe hîrtie!). Iar ce se citește pe navetă e tot literatură și cei care o citesc nu se sfiesc să fie văzuți citind Agatha Christie, Stieg Larsson, Yrsa Sigurdardottir sau George R.R. Martin ori Philip K. Dick. Așa cum se simt foarte bine citind Paul Auster, sau Philip Roth, sau Haruki Murakami, ori Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Simona Sora…

(Mai departe aici.)

Haulică SRL

Un articol pe care l-am publicat în nr. 601 al revistei Observator cultural (18 noiembrie 2011):

Haulică SRL

Adică de ce mai am nevoie de edituri dacă pot să-mi public singur cărțile – fie ele de 40 sau de 500 de pagini – pe internet? Îmi fac un e-book, știu să fac un epub, știu să fac și mobi, ce-mi mai trebuie? De-abia scap de editorul ăla care mă refuză spunîndu-mi ba că ceea ce scriu nu se potrivește cu linia prozei publicate de editură, ba că scriu porcos și ei se adresează tuturor cititorilor, inclusiv minore, gospodine pudice, călugărițe și tați de familie care controlează orice tipăritură intră în casă, ba că nu sînt suficient de cunoscut și numele meu nu le garantează măcar 1000 de exemplare vîndute, ba că scriu cu î și nu cu â (și fără niciun/nicio…), așa că să mai pun mîna pe un DOOM2, să mă mai pun la curent cu limba română, ba îmi zice că OK, te publicăm, dar te costă atît (și zice el o sumă cu care știu sigur că se pot tipări două cărți ca aia pe care le-am propus-o), ba că fie, te publicăm, facem și contract, dar să nu vii dup-aia să-mi ceri bani sau alte alea, că drepturi de autor, că lansări, că turnee prin țară… zi mersi că te publicăm gratis și te facem scriitor și dacă mai vii și la anul cu banii ăștia plus 10% de-o inflație acolo, îți mai scoatem o carte și te faci membru USR. Ce? Ești deja? Las’ că știm noi și cum se intră în uniunea asta…

Nu mi s-a întîmplat așa ceva niciodată, dar din cîte aud zi de zi parcă-parcă încep să cred că așa se lucrează cu autorii, că treaba asta nu e o excepție, ci regula. Mi-e totuși greu să cred că e așa, știu că sînt scriitori care își plătesc aparițiile, știu că sînt destule edituri care, pe lîngă brandul cu care se fălesc, mai au o editură, două pentru mici afaceri, pentru cazurile în care vine cineva cu geanta de bani și nu-i frumos să dai omul afară pe ușă cînd el îți pune sufletul pe tavă (mă rog, în geantă)…

Tratamentul de care se „bucură“ autorul din partea editorului (plus problema banilor) mă face să mă gîndesc la alte variante de lucru.

Acuma, că veni vorba, și problema bănească poate fi de două feluri: ori că omul nu vede nici un ban pe cartea lui, indiferent cîte exemplare se vînd din ea, ori că omul are pretenția să primească pe o carte cîți bani îi trebuie lui să trăiască el și familia sa un an (cum tocmai am citit într-un interviu), din nou indiferent cîte exemplare se vînd din cartea cu pricina (evident, că asta nu mai e treaba autorului).

Există un frecuș permanent între editori și autori, dar stați să vedeți cum o să fie cînd o să apară pe piață și agentul literar, care va mușca și din editor, și din scriitor. Că trebuie și burta lui să mănînce, nu?

Bon. Deci soluția pare a fi, din ce în ce mai obvioasă (asta e pentru galeria corporatistă care nu prea înțelege de ce mai folosim noi, poorii, limba română și nu trecem la limba internațională), aia de-o zisei la început: de ce să nu-mi fac eu cărțile de unul singur? Că doar pot!

Așa că mi-am învelit romanul în pixeli și hai să dau cu el de-a azvîrlita pe net. Amazoane, Kobouri, B&N-uri… sau J&B-uri? În fine…

Stai așa, da’ e redactată cartea? Păi, am redactat-o, m-am uitat pe ea, e OK.

Nu. Nu așa. Sigur e OK? Că așa ziceți toți pînă vă uitați în carte și-apoi mamă-mamă ce vă mai inflamați. Acum ceva vreme l-am auzit pe un tînăr scriitor făcînd-o în toate felurile pe fata care i-a fost redactor de carte, că și-a bătut joc, că i-a distrus cartea, că i-a ruinat cariera, că… am numărat io 200 de greșeli în carte. Măi, măi! 200? Oare cine le-o fi pus acolo? Să le fi pus fătuca aia? Ori poate ele existau în carte și fata nu le-a văzut? Ori poate existau în carte vreo 400 și fata a văzut numai 200…

E complicat pentru un autor să spună că da, cartea e OK, rien ne va plus. El o știe pe de rost, o parcurge recitînd-o (nu recitind-o!), ce să vadă el greșeli?!

Bun, gata, am înțeles, îmi angajez un redactor. OK, și un corector, că dacă se uită doar redactorul și are grijă și la exprimări, și la coerență, și la tot ce caută un redactor prin cărți, poate mai sare cîte o greșeală de dactilografie, mai ales că mă știu că, atunci cînd mă așez în fața tastaturii, parcă am două cîrlige în loc de mîini.

Așa, vezi? Dar ai grijă, că….

Gata, mă, gata. Redactor și corector, am înțeles. Sau poate găsesc vreo firmă care să ofere servicii de redactare-corectură. Nu? Că tre’ să fie și de-astea.

Și-acum epubul. Și mobi. Epub și mobi. Io mi-s galileul secolului 21! Haulică SRL, firma care bagă la vînzare cartea pe net și care încasează banii. Adică eu, tăticule! Și iau toți banii. În loc de 7 – 10 procente din ce ce vindeam, iau tot, din care plătesc redactarea-corectura. Ar trebui să-mi fac un plan să văd cît e musai să vînd ca să am bani de platit serviciile. Și dacă vînd 5 cărți? Sau 100? Îmi ajung banii? Dacă publicam la o editură mă durea-n pix dacă aveau ăia bani de plătit redactare-corectură-paginare-copertă-tipografie. Acum… De! Trebuie să mai angajez pe cineva care să se ocupe de promovare. Iaca, ziceam că nu mai am nevoie de agent, dar tot am nevoie de cineva care să se ocupe de vînzări, poate și de presă sau de editurile din străinătate care vor să mă traducă… Sau dacă nu vor ele, să le convingă el să vrea!

Dar dacă dispar editurile… cine naiba mă mai publică pe mine afară?

Cum cine? Eu! Tot eu. Angajez pe cineva să-mi traducă operele nemuritoare în engleză, mai angajez pe cineva vorbitor nativ de engleză să facă și el/ea un proofreading profi (chiar cunosc cîteva persoane care ar face asta) și apoi… din engleză se poate traduce în orice limbă. Și îmi pun și varianta în engleză pe net la vînzare și gata! Iată-mă-s… isprăvniceasă! Whatever.

Da. Altă muncă, altă distracție. Toți trebuie plătiți și nu se știe dacă vînd atîtea exemplare ca să-mi permit toate astea. Nu-i bai! Cred în mine și în literatura mea, trebuie să vînd!

Cam multe griji, nu? De-aia au scriitorii agenți. Să-i scutească de grijile astea. Să le asigure liniștea necesară pentru a scrie. Scriitorii scriu, agenții agentează, editorii editează. Joc de-ăla, win-win. Cînd cărțile se vînd. Cînd nu… e un fel de popa-prostu’ de pe la noi.

Am auzit că J.K. Rowling a renunțat la agent, că pregătește nu știu ce lansări, relansări… Cred că și-a făcut firma Rowling Inc. sau Ltd. sau cum o fi pe la ei și are oameni care muncesc să-i publice și să-i vîndă cărțile. Plus jucărele, bigubele… De, cînd vinzi miloane… nu se pune problema că n-ai cu ce-ți plăti angajații.

Probabil treaba asta cu sereleurile pentru scriitori e valabilă de la un anumit nivel încolo. Pînă atunci…

La editură!

Dar, recunosc, treaba asta cu Haulică SRL tare-i faină! Tare bine sună… Ăsta o fi viitorul?

 

 

 

 

Paranoia de dimineață

Nu c-aș fi paranoic, dar prea des primesc mailuri prin care sînt anunțat că fel de fel de indivizi mă urmăresc. Pe Twitter, da (@michaelhaulica). Dar așa începe. Azi peTwitter, mîine pe stradă, poimîine… cine mai știe unde.

*

2saraProgramul săptămînii 24-30 iunie:

Argos 12 (aș vrea să fie online pe pînă pe 1 iulie)

ACEL articol care mi s-a solicitat (termen: 20 iulie)

Așteptînd-o pe Sara (termen finalizare: 8 august; publicare: septembrie)

Eroi fără voie, antologia Secției 14 (termen finalizare: 20 august; publicare: septembrie)

– de scris la Relatare despre dublu (sau cum s-o chema; termen finalizare: 31 august)

– treaba obișnuită la Paladin (și ce dacă voi fi în concediu? în 2012, eram în Stockholm, în Nationalmuseum, și eram ținut la curent telefonic cum merge licitația pentru o serie SF)

*

Dacă tot am vorbit despre Nationaluseum, iată ce am găsit pe site-ul lor (clădirea principală este în renovare din 2013 pînă în 2018, exponatele sînt duse pe rînd în diverse expoziții la Academia de Arte): în vara asta este deschisă o expoziție cu cele mai celebre picturi ale muzeului. Printre ele, portretul prințesei Zoe Ghika, realizat de pictorul suedez Alexander Roslin. Este unul dintre tablourile achiziționate de Asociația Prietenii Muzeului și apoi donat muzeului (cum s-a întîmplat cu multe alte exponate).

NAtionalmuseum cu Zoie Ghika

10 mai 2061

CL.ONE SRL

 

Astăzi e 10 mai, Ziua Națională a României, și mai aniversăm și 50 de ani de cînd Guvernul Boc 7,2 a anunțat națiunii ieșirea din marea criză de la începutul secolului.

Sîntem în 2061 deci, și Regele Nicolae I ține în mînă foaia lăsată de șeful cancelariei, cu programul manifestărilor și lista invitaților care au confirmat participarea.

Are 76 de ani și este cel mai vîrstnic rege pe care l-a avut România. E împăcat cu viața lui, cu domnia lui?

Privește pe geamul biroului său din Palatul Regal și statuia lui Carol I îi dă, ca de obicei, încredere în sine, în familia regală și în cele ce-au fost, sînt și vor fi ale acestui neam în care s-a integrat, așa cum și strămoșii săi au făcut-o, cinstindu-l cu devotament atît cît le-au permis vremurile și oamenii de sub acele vremuri.

Cine se gîndea atunci, cu 60 de ani în urmă, cînd bunicul său, Mihai I, l-a arătat mulțimii, că va veni ziua în care se va reîntoarce pe tronul familiei sale? Cine se gîndea atunci, că acel copil va deveni cîndva șeful statului român, dar cine se gîndea că România va mai avea vreodată rege?

El. El s-a gîndit la asta în fiecare zi a vieții lui, în fiecare zi de cînd a înțeles cine este și care i-ar putea fi destinul. Ca să poți, trebuie mai întîi să crezi că poți. El a crezut și uite-l azi, rege, așteptînd să înceapă ceremonia.

Îi plac festivitățile organizate de Ziua Națională, îi place să-i vadă pe toți mai-marii țării stîndu-i alături, toate astea îi dau sentimentul destinului împlinit, al datoriei împlinite, al lumii așezate, din nou, într-ale ei.

Privește pe geam și parcă îi vede alături de el pe prim-ministrul Bogdan Caragea, șeful conservatorilor care au reușit să convingă poporul român că singura cale de urmat este cea a tradiției, a vechilor familii care au condus această țară, al dinastiilor politice vechi…

Și noi, își spune Majestatea Sa, auzind vocea lui Victoraș Ponta, socialistul, șeful opoziției, venit cu fiul său, Victor Ponta III, căruia i se prevede un viitor strălucit în politica românească și poate chiar, într-o bună zi, preluarea șefiei partidului. De Lică Brătianu, șeful liberalilor, ce să mai zică? Legăturile dintre Casa Regală și Brătieni sînt vechi, vechi cît țara asta…

Doar vederea lui Andrei Gherman, prim-ministrul Ungariei, îi aduce o umbră pe față, pentru că, de cîte ori îl vede, își amintește că reprezintă, de fapt, un eșec al Casei Regale, un pas înapoi, pierderea moștenirii lui Ferdinand… Dar, dacă tot a fost să plece Transilvania și să se lipească de Ungaria, măcar atîta satisfacție a avut, să vadă că prim-miniștrii Ungariei au fost mai mult ardeleni decît unguri, ca dovadă de ce poate face un partid etnic cu 35% în alegeri.

I s-a spus că vor vedea care alegorice care vor desena cîteva momente din istoria României, nu multe, Mihai Viteazul, Cuza Vodă… Se va sări peste povestea cu Traian și Decebal, de cîțiva ani se sare peste acest moment, de cînd a strigat chiar el în Consiliul de Coroană:

– Ce nație sănătoasă la cap face dintr-o înfrîngere prilej de mare mîndrie? Marile țări sînt clădite pe victorii și pe victorii s-a clădit și România!

Atunci s-a făcut liniște, dar la scurtă vreme istoria poporului român s-a rescris, iar povestea cu dacii și romanii a rămas exact ce era, una dintre înfrîngeri, că au mai fost și de-astea…

Prin fața ochilor lui și ai asistenței va trece carul în care va sta, pe cal, înveșmîntat în alb, Mihai Cl. Viteazul, clona marelui voievod. În carul care va simboliza momentul Unirii de la 1859 vor fi adunați, ca într-un grup statuar, toți fruntașii de la 1848 și artizanii statului român, evident prin clonee lor, Alexandru Ioan Cl. Cuza, Mihail Cl. Kogălniceanu, vor fi acolo clonele Goleștilor, Bălcescului, ca și a poetului Alecsandri…

Se gîndește că va fi un car care să marcheze și momentul 2011, cu declarația aceea a ieșirii din marea criză, și nu-și poate reprima un sentiment neplăcut gîndindu-se că-i va vedea defilîndu-i pe dinainte pe Emil Cl. Boc, Elena Cl. Udrea, Adriean Cl. Videanu și toți ai lor, cu fularele lor portocalii… Și cu acțiunile lor portocalii la CL.ONE SRL, ultima mare găselniță de partid și de stat pe care au inventat-o înainte să piardă alegerile, bună găseniță, dacă și azi urmașii lor trăiesc din asta. Cine s-ar fi gîndit pe vremea crizei la afacerea clonării? Pe vremea aia nici mcar nu era permisă clonarea, nici măcar nu fusese încercată (cel puțin nu la nivel oficial). Au fost acuzați că n-au avut viziune? Păi ce vizune mai valabil ca asta să fi avut? Clonele, da…

În piață, în gîndurile lui, își face apariția carul alegoric al Ministerului Culturii, unde, desigur, la loc de cinste va fi Dragoș Merișca, proaspăt cîștigător al Premiului Nobel. Cineva îi șoptise că Merișca ăsta debutase pe cînd era copil, pe la vreo 6-7 ani, cu un volum de povestri cam SF… Ce SF se scria pe vremea aia în România? Cînd era tînăr și locuia în Anglia, fusese și el pe la cîteva convenții SF, îi văzuse pe viu, chiar schimbase cîteva cuvinte cu China Miéville, da, da, socialistul, cu Hal Duncan, cu Ian Watson și italianul ăla, ăla… cum îl chema oare? Rugero, Roberto… Roberto Quaglia, da, își amintește că italianul și Watson erau nedespărțiți, erau ei și cam cheflii, dar… cine nu era pe-atunci? Frumoase vremuri, tinerețea este frumoasă întotdeauna, dar uite că și bătrînețea este, dacă ai răbdare, dacă îți urmezi visul pînă la capăt.

Că, pînă la urmă, un vis au fost toate astea, toate cîte s-au întîmplat în ultimii 50 de ani. Dacă l-ar fi întrebat cineva în 2011 cum se vede el în 2061, ar fi răspuns că în nici un caz lumea nu va fi ca în Odiseea Spațială 2061, a lui Sir Arthur C. Clarke – chiar așa, de ce tocmai 2061? Are legătură cu Clarke? -, cît despre el… nu se vede altfel decît acum: un tînăr supus al coroanei britanice, descendent al cîtorva familii regale europene, ceea ce-i asigură un loc la diferite festivități și… cam asta. A, și posesorul unei biblioteci impresionante de SF. Asta cu siguranță!

E o aiureală să ne tot întrebăm cum va fi viitorul. Care viitor? Cel din clipa asta sau cel care va fi peste două minute, după ce tăntălăul ăla de șef de cabinet va călca pe un fluture?

Este 10 mai 2061, Ziua Națională a României, într-unul din traiectele temporale posibile. Regele Nicolae I se pregătește să iasă din birou și să participe la festivități. Trăiască România!

(text publlicat în Dilema veche nr. 360, 6 – 12 ianuarie 2011)

Cu Mircea Opriță într-un Zbor deasupra unor file de hîrtie

Mircea Oprita - Zbor deasupra unor file de hirtieTocmai am primit de la Mircea Opriță un exemplar numerotat, semnat, dar și cu o dedicație, al volumului Zbor desupra unor file de hîrtie (Limes, 2013).

O biobibliografie a lui Mircea Opriță, așa cum numai el putea s-o facă.

În capitolul Cronici și recenzii, autorul îmi face onoarea de a relua articolul meu „Și clasic, și modern, și bun”, despre volumul Povestiri de duminică (Millennium Press, 2010), apărut în Dilemateca, nr.51/august 2010.

Liviu Radu, La galop prin piramidă

La Gaudeamus vom găsi la standul Nemira romanul La galop prin piramidă, de Liviu Radu. Este al doilea roman din seria începută la sfîrșitul lui 2012 cu Armata moliilor.

Liviu Radu - La galop prin piramida, 2013

Pînă o să citim acest nou roman, iată ce scriam în Dilemateca despre primul volum din serie:

De-a Șeherezada

Armata-moliilor

Parcă sîntem copii și ne jucăm de-a Șeherezada. Acesta este sentimentul pe care îl am de fiecare dată cînd deschid o nouă carte de Liviu Radu. Și mi se tot întîmplă, din 1999 încoace, cale de vreo douăzeci de cărți.

Știm că nu oricine poate fi scriitor, dar printre scriitori sînt unii care au har de povestitor, sînt unii care, cînd deschid gura, parcă Pămîntul se oprește în loc, stelele sclipesc zîmbitoare, vîntul le alintă cuprinzîndu-le ca un fular tras pe nas și pe gură, și tot ce poartă urechi încremenește în singura stare a materiei care a dus la inventarea cuvintelor din familia lui fermecat: ascultatul poveștilor. Liviu Radu are har pentru asta, Liviu Radu s-a născut ca să povestească, și chiar o face, și bine că o face, bine că e generos cu noi, ăștia, care n-avem – și nici n-ar trebui să avem – altă treabă decît să-l ascultăm pe el spunînd povești…

Armata moliilor este o nouă mostră de poveste din dumbrava minunată a prozei românești, este o poveste pe care, dacă n-o exportăm, dacă nu dăm cu ea în populația lumii, atunci chiar sîntem niște fraieri, chiar habar n-avem lîngă cine trăim și ce noroc a dat peste noi să trăim într-o astfel de împrejurare.

Așa că, dragi prieteni de la Nemira, treaba voastră nu e nici pe departe terminată odată publicată această carte, e musai – dar musai! – ca ea să ajungă pe mesele agenților literari și de acolo în portofoliile editurilor care publică fantasy în lumea asta și, de-acolo, în sfîrșit, în mîinile fanilor acestui gen literar din ce în ce mai răspîndit, din ce în ce mai iubit.

Bun. Hai să vedem ce-avem aici. Avem un curier independent și caftangiu contractual în timpul liber – Taravik, care umblă alături de un pegas cu dizabilități, adică purtătorul unei singure aripi – Kostik, iar Taravik e pus în situația de a-i lua un inel iubitei lui, Marieța, cu care împarte viața și patul de ani de zile, dar numai atît, hăndrălăul nefiind în sare niciodată să-i cumpere un cadou, oricît de mic. Ei, și ca în toate poveștile bune, cînd cineva iese la cumpărat un inel, dă peste un zeu care-l ajută să ajungă la un mormînt vestit, despre care nici măcar nu se știa cu siguranță că ar fi adevărat, de unde omul se întoarce cu inelul dorit, și are parte, pentru asta, de cîteva zile… plăcute, să zicem.

Dar să vezi, că în acest timp, în Terimeea apre un vrăjitor latgan (iar pentru cei familiarizați cu scrierile lui Liviu Radu nu se poate ca asta să nu rezoneze într-un fel, pentru că Imperiul Latgan este legat de Opțiunea, unul dintre romanele de căpătîi semnate de scriitor) care-i provoacă pe toți curierii la o întrecere: ei cu cai, pegași și ce mai are omul pe la casa lui, el cu un soi de barcă zburătoare… Taravik, Grandik, Bazambik, Tomagik, Boranjik și alții ca ei se-aruncă în cursă întru salvarea onoarei  curierilor și… tot așa.

Aventurile se succed unele după altele, avem parte de un zeu rău, de o armată a moliilor cap-de-berbec, de balaurlători, avem parte de întîmplări de neuitat la fiecare pagină și nu putem să nu ne întrebăm cum vor fi următoarele cărți din serie…

Pentru că Liviu Radu a prins gustul trilogiilor fantasy și, după seria Waldemar (fantasy urban cu iele și căpcăuni urmărindu-se prin București), promite o serie despre Armata moliilor, ba mai mult, chiar s-a pus serios pe scris,  publicînd deja un fragment din volumul doi al seriei, sub titlul “La galop prin piramidă”, în revista CPSF Anticipația nr. 5 (aprilie 2013). Cine știe ce aventuri îl mai așteaptă pe Taravik și cine știe ce noutăți vom mai afla despre Imperiul Latgan?

Deși, la urma urmei, ce trompa lui Kefir, ce nasul lui Pomiparth ne interesează acum ce va fi mîine sau cînd va fi? Acum să devenim iar copii și să ne jucăm de-a Șeherezada. Avem de ascultat o poveste, o aventură a lui Taravik, iar de spus ne-o spune Liviu Radu, știți dumneavoastră cine.

(articol publicat în Dilemateca nr.84, 2013)

Dilemateca nr.83 (aprilie 2013)

DILEMATECA83-raybradbury-fahrenheit451-800hA apărut numărul 83 al revistei Dilemateca.

Articolul meu este despre Fahrenheit 451, de Ray Bradbury (Paladin, 2013, traducere de Petre Solomon, ilustrația copertei de Jon Hunt).

Citat:

Cititorul de azi al romanului lui Bradbury are parte de o altă lectură, mult mai bogată, mult mai apropiată decît i-o oferă o carte așa-zisă “de anticipație”. Cititorul de azi recunoaște societatea dominată de programele tv, în care jumătate din viață este petrecută în fața televizoarelor, interacționînd cu progamele, acestea substituind orice altă comunicare. Cititorul de azi mai recunoaște alegații gen “cărțile nu spun nimic. Nimic în care să crezi sau din care să poți scoate o învățătură pentru alții. Toate vorbesc despre niște oameni inexistenți, odrasle ale imaginației”, ale unei lumi din ce în ce mai înstrăinate, ale unor indivizi care și-au pierdut identitatea.

Și încă ceva, ce, poate, luat de valul anticipației, cititorul tinde să nu bage în seamă, dar asupra căruia ar trebui să i se atragă atenția: Ray Bardbury este un scriitor extraodinar în primul rînd, Ray Bradbury este unul dintre marii scriitori ai omenirii, care ar trebui studiat în toate școlile din lume pentru că acolo, la vîrful literaturii, nu mai există granițe între SF și mainstream.

 

 

Dilemateca nr. 82 (martie 2013)

Danut Ungureanu - Marilyn Monroe800wÎn numărul pe martie al revistei Dilemateca am scris despre volumul de povestiri Marilyn Monroe pe o curbă închisă, de Dănuț Ungureanu (Tritonic, 2012, ediția a 2-a).

Titlul articolului: Servus, poveste, aidi pa!

Citat:

Pînă la urmă ce vrea cititorul cînd citește o carte? O poveste. E prea mult? Teoretic nu. Și asta și obține în general, povești mai mult sau mai puțin reușite, asta cînd autorul român (vorba cuiva) se abține să fie genial și nu ține cu tot dinadinsul să iasă el în față, ci renunță la asta în favoarea poveștii. Dănuț Ungureanu are condei, are talent, știe cu vorbele, cu dialogurile, cu metaforele, cu alegoriile și parabolele, dar… Dar nu se poate abține din a fi genial. Și servus, poveste, aidi pa!

Dănuț Ungureanu este unul dintre cei mai apreciați autori români de F&SF. Dar eu încă îl aștept să-mi spună niște povești pe care să le pot citi pînă la capăt.

%d blogeri au apreciat asta: