Ultima cină la Giotto. Capitolul 1.

Ultima cină la Giotto

1. Silviu Frîncu

11.30, dimineață de vară, Giotto, cea mai cunoscută terasă de pe Teiul Doamnei. Silviu Frîncu descuie porțile și urcă cele trei trepte pînă la nivelul podelei. De-abia acolo ridică privirea și îl văzu. În colț, sub televizor, așezat la masă, cu o porție de fajitas mîncată pe jumătate în farfurie și avînd alături o halbă din care de-abia lipseau vreo două guri, era un tip.
– Dumneavoastră? întrebă Silviu, dar nu primi nici un răspuns.
Omul stătea cu mîinile sprijinite de masă, avînd o chiflă începută în mîna stîngă și furculița în mîna dreaptă. Era îmbrăcat de vară, într-un tricou cu dungi orizontale gri, cu galben și albastru, pe care scria ceva. Un tatuaj mic, pe dosul palmei, între degetul mare și arătător, ceva ca o siglă de Citroën, și cam asta era tot, atît era de văzut. Pentru că fața celui de la masă era acoperită cu o mască de porc. De porc, da.
Silviu văzu toate astea în timp ce făcu cei trei-patru pași pînă ajunse în fața omului. Încercă să-l privească în ochi, să vadă un semn de viață, ceva.
– Bună dimineața.
Nimic.
– A venit Mihai, la bucătărie? Sînteți prieten cu el?
În momentul ăsta își dădu seama că doar cu puține minute în urmă găsise porțile încuiate, deci n-avea cum să vină nimeni mai devreme, n-avea cum să fi intrat nimeni pe terasă în dimineața aceea. Și-atunci?
Descuie și ușa care dădea în restaurant, apoi formă 112 și povesti ce văzuse.
Cum Secția 7 de Poliție era cîțiva pași mai încolo pe stradă, nu trecu mult și Silviu, care de-abia apucă să-și schimbe hainele cu unele comode, în care-și făcea serviciul pînă seara, auzi voci.
– Alo! E cineva?
Inspectorul Haralambie Ignat de la Biroul Criminalistic al Secției 7 de Poliție se uita cînd spre victimă, cînd spre ușa ce da în interiorul restaurantului. Agentul Vadim Ursescu venea în urma șefului său și înlemni cînd dădu cu ochii de cel care își luase ultima cină la Giotto. Nu știa ce-l impresiona mai mult: masca, fața de porc sau felul în care stătea încremenit cu chifla într-o mînă și furculița în cealaltă?
Silviu Frîncu apăru din interior și se întreptă cu mîna întinsă spre inspector – nici nu era greu să-și dea seama care dintre cei doi polițiști era șeful, în nici un caz nu era o problemă pentru un chelner cu vechime, obișnuit să citească oamenii din gesturi, umblet sau înfățișare.
– Sînt Silviu Frîncu, ospătar aci. Eu am sunat la Poliție, eu l-am găsit.
– Cînd?
– Cînd am sunat? Cînd l-am găsit? L-am găsit acum… Se uită la ceas și continuă: acum douăzeci de minute l-am găsit. Și am sunat imediat, m-am gîndit să nu treacă prea multă vreme, să fie totul cald.
– Și? E cald? întrebă Ignat, mai mult încercînd o glumă decît cu intenția de a intra în amabilități cu chelnerul.
– Cînd am venit, era. Tava era chiar fierbinte, mai zise, dar fără să le spună și cum aflase el asta.
– Ce fierbinte, ce tavă? interveni și agentul Vadim, integrîndu-se în peisaj.
– Tava. Tava cu fajitas era fierbinte, ceea ce înseamnă că era proaspătă… Dar de unde s-o fi adus proaspătă? aruncă și o întrebare Frîncu, apoi o zbughi înăuntru și după numai cîteva clipe se auzi strigătul lui: Aici! Veniți aici!
– Aici… unde? întrebă Ignat, iar Vadim Ursescu își dădu seama, ridicînd din umeri, că nu lui i se adresase întrebarea. Unde să venim, domnu’ Frîncu?
– Aici! (Ignat dădu ochii peste cap) În bucătărie! (Ignat făcu un gest de „ei, vezi? Așa da!” îndepărtîndu-și mîinile de corp)
– Venim, venim! spuse Ignat și o luă spre intrarea în restaurant, urmat de Ursescu.
Dar, după numai cîțiva pași, agentul se opri în fața unei perdele. Curiozitatea o fi omorît ceva pisici la viața ei, dar pe polițiști i-a scos de multe ori din rahat.
– Aha! se auzi strigătul lui Ursescu, de pe hol, de după perdea, din fața unei ferestre deschise.
– Aha! se auzi în aceeași clipă, din bucătărie, strigătul lui Ignat, cauzat de cine știe ce-o fi găsit el acolo.
– Ce-i, șefu’? strigă din nou Ursescu, năvălind spre bucătărie.
– Ce-i, Vadime? strigă Ignat, năvălind din bucătărie spre hol.
Cei doi se întîlniră la mijloc, pe hol, Ignat cu ochii pironiți în fereastra deschisă, iar Ursescu nedezlipindu-și privirile de la tăblia mesei din bucătărie, pe care se aflau resturi de legume, un cuțit, un satîr și alte lucruri care arătau foarte clar că se lucrase în acea bucătărie pînă ceva mai devreme.
– Șefu’, da’… ți-a sărit mintea! șopti Vadim cu o admirație sinceră, neavînd nimic de-a face cu atitudinea servilă a subalternului. Eu nu m-aș fi gîndit să-l întreb de unde știa că era tava fierbinte.
– Păi vezi, măi Vadime? De-asta eu sînt inspector și tu doar agent. Apoi, văzînd cum îi cam picase falca agentului, continuă: Hai, măi, că am glumit. E experiența, Vadime, experiența. Cînd am intrat eu în poliție, tu de-abia te chinuiai cu Ana are mere.
– Care Ana, șefu? Și, văzînd figura perplexă a inspectorului, Vadim continuă, la rîndu-i: Am glumit, șefu’, am glumit.
Silviu Frîncu, martor la schimbul de replici al oamnilor legii nu-și putu reprima gîndurile la adresa autorităților: ia uite, bă, ăla-i mort la doi pași de ei și ei se țin de bancuri. Păi de-aia ne merge cum ne merge, de-aia murim cu zile și te atacă borfașii ziua-n amiaza mare. Ca să nu mai vorbim de crimele din locuri publice… Cei doi polițiști înțeleseseră probabil ce-i trecea chelnerului prin cap și care era părerea acestuia despre ei, așa că tușiră, își supseră burțile și își făcură de lucru.
Și totuși, primele cuvinte pe care i le spuse inspectorul Ignat agentului Vadim, fură acestea:
– Nici eu nu m-aș fi gîndit să dau perdeaua aia la o parte.
Și se simți bine la gîndul că pe subalternul lui îl fericiră cuvintele alea. Continuă băgîndu-l în seamă, integrîndu-l în anchetă:
– Deci ce avem aici?
– O crimă de cartier, șefu´.
– De ce zici așa?
– Păi, nu e crimă, șefu´?
– E.
– Și nu e în cartier, aici, în Colentina?
– E.
– Deci crimă de cartier.
Îi rîdeau ochii lui Ursescu de parcă ar fi cîștigat la loto.
Ignat se învîrtea de colo-colo pe terasă, studiind podeaua, pereții, acoperișul și aruncînd uneori priviri către cadavrul care stătea în aceeași poziție în care îl găsiseră. Ce naiba, ce facem aici? se întreba și se tot uita la ceas.
– Vadime, a venit fata aia de la IML, că n-o văd?
– N-a venit, șefu´, că dacă venea, era aici, în ochii noștri, luîndu-l la întrebări pe mascatul de la masă.
– Văd și eu că n-a venit, dar mă gîndeam că știi ceva, o fi sunat cu telefonul, o fi dat vreun semn… Dar…
– Dar?
– Am și eu o întrebare: ne apucăm de ceva aici sau așteptăm să vină Ionescu?
– De ce să vină Ionescu?
– Cu tot respectul, dar… nu așa e de obicei? Ne apucăm de una-alta, ne împărțim și-apoi vine Ionescu și o luăm de la cap?
– Eu zic să ne vedem de treabă, că de-aia luăm leafă. Vorbiți cu personalul, vedeți cine a plecat ultimul aseară, cine a venit primul dimineață, dacă îl cunosc…
– Ce să cunoască, șefu’? Nu vezi ce meclă are?
Și agentul Vadim îndepărtă masca de pe fața victimei, suficient cît să vadă Ignat că, de fapt, mortul nu avea față. Pielea feței îi fusese înlăturată și, în locul ei, i se lipise o mască de porc. Voia să însemne asta ceva? Era un mesaj?
E un porc. S-a purtat ca un porc. A făcut ceva rău. E vina lui. Asta e pedeapsa pentru cei care fac ca el.
Sau ce?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: