Ultima cină la Giotto. Capitolul 2

Ultima cină la Giotto

2. Puia și Mardare

 

— Unde e…? A, gata, l-am văzut! Vă salut, domnilor. Amanda Fieraru sînt. IML.

E un fel de a-ți face intrarea, nu? Amanda mătură cu privirea de jur-împrejur, reușind să le zîmbească fiecăruia: lui Ignat, lui Ursescu, pînă și lui Frîncu, pe care nu-l cunoștea, și celorlalți doi agenți care așteptau ordine într-un colț fără să zică nimic, fără să vadă nimic, duși departe, fiecare în lumea lui, cu siguranță alta decît cea în care funcționau la ordinul unui inspector, inspector-șef, comisar sau cine-o mai trece pe-acolo.

— Știm, domnișoară, știm, ne-am mai cunoscut… îi răspunse inspectorul Ignat.

— Da? Ne-am mai cunoscut? Se poate…

Și privirea Amandei se lipi din nou de chipul fiecărei persoane aflate pe terasă, într-o încercare de reîmprospătare a memoriei.

— Cazul cu gîtul… mai la începutul verii… oferi Igant elemente care să sune din clopoței pentru fata de la IML.

— A, da, sigur. Inspectorul Ignat! Este?

Zîmbetul apărut brusc pe fața lui Ignat se lăți ca o pată de sînge pe pieptul unui împușcat. Dacă o tipă așa faină l-a reținut… i-a reținut pînă și numele…

— Am vorbit mult despre dumneata cu Felix Ionescu de la Capitală…

— A, da? Și ce-ați vorbit?

— Ei, ce să vorbim? Fleacuri, se auzi din poarta terasei vocea lui Ionescu, care tocmai își făcea apariția.

Era o coincidență că venise aproape simultan cu legista? La ce reputație avea Ionescu…

— Ha! De ce nu mă mir?! exclamă Ignat. Vezi, Ursescule, vezi?

— Ce v-am zis?! îi ținu isonul agentul.

Era rîndul celor abia veniți să fie nedumeriți. Despre ce vorbesc ăștia? parcă se citea în privirile pe care și le adresau și nu putea nimeni să-și dea seama dacă cei doi veniseră împreună sau nu se mai văzuseră din iunie, de la povestea cu gîtul din Tei.

— Sărut mîna! îi aruncă Ionescu legistei peste toată echipa care foșgăia – mai mult sau mai puțin – pe terasa Giotto la vremea aia a dimineții.

— Cred că va trebui să aștepți să mă spăl, dacă chiar vrei s-o faci, răspunse ea continuînd parcă un dialog întrerupt cîndva… Sau poate altcîndva.

— Și eu care speram să te prind între chiuvetă și cadavru… Ce-avem aici? reveni Ionescu la oile zilei, întorcîndu-se spre inspectorul Ignat.

— Cadavru găsit la 11.30 de Silviu Frîncu, aici de față. Chelner.

— Ospătar, preciză Frîncu.

— Chelner, puse lucrurile la punct Ignat. Iar cadavrul… acolo, mai zise și indică locul întinzîndu-și bărbia spre colțul în care era victima cu masca de porc.

— Altceva ce mai știm?

— Are o mască de porc, iar sub mască pare jupuit de piele.

— Ce?! Ați pus mîna pe el? întrebară, cam cu aceleași vorbe, Ionescu și legista.

— Păi, am… am cam pus, că nu știam ce avem. Dacă omul stătea doar așa… pe gînduri?

— Sau poate nu voia să-i vedem fața, interveni și Ursescu. Că nu știam că-i mort.

— Eu le-am zis că-i mort, domnule șef, se băgă și Frîncu în discuție.

— Adică ai atins și dumneata cadavrul? Mai e cineva care nu s-a jucat cu el? Femeia de serviciu? Băieții cu aprovizionarea? Băiatul de la cablu?

— Poate bucătarul… spuse Ignat cu intenția de a ajuta, probabil, deși efectul fu exact invers.

— Băi, nu cumva voi sînteți vecinii din blocul de-alături și ați uitat să chemați poliția?

— Nu, dom’ inspector, că altfel de unde mai știați să veniți? puse paie pe foc Ursescu, cu convingerea că a trecut un test de inteligență.

— Bun, ia puneți voi doi banda de jur-împrejurul clădirii, li se adresă Ionescu celor doi, smulgîndu-i abrubt și violent din lumile în care se visau cine știe unde și cu cine, făcînd tot felul de nefăcute…

— Da, sigur, dom’ inspector, răspunse încă în transă agentul Mardare.

— Absolut! nu se lăsă mai prejos nici agentul Puia.

— Iar pe voi vă cheamă…?

— Agent Paul Mardare.

— Agent Marcel Puia.

— Puia și Mardare. Stan și Bran. Pat și Patachon, Lolek și Bolek. S-a umplut Poliția de alde Puia și Mardare. Bine, Puia și Mardare, puneți banda, apoi luați ușă cu ușă în blocul din dreapta, în cel din stînga, în ăla mare din spate și în cel de peste drum și vorbiți cu oamenii, poate or fi văzut ceva.

— Păi, cam sînt ceva oameni la geamuri…

— Nu, nu la ăștia care sînt acum la geam mă refer. Găsiți-i pe ăi de s-au sculat dimineața, poate o fi ieșit careva la o țigară, or fi vreunii care nu și-au luat prostamolul, plimbăreți, zombi… Poate or fi văzut ceva.

Cei doi agenți se uitară unul la altul, se uitară apoi la Ignat – în fond el era șeful lor – iar cînd acesta dădu din cap, confirmînd cumva că ar cam trebui să treacă la treabă, ieșiră de pe terasă.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: