Arhive lunare: februarie 2018

Walking Dead

Să te emoționezi la un film cu zombi? Hm…

Cu o lună în urmă eram convins că nici măcar n-o să văd vreodată așa ceva. Ceea ce însemană că, de fapt, nici eu nu eram mai breaz decît ăia care spun că nu citesc romane SF pentru că sînt proaste. Bineînțeles, fără să fi citit vreodată unul. Deși… cine spune unde e limita pînă la care să încercăm? Cine ne spune cîte romane trebuie să citești ca să faci din asta o pasiune, un mod de viață? Și dacă nu-ți place primul roman de Dostoievski pe care pui mîna? Ce faci? Le arunci pe toate celelalte?

Și dacă nu-ți place primul roman sud-american pe care-l citești? Renunți la toate celelalte?

Îmi pare tare bine acum că am ascultat ce mi s-a spus cînd mi s-a spus hai, acceptă convenția, treci de lucrurile ALEA… și descoperă povestea, descoperă personajele…

Dacă n-o făceam, aș fi ratat o poveste grozavă, niște personaje care evoluează cum rar am văzut, aș fi ratat multe întrebări pe care nu mi le-am pus vreodată și pe care nu mi le-aș fi pus. Nici mie, nici personajelor mele. Nu mai zic că după unele răspunsuri încă mai umblu.

Una dintre întrebările pe care mi le tot pun de cînd am început să văd serialul e asta: s-ar fi putut spune lucrurile astea și altfel? În alte circumstanțe? Cu altă recuzită?

Și mi-e că ajung la povestea aia cu sefeul: despre un roman SF bun se zice că dacă scoți rachetele/roboții/etc. din el și rămîne tot un roman bun, atunci chiar e un roman bun. Dar la fel se zice și că dacă e valabil și fără rachete/roboții/etc., de ce le-ai mai pus în roman?

Treaba cu sefeul e că problemele alea nu există decît în lumile alea.  Pentru că sefeul explorează și explorează nu numai planete, ci și sufletul și mintea omului. Omului.

Și asta e valabilă și pentru fantasy, și pentru, poftim, poveștile cu zombi.

Sînt foarte împăcat cu mine că văd serialul ăsta, că în fiecare zi văd măcar un episod, că am ajuns să empatizez cu personajele – chiar și atunci cînd derapează de la legile noastre de azi și de lm orala noastră de azi, în încercarea de a-și păstra umanitatea (măcar 80%? 75%?).

Seriale de februarie

OK, deci am terminat cu Bonusfamiljen (mă bucur că există și un sezon 2, care tocmai se difuzează pe SVT).

Fain umorul suedez, cu atît mai mult cu cît recunosc niște lucruri din cele povestite de alții sau din cele văzute de mine. Și e interesant de văzut cum le tratează ei, cum pot să facă mișto de chestiile astea ale lor.

Nu prea m-am prins unde se îmtîmplă povestea – de obicei, în filmele cu acțiunea plasată în Stockholm, sînt obligatorii secvențele care invită turiștii acolo (am văzut mai multe seriale polițiste în care secvențele erau legate între ele prin imagini ale orașului văzut de sus). În cazul ăsta de-abia la urmă am înțeles că e vorba de Stockholm, și nu pentru că am recunoscut locuri, ci pentru că fetele au pus de un chefuleț la Riche.

Urmează Cardinal, sezonul 2, și sper să găsesc undeva și Modus, sezonul 2 (cu subtitrare măcar în engleză) – primul episod l-am văzut, dar următoarele încă nu le-am găsit.

Totuși, cel mai mult mi-ar plăcea să găsesc Stella Blómkvist.

%d blogeri au apreciat: