Relatare despre dublu (3)

Nu e mult. Dar e un început.

Relatare despre dublu

I

Dublul meu este cîinele meu. Este cu mine cînd dorm, cînd merg, cînd îmi fac nevoile, cînd vorbesc, cînd iubesc. Dublul meu este cîinele meu, iar eu sînt omul lui. Pe toată viața, care este una singură pentru amîndoi. Un om nu poate trăi fără cîinele lui, un cîine nu poate exista fără omul lui.

Se spune că sîntem doi, dar de fapt sîntem o singură ființă.

(Cartea dublului, I, Definiții)

 

ulf_portrait___tempus_ren_rpg_by_eyardt-d895bfa

art by Alexandre Chaudret (http://eyardt.deviantart.com/gallery/)

Zaneh pășea cu grijă pe strada pietruită a capitalei Gharr Kisseh, orașul pe care-l descoperea pas cu pas. Ochii de un verde-absint i se roteau de la stînga la dreapta, iar privirile lui măturau străzi, clădiri, oameni. Oameni singuri, oameni cum de mult nu i se mai arătaseră, oameni și atît. Adică fără dublul lor, fără cîinii care ar fi trebuit să-i urmeze peste tot.

Cine sînt eu fără cîinele meu? se întreba privind jumătățile de ființă care-i treceau pe dinainte aruncîndu-i priviri alarmate de îndată ce-i vedeau cîinele.

Cine sînt eu, cum pot păși eu pe străzi în afara pașilor lui? Cum sună ritmul meu, dacă nu sînt pașii lui, care să dea tonul?

Adorată Gharrah, în ce cartier am nimerit și cîte îmi vor fi date să mai văd pînă voi întîlni procesiunea? Cine sînt oamenii aceștia? Sau cîinii aceștia? Așa să arate haitele de care vorbesc bătrînii?

Zaneh se uita parcă și mai insistent la cei pe lîngă care trecea, iar privirile lui zăboveau pe umerii trecătorilor mai mult decît permiteau legile și învățăturile, atît de mult, încît cineva chiar observă asta.

Gharrah! Tissi Khula.

Nici măcar o bucată din cei care mai vorbiseră așa despre sora lui nu mai era în viață. Dar Zaneh se afla într-un oraș străin, avea o misiune de dus pînă la capăt, nu putea face ceea ce-i dicta memoria neamului său. Scrîșni din dinți, își strînse pumnii pe cele două hakrane pe care doar el știa unde și le ținea, cu grijă să nu se rănească în tăișurile lor, aruncă fulgere din ochi și trecu mai departe, lăsînd în urma lui să zornăie doar aceste cuvinte:

Gharrah ej! Missi ej Khula!

Nu pîngări numele lui Gharrah. Sora mea nu este Khula. Și se abținu să spună a cui soră merită pe deplin acel nume de dispreț.

Dar nu cuvintele loviră. Nu înțelesul lor îl transformară în stană de piatră pe cel care i se adresase și pe cei care erau cu el. Nu surpriza că Zaneh le știa limba, nu accentul lui străin, de care, poate, în alte împrejurări, ar fi rîs. Nu. Ci vocile-pereche care se auziseră. Vocea bărbatului, dublată de cea a cîinelui-însoțitor.

Vocea dublă era ca un ecou venind de peste tot, din înalt și din piatra drumului, strecurîndu-se printre norii argintii și printre bolovanii pe care Gharrah i-a făcut cu mîinile ei de zeiță din pulberea stelelor, ca să-i aștearnă la picioarele trecătorilor.

(…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: