Drepturi și strîmbe

La cererea publicului (oh, vai!) pun aici un articol pe care l-am publicat în 2011 în Observator cultural.

Drepturi și strîmbe

 

Am dat peste o discuție pe net – de data asta pe Facebook – în care revenea veșnica problemă a trăitului din scris pe plaiurile mioritice. Ideea era că dacă pentru un roman nu primești măcar atîția bani cît să te întreții (să-ți întreții familia?) un an, totul e în zadar. La ce să mai scrii? Și tot înainte, con brio și sostenuto, ma non troppo. Discuția nu diferea prea mult de altele și altele care, în mare, decurg cam la fel, iar ce scriu eu mai departe nu reproduce nimic din acea discuție, ci încearcă să construiască un model al acestor discuții strîmbe despre drepturile de autor.

Și cum decurg discuțiile astea? Cam așa: dă-i cu tirajele de numai 1000 de exemplare (de parcă tot scriitorul român ar vinde 1000!), dă-i cu editorii țepari care iau pielea de pe bietul autor și sug sîngele scriitorimii care ea, scriitorimea, scoate capodoperele pe bandă rulantă, nu se știe „cum naiba se apucă de editat cărți numai de-ăștia care habar n-au ce e aia literatură sau doar făcători de cărți de-ale lui Sandra Brown, Dan Brown (că toate sînt cam brown prin zona asta) și alți Coruți și… Și pînă și Cărtărescu, domnilor, se prostituează, publică volume din acelea despre care mi-e rușine, zău, să spun că le-am cititˮ auzi la tot pasul din partea unor intelectuali fini, despre care n-ai zice că dau banii pe așa ceva, deși știu exact despre ce e vorba cînd cumpără De ce iubim femeile, dar o cumpără și nu pot să înțeleg de ce, decît doar dacă o cumpără numai pentru a-i trage un perdaf autorului, că tare bine se simte toată gînsăcimea cînd poate să-l tragă de urechi pe Cărtărescu, de la scriitori la scriitorași și bloggeri și bloggerași… să arate, astfel, că nu-i nici el vreun extraterestru, vreun galactic, e și el om, adică o ființă cam ca mine și ca dumneavoastră, cinstiți cititori…

Și la urma urmei cît costă să scoți o carte în România? Asta este o întrebare care apare de fiecare dată cînd vine vorba despre trăitul din scris și, în general, despre publicare, pentru că, am impresia, undeva lucrurile încep să se încețoșeze. Pe de o parte scriitorimea se lamentează că nu se poate trăi din scris, iar pe de alta aceeași scriitorime vorbește despre publicarea pe bani (și să vedeți cu cîtă naturalețe o face, de parcă asta ar fi normalitatea, ca autorul să-și plătească publicarea! De parcă toată lumea publică pe banii proprii, ăia de n-o fac însemnînd că au pile, au pe cineva etc.). Adică ce să înțeleg de aici? Că ei, scriitorimii lamentoase, nu îi acceptă nici o editură cărțile spre publicare? Și dacă e așa, de unde pretenția de cecuri grase? Sau e doar neștiință, necunoaștere a realității? Poate ea, scriitorimea asta, își imaginează că banii îi dau editorii de la ei din buzunar (bani primiți moștenire sau luați pe o casă pe care tocmai au vîndut-o, nicidecum încasați pe cărțile produse și vîndute) ca un premiu pentru anii îndelungați de stat în curșezut în fața calculatorului (mașinii de scris? Cred că unii încă mai folosesc mașina de scris, că prea o iau la fugă cînd aud de e-mailuri, de internet etc.). Poate ea, scriitorimea despre care vorbesc, își imaginează că banii primiți de autor nu are nici o legătură cu vînzările. Că banii sînt așa, ca un fel de premiu al Academiei, li se dau pentru valoarea inestimabilă etc. și etc.

Cum naiba să stai liniștit cînd auzi mereu și mereu aceleași lucruri spuse la nesfîrșit într-un salon de autiști care refuză cu încăpățînare să accepte că acest capitalism dereglat în care trăim și în care piața editorială este și ea o parte, are totuși regulile lui, chiar dacă nu pare a le avea. Iar una dintre ele e simplă, simplă de tot: facem un produs care se vinde, avem bani. Nu se vinde, nu avem nici bani. Ba chiar mai rămînem și cu datorii. Dar asta e (evident!) doar treaba editorului, datoriile sînt ale lui, scriitorul participă doar la cîștig. Cu asta nu spun – doamne ferește! – și rog a nu se interpreta așa, că scriitorul ar trebui să participe și la pierderi. Dar dacă s-ar gîndi măcar la asta… n-ar fi rău, poate ar avea o atitudine mai constructivă.

Am intervenit în discuția despre care vorbeam la început, nu știu de ce, chiar nu știu, poate pentru că de ani de zile asist la aceleași lamentări și nu aud pe unul să zică și „băi, dar banii nu au legătura cumva cu vînzările?ˮ (Oricum, dacă se întîmplă asta, vinovatul pentru puținătatea exemplarelor dorite de cititori este editorul care nu știe să promoveze cărțile, în nici un caz autorul, producător de cărți care nu interesează pe nimeni) Am intervenit și am zis că probabil Stephen King nu vinde 1000 de exemplare și poate de-aia are bani mulți. Știți ce mi s-a spus? Că Stephen King nu vinde el carțile, de asta se ocupă editura. Acuma… ce să zic? Omul avea dreptate, nu l-a văzut nimeni pe King cu taraba la piață. Sau, în tinerețe, o fi făcut-o și pe-asta? Nu știu.

Știu însă că nici pe-acolo, prin lumea aia în care scriitorii trăiesc din scris, lucrurile astea nu se întîmplă de la prima carte (da, sigur, există și excepții, peste tot sînt excepții, întotdeauna sînt excepții, uneori cîte un scriitor dă lovitura cu prima carte), oamenii nu-și lasă serviciile decît atunci cînd cărțile lor au început să se vîndă în tiraje mari, atunci cînd ei ajung să scrie cam o carte pe an, cînd li se vînd constant cărțile, toate cărțile, și de aici le vin banii (plus articole, interviuri, cnferințe etc.).

Cîți scriitori români publică volume care merg în trei-patru-cinci ediții și se vînd constant ani la rînd? Pe piața de carte excepțiile se cheamă „scriitori celebriˮ. Iar scriitorii celebri au public, au un public al lor și nu e neapărat necesar ca publicul acesta larg să fie același. Eu cred că fiecare scriitor își creează propriul public, dar și-l creează oferindu-i cărți care să-l intereseze, care să-l facă să bage mîna în buzunar și să cumpere acele cărți. Ce cărți mai citește acel public? Cine poate ști? Și doar n-o să facă scriitorul (și sigur nici editorul) concurs pentru ocuparea posturilor de public, de fani! Nu scriitorul își alege publicul, publicul îl alege pe el. Nu publicul trebuie să fie interesant, scriitorul trebuie să fie.

Așa că, dragi prieteni scriitori, puneți mîna și scrieți cărți care să intereseze publicul, indiferent dacă e vorba de cel doritor de Pavel Coruț sau de cel care se calcă în picioare după cărțile lui Liiceanu-Pleșu-Patapievici sau de cel care stă cu Orbitorul pe birou (indiferent dacă-l ține acolo ca să-l citească sau doar ca să-l vadă lumea), vindeți 10-15.000 de exemplare pe an, an de an, și atunci mai vorbim despre trăitul din scris.

Evident totul, cu cifre cu tot, este valabil și pentru scriitorii de F&SF. De unde să scoată ei peste 10.000 de cititori? De-acolo de unde i-au scos și cărțile lui Frank Herbert.

(Observator cultural, Nr. 591, 9 septembrie 2011, rubrica FANTASY & SCIENCE  FICTION)

*

Articolul este inclus în sumarul celui de-al treilea volum de publicistică (titlul nu este încă definitivat) care va apărea în această toamnă.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: