Daily Archives: 10 Ianuarie 2017

Transfer (fragment)

Millennium este în plină campanie:

afis-promotie-mh3

Iată un fragment din Transfer:

3transfer2Cum să începi o viaţă nouă, noaptea? Cum s-o începi cu un chef de adio?

Lotek păşeşte în noapte, iar paşii lui răsună pe macadamul străzii marcînd secundele care au mai rămas din viaţa lui de blogăr, prefigurînd călcătura lui de scriitor de romane. Calcă altfel scriitorii? Au un fel anume de a merge? Se vede că sînt scriitori din felul în care se mişcă?

Noaptea a coborît de pe Muntele, s-a insinuat pe străzile centrului vechi, doar felinarele din faţa porţilor fac din strada Castelului o felie de civilizaţie, o interfaţă între oamenii vii şi fiinţele lor virtuale care bat drumurile reţelei. Oricare ar fi reţeaua aia.

Gîndurile, cheful, buna dispoziţie îi sînt alungate de motorul unei maşini care se apropie. Iat-o. Iese dintr-o stradă laterală, împingînd întunericul cu lumina farurilor. Urmează acelaşi traseu pe care şi l-a propus şi el. Nu ştie cum, lui Lotek îi trece prin cap că bărbatul din maşină (sigur că e bărbat!) merge tot la Josephine. Că bărbatul din maşină îi va schimba viaţa. Că merge la Josephine ca să-l aştepte pe el, pe Lotek. Să-i schimbe viaţa.

„Uite cum se leagă totul…”

Şi buna dispoziţie îi revine. Şi cheful. Şi gîndurile.

*

Noaptea, Josephine e alta. Cîrciuma care, în timpul zilei, îşi primeşte muşteriii pe terasă, se închide noaptea îndărătul geamurilor fumurii, atrăgîndu-şi clienţii cu o muzică modernă, ritmată, dar şi cu inserţii retro.

Ca acum, de pildă.

„Să mă puie-n copîrşeu

La un loc cu Dumnezeu”

cîntă Grigore Leşe, ciudată opţiune pentru o cîrciumă, fie ea şi a lui Armand Chirculescu.

William Lotek Sendai-Seven caută din ochi o masă liberă, un loc, o juma’ de scaun, o farfurioară pe care să-şi pună paharul, măcar atît.

O chelneriţă se apropie de el

„o chelneriţă? Cînd naiba a mai adus-o şi pe-asta? Da’ bună fătuca… Bună rău!”

şi îi spune:

— Domnul de colo – îi face semn cu bărbia, cu ochii, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tavă, spre masa din colţul opus barului, dintr-un separeu vizibil prin uşa deschisă – vă invită la masa lui.

Muzica ritmată, puternică, îl acoperă pe Grigore Leşe, invadează salonul, îl smulge de lîngă Silvia (Lotek apucă să-i vadă ecusonul care-i acoperă sînul stîng, sînul stîng, dacă n-ar fi acolo cine dracu’ ar mai citi şi ecusoanele astea?!) şi îl poartă spre masa la care stă, sorbind dintr-un pahar cu Martini, un tip subţire, cu părul strîns în creştetul capului ca-n filmele alea vechi cu samurai, îmbrăcat într-un costum negru dintr-un material uşor, cămaşă gri, cravată uni între gri şi negru, Armani, Valentino, chestii de-astea care nu-s pentru oricine deşi (zîmbeşte!) „scriitorii mai poartă şi ei astfel de haine cînd iau premiul Nobel sau vreun Oscar pentru scenariu”.

— Bună seara, luaţi loc.

Lotek revine pe pămînt, pe străzile din Inand, în Josephine, ah, Josephine

— Ne cunoaştem? încearcă el să afle un nume, măcar atît, pentru că e sigur că nu l-a mai văzut în viaţa lui pe individ (sigur? sigur-sigur?), deşi ceva îi spune că e cel din maşina care „împingea întunericul cu lumina farurilor – mişto chestie, s-o ţin minte”, ba mai mult, părul strîns în coadă, ridicat în vîrful capului, parcă-i aminteşte de ceva, de cineva, un profil, o umbră…

Michael Haulica - Transfer— Nu, nu ne cunoaştem. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

— Ce, mă?!

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte mîna celuilalt prinzînd-o pe a lui şi ţintuindu-l de masă.

— Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab decît prima dată…

Doar muzica e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

— Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

— O votcă…

— Da, sigur, evident. O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

— N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa, nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii: pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum, bum, bum!

— Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

— Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

— O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da, mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut.”

Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Privirile îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme „samuraiului”, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei, de ce nu? de ce să nu mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul, curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!” şi revin asupra străinului, i se-nfig în gît, în nas, în urechi.

— Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva, „ciudaţi mai sînt ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să mor, auzi tîmpenie!”. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!” Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît colo şi, cu un penis enorm, ţîşneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec, fix în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier, şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe Silvia, amintindu-şi de dimineţile lui de surfer pe oceanul de la marginea oraşului…

Stop. Oraşul e Inand. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet, încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un futai”.

*

Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa? Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă, Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului. Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

— Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte, să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai. Ştiind. Amintindu-şi. Floare de Cais, Zborul Libelulei, Girafa în flăcări. Samuariul scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i mîna dreaptă în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi, văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

*

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

*

Ebook30-Transfer— Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună

— Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

— Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo! zice Silvia.

— Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), caută din ochi capul lui Lotek, îl găseşte sub masă, unde se rostogolise, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voaior, îl apucă de păr, îl trînteşte în geantă, se simte privit, drace! capul din geantă chiar îl priveşte!, închide geanta, iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină, aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.

Şi noaptea se lasă grea, ca o cortină, peste Inand, peste viaţa lui William Lotek Sendai-Seven, peste prima parte a istoriei noastre.

***

Transfer (Premiul Colin 2014) poate fi achiziționat de aici sau, în pachetul cu cele trei cărți, de aici.

 

%d blogeri au apreciat asta: