Arhive lunare: iulie 2017

Observator cultural 880. Obiceiuri, atitudini, apucături

Mistere, fantezii, sefeuri. Al patrulea articol în noua rubrică din Observator cultural: Obiceiuri, atitudini, apucături.

Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…

Păcat că discuțiile despre articol se poartă exclusiv pe Facebook.

Partea bună: e o sursă de direcționare a cititorilor spre Observator.

Povestea asta cu Facebook și Observator îmi amintește de o întîmplare din tinerețea mea ceferistă. S-a hotărît închiderea haltei X, drept urmare trenurile care legau comuna de marele oraș din apropiere nu au mai oprit în acea haltă. După cîteva zile, sumedenie de localnici au protestat în fața primăriei, că nu mai au cu ce ajunge la serviciu, că ei mergeau în fiecare zi cu trenul la oraș etc. Răspunsul oficialilor de la CFR: am închis halta pentru că în ultimii doi ani nu s-a vîndut nici un bilet și am tras concluzia că nu e nevoie ca trenul să oprească aici. 🙂

Partea bună a comentariilor: mi s-au relevat încă două teme care s-ar putea adăuga celor trei (parcă) bifate în articolul din Observator. Se pare că în curînd va urma o parte a doua.

 

La mare, cu valul Tritonic

Doar poze (culese de la alții). De la lansare, dinainte, de după. A fost și prima baie în mare pe anul ăsta. Probabil și ultima, dar știm noi ce ne-aduce viața? Poate va fi anul cu două băi în mare…

Să scormonim și în telefon:

5 iulie. Constanța

Evenimentul:

Un fragment din 9 1/2 elegii (Tritonic, 2016):

 

9 1/2 elegii (Tritonic, 2016)

Deci, eram cu aia mică, Roxana. Roxana Albu.
— Ieri, după ce-am plecat de-aici, m-am dus acasă. Acolo am dat de el, mă aştepta. Ne-am dus la mine în cameră şi ne-am culcat. Am dormit, adică. Dar înainte, da, m-am culcat cu el. Sau el cu mine, nu ştiu cum să spun. N-am făcut nimic, adică eu n-am făcut nimic, doar l-am lăsat. Mă ţinea în braţe, stăteam ghemuită cu spatele lipit de burta lui. Aşa am făcut-o. L-am lăsat să intre şi-atît. L-am lăsat s-o facă. Şi-apoi m-am culcat. Am adormit. Aşa, în braţele lui. Nici măcar nu m-am dus la baie să mă spăl. Îl simţeam lipit de mine, umed, lipicios.
— De ce-ai făcut-o? De ce l-ai lăsat?
— Nu ştiu. Aşa… Nu ştiu. Pentru că e prietenul meu de-atîta vreme.
— Şi eu? Eu ce sînt?
— Dumneavoastră? De dumneavoastră sînt îndrăgostită acum.

Aşa îmi zicea: dumneavoastră. N-am reuşit s-o conving să-mi spună pe nume. Ne-o trăgeam din toate poziţiile şi ea îmi spunea dumneavoastră. Îmi băgam limba în ea pînă la amigdale şi ea îmi zicea
— Nu-mi place cînd mă pupaţi acolo.
sau arăta spre sexul meu şi mă întreba
— Îmi daţi voie…?
şi era rîndul meu să-i simt amigdalele…
Doar cînd vorbeam la telefon îmi spunea tu.
— Ce faci? Mi-e dor de tine. Ştiu că acum o jumătate de oră erai în mine, că degetele tale mi se băgau obraznice în gură, în urechi, în fund, la subsuori sau încercau să intre odată cu tine acolo, acolo, ştii tu unde, acolo unde acuma mi-e dor să te simt din nou, uite ce fac, îmi strîng picioarele de parcă-mi vine să fac pipi, dar nu, nu-mi vine, nu-mi strîng picioarele ca să opresc şuvoiul să curgă, le strîng de parcă ai fi în mine şi aş vrea să te mai ţin acolo, să fac cumva să rămîi acolo, că tare mi-e bine atunci, tare mi-e bine, dar tu ştii asta, de multe ori ţi-am spus că mi-e bine să te simt acolo şi ştiu că şi tu mi-ai zis odată
— Mi-e bine, bine, bineeeee…!
— şi ai chiuit, şi mi-au părut cele mai frumoase cuvinte de dragoste care mi s-au spus. Alo, mai eşti? Nu te supăra că te sun, am ore, dar am ieşit afară, nu mai pot să stau, am ochii ăia, ştii tu cum, s-au înverzit cu totul, se uitau fetele la mine şi rîdeau de mine, m-au întrebat ce pastile am luat – ţi-am spus că noi mai luăm pastile din cînd în cînd, rîdeau fetele de mine şi spuneau
— Nu ni-l dai, tu, şi nouă o tură, să ne pună şi nouă zîmbetul ăla pe faţă, să zică şi despre noi lumea
— Uite, mă, nişte fete fericite…

%d blogeri au apreciat: