Ultima cină la Giotto. Capitolul 3

3. Peștera Muierii

 

Puia și Mardare duși prin vecini, Ignat și Ursescu plecați la secție cu Silviu Frîncu pentru o discuție în amănunțime și înregistrată, echipa de la Laboratorul de Criminalistică mișunînd prin Giotto după amprente și alte urme ale trecerii sau petrecerii din noaptea trecută sau din zori, mașina de la IML pe drum spre Peștera Muierii, avînd la bord cadavrul cu masca de porc.

Peștera Muierii era sala în care Amanda Fieraru făcea autopsiile și nu mai știa nimeni cînd apăruse numele ăsta și nici cine l-a inventat, dar nu exista polițist în București care să creadă că nașul fusese altul decît Felix Ionescu. Ceea ce, bineînțeles, nu-i era străin nici Amandei. Care, la întrebarea lui

– Și? Ce faci acum?

răspunse foarte firesc

– Mă duc la Peștera Muierii, nu? Se pare că am treabă.

– Și…

– Și nu mă deranjează că știu cum ai botezat tu sala rece? Nu, de ce să mă deranjeze?! Cîtă vreme vă distrați și asta duce la bunădispoziție și la eficientizarea muncii voastre… de ce să mă deranjeze? Ce-i de deranjat aici? Și oricum sala aia arată ca o pizdă. O pizdă-ntr-o pizdă. Un fel de matrioșci. Numai că noi, ăștia din Poliție, avem pizdele de la IML. Uite, dacă o să te-apuci vreodată de scris romane polițiste, poți să scrii unul cu titlul ăsta: Pizdele de la IML. Ți-l dau gratis. Sau mai bine Pizda rece? Hm?

Era cam țîfnoasă Amanda, nu era nevoie să ai experiența lui Ionescu în materie de femei ca să observi asta.

– Vreau totuși să știu un lucru… începu Amanda.

Nu era de bine. Se apropia furtuna și Felix Ionescu o simțea în aer.

– Ai scornit numele ăsta cînd eram împreună sau după… De ce n-ai mai sunat, Felix?

Două întrebări deodată, una mai nasoală ca alta. La care să răspunzi, ca s-o iei mai puțin pe coajă? La care?

– Te-am sunat…

– M-ai sunat? Înseamnă că nu suficient.

– Te-am sunat și n-ai răspuns…

– Cum ziceam: înseamnă că nu suficient. Trebuia să insiști.

– Cît să insist pînă să trag concluzia că nu vrei să vorbești cu mine? De cinci ori? De șapte ori? De nouă?

– De ce neapărat un număr impar de ori?

– Te-am sunat, Amanda… Apoi, nu știu… S-au întîmplat lucruri…

– Și mă rog ce lucruri s-au întîmplat? Ioana? Catia? Narcisa? Ce lucruri ți se întîmplă ție, Felix Ionescu? Ți se întîmplă și lucruri care nu gem? Care nu țipă isterice? Care nu te iau la omor atunci cînd te văd, după ce te dai la fund?

– Amanda…

– La fundul altora, vreau să zic.

– …

– Fir-ai al dracului, Felix! Să te duci în pizda mă-tii, Felix Ionescu, și să nu mai ieși de-acolo. Și nici măcar acolo să nu-mi mai pronunți numele vreodată. Că o să te omoare ecoul.

Asta chiar a fost…

Voia să plece. Voia s-o lase acolo, în mijlocul străzii, vorbind, gesticulînd, înjurînd, cu trecătorii uitîndu-se la ea. Felix Ionescu nu știa pentru ce să se simtă mai jenat: pentru limbajul Amandei sau pentru că vorbele alea i se adresau lui? Sau poate pentru că vorbele alea plecau dintr-un adevăr pe care nu era dispus – sau poate nu știa – să-l accepte. Încă.

– Amanda…

– Taci dracului din gură! Ți-am zis să nu-mi mai pronunți numele. Îl pîngărești, îl murădrești, învîrtindu-l prin gura aia, cu limba aia cu care cine știe pe unde-ai umblat astă-noapte…

– Ei, hai…

– Hai – ce? Hai – ce, domnule inspector principal? Hai sictir! Sau te-au făcut deja comisar? O să primești raportul mîine la birou. Și-acum lasă-mă dracului în pace. Mi-ai stricat ziua. Speram să nu mai dau de tine, credeam că Bucureștiul e un oraș mare…

Toate astea se întîmplaseră din mers. Din mers spusese Amanda ce avusese de spus, din mers tăcuse Felix ce avusese de tăcut. Pînă se apropiară de mașina Amandei și Felix își aminti de acel C1 roșu. Era ziua în care merseseră pentru prima dată la Homer Goian. El o întrebase

– Cu ce vii?

iar ea răspunsese

— Cu mașina mea, un C1 roșu.

— Fix la un C1 roșu mă gîndeam!

replicase el și ea îi spusese

– Am să țin minte asta.

Nici pînă în ziua de azi nu avusese vreun rost treaba aia cu Am să țin minte asta, nici pînă în ziua de azi treaba aia nu avusese urmări.

Felix Ionescu se uită la mașina roșie, se uită la proprietara ei, înclină din cap, spuse un

– Bine, plec. Sărut mîna.

Și plecă. Însă nu apucă să facă trei pași, că auzi în spatele lui:

– Unde pleci așa? Ce, ești de capul tău? Gata, m-am răcorit. Hai să bem ceva.

Femei, femei, femei! Avea dreptate ăla: ce încredere poți avea în niște ființe care sîngerează în fiecare lună și nu mor?

Felix se opri, rămase cîteva secunde fără să se întoarcă, dar nu prea mult, fix cît avu nevoie să-i apară și să-i dispară un zîmbet, apoi se întoarse și se apropie de Amanda. Nu știu ce să spună în prima clipă. Se uita la ea tîmp, își scormonea creierii să zică ceva care să-l scoată din găleata în care-l aruncaseră vorbele ei… dar nu-i venea nimic. Adevărul e că nici nu se simțea tocmai în largul lui, nu-i picaseră bine cuvintele ei, nu-i picaseră datorită durității lor, nu era obișnuit să i se vorbească așa, în public, și… în nici un caz de o femeie.

Nu că ar fi ceva rău în asta, parcă-l auzi pe Neamțu, un coleg de școală cu care se mai vedea din cînd în cînd. Școală, adică liceu.

Tot adevăr era și că Amanda cam avea dreptate să-i vorbească cum i-a vorbit, cam dispăruse ca măgarul în ceață atunci… Deși era adevărat și ce spusese el, o căutase, o sunase de cîteva ori, așteptînd din ce în ce mai puțin, lăsînd telefonul să sune din ce în ce mai puțin pînă să-l închidă, cu gîndul că nu răspunde, nu răspunde, ce să-i fac? De parcă-i obosea telefonul dacă l-ar fi lăsat să sune mai mult, de parcă ar fi uitat unde lucra, ca să treacă într-o zi pe la ea pe la serviciu sau i-ar fi uitat adresa și n-avea cum să-i facă o vizită într-o zi…

Apoi, cu vremea, pe măsură ce-și dorea din ce în ce mai mult ca ea să-i răspundă, dar lăsa telefonul să sune din ce în ce mai puțin, își făcuse loc în el teama. Teama că ea îi va răspunde, dar îl va repezi, că are treabă, că are una sau alta… desigur motive inventate pe loc ca să scape de el. Sau că îi va spune să n-o mai caute pentru că nu mai e singură… O mai fi singură?

Îl chemase la băut… Dar asta nu însemnase niciodată mare lucru pentru Amanda. Cînd se cunoscuseră ea avea un prieten și totuși mergea cu el la băut la Homer Goian acasă, fără să-i pară că asta ar fi ceva nepotrivit.

Bineînțeles că toate astea se petrecură în mintea lui în cîteva secunde. Era lîngă mașină, în fața ei, incapabil să articuleze un cuvînt, să spună da sau nu.

Ea îl privi, înțelese – înțelegea ea ceva din atitudinea lui, din poziția lui, din felul în care-și mișca buzele ca peștele pe uscat – și nu mai zise nici ea nimic, deschise portiera și urcă în mașină. Apoi deschise și portiera din dreptul lui și spuse:

– Hai, urcă!

Și el urcă, își puse centura și se simți din nou ca atunci… ca atunci, la începutul verii, în iunie, cînd gîtul, felia de gît găsită în Parcul Tei se transformase într-o felie de viață în care încăpuse și Amanda Fieraru, colega lui cea nouă de la IML.

– Ce facem, unde mergem? Mergem la mine? La tine? În oraș, la vreun bar? Sau îl suni pe Homer Goian și mergem la el?

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: