Haulică SRL

Un articol pe care l-am publicat în nr. 601 al revistei Observator cultural (18 noiembrie 2011):

Haulică SRL

Adică de ce mai am nevoie de edituri dacă pot să-mi public singur cărțile – fie ele de 40 sau de 500 de pagini – pe internet? Îmi fac un e-book, știu să fac un epub, știu să fac și mobi, ce-mi mai trebuie? De-abia scap de editorul ăla care mă refuză spunîndu-mi ba că ceea ce scriu nu se potrivește cu linia prozei publicate de editură, ba că scriu porcos și ei se adresează tuturor cititorilor, inclusiv minore, gospodine pudice, călugărițe și tați de familie care controlează orice tipăritură intră în casă, ba că nu sînt suficient de cunoscut și numele meu nu le garantează măcar 1000 de exemplare vîndute, ba că scriu cu î și nu cu â (și fără niciun/nicio…), așa că să mai pun mîna pe un DOOM2, să mă mai pun la curent cu limba română, ba îmi zice că OK, te publicăm, dar te costă atît (și zice el o sumă cu care știu sigur că se pot tipări două cărți ca aia pe care le-am propus-o), ba că fie, te publicăm, facem și contract, dar să nu vii dup-aia să-mi ceri bani sau alte alea, că drepturi de autor, că lansări, că turnee prin țară… zi mersi că te publicăm gratis și te facem scriitor și dacă mai vii și la anul cu banii ăștia plus 10% de-o inflație acolo, îți mai scoatem o carte și te faci membru USR. Ce? Ești deja? Las’ că știm noi și cum se intră în uniunea asta…

Nu mi s-a întîmplat așa ceva niciodată, dar din cîte aud zi de zi parcă-parcă încep să cred că așa se lucrează cu autorii, că treaba asta nu e o excepție, ci regula. Mi-e totuși greu să cred că e așa, știu că sînt scriitori care își plătesc aparițiile, știu că sînt destule edituri care, pe lîngă brandul cu care se fălesc, mai au o editură, două pentru mici afaceri, pentru cazurile în care vine cineva cu geanta de bani și nu-i frumos să dai omul afară pe ușă cînd el îți pune sufletul pe tavă (mă rog, în geantă)…

Tratamentul de care se „bucură“ autorul din partea editorului (plus problema banilor) mă face să mă gîndesc la alte variante de lucru.

Acuma, că veni vorba, și problema bănească poate fi de două feluri: ori că omul nu vede nici un ban pe cartea lui, indiferent cîte exemplare se vînd din ea, ori că omul are pretenția să primească pe o carte cîți bani îi trebuie lui să trăiască el și familia sa un an (cum tocmai am citit într-un interviu), din nou indiferent cîte exemplare se vînd din cartea cu pricina (evident, că asta nu mai e treaba autorului).

Există un frecuș permanent între editori și autori, dar stați să vedeți cum o să fie cînd o să apară pe piață și agentul literar, care va mușca și din editor, și din scriitor. Că trebuie și burta lui să mănînce, nu?

Bon. Deci soluția pare a fi, din ce în ce mai obvioasă (asta e pentru galeria corporatistă care nu prea înțelege de ce mai folosim noi, poorii, limba română și nu trecem la limba internațională), aia de-o zisei la început: de ce să nu-mi fac eu cărțile de unul singur? Că doar pot!

Așa că mi-am învelit romanul în pixeli și hai să dau cu el de-a azvîrlita pe net. Amazoane, Kobouri, B&N-uri… sau J&B-uri? În fine…

Stai așa, da’ e redactată cartea? Păi, am redactat-o, m-am uitat pe ea, e OK.

Nu. Nu așa. Sigur e OK? Că așa ziceți toți pînă vă uitați în carte și-apoi mamă-mamă ce vă mai inflamați. Acum ceva vreme l-am auzit pe un tînăr scriitor făcînd-o în toate felurile pe fata care i-a fost redactor de carte, că și-a bătut joc, că i-a distrus cartea, că i-a ruinat cariera, că… am numărat io 200 de greșeli în carte. Măi, măi! 200? Oare cine le-o fi pus acolo? Să le fi pus fătuca aia? Ori poate ele existau în carte și fata nu le-a văzut? Ori poate existau în carte vreo 400 și fata a văzut numai 200…

E complicat pentru un autor să spună că da, cartea e OK, rien ne va plus. El o știe pe de rost, o parcurge recitînd-o (nu recitind-o!), ce să vadă el greșeli?!

Bun, gata, am înțeles, îmi angajez un redactor. OK, și un corector, că dacă se uită doar redactorul și are grijă și la exprimări, și la coerență, și la tot ce caută un redactor prin cărți, poate mai sare cîte o greșeală de dactilografie, mai ales că mă știu că, atunci cînd mă așez în fața tastaturii, parcă am două cîrlige în loc de mîini.

Așa, vezi? Dar ai grijă, că….

Gata, mă, gata. Redactor și corector, am înțeles. Sau poate găsesc vreo firmă care să ofere servicii de redactare-corectură. Nu? Că tre’ să fie și de-astea.

Și-acum epubul. Și mobi. Epub și mobi. Io mi-s galileul secolului 21! Haulică SRL, firma care bagă la vînzare cartea pe net și care încasează banii. Adică eu, tăticule! Și iau toți banii. În loc de 7 – 10 procente din ce ce vindeam, iau tot, din care plătesc redactarea-corectura. Ar trebui să-mi fac un plan să văd cît e musai să vînd ca să am bani de platit serviciile. Și dacă vînd 5 cărți? Sau 100? Îmi ajung banii? Dacă publicam la o editură mă durea-n pix dacă aveau ăia bani de plătit redactare-corectură-paginare-copertă-tipografie. Acum… De! Trebuie să mai angajez pe cineva care să se ocupe de promovare. Iaca, ziceam că nu mai am nevoie de agent, dar tot am nevoie de cineva care să se ocupe de vînzări, poate și de presă sau de editurile din străinătate care vor să mă traducă… Sau dacă nu vor ele, să le convingă el să vrea!

Dar dacă dispar editurile… cine naiba mă mai publică pe mine afară?

Cum cine? Eu! Tot eu. Angajez pe cineva să-mi traducă operele nemuritoare în engleză, mai angajez pe cineva vorbitor nativ de engleză să facă și el/ea un proofreading profi (chiar cunosc cîteva persoane care ar face asta) și apoi… din engleză se poate traduce în orice limbă. Și îmi pun și varianta în engleză pe net la vînzare și gata! Iată-mă-s… isprăvniceasă! Whatever.

Da. Altă muncă, altă distracție. Toți trebuie plătiți și nu se știe dacă vînd atîtea exemplare ca să-mi permit toate astea. Nu-i bai! Cred în mine și în literatura mea, trebuie să vînd!

Cam multe griji, nu? De-aia au scriitorii agenți. Să-i scutească de grijile astea. Să le asigure liniștea necesară pentru a scrie. Scriitorii scriu, agenții agentează, editorii editează. Joc de-ăla, win-win. Cînd cărțile se vînd. Cînd nu… e un fel de popa-prostu’ de pe la noi.

Am auzit că J.K. Rowling a renunțat la agent, că pregătește nu știu ce lansări, relansări… Cred că și-a făcut firma Rowling Inc. sau Ltd. sau cum o fi pe la ei și are oameni care muncesc să-i publice și să-i vîndă cărțile. Plus jucărele, bigubele… De, cînd vinzi miloane… nu se pune problema că n-ai cu ce-ți plăti angajații.

Probabil treaba asta cu sereleurile pentru scriitori e valabilă de la un anumit nivel încolo. Pînă atunci…

La editură!

Dar, recunosc, treaba asta cu Haulică SRL tare-i faină! Tare bine sună… Ăsta o fi viitorul?

 

 

 

 

3 responses

  1. Interesant ca tot ce spui despre relatia autor-editor. Si ca tot vorbeai de corector, vezi: angejez, Ată muncă

  2. mulțumesc pentru atenționare, am corectat. eu musai trebuie să-mi angajez un corector! numai că la blog e mai greu, sînt doar eu cu mine și cu însumi. și dactilografia nu este prietena mea cea mai bună. sper că în revistă mi-au corectat articolul.

  3. Problema, cum îmi pare mie este că nimeni nu poate juca corect un joc ale cărui reguli se schimbă din mers, după autor, după dispoziția lui de a investi, după situație, după mersul pieții. Culmea este că, vorbind de alte sectoare (cel în care muncesc, IT) am întâlnit o mare teamă de reguli bine stabilite mai ales la cei veniți din Europa de Est. Am încercat de câteva ori să definesc un SLA (Service Level Agreement) cu patroni/manager din această zonă a lumii ca să mă izbesc de o idee spusă în zeci de forme „Lasă că ne înțelegem noi, oameni suntem”.
    Contractul clar este ceea ce a definit si defineste Europa de Vest si lipsa lui definește Europa de Est. Imi vine greu să inteleg deficiența de a spune lucrurilor pe nume – oricât de dur (n-as avea absolut nimic impotriva sa mi se spună „Nu mă ating de tine nici cu un băț, nimeni nu știe de tine”) – decât să fiu lăsat între ape cu insinuări și promisiuni vagi. Evident, aceste reguli trebuie să fie cinstite și uniforme: i.e. să existe 3 nivele de autori, fiecare cu contractul ei: consacrați, mediu și începători. Dar să existe și să nu se schimbe de la situație la situație.
    Ideea că ne putem transforma în oameni-orchestră este fezabilă dar, cum spui și tu, numai până la un punct. Ceva-ceva va ieși dar nu va ieși ceva bun. Acum, cum spui și tu, un corector supra-muncit și prost plătit nu este deloc garanția unui volum fără greșeli și poate că autorul mai bine își angaja bunica (pe un pupic) ca să-i facă acea corectură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: