Chifteluțe suedeze, capitolul 1

făcui pagină de FB:

CSMH

primul draft al primului capitol:

CAPITOLUL 1. O cafea în Djurgården

 

— Mi-ești dragă, mi-ești dragă, mi-ești dragă, mi-ești dragă…

— Asta din ce cîntec este?

— Din nici unul. Dar ar trebui cineva să cînte și asta…

Cu aceste cuvinte, cu imaginea lui spunîndu-i-le, se trezi Tibiana Pascu în dimineața zilei de 8 iulie, în jurul orei 8.15. Era dimineață, dar nu acea dimineață. Era în pat, dar nu în acel pat. Și era singură ca un scaun pe care nu se așază nimeni, ca o masă pe care nu se pune nici o farfurie, ca un tramvai fără vatman, ca un telefon descărcat sau ca un joystick defect. Citise toate astea, sau numai pe unele dintre ele, și îi rămăseseră în minte, activîndu-se în momentele în care se simțea singură, așa cum se simțea în acea dimineață. Radu lipsea din peisaj, Radu rămăsese mult în urmă, parcă într-o altă viață sau, în cel mai bun caz, într-o preistorie trăită de alții, în nici un caz nu mai era în viața asta care reîncepea cu o vacanță în Suedia, locul în care se simțea, din nou, foarte bine, liniștită și încrezătoare în zilele care vor urma.

Tibiana se ridică într-un cot să se uite la ceas și un zîmbet mulțumit îi lumină fața cînd îl văzu și înțelese cît e ora. Apoi privi pe geam și îi păru că zărește suficient albastru cît să merite să se ridice cu totul din pat. Se prăbuși însă pe spate, își desfăcu larg brațele și picioarele, era bine s-o susțină patul, salteaua, arcurile… Iar ea doar să se lase ținută, ca atunci cînd făcea pluta la Vama Veche și se uita în sus pînă avea impresia că e gata-gata să se prăbușească în cer.

Ce albastru ciudat au ăștia! Nu-i deloc albastrul ăla pufos de-acasă, e un fel de turcoaz, cerul ăsta chiar are o culoare, își zise ea, lenevind încă niște minute care, în vacanță fiind, n-aveau cum să-i strice nici un plan, nici măcar dacă și-ar fi făcut unul pentru acea zi de 8 iulie.

Adevărul e că n-avea nici un plan. Știa doar că a doua zi urma să meargă din nou la Konstakademien, să revadă expoziția 100 Great Paintings, și, mai ales, un anume tablou. Apoi, brusc, un plan i se înfiripă în minte: să meargă în Skansen, să vadă animalele și casele, combinația aia de Muzeu al Satului cu Grădină Zoologică de care fusese încîntată cu trei ani în urmă, cînd venise pentru prima dată în Suedia.

8.15… asta însemna că, dacă nu exagera cu dușul, putea prinde unul dintre primele feriboturi și avea timp și de-o cafea la terasa Șpriț Museum, cum îi zicea ea, înainte să intre în Skansenul propriu-zis.

Sări din pat și se duse glonț în baie, unde intră direct sub duș. Unul dintre avantajele celui care n-a văzut pijamale decît în filme, gîndi și zîmbi amintindu-și din nou de diminețile preistorice pe care le visa cînd se trezise. Ce simplă e viața fără pijama!

Știa că nici un duș nu durează mai mult de o jumătate de oră, indiferent cît de obosită ar fi, sau cît de leneșă, sau cîte ar fi făcut de una singură sub ploaia de apă caldă. Așa că mai întîi se spălă pe dinți, lăsîndu-și trupul la înmuiat, apoi își spălă trupul îndelung, gelul de duș și buretele își făcură de lucru cu pielea sa, se spălă, se mîngîie, făcu și-un pipi mic și încercă să separe căldura lichidului care curgea din ea de căldura apei care țîșnea din para dușului. Se gîndi că temperatura ideală a apei pentru duș ar trebui să fie cea a pișatului, dar alungă acest gînd cînd se întoarse și apa îi curse pe față. Se spălă din nou și se mîngîie din nou, pînă se gîndi că, dacă vrea să mai prindă un feribot înainte de 10.00, era cazul să-și încheie ritualul spălării.

Apartametul pe care-l închiriase nu era foarte aproape de centru, era în Nacka, o zonă ceva mai îndepărtată, pe care o evitase inițial, pentru că nu avea metrou. În cele cîteva zile de cînd era în Stockholm, sistemul de transport public îi cîștigase totuși încrederea și era liniștită știind că nu-i lua mai mult de un sfert de oră pînă în Slussen și chiar dacă alegea să-și bea cafeaua la Koloni Strömparterren, una dintre terasele ei preferate, tot nu făcea mai mult de 20 de minute pînă acolo.

În dimineața zilei de 8 iulie, Tibiana Pascu reuși să prindă feribotul de 9.45. Nici nu se așeză bine la coadă la îmbarcare, că îl și văzu acostînd la chei. Doi-trei călători coborîră și o luară agale spre ieșirea pe podul care duce în Gamla stan, centrul vechi.

În cîteva minute fu pe vas, dar nu se opri pe vreuna dintre banchetele de lemn, ci ieși în partea cealaltă, pe punte, afară. Rămase acolo, să vadă ieșirea spre arhipelag, să vadă faleza care se ridica deasupra muzeului Fotografiska, să depisteze locul unde era terasa Hermans – trebuie musai să ajung și acolo într-o zi, își spuse –, să vadă terasa teatrului Södra și cealaltă terasă (sînt regina teraselor! strigă un gînd undeva într-un colț al minții ei), cea mai îndepărtată, cea de lîngă spital… Nu-și mai amintea ce spital, dar era sigură că era și un spital pe-acolo, pe o străduță cu un nume care-i amintea de Lisbeth Salander, personajul lui Stieg Larsson… sau poate că nu, poate nu reținuse ea bine.

Privea apele negre ale lacului Mälaren, lăsîndu-și picioarele spălate din cînd în cînd de apa care ajungea pe punte, bucurîndu-se de răcoarea ei, simțindu-i mirosul, învelindu-se în razele unui soare ultrageneros, bucurîndu-se de viață, de vacanță, de posibilitatea de a vizita pentru a doua oară Suedia. Feribotul se îndepărta de Skeppsbron și de malul nordic al Södermalmului, cel cu Fotografiska, făcînd-o ușor la stînga. Tibiana văzu ieșirea spre arhipelag, văzu undeva, pe linia malului, un deal și în vîrful lui acel bloc pe care-l tot vedea din oraș, ba de pe Skeppsbron, ba din stația de autobuz de la Operă… Cu doar două zile în urmă își dădu seama că era fix blocul în care locuia. O tulburase pe moment chestia asta, ca toate coincidențele. Nu credea în ele, era convinsă că în spatele lor e, de obicei, altceva, mult mai important, aproape era convinsă că orice coincidență este exprimarea unui dumnezeu care vrea să-ți atragă atenția asupra ceva, dacă și tu ești în stare să înțelegi ce este acel ceva.

Încă se gîndea la dumnezeu și la coincidențe cînd feribotul ajunse la Djurgården și Tibianei îi păru ciudată liniștea dimineții, mai precis linșitea din acel punct în care se afla. Nu mai venise atît de devreme în Djurgården și era obișnuită ca, de fiecare dată, din acest punct, să audă țipetele isterice ale celor care își făceau de cap în Gröna Lund, parcul de distracții al insulei, dîndu-se în montagne russe. Nu înțelesese niciodată de ce o făceau. Adică înțelegea de ce se dădea lumea cu trenulețul, nu înțelegea de ce o făceau ăia înnebuniți de groază, ăia care zbierau de parcă erau duși la tăiere. Ce-o fi fost în capul lor? Că numai alții urlă? Că lor o să le fie bine? Oameni ciudați.

Coborî din feribot, spuse un hej då celui care-și lua rămas bun de la clienții vaporașului, cu un zîmbet larg pe față, așa cum aveau toți, în toate magazinele și restaurantele. Era foarte stenică starea pe care i-o dădea de fiecare dată contactul cu personalul care parcă n-avea alt scop pe lume decît s-o facă pe ea fericită și îi plăcuse încă din primele zile ale primei ei vizite să învețe și ea să salute în suedeză la venire și la plecare, așa cum făceau toți, pînă și cînd urcau în autobuz, lucru care-i păruse greu de înțeles la început – cine să salute șoferul și de ce să-l salute? – apoi se obișnuise cu asta, iar acum îi părea normal să saluți oriunde intri ca și cînd ai intra în casa cuiva.

Noroc că în autobuz nu ne pune să ne descălțăm, își spuse ea și zîmbi, amintindu-și de Bella, gazda ei, care o atenționase încă din prima clipă că trebuie să se descalțe, că în Suedia așa se procedează. OK, zisese, avea și ea o mătușă la Buzău care o punea mereu să se descalțe cînd îi intra în casă. Dar asta o ținuse pentru sine, să nu-i pară Bellei jignitor… În fond, fiecare popor are obiceiuirile lui și, cum se zice, cînd ești la Roma, te porți ca romanii. Preferase să spună că a mai fost în Suedia și cunoaște obiceiurile. Măcar unele dintre ele. Dacă se gîndea bine, nici nu-i mai părea ciudat, sînt lucruri cu care ne obișnuim foarte repede prin străinătățuri, mai ales dacă nu ne atacă valorile fundamentale ale culturii din care venim. Ei, și la urma urmei, noi mergem încolo, noi trebuie să ne adaptăm, nu ei, că de-aia ne place să mergem, de-aia sîntem atrași de locuri și țări, tocmai pentru că sînt așa cum sînt. Tibiana credea că în ultima vreme prea se exagera cu politically corectness, prea li se inculca localnicilor de peste tot ideea că ei sînt de vină pentru bădărănia sau ignoranța celor care veneau ca turiști sau în căutarea unei vieți mai bune.

La ieșirea din zona debarcaderului văzu afișele care anunțau vedetele verii în seria de emisiuni-spectacol Allsång på Skansen. Pe cîteva dintre ele le cunoștea, avea vreo trei liste personale cu muzică suedeză în contul ei de YouTube: Danny Saucedo, Måns Zelmerlöw, proaspătul cîștigător al Eurovisionului, Magnus Carlsson (mmm… băiatul ăsta chiar îi plăcea), Zara Larsson… și nu mai avut răbdare să citească toată lista, cu siguranță își va petrece serile de marți urmărind transmisiile live de pe SVT.

O luă la stînga, prin parcare, ieși în apropiere de Aquaria, depăși depoul de tramvaie și merse pe lîngă cheiul unde, parcă, iahturile și bărcile îi dădeau onorul.

Ce dezamăgire! Terasa era închisă. Se gîndise ea – dar numai un moment – că la ora aia putea să nu fie deschisă… Ce-i de făcut? se întrebă. Se întoarse, dar n-o luă pe unde venise, ci o făcu la stînga, pe Djurgårdsvägen, amintindu-și de niște cafenele.

Atunci începu ploaia. Turiștii scoteau din poșete și rucsacuri care umbrele, care pelerine, majoritatea cumpărate de la magazinele de suveniruri. Nu erau prea mulți turiști la ora aia, vacanța nu e făcută ca să te scoli devreme, sculatul devreme și băutul cafelei din fugă se pot face tot restul anului, nu e nevoie să-ți aduci războaiele personale și în locurile pe care doar le vizitezi.

Văzu o intrare ce părea a da spre o terasă. Dar terasă? Pe ploaie? Intră un pic, dădu o raită cu privirea, nu, nu prea avea unde sta, locurile acoperite erau ocupate, dar reținu ideea că sînt cafenele deschise, așa că ieși și își continuă drumul încrezătoare în zeul cafelei. Nu făcu prea mulți pași, că-i tăie calea o coadă. Pe bune?! Coadă?! În Suedia? Pe ploaie? La ce?!

— Scuzați-mă… Vă rog…

Cuvintele astea nu dau greș niciodată. Mai ales cînd le spui în limba engleză. Tibiana Pascu reuși să treacă prin coada care traversa trotuarul și ajunsese pe carosabil. Ce naiba…?

OK, se lămuri, înțelese de ce era coadă. Acolo era Muzeul ABBA. Serios?! ABBA?! Cine stă la coadă pe ploaie ca să vadă muzeul ABBA?!

Cum cine? Toată lumea asta care se ascunde pe sub pelerine și umbrele… Ciudat, tare ciudat. Dar, la urma urmei, ABBA încă era unul dintre brandurile suedeze cele mai cunoscute. Și-apoi… ce naiba să faci în Djurgården pe ploaie?

Întîmplător sau nu, pe stradă tocmai trecea tramvaiul 7, de pe care îi zîmbeau Agnetha, Björn, Benny și Anni-Frid, invitînd turiștii să viziteze muzeul ABBA.

Dar Tibianei Pascu nu de vizitat muzee îi ardea la ora aia, ci de o cafea, o cafea… Și atunci dădu cu ochii de cîteva fotolii și cîteva mese așezate în fața unei clădiri unde mai stăteau cîțiva refugiați de ploaie, cu cafea, bere și prăjituri în față.

Cu siguranță există un dumnezeu al golanilor. Și un golan pentru fiecare dumnezeu – ar fi fost urmarea, dar încă nu era lămurită cu relația dintre suedezi și religie și n-ar fi vrut nici măcar în gînd să spună ceva necuvenit. Dar da, există un dumnezeu al golanilor!

Se așeză la o masă. Stătu ea ce stătu pînă puse cap la cap experiențele ei suedeze și se lămuri că, dacă nu vine cineva imediat s-o întrebe ce vrea, ar face bine să meargă ea să ceară. Cînd intră, văzu – de-abia atunci – o plăcuță pe peretele de lîngă ușă, care spunea că acolo este Pop House Hotel. Bine! Din două întrebări și încă două străpungeri ale cozii – ciudat desen mai avea și coada aia, care trecea prin giftshop pînă să ajungă la locul unde era intrarea în muzeu – ajunse la barul care deservea mesele de afară. Își luă un cappuccino și un pahar cu apă, apoi refăcu drumul pînă la masă, trecînd prin giftshop – o distrase mierea Honey Honey, pe care o văzuse din mers – tăind din nou coada la intrarea în muzeu. Se mai adunase lume pe terasă, noroc că-și lăsase rucsacul pe fotoliu, iar în Suedia încă se mai puteau lăsa lucruri pe mesele teraselor, fără teama că vor dispărea.

Tibiana Pascu nu stătu mai mult de o oră pe terasă, își bău cafeaua, ascultă muzică – ABBA, numai ABBA, și se gîndi ce bine era că suedezii ăia fuseseră o trupă foarte creativă, cu multe, multe șlagăre, astfel încît în ora aceea nu se repetă nici un cîntec – apoi se ridică, adresă un salut celor de la masa vecină, cu care mai schimbase o vorbă, un zîmbet, și plecă spre interiorul insulei, spre intrarea în Skansen. Ploaia nu era chiar cu cîini și pisici, se obișnuise în cele cîteva zile de cînd era în Stockholm, pînă la urmă așa citise că este adevărata vară suedeză, nu cum apucase ea în 2012, numai soare. Dar asta nu-i schimbă cu nimic planul pe care și-l făcuse, fie și la repezeală, înainte să iasă din casă.

Plăti cele 120 de coroane la intrare, apoi refăcu același traseu pe care mersese și cu trei ani în urmă, începînd cu atelierul de sticlărie. Îi plăceau fetele alea care suflau în țevi pe la un capăt, pentru ca la celălalt să înflorească reni, flori și cîte și mai cîte. Atelierul de lemnărie, atelierul electric, apoi, pe lîngă pereții vechi ai caselor, lăsă în stînga ieșirea spre… Nu știa ce ieșire era aceea, niciodată nu ținuse minte, dar știa că acolo este una dintre ieșirile din Skansen. O luă spre farmacie, cofetărie… sau, cel puțin, asta îi fusese intenția, pentru că nu apucă nici măcar să ajungă în stradă. Cineva îi puse palma peste gură și nas, simți o cîrpă, un miros ciudat, apoi auzi:

— Sper că șefu dă banii imediat, da? Și nu vrea și alte chestii…

— Nu, stai liniștit. Predăm coletul, luăm banii și ne întoarcem acasă.

Auzi lucrurile astea, le înțelese, își dădu seama că fuseseră spuse în limba română, apoi nu mai știu nimic. Și nici nu o mai văzu nimeni.

Însă nu asta era tot ce i se putea întîmpla mai rău Tibianei Pascu în ziua aceea de 8 iulie.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: