Arhive lunare: septembrie 2018

Cei fără nume pe copertă

Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.

Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voiam să mă fac traducător, mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.

Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, acuși împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot… Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.

Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.

Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind… Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.

Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale ale literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn…

Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este… Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.

În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.

Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau… e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu… Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.

Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.

Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.

(articol publicat în Observator cultural, Nr. 606, 22 decembrie 2011)

 

Reclame

O carte suedeza: Lycke, de Mikaela Bley

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Am scris despre cartea Mikaelei Bley pe Crime&Cafele.

 

O carte de Liviu Radu

În acest weekend, 15-16 septembrie, se desfășoară, la Biblioteca Națională, SCI+FI FEST, un festival al științei și al literaturii SF, organizat de revista Știință&Tehnică. Este a treia ediție.

Între cele cîteva edituri prezente la eveniment, se găsește și Editura Vremea, cu cele două volume publicate în vara asta în noua colecție ICAR.

Despre cartea lui Liviu Radu, aflată la a doua ediție, am scris în Dilemateca, nr. 69/2011, cu ocazia apariției primei ediții (Eagle Publishing House, 2011, Colecția Eagle MassMasters, ediție electronică). Și am scris așa:

 

A patra secretară

Istoriile alternative (ucroniile) au un loc bine definit în literatura de gen pe care o numim SF, deși mulți recunosc în SF doar povești cu nave cosmice și roboți, Star Trek, Star Wars, Battlestar Galactica și alte „povești pentru copii“, care numai pentru copii nu sînt. Dar propaganda sprijinită pe dezinteres face cît un curs de socialism științific…

Lviu Radu este scriitorul român cel mai puternic atras de ucronie, pe lîngă zeci și zeci de povestiri la temă el trecîndu-și în CV chiar volume cum sînt Constanța 1919 (ProLogos, 2000) sau Modificatorii (Millennium Books, 2010).

Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade (Eagle, 2011) reprezintă o revenire a lui Liviu Radu la tema lui predilectă. Doamnele din titlul romanului sînt Lena, Hilde și Greta, iar acei „bărbați foarte cumsecade“ care le-au fost șefi sînt Adolf Hitler, Rudolf Hess și Josef Mengele. Asta într-o epocă în care Adolf Hitler a ajuns președintele Partidului Comunist German și este, cel puțin într-o primă fază, aliatul lui Stalin, cu care a pus la punct un plan de cucerire a Europei și răspîndire a comunismului pe tot continentul.

Liviu Radu lucrează cu planul la vedere, imaginînd un chestionar alcătuit din unsprezece întrebări la care celor trei femei li se cere să răspundă. Iar răspunsurile lor se împletesc, capitol după capitol, întrebare după întrebare, evocînd începuturile carierelor lor (copilăria, școala), sfîrșitul, puncte de răscruce în istoria alternativă a Republicii Democrate Federale Germania, explicații (imaginate) pentru gesturi sau fapte (reale), portrete ale celor trei șefi (chiar patru, pentru că Greta, înainte de Mengele l-a mai avut șef pe Ernst Thälmann, din cauza căruia a ajuns în lagărul de la Auschwitz, unde a stat pînă la sfîrșitul războiului, în 1954 – e ucronie, da?). Departe de a fi niște declarații seci, limitate strict la întrebări, cele trei personaje își relevă viețile de supraviețuitoare ale acelor vremuri.

Iar tu, cititorul, te surprinzi afundat în roman, dai pagină după pagină ca și cînd ai citi un thriller, trecînd de la povestea Gretei și aventura ei la Auschwitz (incluzînd aici și o cerere în căsătorie) la povestea care a dus-o pe Lena în apropierea familiei Urdăreșteanu, cu parfumul ei interbelic (tare bine i-ar sta lui Liviu Radu să scrie un roman cu acțiunea în acea perioadă, îmbinînd personaje fictive cu personaje reale din istoria României!) sau la povestea salutului roman și cum a ajuns el să fie preluat de Hitler, la transformarea funcției (umile) de secretar general a lui Stalin în funcția de șef al partidului, la parada de 1 Mai 1954 cînd au fost uciși în tribună Himmler, Heydrich, Canaris, Goebbels, la atacul american cu bomba atomică asupra Stalingradului…

Întrebare: oferă Chestionarul… răspunsuri și la întrebările privind comunismul românesc? Citiți și veți afla. Nu e nevoie să fiți de acord cu autorul tot timpul. Dar – că vreți sau nu vreți – veți trece printr-o mare de întrebări, veți căuta să răspundeți la ele. Într-un fel, cititorul devine a patra secretară, și cele trei destine vor fi însoțite, în paralel, de un al patrulea, pe care nu Liviu Radu îl va scrie, pentru care nu Liviu Radu va nota răspunsurile, ci, evocîndu-și viața sub comunism, însuși cititorul…

Cartea lui Liviu Radu se găsește la o singură librărie online și doar în formate electronice, pentru e-readere. Este calificată în finala concursului de roman SF organizat de Eagle Publishing House și Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, al cărui cîștigător va fi anunțat cît de curînd.

Am citit-o de-abia în aceste zile, deși o am (un exemplar tipărit!) din noiembrie. Și am aflat: o carte de Liviu Radu nu se citește oricum, oricînd. Ea se citește imediat ce ai pus mîna pe ea. Altfel vei regreta întîrzierea.

Drepturi și strîmbe

La cererea publicului (oh, vai!) pun aici un articol pe care l-am publicat în 2011 în Observator cultural.

Drepturi și strîmbe

 

Am dat peste o discuție pe net – de data asta pe Facebook – în care revenea veșnica problemă a trăitului din scris pe plaiurile mioritice. Ideea era că dacă pentru un roman nu primești măcar atîția bani cît să te întreții (să-ți întreții familia?) un an, totul e în zadar. La ce să mai scrii? Și tot înainte, con brio și sostenuto, ma non troppo. Discuția nu diferea prea mult de altele și altele care, în mare, decurg cam la fel, iar ce scriu eu mai departe nu reproduce nimic din acea discuție, ci încearcă să construiască un model al acestor discuții strîmbe despre drepturile de autor.

Și cum decurg discuțiile astea? Cam așa: dă-i cu tirajele de numai 1000 de exemplare (de parcă tot scriitorul român ar vinde 1000!), dă-i cu editorii țepari care iau pielea de pe bietul autor și sug sîngele scriitorimii care ea, scriitorimea, scoate capodoperele pe bandă rulantă, nu se știe „cum naiba se apucă de editat cărți numai de-ăștia care habar n-au ce e aia literatură sau doar făcători de cărți de-ale lui Sandra Brown, Dan Brown (că toate sînt cam brown prin zona asta) și alți Coruți și… Și pînă și Cărtărescu, domnilor, se prostituează, publică volume din acelea despre care mi-e rușine, zău, să spun că le-am cititˮ auzi la tot pasul din partea unor intelectuali fini, despre care n-ai zice că dau banii pe așa ceva, deși știu exact despre ce e vorba cînd cumpără De ce iubim femeile, dar o cumpără și nu pot să înțeleg de ce, decît doar dacă o cumpără numai pentru a-i trage un perdaf autorului, că tare bine se simte toată gînsăcimea cînd poate să-l tragă de urechi pe Cărtărescu, de la scriitori la scriitorași și bloggeri și bloggerași… să arate, astfel, că nu-i nici el vreun extraterestru, vreun galactic, e și el om, adică o ființă cam ca mine și ca dumneavoastră, cinstiți cititori…

Și la urma urmei cît costă să scoți o carte în România? Asta este o întrebare care apare de fiecare dată cînd vine vorba despre trăitul din scris și, în general, despre publicare, pentru că, am impresia, undeva lucrurile încep să se încețoșeze. Pe de o parte scriitorimea se lamentează că nu se poate trăi din scris, iar pe de alta aceeași scriitorime vorbește despre publicarea pe bani (și să vedeți cu cîtă naturalețe o face, de parcă asta ar fi normalitatea, ca autorul să-și plătească publicarea! De parcă toată lumea publică pe banii proprii, ăia de n-o fac însemnînd că au pile, au pe cineva etc.). Adică ce să înțeleg de aici? Că ei, scriitorimii lamentoase, nu îi acceptă nici o editură cărțile spre publicare? Și dacă e așa, de unde pretenția de cecuri grase? Sau e doar neștiință, necunoaștere a realității? Poate ea, scriitorimea asta, își imaginează că banii îi dau editorii de la ei din buzunar (bani primiți moștenire sau luați pe o casă pe care tocmai au vîndut-o, nicidecum încasați pe cărțile produse și vîndute) ca un premiu pentru anii îndelungați de stat în curșezut în fața calculatorului (mașinii de scris? Cred că unii încă mai folosesc mașina de scris, că prea o iau la fugă cînd aud de e-mailuri, de internet etc.). Poate ea, scriitorimea despre care vorbesc, își imaginează că banii primiți de autor nu are nici o legătură cu vînzările. Că banii sînt așa, ca un fel de premiu al Academiei, li se dau pentru valoarea inestimabilă etc. și etc.

Cum naiba să stai liniștit cînd auzi mereu și mereu aceleași lucruri spuse la nesfîrșit într-un salon de autiști care refuză cu încăpățînare să accepte că acest capitalism dereglat în care trăim și în care piața editorială este și ea o parte, are totuși regulile lui, chiar dacă nu pare a le avea. Iar una dintre ele e simplă, simplă de tot: facem un produs care se vinde, avem bani. Nu se vinde, nu avem nici bani. Ba chiar mai rămînem și cu datorii. Dar asta e (evident!) doar treaba editorului, datoriile sînt ale lui, scriitorul participă doar la cîștig. Cu asta nu spun – doamne ferește! – și rog a nu se interpreta așa, că scriitorul ar trebui să participe și la pierderi. Dar dacă s-ar gîndi măcar la asta… n-ar fi rău, poate ar avea o atitudine mai constructivă.

Am intervenit în discuția despre care vorbeam la început, nu știu de ce, chiar nu știu, poate pentru că de ani de zile asist la aceleași lamentări și nu aud pe unul să zică și „băi, dar banii nu au legătura cumva cu vînzările?ˮ (Oricum, dacă se întîmplă asta, vinovatul pentru puținătatea exemplarelor dorite de cititori este editorul care nu știe să promoveze cărțile, în nici un caz autorul, producător de cărți care nu interesează pe nimeni) Am intervenit și am zis că probabil Stephen King nu vinde 1000 de exemplare și poate de-aia are bani mulți. Știți ce mi s-a spus? Că Stephen King nu vinde el carțile, de asta se ocupă editura. Acuma… ce să zic? Omul avea dreptate, nu l-a văzut nimeni pe King cu taraba la piață. Sau, în tinerețe, o fi făcut-o și pe-asta? Nu știu.

Știu însă că nici pe-acolo, prin lumea aia în care scriitorii trăiesc din scris, lucrurile astea nu se întîmplă de la prima carte (da, sigur, există și excepții, peste tot sînt excepții, întotdeauna sînt excepții, uneori cîte un scriitor dă lovitura cu prima carte), oamenii nu-și lasă serviciile decît atunci cînd cărțile lor au început să se vîndă în tiraje mari, atunci cînd ei ajung să scrie cam o carte pe an, cînd li se vînd constant cărțile, toate cărțile, și de aici le vin banii (plus articole, interviuri, cnferințe etc.).

Cîți scriitori români publică volume care merg în trei-patru-cinci ediții și se vînd constant ani la rînd? Pe piața de carte excepțiile se cheamă „scriitori celebriˮ. Iar scriitorii celebri au public, au un public al lor și nu e neapărat necesar ca publicul acesta larg să fie același. Eu cred că fiecare scriitor își creează propriul public, dar și-l creează oferindu-i cărți care să-l intereseze, care să-l facă să bage mîna în buzunar și să cumpere acele cărți. Ce cărți mai citește acel public? Cine poate ști? Și doar n-o să facă scriitorul (și sigur nici editorul) concurs pentru ocuparea posturilor de public, de fani! Nu scriitorul își alege publicul, publicul îl alege pe el. Nu publicul trebuie să fie interesant, scriitorul trebuie să fie.

Așa că, dragi prieteni scriitori, puneți mîna și scrieți cărți care să intereseze publicul, indiferent dacă e vorba de cel doritor de Pavel Coruț sau de cel care se calcă în picioare după cărțile lui Liiceanu-Pleșu-Patapievici sau de cel care stă cu Orbitorul pe birou (indiferent dacă-l ține acolo ca să-l citească sau doar ca să-l vadă lumea), vindeți 10-15.000 de exemplare pe an, an de an, și atunci mai vorbim despre trăitul din scris.

Evident totul, cu cifre cu tot, este valabil și pentru scriitorii de F&SF. De unde să scoată ei peste 10.000 de cititori? De-acolo de unde i-au scos și cărțile lui Frank Herbert.

(Observator cultural, Nr. 591, 9 septembrie 2011, rubrica FANTASY & SCIENCE  FICTION)

*

Articolul este inclus în sumarul celui de-al treilea volum de publicistică (titlul nu este încă definitivat) care va apărea în această toamnă.

 

%d blogeri au apreciat asta: