Blonda de la IML

Blonda de la IML

(fragment din povestirea „Homer Goian și gîtul din Teiˮ)

 

Rămas singur la locul faptei, Felix Ionescu se uită de jur-împrejur, să vadă cine mai e pe-acolo, oficialități, gură-cască, apoi se întoarse deodată spre Homer Goian și strigă:
— Ce face domnu’ Meru?
arătîndu-i că-l văzuse și spunîndu-i Meru, așa cum îi spunea întotdeauna, ca unui vechi prieten sau măcar ca unuia cu care își intersectase de multe, multe ori drumurile, fie prin tot felul de locuri ale faptei, fie prin cîrciumi de cartier, de-a lungul și de-a latul Bucureștiului.
Ce-i în gușă și-n cătușă, cum îl știe tot orașul, mormăi în barbă Homer Goian. Nu se putea abține, îi era greu, că deh, la tăți ni-i greu, mama lui de beufar!
Așa-i zicea cînd voia să-i zică într-un fel, beufar, de la salata boeuf pe care Ionescu o mînca cu polonicul, cu castronul, oricînd și oriunde, deși nu era mare lucru, omul spunea asta peste tot, se prezenta întotdeauna ca polițist, amant, mîncător de salată boeuf, nu neapărat în această ordine.
O fi agățat multe femei cu replica asta? se mai întrebă Homer Goian. Apoi îi răspunse:
— Bine face, Preafericitule. Bine. Învață de la cei buni.
— Vrei să-mi spui ceva?
— Ceva… ce?
— Nu știu. Poate știi ceva, poate ai văzut ceva… Doar nu vrei să-mi spui că ai ieșit în parc cu cîinele.
— N-am cîine.
— Păi, vezi?! Ce faci în parc?
— Treceam și eu prin parc și am văzut echipa de investigație…
— Bine, am înțeles, ai avut un pont. Și, cum de-abia a apărut echipa, înseamnă că a fost cineva din interior. OK. Putem trăi și cu asta. Eu nu înțeleg mai mult din prezența ta aici, nu trag concluziile firești, dar tu îmi zici ce știi. Ești prea bun ca să nu știi nimic în plus față de oamenii lui Haralambie. Sau cum îl cheamă.
— Ignat.
— Ignat să-i fie numele. Acuma toarnă ce știi.
— Pe banca de lîngă mine era un tip. A plecat fix cînd omul vostru a început să facă poze. O avea legătură cu asta sau nu… Habar n-am.
— Cuma arăta? Întrebă Ionescu.
— Înalt, slab, puțin cocîrjat, blugi, adidași de-ăia cu N pe ei…
— New Balance.
— Exact! Așa le zice. Și erau roșii. Mai avea un hanorac verde, cu glugă. Fața lungă, nasul lung, bărbuță. Șaten-deschis sau blond.
— Asta-i tot?
— Cam asta-i. Dar nu cred că el e.
— Nu crezi?
— Nu, nu simt, nu-mi zic mie mațele că ăsta-i criminalul.
— De unde știi că e o crimă?
— Ei, hai, doar n-o să-mi zici că au mîncat-o cîinii de vie. Toată. Și că gîtul i-a revenit celui mai prost din haită, de l-a pierdut prin parc.
— Nu, nu-ți zic. Se pare că a fost crimă, da.
Felix Ionescu se întreba dacă a făcut bine spunîndu-i asta lui Goian, dar simțea că trebuie să dea și el ceva la schimb, niciodată nu poți ști de unde va veni un ajutor. Iar de la Homer Goian tot venise în ultimii ani. Goian era singurul detectiv particular cu care îi plăcea să stea de vorbă. Nu avea aerul ăla superior, aroganța care le țîșnea pe ochi celorlalți din tagma lui. Și mai era și dispus să coopereze. Era drept că și el avea grijă să-i furnizeze cîte o informație din cînd în cînd, pentru cazurile în care baza de date a poliției putea ajuta. Și… De fapt, nu era numai atît. Era treaba aia bărbătească, semnul încrederii, respectul reciproc pe care-l aveau unul pentru altul, micile confidențe… Cu vremea, între Felix Ionescu și Homer Goian se închegase o relație destul de strînsă, nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit s-o numească prietenie, dar asta numai și numai pentru că amîndoi credeau că prietenia este ceva foarte important și e nevoie de ani de zile pînă să te poți gîndi că ești prieten cu cineva. Și nu, nu știau totul unul despre celălalt. Goian știa doar ce se vorbea prin tîrg, dar unele lucruri îi fuseseră confirmate, altele infirmate de Ionescu, în timp ce altele rămăseseră doar zvonuri, legenda cu care se înconjurase polițistul, cine știe de ce, pentru a agăța femei, pentru a-și păstra o aură printre ceilalți polițiști sau… cine știe? La rîndul lui, Ionescu știa destule despre Goian, îi cunoștea în general cazurile, știa unde stă, știa că avea o librărie și asta era, de fapt, principala lui sursă de venit, știa chiar și despre sala care nu era pentru public, din librăria lui, cea în care nu intra oricine, numai cîțiva clienți aveau privilegiul ăsta. Goian i-o arătase într-o seară, cînd îl invitase la un whisky single malt – avea o colecție impresionantă de sticle, unele foarte vechi, Ionescu nici nu știa că există așa ceva, de cîteva ori nici cu Google nu le găsise – și confidențele se ținuseră lanț. Îl întrebase atunci despre cărțile vechi, dar nu obținuse decît un răspuns vag, de pe piață, din bibliotecile celor decedați din lumea bună a Bucureștiului… și nu mai insistase.
Se despărțiră și plecă fiecare în treaba lui. Care-o fi fost aia a lui Homer Goian.
Felix Ionescu trimise oameni să pună întrebări prin parc și prin împrejurimi, trimise pe cineva să-l caute pe omul cu hanorac verde, jeanși albaștri și adidași roșii, iar el se întoarse la birou, unde se trînti în scaun, lăsîndu-se pe picoarele din spate – nu-i mai zicea nimeni, de mult, să aibă grijă că o să cadă, pentru că de ani de zile de cînd stătea în poziția asta, nu căzuse niciodată – și își lăsă gîndurile să zboare, s-o ia razna, să exagereze, să tragă concluzii forțate, să încalce toate regulile, să sară peste metodologii și să scormonească, să afle mirosul, urma spre făptaș.
Spre seară primi un telefon de la Amanda Fieraru.
— Salut, Amanda sînt.
— Felix Ionescu, Serviciul Omoruri, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.
Nu știu de ce-i răspunse așa și era convins că nu glumea. Dar îl luase rin surprindere, nu i se mai întîmplase de mult… Ce naiba era cu fata asta?! Cu el…
— Ești supărat pe mine? Pe ceva? Cineva?
— Nu, nu sînt. Mă gîndeam la caz. La gîtul din Tei.
— A! Păi, de-aia te-am și sunat. Așa cum ți-am zis și la locul faptei, femeia a fost ucisă, iar gîtul tăiat cu… cel mai probabil un bisturiu. Cine-a făcut-o, unde… asta e treaba voastră. Ți-am trimis raportul, dar am vrut să-ți spun și direct, chiar dacă deja ai în vedere pista asta.
— Da, știm că locul faptei, al crimei propriu-zise, e altul… Știm, adică din ce mi-ai spus tu în parc. Bine, Amanda, mulțumesc. Mulțumesc mult.
Apoi, ca și cînd n-ar fi încheiat tocmai cum trebuie, adăugă:
— Pentru telefon.
Cum ea tăcea, lui nu-i veni să închidă telefonul. Așteptă. După o vreme, o întrebă:
— Mai e ceva?
— Da…
Amanda părea încurcată, ezita, apoi își dădu drumul și vorbi, spunînd toate cuvintele cu viteză, de teamă să nu fie întreruptă înainte să le zică pe toate:
— Aș bea ceva în seara asta. M-a cam tulburat povestea asta cu gîtul și da, aș bea ceva, nu o cafea, nici ceai… Ceva cu alcool aș bea.
— Și prietenul tău?
— Orice discuție cu un coleg de serviciu face parte din felul în care îmi îndeplinesc sarcinile de serviciu. Da, și o băută cu polițiști e tot treaba mea.
— OK.
— Și-apoi… el e plecat cîteva zile din țară. Dacă chiar îți faci probleme că vei fi atacat.
Aici chicoti, rîse, hohoti, Felix nu știu să aleagă un cuvînt pentru ce auzi, așa că luă totul exact așa cum era.
— OK, vin să te iau pe la șase?
— Nu, nu pe la șase, acum. Și nu veni să mă iei, dă-mi o adresă și vin eu.
— Strada Trei Scaune. Știi unde e?
— În Colentina, da, știu. La ce număr? Sau e vreo cîrciumă pe-acolo?
— Nu, e o librărie. Dar e bine dotată. Strada e mică, așa că te aștept în drum. Cu ce vii?
— Cu mașina mea, un C1 roșu.
— Fix la un C1 roșu mă gîndeam!
— Am să țin minte asta. Gata, în 20 de minute sînt acolo. Pa!
Felix Ionescu rămase mai mult decît visător în urma conversației, visător fusese cînd se gîndea la caz. Dar acum… Acum…
Ce-o fi cu fata asta? se întrebă el în timp ce-l suna pe Homer Goian.
— Goiane, ce faci? Ai ajuns acasă?
— Nu, sînt la Giotto, dar de ce? S-a întîmplat ceva?
— Nu, nu s-a întîmplat nimic, dar poate că e pe cale să se întîmple. Ai chef de musafiri? Musafiri de-ăia care-ți beau whisky-ul.
— A… oricînd, cu mare plăcere. Ne vedem la mine în… să zicem o jumătate de oră?
— Un sfert de oră?
— Oho, se precipită lucrurile.
— Și încă ceva. Nu vin singur.
— Și asta e de bine sau de rău?
— Nu știu. Chiar nu știu. Nu știu nici măcar dacă e bine ce fac. Vin cu Amanda.
— Care Amanda?
— Blonda de la IML.
— Să-mi fut una! Chiar așa?! Țac-pac, fă-mi pe plac?! Sau o știai…
— Nu, n-o știam. Și nu e țac-pac… cum zici tu.
— Bine, nu e. E… pac-țac! mai zise Goian și izbucni în rîs. Hai, ne vedem în 10 minute la mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: