Cei fără nume pe copertă

Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.

Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voiam să mă fac traducător, mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.

Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, acuși împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot… Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.

Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.

Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind… Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.

Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale ale literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn…

Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este… Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.

În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.

Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau… e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu… Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.

Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.

Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.

(articol publicat în Observator cultural, Nr. 606, 22 decembrie 2011)

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: