Arhive zilnice: 7 Martie 2017

Chifteluțe suedeze, capitolul 2

Ieri am participat la prima conferință a Departamentului de Studii Literare al Facultății de Litere, care a avut ca temă Situația romanului polițist din România. Au participat profesori, critici, studenți, scriitori. Eu am citit un fragment din Chifteluțe suedeze, capitolul 2 mai exact. Adică ăsta (ieri am sărit peste cîteva pasaje, ca să mă încadrez în timp):

CAPITOLUL 2. Lumea văzută de ea

Nici măcar nu-și dă seama dacă stă cu ochii deschiși sau nu. Face ceea ce trebuie să facă pentru a-i deschide, dar bezna rămîne aceeași. Stă întinsă pe spate. E doar amețită, a leșinat sau chiar a dormit? Un gînd o face brusc să-și pipăie corpul. E îmbrăcată și par a fi aceleași haine în care plecase dimineață de-acasă.

Cît o fi ceasul? E aceeași zi? De cînd lipsește? A sesizat cineva lipsa ei?

Întrebări care se topesc în întuneric, îngroșîndu-l, devenind parte a lui, luînd-o în stăpînire, cotropind-o de parcă ar veni din afara ei, de parcă ar fi ale altcuiva, agresînd-o, terorizînd-o, de parc-ar mai fi nevoie, de parcă n-ar ajunge nesiguranța, neștiința.

Și tot ea răspunde, într-o încercare de a restabili echilibrul, de a prelua controlul, indiferent cum, cu sfială, cu neîncredere sau dimpotrivă, arțăgoasă, furioasă, zbierînd la eul ei înfricoșat, încercînd să se trezească din pumni. Cîtă vreme poate răspunde la întrebări, cîtă vreme mintea ei găsește explicații – sau le caută – pentru ceea ce se întîmplă e bine, e bine, e bine.

Cine naiba își dă seama cînd o turistă e dispărută sau e doar plecată la un muzeu ori poate într-o vizită de o zi, două în Uppsala sau Sigtuna, unde oricum avea de gînd să meargă? I-a spus Isabellei despre intențiile astea ale ei? Că dacă da… adio anunț la poliție mai devreme de două zile.

Tibiana Pascu e singură, în întuneric, la cheremul cine știe cui. E o răpire sau ce? Cine naiba știe măcar că e în Suedia?! Că doar nu s-au apucat suedezii să răpească turiști aiurea de pe stradă?!

Un criminal în serie… N-a citit nimic despre așa ceva în presă. Iar ce știe din romanele polițiste suedeze nu contează, nu sînt cunoștințe, sînt un loc comun al fanteziilor unui popor care, vorba Lizei Marklund, n-a mai cunoscut războaie de două sute de ani și, deși are închisori, din cîte știe, ele sînt cam goale. Din cîte știe ea, Tibiana. Că doamna Marklund o fi știind mai multe.

Deschide din nou ochii. Tot beznă. Dar niciodată, nicăieri, nicicînd nu poate fi atît de beznă! Și un alt gînd, înfiorător, i se înfige în creier: mi-au scos ochii!

Își pipăie capul – nici un bandaj. Își pipăie pleoapele – la locul lor, întregi, nici o cusătură, nimic. Globii oculari sînt și ei acolo.

Își pipăie fața, gîtul, își atinge coapsele și sînii. Nimic, nici un semn, nici urmă de durere. Nu e rănită.

Poate nu asta vor de la ea.

Dar ce? Ceva pentru care trebuie să fie întreagă. Ceva pentru care e bine să nu fie rănită. Să nu aibă dureri, să nu… Ce dracu’ vor? Bani n-are. Nu atît de mulți, oricum. Nu atît de mulți, încît să justifice o răpire. Răpirile nu se fac la întîmplare pe stradă, pentru o răpire lumea se documentează, victima se alege cu lecțiile făcute, e cineva care are bani sau familia ei are bani. Nu așa, nu, nu aiurea de pe stradă. Și-atunci? Atunci? Dacă voiau s-o violeze, ar fi făcut-o pînă acum, pentru viol nu se ține vrabia la fezandat, nu se așteaptă pînă vine apa caldă… S-o omoare? Dar de ce? Doar așa, pentru că pot? Ar fi tranșat-o pînă acum. De ce așteaptă, de ce, de ce? Ce?

Deodată pare că se luminează, se colorează totul în jur și Tibiana vede o imagine ca printr-un filtru verde. Închide imediat ochii, o dor. Sau nu de-asta închide ochii. Poate i se pare că dacă închide ochii dispare și ceea ce a văzut.

Prima senzație este de liniștire. Nu e nimic în neregulă cu ochii, există, funcționează. Apoi încearcă să recompună imaginea pe care a sesizat-o în scurtul interval de timp cît a văzut. Calm, încet, să nu-i scape nici un detaliu, să fie cît mai cuprinzătoare.

E într-o cameră, nu într-un beci. E într-un pat, larg, nu aruncată pe jos. Și mai știe că e îmbrăcată cu hainele ei. Oh!

Și? Mai departe?

Se strînge toată la gîndul că tabloul pe care l-a zărit pentru o clipă, în lumea aceea verde, nu e un tablou. Cineva stă în partea cealaltă a patului, la picioarele ei, cum ar veni, și o privește. Stă așezat pe un scaun și ține un topor în poală. Sau poate nu e decît o imagine care i-a rămas în memorie, dar care are legătură cu o povestire pe care a citit-o cîndva, o povestire de… o povestire de…

Chiar? Chiar, Tibiana Pascu? Te gîndești la cine naiba o fi scris povestea cu ăla care stă cu toporul în poală și-l așteaptă pe unul să se trezească pentru a-l putea căsăpi? Chiar la asta te gîndești, acuma cînd…?

Și îi revin în minte sesiunile de la facultate, cînd era în cofă, era pierdută, era fiica ploii, cu două restanțe și a treia pe vine, și ea, în loc să se concentreze, să-și împrospăteze alea cîteva cursuri pe care apucase să le citească… în loc să… ea fredona tot felul de chestii auzite prin discoteci. Ce naiba o apucă cîntatul așa, cînd nu-i cazul?!

Se uită în jur. De parcă ar vedea ceva. De parcă negrul e mai luminos dacă fredonează prostii. Call my name and save me from the dark… Asta e din vremea aia, a facultății. Da, așa e, asta își cînta cînd aștepta să fie chemată în sală la examenul ăla. Funcții complexe era? Teoria grafurilor? Să le ia naiba, nu i-au folosit la nimic.

Call my name and save me from the dark…

Nu știe de ce se află în camera asta, nu știe ce fel de prizonieră este, a cui, de cîtă vreme, pentru cîtă vreme, de ce, mereu și mereu întrebarea asta chinuitoare: de ce? Care-i scopul?

Din nou lumina verde. În fața ei, în partea cealaltă a patului, nu e nimeni. Nici urmă de bărbat așezat pe scaun, cu topor în poală. Zîmbește. Lumii. Gîndurilor. Așa cum se zîmbește în beznă. Așa cum zîmbește un om care își dă seama că ar putea fi legat, dar nu e. O femeie care ar putea fi imobilizată, abuzată, la dispoziția oricui, dar nu e.

Tibiana Pascu își mișcă mîinile, picioarele. Se îmbrățișează, deschide larg brațele ca și cînd ar îmbrățișa pe cineva sau ceva drag – poate libertatea? Iluzia libertății? Speranța că nu e dracul chiar atît de negru cum pare în camera asta întunecată? Își strînge picioarele, le încrucișează, apoi le depărtează unul de altul, se întinde în tot patul, stă de parcă ar fi răstignită, da, de parcă ar fi, dar nu e, iată că nu e, e liberă, răpită, prizonieră, dar nu e legată, se poate mișca, nu e legată, nu simte groaza aia, iminența… De cîte ori a văzut un film cu  răpiri, mereu a simțit că îngheață în momentul în care victima apărea legată, la cheremul oricui, gata-gata să pățească ceva…

Nu e legată și gîndul care o ia razna prin mintea ei, se înfiripă timid și o ia razna, clar, prin mintea ei, e aproape unul de recunoștință. Ce naiba, m-am tîmpit, sindromul Stockholm s-a născut la Stockholm, nu? Dacă am înțeles eu bine ce e cu el. Despre ce e vorba. Dacă nu e prea devreme pentru asta. Dar nu-și poate înfrîna acel gînd. E liberă, nu e legată de pat. De clanță. De calorifer. Nu e legată și are toate hainele pe ea. Asta e de bine, nu?

Honey honey, let me feel it, ah-hah, honey honey… Nu are legătură cu nimic cîntecul ăsta care-i sună în cap, dar nuanța lui vioaie exprimă starea în care se află Tibiana, care a uitat, fie și numai pentru o clipă, că este prizoniera cuiva, că a fost răpită. Viața este făcută și din secunde, nu numai din ore și din zile. Din ani.

Și camera se face din nou verde, se luminează verde, iar la capul patului, în fața ei, este un bărbat care stă în picioare și ține un topor în mîini. Același bărbat, îl recunoaște după barbă, după tunsoare. Același bărbat, cu același topor. Și pe acesta îl recunoaște. Dar de data asta bărbatul e gol, fără nimic pe el, gol, dezbrăcat. Un bărbat dezbrăcat, cu un topor în mîini, stă și se uită la ea.

Tibiana se se refugiază într-un colț al patului, cît mai departe de el, se strînge toată, se ghemuiește. Tremură, îi clănțănesc dinții, privirea îi este împăienjenită, stă să plîngă, lacrimile sînt gata să-i țîșnească din ochi, dar se ține din toate puterile să nu facă asta, nu vrea să se arate slabă, nu vrea să le dea satisfacție, nu vrea ca ei să considere că au înfrînt-o. Ei. Bineînțeles că sînt ei. Întotdeauna sînt ei. Închide ochii, să-i arate bărbatului că nu vrea să-l vadă, că nu-l primește în lumea văzută de ea, că nu e loc pentru el în acea lume.

Închide ochii, dar îl vede și acolo, sub pleoape. Gol, tatuat tot, de sus pînă jos. Tatuat cu tot felul de semne pe care le-a mai văzut, pe care le știe, unele dintre ele sînt în colecția ei de tatuaje pe Pinterest. Dacă ar putea, ar mai închide o dată ochii, poate ar dispărea din nou. El. Bărbatul gol cu topor.

Se pare că, uneori, rezultatul pe care-l aștepți făcînd ceva poate fi obținut făcînd exact contrariul. Sau, mai bine zis, nefăcînd acel lucru. Tibiana Pascu deschide ochii, hotărîtă să-și înfrunte adversarul. Sau cine o fi. Și descoperă camera din nou în întuneric. E iarăși singură?

Trece o vreme pînă se gîndește, pînă îi vine ideea, pînă se hotărăște, pînă pune în aplicare ce i-a trecut prin cap.

Coboară din pat, îi dă ocol, cu o mînă ținîndu-se de marginea lui, pe celaltă ținînd-o întinsă înainte, să nu se izbească de ceva, să nu se trezească în brațele lui. Numai la acest gînd simte cum i se strînge pielea pe ea. Află cu această ocazie că patul este fix în mijlocul încăperii, că nu este lipit de vreun perete, că ea e înconjurată de cameră și că nimic n-o protejează. Nu există nici o parte din care să nu poată veni cineva. Ceva. Ființă, lucru, senzație, stare.

Bărbatul gol, tatuat, cu un topor în mîini, nu există. Poate este doar o imagine pe care cineva o proiectează pe pertele din fața ei, ca s-o sperie. Poate este totuși cineva care intră, se lasă văzut, apoi iese. De ce? Ca s-o sperie. Ca s-o sperie deocamdată.

A început joaca, se gîndește Tibiana Pascu. Cineva care vede camera, vede în cameră, vede, știe ce fac, cum racționez, se joacă cu mine. Cu nervii mei. Are treabă cu mine. Nu sînt doar o prizonieră răpită cu un scop pe care îl voi afla cîndva. Motivul începe să apară. Motivul sînt eu. Eu, cu gîndurile mele, cu temerile mele, cu emoțiile mele. Pe care cineva le stîrnește, le supraveghează. Se folosește de ele, le dirijează. Se joacă cu ele.

Și Tibiana Pascu înțelege că de-acum viața ei a intrat într-un alt timp, într-un alt spațiu, într-o altă lume. Care nu mai este aceea pe care o vede cînd deschide ochii, nu mai este aceea pe care o aude, pe care o miroase, pe care o simte cu celelalte simțuri.

În urechi îi sună The Day Before You Came, ascultată la ultima cafea, în Djurgården, la ABBA The Museum. Nu mai există azi, ieri, mîine. Pentru Tibiana Pascu timpul înseamnă cînd a ajuns pe Arlanda, cînd a fost la Muzeul de Artă, cînd a băut cafeaua în Djurgården… Apoi azi, ziua-noaptea-ziua asta cînd nu mai controlează ce vede, ce aude, restul lucrurilor. Ce s-o fi întîmplat aici în ziua de dinaintea venirii ei, înainte de ziua în care a aterizat pe Arlanda? A fost cald? A fost frig? A plouat? Cineva făcea planuri s-o răpească? Ce căuta? Ce îi interesa din biografia ei?

În acea clipă își amintește cele cîteva cuvinte pe care le-a auzit înainte să-și piardă conștiența: ceva cu un șef, cu niște bani, predăm coletul și luăm banii… parcă așa a spus… De-abia cînd realizează că acele cuvinte au fost rostite în limba română își face griji cu adevărat.

 

Save

%d blogeri au apreciat asta: