Chifteluțe suedeze. Capitolul 4. Dincolo de beznă

CAPITOLUL 4. Dincolo de beznă

 

dark-room-open-doorTibiana se trezește. A cîta oară de cînd e prizonieră? Nu-și dă seama. Noapte? Zi? Nici atît. Deschide ochii? Nu-i deschide? Efectul e același. Multă beznă. Își amintește că a fost la baie. A zis, a strigat, cînd Vreau la baie, cînd I need to the bathroom. A încercat și cu Toalett. La un moment dat, a auzit un clic și dintr-un perete lateral s-a deschis o ușă. Lumină verde înăuntru, dar era o baie. Însă cum a ieșit de-acolo, ușa s-a închis singură, cu aceași clic. Și din nou beznă. Ca acum.

Se întoarce pe o parte. Își simte sînii. Își simte mîna pe burtă. Simte atingerea pe piele. Cu un gest repezit își duce mîna între picioare.

E goală! Au dezbrăcat-o! Cînd?! Atunci cînd s-a dus la baie era îmbrăcată. Cînd au dezbrăcat-o? Cum? De ce? Da, cum. Cum de nu-și amintește, cum de nu are amintirea zbaterii, a țipetelor… că doar nu i-a lăsat ea s-o dezbrace?!

Și, după ce au dezbrăcat-o, ce-au mai făcut cu ea? Ce i-au făcut? Așa cum nu-și amintește că au dezbrăcat-o… ce nu-și mai amintește?

Tibiana Pascu stă lungită într-un pat străin, ajunsă acolo fără voia ei, și e goală, ca o bucată de carne aruncată pe masa din bucătărie, așteptînd cuțitele, mirodeniile, mîinile care s-o frămînte, s-o întoarcă pe-o parte și pe alta, să-i facă tot felul de lucruri în vederea preparării, gătirii, transformării în hrană pentru cineva. Nu neapărat hrană-mîncare. Nu neapărat pentru posesorul acelei mîini. Poate pentru partenerul aceluia. Sau stăpînul.

Se duce într-un colț al patului, lîngă tăblia de la cap, singura opreliște, singura pavăză contra necunoscutului. Singurul meterez, singurul contrafort. Se lipește de tăblie, se chircește, se face ghem, cu brațele peste sîni și palmele unite între picioare, ca și cînd s-ar apăra, ca și cînd ar închide orice posibilitate de a fi agresată, pătrunsă, invadată, înfrîntă.

Că despre asta e vorba, nu? O țin acolo, goală, și i se dă de înțeles că va păți chestii. Că i se vor face lucruri. Puteau să vină, s-o dezbrace, s-o violeze și gata. Dar nu, au ales calea asta mai sofisticată, mai cu dichis…

De-abia acum se sperie cu adevărat. Nu vor, pur și simplu, s-o violeze. Au ritualuri. Au scenarii. Nu vor s-o omoare și gata. Au lucruri de înfăptuit. De demonstrat. Cui? Cui să arate, cui vor să demonstreze? O fac pentru ei? O fac pentru public? Pentru satisfacția lor personală sau pentru a ajunge la știrile tv și pe prima pagină a ziarelor?

O filmează? Se strînge și mai tare în ea.

Ușor-ușor ipoteza răpirii pentru bani se topește. Chiar dacă ar fi trebuit s-o excludă de la început, din lipsa banilor. Dar undeva, într-un ungher, mintea ei se agățase de varianta asta ca de una mai suportabilă, mai la îndemînă, mai confortabilă, mai puțin periculoasă. Adusese în discuție – da, o discuție ea cu ea – familia ei, originile ei, faptul că se trăgea din familia Ghica, cea care a dat cîndva niște domnitori în Țara Românească și Moldova. Se gîndea că poate răpitorii știu asta – de unde să fi știut totuși aici, în Stockholm? Deși ce altă seminificație putea să aibă vorbitul lor în română, în momentul răpirii? – și presupun că familia ei deține oarece avere, clădiri, palate… de astea nici nu e greu să afle cineva, că s-a tot scris în presă, ea încă moare de oftică știind că palatul Ghica a ajuns pe mîna cui a ajuns.

I-a făcut bine gîndul ăsta. O vreme. I-a făcut bine speranța că ar fi totuși ceva de discutat, de negociat. Cînd n-ai nimic de negociat, de-abia atunci totul e nașpa.

Acum însă, goală, ghemuită, lipită cu spatele de tăblia patului, știe că ipoteza asta se îndepărtează din ce în ce, o vede pierzîndu-se într-un orizont fixat undeva în pereții camerei, dincolo de beznă.

Și bezna capătă din nou culoarea verde, iar la capătul patului, în locul deja știut, vede iarăși bărbatul. Fără topor, dar gol. Gol, ca și ea. Tatuat de sus pînă jos, după cum știe. Gol și erect. Stă acolo, cu mîinile încrucișate pe piept, cu mădularul întărit, îndreptat spre ea.

Tibiana se ghemuiește, se chircește, se ascunde în ea, simte cum toate orificiile i se strîng, i se închid, se sudează carne peste carne, carne din carne, în carne, cu carnea pe carne călcînd, topind-o, creatură fără nări, fără urechi, fără gură, fără vagin, fără rect. Pînă și buricul îl simte doar ca pe un loc plat. Manechin de ceară, android, clonă, replică… În final, o bucată de carne azvîrlită pe masa din bucătărie, așteptînd mîini și cuțite.

Imaginea lui dispare, bezna revine, totul reintră în normalitate, în normalitatea aia anormală în care ea este prizoniera cuiva care încă nu s-a arătat (sau o fi el, chiar el, bărbatul tatuat?), încă nu i-a vorbit, care o lasă să fiarbă în suc propriu cum se spune, să se perpelească, să… da, așa, ca o bucată de carne pregătită pentru masa cuiva.

Își permite să răsufle ușurată, că a mai depășit un moment, că nu i s-a întîmplat nimic, că e întreagă. Încă. Apoi simte cum orificiile i se relaxează, i se deschid din nou și brusc se strînge iarăși, se închide la loc. Mai crispată ca înainte. Mai ferecată.

N-ai să vezi. Nu, nu. N-ai să vezi.

Un spot de lumină verde se fixează asupra unei măsuțe pe rotile aflate între un perete și pat. Un pahar cu ceva colorat, probabil suc. O farfurie cu cîteva sandvișuri deschise, pîine cu unt, brînză, șuncă. O cană. Ceai? Micul dejun, își spune Tibiana. Adică e dimineață. Dimineața cărei zile?

Dimineața mîinelui de ieri.

Și deodată foamea se face simțită. Și brusc își amintește că a mai mîncat o dată. Tot un fel de sandviș, dar mai consistent, cu felii de carne, maioneză, ceva legume, frunze – rucola? Salată? – o fi fost cina din seara trecută. Și a mai fost? S-a mai întîmplat? Sau aia a fost prima masă, într-o seară, în seara răpirii, iar asta e a doua masă, din dimineața celei de-a doua zi de captivitate?

Mănîncă. Îi este foame. Toate stările prin care a trecut în ultimele minute i-au declanșat foamea. Bea sucul de portocale, mușcă din sandviș, bea din cana de ceai. Observă că nu are tacîmuri, iar paharul și cana sînt dintr-un soi de plastic, deși e mai probabil să fie un carton special, a mai văzut așa ceva pe-aici, prin Suedia. Și e sigur că nu se sparg. Meniu fără cioburi. Safe.

Termină de mîncat. Relaxată, se întinde pe pat. În cîteva minute adoarme. Nu înainte de a-l mai vedea o dată pe bărbatul tatuat. De data asta fără erecție, ba chiar îmbrăcat. Și cu toporul în mîini. Deși asta ar trebui s-o sperie, să zgîlțîie sîngele în ea, Tibiana Pascu adoarme din nou, undeva, pe un pat într-o cameră din Stockholm, Suedia. De undeva, de dincolo de beznă, aude: Somn ușor. Ne revedem în curînd. Și știe că vorbele au fost spuse în limba română. Din nou.

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: