Plăcea-mi-ar să-mi placă
Mi-ar plăcea să scrie cineva un articol (studiu, eseu etc.) despre scriitorii români de F&SF buni, foarte buni, importanți.
Dar e greu, nu? Omul ar trebui să aibă niște criterii foarte clare, să poată argumenta prezența fiecări scriitor în categoria respectivă. Ar trebui să mai aibă și niște coaienorme, să nu se gîndească la prieteni, să nu ia în calcul că o să supere pe cineva (că nu vor putea fi toți foarte buni, importanți nici atît), să nu aibă nu știu ce interese de grup sau altă agendă (să vrea să placă unui anumit grup sau individ, să-l țină la respect pe autorul v, care nu face frumos etc.) și, mai ales, să nu scrie articolul pentru el (ca să obțină el oarecare statut, poziție, faimă, autoritate), ci pentru literatura română.
Un alt articol (studiu, eseu etc.) ar putea fi despre cei importanți. Eventual cu niște mențiuni de ce x, y, z sînt doar foarte buni și nu importanți. Cu o argumentare extinsă, coborîtă în mult-mai-concretul operei.
Vîsc
O poveste din Strada castelului:
Vîsc
Tantzo, să vezi.
Am făcut duș și apoi am zis să schimb nisipul la lighioane… intenționînd să nu le bag în seamă ADEVARATELE cereri.
Am luat o pungă și am intrat în baie, apropiindu-mă de litieră. Ei, după mine (mocofanii, zavragiii etîcîii). M-au mirosit pe mîini, pe pungă, pe litieră… Nimic nu părea a le fi destinat. Într-un final, s-au uitat așa, a reproș, a „bă față…ˮ și au plecat.
Și, ce și-or fi zis ei, Tăntzikule? S-a zărghit de tot tati ăsta… Intră în baie și nu ne aduce nimic la gușulică. Păi, la ce dracu a mai intrat în baie? Doar să ne schimbe nisipul? Mă cac în nisipul lui…
Și uite-așa s-a făcut de m-am dus în bucătărie, am desfăcut o conservă de pește (adevărul e că mi-era și mie… pfu… la dracu, ce-mi ieși pe dește!). Le-am dat și lor pește. S-a topit. De parcă le-aș fi pus în castronele aer. Și dup-aia… ce crezi, Tantzo? Ce crezi tu, așa, după căpușorul tău, ăla cu ochișorii ăia rîzăreți, cu gene de te-nvelești cu ele cînd dormi singură în nopțile în care nu duduie focul în sobă și nici nu lasă nimeni geamul deschis ca să aibă și Jean de peste drum o bucurie noptatică? Ha? Ce crezi?
Eu mîncînd peștele cu pîine, mi-am zis că oamenii așa mănîncă. Dar picicile? Și le-am dat și pîine (ei terminaseră peștele. Oasele. Castroanele. Și trecuseră la lins faianța – că vine mami și tre să fie curat p’în casă!). AU RAS-O! PÎINEA. AU RAS-O! Ăștia mănîncă pîine goală, Tantzo… Cred că de Crăciun îi tăiem. Și blana le-o punem în loc de vîsc desupra ușii…
(23 august 2003)
Colierul de perle al bunicii 
Comentarii recente: