Ultima cină la Giotto. Capitolul 4

(finalul capitolului 3, modificat)

– Ce facem, unde mergem? Mergem la mine? La tine? În oraș, la vreun bar? Sau îl suni pe Homer Goian și mergem la el?

Felix stătea în scaun, nici măcar nu-și pusese centura, stătea așa și se uita în față și nu zicea nimic.

– OK, am înțeles. De fapt, sînt așteptată la masă…

– La masă? se miră Felix. Nu e prea devreme?

– La masă la mine, la IML. Pe masa mea, în sala rece, mă așteaptă un cadavru… Mai știi?

Felix ar fi rîs, în mod normal, dar după secvența abia încheiată nu știa dacă era o atitudine potrivită, nu știa cum ar fi interpretat ea rîsul lui, nu știa nimic. Așa că tot ce găsi mai nimerit să spună fu asta:

– Da, de fapt și eu trebuie să trec pe la birou. Ne vedem diseară?

– Da, diseară. Sper să termin într-un timp rezonabil. Te iau de la birou sau de-acasă?

– Depinde cînd termini. De la birou, aș zice. Dacă plec și e cazul să mă iei de-acasă, îți dau un sms. Bine?

– Cum zici tu. Atunci ne auzim.

– Ne vedem. Pa!

– Pa!

 

  1. Plăcintă cu mere

 

Felix Ionescu n-a fost bun de nimic în următoarele ore. A reușit să dea cîteva telefoane, să se asigure că subalternii lui fac ce trebuie să facă, în rest… În rest s-a tot perpelit: de la birou sau de-acasă? De-acasă sau de la birou?

Adevărul e că tare-ar fi vrut ca Amanda să vină să-l ia de-acasă. Nu știa de ce…

Ei, nu știa! Ba știa foarte bine. Credea, spera, se gîndea, visa, plănuia, simțea, tînjea, îi era dor, îi era foame, îi era sete, îi era, îi venea, îi…

Ar fi vrut, așa cum a vrut mereu, zi de zi, seară de seară în ultimele luni, să se întîmple secvența în care ea suna la ușa lui, el îi deschidea, ea îi sărea în brațe… Ba nu, nu-i sărea în brațe, i se lipea de trup, îl înconjura cu brațele wrap your arms around my body își băga fruntea în gîtul lui, îl mirosea în groapa aia de sub gît, dintre clavicule, în care el – ea știa asta, sigur că știa! – își arunca ultimul fîs din tomfordul de pe policioara de sub oglinda de la baie, iar el îi mirosea părul și îi cuprindea umerii firavi cu brațele care-i coborau apoi spre șoldurile ei copilărești, băiețești aproape, pentru ca, odată ajunse pe coapsele ei, să o tragă cu putere spre el, să și-o lipească de pîntece, și de piept, și de gît, să se înfășoare în jurul ei, să o înghită, să și-o bage în el, s-o simtă înăuntru, s-o… ei, da, era faza aia cu și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut…

Avea faimă de mare crai și nu erau doar bîrfe, chiar era ceea ce se cheamă mare cari, schimba femeile ca pe șosete cum se zice – oare de ce nu se zice ca pe cămăși, că sună mai bine oricum – una venea, alta pleca, noroc că femeile lui nu se cunoșteau între ele, pentru că au fost cîteva dăți în care au trecut una pe lîngă alta pe palier. Și totuși – sau poate tocmai de aceea – nu erau multe cele  care reușieseră să însemne ceva pentru el, să lase urme, să-l facă să aibă sentimente, să-l facă să știe cum e să-ți fie dor de o femeie, cum să…

Înainte de Amanda fusese Lotta, polițista din Stockholm, cea cu care făcuse echipă în ancheta care avusese ca obiect tabloul lui Alexander Roslin, portretul frumoasei prințese moldave Zoie Ghika. Moldavisk prinsessa, cum îi ziceau suedezii.

Lotta intrase în viața lui încă de cînd ajunsese pe Arlanda, cu un an înainte. Fusese primul cetățean suedez cu care vorbise în Suedia, în limba engleză, evident, chiar se mirase – ia uite ce engleză vorbește fata asta! – dar după aceea îi trecuse, cînd se lămuri că și fata de la ghișeul de unde-și luase abonamentul știa engleza la fel de bine, că și vînzătoarele din magazine, și ospătarii din cafenele și restaurante… cam toți sudezii cu care venise în contact vorbeau foarte bine englezește. Într-un final descoperi că suedezii sînt poporul care vorbește cel mai bine limba engleză – după vorbitorii nativi, desigur. Dar atunci, la început, în prima zi, cînd venise să-l ia de la aeroport, Felix Ionescu fu uimit de engleza Lottei. Și nu numai. Pentru că Lotta – Charlotte Lindberg – era o suedeză ca-n poveștile cu suedeze pe care le știu românii:  înaltă, blondă, sportivă, dezinhibată – am zis înaltă și blondă? Sau e de la sine înțeles…

Felix își aminti un fragment din discuția pe care o avuseseră în mașină – ea venise să-l ia cu mașina ei – în drum spre Stockholm:

– Și pînă la urmă cum de te-au trimis pe tine? De ce tocmai pe tine?

– Sînt fan nordic noir. Și la noi în secție se știe asta.

Îi văzu fața împietrită și crezu că nu înțelesese exact despre ce era vorba. De aceea se simți obligat că adauge:

– Citesc romane polițiste suedeze, adică. Și li s-a părut lor că sînt cît de cît familiarizat cu obiceiurile, cu procedurile…

– Am pus-o! izbuti, în sfîrșit, să articuleze și Lotta ceva. Sau, mai exact, spuse: Fuck me!

– Ce?

Era rîndul lui să rămînă cu ochii căscați. Ea îl privi ca și cum n-ar fi înțeles foarte clar ce și cum se întîmpla, unde și cum se atingeau lumile lor. Apoi, un gînd îi descreți fruntea, îi deschise ochii a uimire.

– Am vorbit tare? întrebă ea rușinîndu-se vizibil, roșind, venindu-i să se ascundă pe undeva, să se prelingă sub bordul mașinii, prin pedalele din podea.

Lotta nu-i apăruse în minte degeaba, ultima amintire din Stockholm era chiar așa: el așteptînd-o, ea urmînd să vină să-și ia rămas bun, în seara de dinaintea plecării lui spre București. Fusese lungă așteptarea și scurtă  noaptea de după, și mai ales fără somn, dar se poate dormi și în avionul care te duce de la Arlanda la Otopeni, asta dacă nu-ți petreci cele două ore și trei sferturi bînd vin sau plimbînd berea pe care ai băut-o pe aeroportul suedez, de necaz că fata n-a mai venit sau de satisfacție că mai ai ocazia să te bucuri de o Mariestads…

Se hotărî și îi trimise un sms Amandei să vină să-l ia de la birou.

Ceea ce Amanda și făcu, pe la vreo șase proptindu-se amîndoi în fața ușii lui Homer Goian, prietenul ăla ciudat al lui Felix, cu apucături stranii, cu colecția lui de whisky, cu poveștile alea halucinante din diverse locuri și diverse perioade, pe care Amanda îl cunoscuse cînd cu felia de gît găsită în Parcul Tei*.

– Hei, bine ați venit, intrați.

Homer Goian păși în lături și se lipi de perete, făcîndu-le loc să intre în casă.

– Nu te-am mai văzut de mult, domnișoară, i se adresă el Amandei.

– Mă vezi acum, Merule. Am fost ocupată.

– Ocupată? Cu ce?

– Cu viața.

– Ei, hai, acuma, n-o băga în interogatoriu… interveni Ionescu.

– Nu, nu, stai liniștit. Stați, completă întorcîndu-se spre Amanda. Mă bucur că vă văd din nou.

– Și noi, zise legista. Adică eu… Bănuiesc că voi v-ați mai văzut peste vară.

– Mmmm… nu chiar-chiar. Nu știu ce s-a întîmplat cu inspectorul nostru de la Poliția Capitalei, dar nu prea ne-am mai intersectat. Dar hai să lăsăm ce-a fost sau n-a fost. Ia spuneți, ce vreți să beți?

– Putem alege? întrebă Felix. Și continuă fără să mai aștepte răspunsul, pe care, de fapt, îl bănuia afirmativ: Single malt, orice ai, cu două cuburi de gheață, dacă e OK.

– Da, da, sigur că da, îi răspunse imediat Homer, care chiar se bucura să-i vadă din nou pe amîndoi.

Faptul că îi avea iarăși oaspeți îi dădea așa… un sentiment de bine, de liniște… E ciudat cum binele altora – chiar dacă, poate, uneori, doar ni-l închipuim – ne face să ne simțim și noi bine. Vara trecuse greu și încet pentru Homer Goian, care nici măcar n-o mai făcuse pe detectivul, așa explicîndu-se și perioada lungă în care nu se mai văzuse cu Felix. Deși o dată, o singură dată, se mai văzuseră după ce cazul gîtului din parc fusese închis.

*

Goian își amintea că se trezise cu Ionescu direct la ușă, ceea ce nu se întîmpla de obicei, aveau un protocol între ei, nu dădea nici unul buzna peste celălalt fără să se anunțe în prealabil. În ziua aceea cînd îi sunase insistent la ușă, Goian nu aștepta pe nimeni, nu se anunțase nici un curier, așa că privirea încruntată pe care o afișă cînd deschise ușa ar fi trebuit să pară un lucru normal. Nu și pentru Felix Ionescu, care nu mai venise niciodată la Goian neanunțat și nu-l văzuse niciodată cu privirea aceea. Era o privire supărată, deranjată, speriată parcă și chiar mai mult decît atît, era o privire de animal hăituit, ceea ce-l miră din cale-afară pe Ionescu. În condiții normale, polițistul s-ar fi gîndit la cine știe ce conspirații și fărădelegi – dacă nu cumva un ditamai scheletul în dulap – care ar fi putut provoca o astfel de reacție în ochii prietenului său, chiar dacă îi spusese – atunci, în ultima zi în care discutaseră despre cazul Gîtul din Tei – că nu sînt chiar atît de buni prieteni ca să-i povestească despre aventura lui suedeză. În condiții normale. Dar Felix Ionescu nu părea a funcționa în parametrii lui obișnuiți. Acceptă băutura fără măcar să răspundă la întrebarea ce vrei de băut?, fără să se uite în pahar cînd Homer i-l aduse, fără să miroasă băutura înainte s-o dea pe gît. Ceea ce Homer știa că nu se mai întîmplase niciodată.

– Îmi zici ce ai?

Lui Homer îi era clar că Felix Ionescu, nu-chiar-atît-de-prietenul său, avea o problemă, că se întîmpla ceva cu el sau se întîmplase, i se întîmplase.

– Sînt un bou, începu Ionescu. Un mare bou.

– Experiența mea de viață îmi spune că toți sîntem, din cînd în cînd, boi. Important e să depășim situația și…

– Mă scutești de filozofia asta de doi bani de arhitect motivațional…?

– Asta ce dracu’ mai e, de unde ai luat-o? întrebă Goian, care nu-l mai auzise niciodată pe Ionescu vorbind așa.

– Ei, am auzit-o și eu într-un film. M-am purtat ca un porc, Merule.

– Păi, și bou, și porc?

– Și măgar!

– No, asta chiar îi grav.

Lui Homer Goian îi plăcea uneori să se dea ardelean, deși nu știa nimeni de pe unde se trage, iar Felix știa că umblase destul de mult prin lume și locuise în tot felul de orașe, dar da, parcă îi cam plăcea să se dea ardelean, chiar dacă nu spusese niciodată că se trage din Brașov, sau din Sibiu, sau Cluj…

– Am umplut-o de sînge, Goiane!

– Ce? Pe cine? întrebă Homer și de-abia în clipa aceea starea prietenului său începu să-l îngrijoreze.

– Relația mea cu Amanda.

– Păi, cum așa?

– Nu știu. Mi s-a întîmplat iarăși chestia aia care mă pălește cînd dau de o femeie cumsecade, o femeie care îmi place, de care chiar sînt îndrăgostit, aș putea spune, care mă place și ea, o simt că e pe felie, că e atașată de mine, cu toată fițăraia asta a mea de polițist, mîncător de salată de boeuf și amant nu neapărat în această ordine. Amanda e și ea una dintre femeile astea… A fost.

– A fost? Deja?

– Da, Merule. Se pare că am făcut tot ce-am putut – și știi că mă cam pricep la asta – s-o fac să renunțe, să plece… Cum pot să fiu atît de tîmpit? Cum? Cum?

– Nu știu, preafericitule… folosi Goian porecla cu care-l alinta din cînd în cînd pe Felix.

Goian aștepta ca Felix să se hotărască odată să-i spună care-i treaba, ce se întîmplase cu Amanda, cu relația lui cu Amanda, în timp ce polițistul parcă se scufunda în el, tot mai adînc, tot mai în străfundurile ființei sale, căutînd un răspuns, un semn, ceva… La un moment dat ridică privirea, o aținti asupra lui Homer Goian și, fără legătură cu ce vorbiseră pînă atunci, dar cu evidentă referire la ultimul cuvînt rostit de acesta, spuse:

– Nu te-am întrebat niciodată… Dacă eu sînt prefericit, patriarhului cum îi zici?

– O, el e Multpreafericitul Patriarh, răspunse Goian.

– Multpreafericitul…

– Exact. Dar hai să ne-ntoarcem la ce ziceai. Ești un tîmpit.

– Hă?

– Bou, porc, măgar, tîmpit… Care-i treaba cu Amanda? Ce-ai făcut, că n-am nici o îndoială că tu ai făcut ceva, nu cred că fata asta…

– Ți-am zis: am făcut ce fac de obicei cînd simt că mă apropii de cineva, cînd sînt cît pe ce să las pe cineva să intre în viața mea. Poate de-aia nu m-am însurat pînă acum. Poate de-aia nici măcar n-am ajuns să trăiesc cu cineva vreodată, să se mute cineva cu mine, să locuim împreună… Ce să fie asta, Merule? Ce am? Ce nu pot? Toată lumea vorbește de handicapurile fizice, de tot felul de handicapuri care-i împiedică pe oameni să se dezvolte normal, să înfăptuiască tot ce înfăptuiesc ceilalți. Dar de handicapurile sufletești nu zice nimeni nimic. De ăștia care nu-s în stare să simtă, să empatizeze, să aibă sentimente față de oameni… de ăștia nu vorbește nimeni, pe ei nu-i ocrotește nimeni…

– Acuma ce să zic, Felix, uită-te și tu la tine: înalt, voinic, vînjos, arăți bine, ai o slujbă bună, salariu bunișor… cine să te considere handicapat? Cine să te bage măcar în seamă, cine să te creadă că ai avea o problemă care te împiedică să te realizezi precum ceilalți…?

– Ce să zic…?

– Poate nu asta e abordarea potrivită. Poate nu de-asta ai tu nevoie, să-ți plîngi de milă, să stîrnești compasiunea…

– Adică tu crezi că despre asta e vorba cu oamenii ăștia? Crezi că despre milă e vorba? Despre compasiune? Despre…

– Nu, n-o lua așa, nu vorbeam despre cei bătuți de soartă, despre cei defavorizați… Eu mă refeream la tine și numai la tine. Pentru că așa simt că e starea ta acum. Parcă vrei să-ți plîngi de milă, să mi te pîngi, să te victimizezi, de parcă toată treaba asta cu tine, ăla incapabilul de sentimente, este un dat, așa ți-a fost sortit, așa ți-au ursit ursitoarele…

– Păi?! Și nu-i așa?

– Nu, Felix. Nu-i deloc așa. Ia mai scormonește oleacă în tine. Care-i treaba? De ce nu poți? De ce nu te poți lega de o femeie? De ce zbori din floare-n floare? De ce ai în fiecare săptămînă o altă amantă, iubită sau cum le mai zici?

– Păi?! Zi-mi tu! De ce, Merule, de ce?

– Gîndește-te. De ce se strică treaba? Și, mai ales, cînd? Nu cumva cînd simți că lucrurile se îndreaptă spre o etapă în care cineva își face bagajul și se mută la altcineva? Ia gîndește-te.

– Nu știu ce să zic…

– Nu te gîndi acuma la toate amantele tale din ultimii 15 ani, că ne-ar trebui încă 5 numai ca să le trecem în revistă. Nu cumva…

– Nu cumva…?

– Nu cumva, cu Amanda, tocmai ajunseserăți la faza cu ne mutăm împreună?

– Acuma, dacă stau să mă gîndesc…

– Păi să stai, domnule Ionescu, să stai și să te gînești. Știu că uneori chestia asta poate să și doară, dar stai.

– …

– De ce ți-e frică, Felix?

– Frică?!

– Da, frică. Sînt convins că ți-e frică. Și ăsta e motivul.

– Cum să-mi fie frică? Mie, care am avut…

– O mie de amante și nici o nevastă? Nici măcar una care să vrea să stea cu tine mai mult de o noapte – două, o săptămînă – două? Să accepte că poate te scobești în nas cînd citești? Sau te bășești cînd mergi la baie noaptea? Să vadă că nu te speli pe dinți chiar în fiecare seară și dimineață? Să te accepte așa cum ești tu de fapt, nu ăla, amantul galanton, sensibil, și grijuliu, și dedicat sută la sută…?

– De ce vorbești așa? Ce vrei să spui, de fapt? Că mi-e teamă să văd că poate nu va rezista nimeni cu mine mai mult de o zi – două? Că mi-e teamă că eu nu voi fi în stare de un astfel de angajament? Că nu-mi pot asuma responsabilitatea unei alte persoane care să fie prezentă în viața mea douășpatru de ore pe zi și șapte zile pe săptămînă?

– Vezi? Vezi? Ai răspunsurile în tine, Felix, sînt acolo, trebuie doar să le poți face față, să ai curajul să le înfrunți.

– Nu, nu am nimic acolo unde zici tu. Doar cream ipoteze. Știi, asta e meseria mea, Goiane. Trebuie să aflu mereu cine e criminalul, chiar și atunci cînd n-am decît o felie dintr-un gît…

– Așa. Și analistul ăsta, găsitorul de criminali n-a fost înstare să-l găsească și pe criminalul relațiilor tale cu femeile? Mai gîndește-te. Mai caută, mai scormonește, mai zgîndărește! Poate a sărit gardul și a rămas cu curul înfipt într-o țepușă. Poate a luat-o la fugă pe hol și s-a izbit cu nasul în tocul ușii. Poate s-a împiedicat pe scări… Nu se știe niciodată, pînă și cei mai tari criminali mai fac greșeli.

– Merule… Nu așa merg lucrurile, știi bine.

– Ți-e frică, Felix, ți-e frică să te atașezi de cineva. Și știi ce?

– Ce?

– Pînă nu recunoști asta, că ți-e frică, nici nu vei putea depăși momentul. Nu vei putea merge mai departe cîtă vreme nu recunoști că ai o problemă.

– Acuma îmi ții teoriile alea cu stadiul de negare și…

– Nu știu la ce teorii te referi, dar da, e o etapă tare nașpa în viața omului aia în care nu vrea să recunoască că are o problemă. Pentru că, pînă n-o recunoști, nici măcar nu știi ce trebuie să repari, nici măcar nu știi ce trebuie să combați, nici măcar nu știi… că trebuie să repari ceva. De fapt, nu știi că se poate și altfel, Felix. Și poate de-aia ai rămas încremenit în relațiile tale. Că n-ai știut că poate fi și altfel.

– Da. Mare vorbă asta cu poate fi și altfel, mi-o tot spui din cînd în cînd, nu știu dacă-ți dai seama.

Goian zîmbi, de parcă Felix ar fi făcut sau măcar ar fi încercat să facă o glumă. Una pe care el deja o știa.

– Poate cîndva ți-oi spune și de unde vine. Dar nu azi. Nu acum. Acum avem altă treabă. Deci? Amanda?

– Poate așa e, Merule. Poate mi-e frică. Poate m-am obișnuit prea mult cu zborul din floare-n floare…

– Și? Nu te-ai plictisit de asta? N-ai obosit? Nu vrei și tu să te oprești? Nu vrei și tu să… Știu eu? Să stai într-un fotoliu, să citești și cineva să-ți aducă un pahar cu vin… sau să te scoli dimineața ca să prepari micul dejun pentru doi… Nu știu ce să-ți mai spun, viața e făcută din lucrurile mărunte, nu e o sărbătoare continuă, nu e o antologie de fapte mărețe, ci o înșiruire de propoziții și fraze banale, dar care se așază una după alta după toate regulile gramaticii și ortografiei. Niciodată n-o să ne bucurăm de o plăcintă cu mere dacă noi avem ambiția ca în livadă să avem doar mere de aur. Nu cu merele de aur se fac plăcintele, ci cu alea adunate de pe jos…

– Oricum e prea tîrziu, n-a mai rămas nimic de adunat de pe jos. Cu merele mele nu prea s-au făcut plăcinte, prietene.

– Prieten? N-a trecut chiar atît de mult de cînd mi-ai zis că încă nu sîntem atît de prieteni ca să-mi povestști despre Lotta…

– Ei, știi tu: poate cîndva ți-oi spune, dar nu azi, nu acum, repetă Felix vorbele lui Goian de mai devreme și simți cum zîmbește și era pentru prima dată în ultima vreme, în ultimele săptămîni…

Pentru cineva din afară, relația asta a lor putea părea ciudată. Nu știa nimeni ce îi apropia pe El Futadore Maximo al Poliției Române și pe individul acela de vîrstă incertă, cu un trecut pe care nu i-l știa nimeni, despre care nu avea nimeni amintiri mai vechi de zece ani. Fuseseră văzuți la aceeași masă pe la petreceri sau unul lîngă altul prin baruri… iar cei care îi văzuseră povesteau despre discuțiile lor banale, de la meciuri de fotbal la politică, tenis și bîrfe de pe Facebook. Ce ascundea banalitatea asta? Ce-i lega, cu adevărat, pe cei doi?

Probabil, cititorule, nici unul dintre noi nu e suficient de prieten cu Felix Ionescu sau cu Homer Goian pentru ca unul dintre ei să ne mărturisească.

*

Goian o luă spre scara care ducea în camera de unde se întorcea mereu cu bunătăți. Sticle, că la ele se refereau cînd vorbeau de bunătăți.

Atît Amanda, cît și Felix așteptau curioși. Sau prefăcîndu-se, vrînd să dea impresia că singurul gînd al fiecăruia dintre ei era la surpriza pe care avea să le-o facă Homer. Erau obișnuiți ca acesta să-i uimească de fiecare dată, să-i surprindă mereu cu un alt fel de whisky, de multe ori mărci de care nici nu auziseră.

Stăteau unul lîngă altul, singuri în lipsa cuvintelor, de parcă singurătatea ar fi lipsa cuvintelor așa cum iadul este lipsa lui Dumnezeu, cum zicea un scriitor, singură și tristă era lumea în care cuvintele au dispărut, singuri și triști erau ei stînd alături și totuși la mii de kilometri unul de altul, în galaxii vecine sau în timpuri care nu se întretaie… Din cînd în cînd, unul dintre ei arunca priviri furișe spre celălalt, apoi, cînd se simțea privit, la rîndu-i, devenea brusc interesat de cărțile din biblioteca lui Homer, de statuete, tablori, măști… sau ce mai avea omul prin vitrine sau pe pereți. Joacă de adolescenți, n-ai fi zis că erau doi oameni maturi, doi oameni care împărțiseră multe – zile, nopți, mese, așternuturi, dușuri și ferestre – și nu cu prea mult timp în urmă. Dar așa e viața în lipsa cuvintelor, o mare senină și liniștită, poate prea senină, poate prea liniștită.

 

* E vorba despre povestirea „Gîtul din Teiˮ, publicată în antologia Noir de București (editor Bogdan Hrib, Tritonic, 2017). (n.a.)

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: