Arhive lunare: iunie 2014

A story in English: LIPSTICK

TUESDAY. I infiltrated among them according to the procedure. I think they didn’t notice. Everything’s going on natural, so damn exasperatedly natural. For the moment, I try to display less. The metamorphosis is perfect, but I need time to get used to my new look. And assimilating their communication code still bothers me.

MONDAY. I began to sell the lipstick. It sells well. Like any product from outside. In the afternoon, the first conversation. Excitement! They were fine, I was excellent. They were terrible thirsty, I was excellent thirsty. They wanted badly to go to a movie, I wanted excellent. They said, „tomorrow it would rain good and hard.” I made them quiet saying that it would rain just excellent.

WEDNESDAY. In the morning, I met one of them. „How are you?” I asked. „I’m fine,” he said. I gave him a lipstick. He flushed his lips. I asked him again: „How are you?” „Excellent,” he answered. Excellent! It has to be.

Later, we played bowls. He launched the first ball. „Good,” I said.

„Excellent,” he riposted. Then I launched a ball. „Excellent!” he cried.

„Excellent,” I confirmed.

After that, he called for another ball. I called for another ball, too.

„You keep the score,” he said. „Oh, no, you launch,” I contradicted him.

„We’d better play chess,” he changed his mind. „Let’s launch chess,” I agreed.

FRIDAY. We were sitting at a table, on the beerhouse terrace. One of them came near and greeted me with his colored lips: „Excellent launching!” I pointed him the chair. „How are you?” I pried. „Excellent! I launch beers,” he answered. „Let’s launch two more excellent beers,” I urged him. He turned to the waiter and ordered: „Excellent! Two launches here!” And the answer came as usual: „Laaaaunch!” In the meantime we talked about mayonnaise. When we split up, he wished me „an excellentation mayonnaise of launchings.”

SUNDAY. The lipstick stock decreased dramatically. I cancelled the booth. I’m wearing some lipstick with me and that’s enough. It seems they have begun manufacturing it, too. I don’t know how. I’ve seen someone at the market selling it. He cried out loud, as they always did: „Liiipstick! Liiipstiiiick! The lipstick of excellent talking! Whoever uses it can communicate launched to anyone! To all the world! To all the worlds!”

The business is flourishing. Really flourishing. You can tell that by their intensely colored lips.

In the evening, in my room, I remove carefully the makeup, so that my thoughts would not jumble.

MONDAY. Streets full of posters representing a man with colored lips offering the lipstick to an imaginary creature that belongs probably to another civilization. It looks a little bit like the tharsians. Science symposium. Scientists, a lot. They were talking about flight, I was talking about mushrooms. They – about other civilizations, me – about mushrooms. They – about lipstick-contact, me – about mushrooms. They – about… Me – about… They… Me… I left them talking about mushrooms.

WEDNESDAY. This morning, the concierge – a middle-aged woman, excessively flushed, whispered in private that „fishing the globe’s chair excellent marsh.” She was perfectly right. I gave her a lipstick and we became friends.

THURSDAY. Today we have talked about snow.

SATURDAY. Dust; long conversations.

SUNDAY. I’ve rested. I deserved to.

MONDAY. Uncle. Nephew.



THURSDAY. Mirobolant.


SATURDAY. Parapsychobit.

MONDAY. Lipstick.

TUESDAY. Lipstick.

WEDNESDAY. Lipstick.

FRIDAY. The first Institute of Coloristics has been inaugurated. They’ve already received applications for master’s degree in parallel chromatics, integrated metacoloristics, color psychophysiology, protocoloristics, dialectal and historical mitochromatism. They work hard to revise the school books.

MONDAY. A day among the soldiers. Regulations, discipline, tidiness, conformity, civism, heroism, duty, honesty, honor. Each soldier has a lipstick in the knapsack.

TUESDAY. The youngsters – the future adults – everlasting fans of the new, embraced the color as a permanent fashion: they paint their hair, eyelids, lips and march peacefully, waving the lipstick, shouting: „Make lipstick, not guns!”

WEDNESDAY. The pictures of the Parapsycholympics Games’ new flag have been published: on a transparent colorless background, the lipstick…

THURSDAY. They have finished painting the buildings. Now they’re all the same.

FRIDAY. At daybreak, a huge crowd heads for the new planet’s monument. On this so-called roof, the gigantic lipstick statue, surrounded by a quivering halo, sends its iridescent rays and colors everything: the trees, the dust, the air… A small copy is handled by some officiants. Their helpers are throwing lipsticks, while the crowd sings The Lipstick’s Odes. Some needy men, with colorless lips, are struggling in the dust for a piece of lipstick. They’re being contemplated with sympathy and encouraged. The lucky ones are immediately painting their lips, eyelids and ears, gratefully. Excellent! Excellent!

SATURDAY. Electoral campaign. Political platforms, drilling platforms, platforms… Flat, flat, flat… No shape. Just color. Mono. They’ve had the elections postponed.

SUNDAY. I’ve found this letter in my mailbox: „I launch you excellent. The solar mushroom in front of the mirobolant. Let the parapsychobitant dust launch the snow. Lipstick! Lipstick! Lipstick!” Their language is sensibly improved; it almost doesn’t exist anymore.

Everything worked out as planned.

Lipstick. How wonderful does this word sound!

The ship is waiting for me…

Night time. The sun had set long ago. Instead of it, in the starry sky above, the ship appears as a lipstick spreading the color. I showed up at the oval gate and their cheering filled me with joy. Some envoys stood out from the crowd and spoke: „Excellent! Launch the mirobolant! Parapsychobit our life!

Lipstick! Lipstick! Excellent!” We had an excellent time. Excellent!

Finally! Done. Mission accomplished. Now I can regain my own look.

I enter the ship. Feels like I’m already home. I plug in the MIM circuit and the Excellentissime’ features arise first into the CUBE, as an image, then they materialize.

He has colored lips. Violently colored, but it suits Him. The color suits Him.

I go nearer and touch his mantle as a token of Humbleness and Submission. He touches me settling down the privileged contact. We are communicating. I can feel His eagerness. What else could be these vibrations that make me anxious too?

I relate him every detail of my mission. He seems puzzled. And his aggressive thought-wave flooded into my brain: „Wshaakingkaa…” My turn to be puzzled. He points to the lipstick. I lay on more lipstick, carry on the report and end it apotheotically: „The parapsychobitant lipstick mirobolizes!”.

„Excellent!” the appraisal came, and I let out a sigh of relief. He’s pleased. Another wave, a soothing one, penetrates me: „Gnrl.”

I thank him, modestly.

Before the Excellentissime’ features dematerialize, I receive gratefully this appeal: „Launch! Launch! Launch!”

The hologram vanishes too, and my benefactor materializes onto his ship.

Alone. Alone, again.

I remove my makeup, as usual.

A few lipsticks lie on the floor, in a corner.

The perfect gun. More than just perfect.

The contacts, the setting, the screen…

Entire constellations, with their civilizations, are waiting for me.

(translated from Romanian by Adriana Moșoiu)

Published in Romanian: Jurnalul SF /14/1993; Dependent SF /3/1996; Dealul melcilor /1/1998; Cronica Română /12.05.2001; Madia Mangalena, Ed. Institutul European, 1999 & Eagle Publishing House, 2011; Povestiri fantastice, Millennium Press, 2010 & Texarom/Millennium Books, 2012 (ebook).

Published in English (in USA): Megaera /fall 2003; Megaera Anthology vol.1, july 2005; Anotherealm /oct/2003, finalist of „Invasion” contest.

Published in Danish: Science Fiction /4/2004, titled LEUNIS.

Tori! Tori! Tori!


O hucă în minunatul Inand (fragment)

Gri-ri. Datoria

(fragment din nuvela O hucă în minunatul Inand)


michael haulica - o huca in minunatul inand-front-finalAm plecat de la Rick şi m-am dus la Cosmo, centrul comercial de la intersecţia Marte cu Venus, singurul loc din Sistemul Solar în care noaptea de-afară nu era decît absenţa temporară a luminii naturale, singurul loc viu din cartier la orele acelea tîrzii – sau prea matinale? -, locul în care oamenii făceau abstracţie de alternanţa zi/noapte, în care viaţa nu era pusă în stand by, un ocean de lumină radiind în jurul acelei insule care era centrul comercial, ocean în care găseam deschis oricînd orice magazin voiam, orice restaurant, bar, salon de masaj sau ce-şi mai doreşte omul de la viaţă.

Am lăsat în stînga lanţul de magazine ale Caselor Vechi – Dior, Armani, Valentino, Chanel -, am strîns din dinţi şi m-am împotrivit picioarelor care voiau să se întoarcă în clipa în care m-am gîndit la perioada în care numele lui John Galliano era legat de Dolce&Gabbana, dar tot atunci mi-am amintit că, în fond, şi ei au ajuns la Academie.

Oricum aveam chef de ceva mai îndrăzneţ, mai din secolul nostru…

Am intrat la NatsuoKirino, care îmi păcea cum evoulase ca designer de cînd abandonase cariera de scriitoare, şi am cumpărat o combinaţie Out, mărimea 42. Apoi la ECEG şi am cumpăra lenjerie – sutienul 3C – amuzîndu-mă din nou de sloganul scris de o mînă grăbită sus, pe peretele opus intrării: Easy Come, Easy Go. Apoi la Bonheur des femmes, adevăratul paradis al femeilor, şi am cumpărat o pereche de pantofi mărimea 37. Am preferat Manolo Blahnik ca să nu iasă în evidenţă, că se umpluse oraşul de Blahnik ca pe vremuri de Guban. În final, am intrat la Ōto Shimizu (am evitat în ultimul moment Luka, preferatul meu, magazinul celui care, după ce i-a fost designer lui Cătălin Botezatu, i-a suflat afacerea, rebotezînd-o, voilà!, reuşind să aducă îndrăzneala vechii case înapoi spre liniile clasice) şi am cumpărat un rînd de haine pe mărimea mea, de bărbat. Şi iată la ce-au fost buni banii lui Rick…

Am mai intrat doar la No Name pentru o geantă în care am băgat tot ce cumpărasem şi m-am dus drept pe Rîndunicii, acolo unde ştiam că ies hucile la stradă. Nu mi-a fost prea greu să-mi găsesc o gazdă, o femeie care purta mărimea 42 la haine, 3C la sutien şi 37 la pantofi. Adică o femeie normală, comună… Eram un cunoscător, aşa că mi-a fost de-ajuns o privire s-o culeg din mulţime, să văd dincolo de aparenţa murdară, neglijentă, vulgară, decăzută, să-i intuiesc potenţialul, ca un veritabil domn Higgins aflat în căutarea Elizei din care să facă o doamnă, lucru costisitor, evident, foarte costisitor, dar Rick îmi dăduse o grămadă de bani pentru a duce la bun sfîrşit misiunea.

Ne-am dus la Orlando – m-a costat ceva în plus să mergem la operatorul meu -, am făcut Transferul, apoi, în noul trup, cu geanta No Name pe umăr, m-am dus acasă.

Mi-am făcut cîteva poze, le-am pus bine într-un sertar, apoi am făcut un duş. Mi-a plăcut să fac duş, trebuie să recunosc, am prelungit duşul cît am putut, urmărind cu bucuria exploratorului cum în mîinile mele şi sub jetul duşului se deconspira, ieşea la suprafaţă din spuma gelului femeia pe care o intuisem acolo, în stradă, îmi plăcea să mă spăl, să mă îmbrac în spumă, să văd toată acea transformare în pereţii-oglindă ai băii, îmi plăcea să mă frec bine-bine pe trup, chiar bine…

Şi cine ştie cît aş mai fi stat sub duş dacă nu mi-ar fi sunat alarma: băi, trezeşte-te! Eşti doar la început şi te aşteaptă o groază de lucruri de pregătit, de făcut…

Mi-am făcut exerciţiiile de dicţie – am spus poezii, an cîntat, am spus bancuri – şi asta în timp ce m-am îmbrăcat în noile haine.

Lenjeria îmi venea la fix, bluza plesnea încercînd să-mi cuminţească sînii care împungeau cu sfîrcurile întărite sutienul, adulmecînd mătasea de dincolo de el, tînjind să se gudure, să se lase mîngîiaţi, alintaţi, să se înfăşoare în cîntecul viermilor care au trăit doar ca să dea lumii acea fîşie de mătase din care cineva a făcut o bluză, pantofii au fost OK, mi-au cuprins tălpile într-un sărut şi am făcut cîţiva paşi fîţîindu-mă de colo-colo şi nu-mi era teamă că am să le strivesc sărutul călcînd, nu-mi era teamă, pentru că doar ăsta era rolul lor, nu? Cum să le refuz sacrificiul? Ce zeiţă aş mai fi fost? Arătam bine, ce mai, sînt bun, bun, bun… Am ochi… Şi în noaptea aia aveam şi sîni, şi buze, şi dorinţe, dorinţele unui bărbat captiv în trupul unei femei pentru care ar fi dat orice ca s-o aibă, ea era acolo, eu eram acolo, în ea, ha! ce ironie, eram în ea şi cea mai arzătoare dorinţă a mea tocmai asta era, să fiu în ea, s-o simt pe dinăuntru, dar nu aşa, nu aşa…

M-am smuls cu greu din momentul acela poetic-erotic al unuia care se pregătea să devină ucigaş plătit.

A, nu, nu din nou, lasă treaba asta cu ucigaşul plătit, neplătit, şantajat… Las-o, ai mai zis-o, ai mai gîndit-o, ce importanţă mai avea cum şi în ce fel? Mă pregăteam să devin un criminal şi asta era tot.

Cu noua înfăţişare, bine aranjată, am mers pe jos pînă al colţ, am luat un taxi pînă pe Saturn, iar de acolo am mers din nou pe jos pînă pe Zorilor, o altă stradă pe care ieşeau hucile la agăţat.

Am luat altă gazdă, bărbat de data asta, pe măsura mea, cel adevărat, şi m-am întors cu el la Orlando.

După Transfer, n-am avut nevoie decît de cîteva minute, în baie, suficient cît să spun în faţa oglinzii:


În ajunul Crăciunului din 1955, Benny Profane, în levişi negri, geacă de piele, tenişi și o pălărie mare de cowboy, trecea întîmplător prin Norfolk, Virginia.


Era totul OK, puteam să mișc gura aceea astfel încît cuvintele să iasă curate, aşa că m-am dus acasă. Trebuia să-mi fac planul, să mă pregătesc pentru noul meu rol. Mai era puţin pînă în zori şi a doua zi aveam de îndeplinit o misiune. Aveam de omorît un om. Aveam de tăiat un cap. Tava-mi mai lipsea. Şi taraful…

Calm. Calm am mai fost. Neverosimil de calm. Dar, cum spuneam, parcă alunecasem în altcineva. Într-un alt eu care stătuse ascuns undeva, într-un cotlon întunecat, un eu pe care nu-l văzusem nici în cele mai negre perioade din viaţa mea.

Alt duş, apoi m-am culcat. Fără somnifere, fără umblat în reţea, fără bloguri, romane sau glitchuri. M-am culcat de parcă a doua zi m-aş fi dus la serviciu. Şi, într-un fel, aşa şi era, aveam un serviciu nou şi nu se făcea s-o dau în bară chiar din prima zi.

M-am trezit pe la prînz şi am intrat în baie să fac un duş. Primul meu impuls, cînd am deschis uşa băii, a fost să mă retrag zicînd un „pardon“ stînjenit, apoi mi-am dat seama că, de fapt, eram la mine acasă, în baia mea, că petrecusem noaptea singur, iar individul care mă privea din peretele-oglindă nu puteam fi decît eu. Am mai încercat o dată figura cu intratul în baie şi da, gesturile îmi erau întoarse în oglinda peretelui, dar faţa pe care o vedeam era din alt film, nu era faţa mea.

Deci n-am visat. N-a fost un coşmar al celui racolat cu forţa, temător de serviciile pe care va fi obligat să le îndeplinească. Totul era cît se poate de real. Lucrurile alea chiar mi se întîmplaseră, chiar le trăisem, erau parte din viaţa mea, o viaţă pe care, iată, o trăiam într-o altă lume, pe care n-am ales-o eu, o lume în care m-am trezit aşa cum mă trezisem în dimineaţa aceea în trupul care urma să mă ascundă de ochii eventualilor martori la ceea ce avea să fie „botezul“ meu în cariera de ucigaş, căci nu mă minţeam spunîndu-mi că se va întîmpla doar o dată şi gata, n-avea rost, ştiam că nu va fi aşa, nimic nu va mai fi de-acum înainte aşa cum fusese cîndva. Cîndva, adică pînă în urmă cu cîteva ore…

Am făcut duş, m-am aranjat, m-am bibilit, apoi am pus pe mine noile haine. M-am uitat în oglinda mare, de pe hol. Arătam bine. Cam teatral, cu haina aia lungă, neagră, de piele, îmbrăcată peste costumul negru, dintr-un material uşor, cămaşa gri, cravata uni, ceva între negru şi gri. Părul negru, strîns în coc în vîrful capului (am avut ceva emoţii că nu o să găsesc o gazdă cu părul suficient de lung, nu se mai purta de multă vreme), ochii albaştri, cam teatral, ziceam, sau mai mult ca în filme, eram un fel de Keanu Reeves combinat cu Alain Delon în rolul unui samurai din secolul 21.

Ce să facem şi noi, ucigaşii, sîntem plini de clişee… În meseria noastră, originalitatea nu e un semn bun.

Corect. Bună observaţia. Am renunţat la haina de piele. Oricum mă mişcam mai bine în costumul care-mi venea ca turnat, eram obişnuit să mă mişc în costum, întotdeauna mi-au plăcut costumele, nu le-am îmbrăcat niciodată pentru că situaţia impunea o anume ţinută, mie chiar mi-a plăcut să port costum…

I-am găsit un loc hainei în dressing şi m-am mai privit o dată în oglindă. Era bine… Ba nu. Mi-am desprins părul din coc și l-am lăsat să-mi cadă, liber, pe umeri. De-abia așa era bine.

Am deschis dulapul cu săbii, singurele lucruri pe care le luasem de-acasă cînd am plecat. De fapt, nici n-aveam ce să iau altceva, doar cărţile, dar alea le-am lăsat copiilor, să aibă şi ei bibliotecă… Sau să aibă ceva de la mine… M-am uitat îndelung la săbii, amintindu-mi poveştile lor, călătorind înapoi în timp şi spaţiu, rememorîndu-mi împrejurările în care le-am cumpărat pe fiecare dintre ele (sau primit, că aveam şi cîteva pe care le primisem).

Alunecam, încet-încet, în altcineva, în cel în care alunecasem şi atunci cînd eram în faţa lui Rick şi primisem comanda. Uşor-uşor începeam să nu mai fiu eu, ci un altul, celălalt, cel care avea o treabă de făcut, o treabă importantă, folositoare Inandului.

Era folositoare, nu? Era necesară. Treaba aia… Fără ea ne duceam de rîpă cu toţii. Eram eu mîna destinului, instrumentul voinţei divine care cerea, pentru binele nostru, al tuturor, ca Valeriu Muntean să înceteze să mai existe pe acest pămînt, în acest oraş, în Inand, minunatul meu Inand.


Am ales Hattori Hanzo pentru că îmi amintea de Tarantino şi de Uma Thurman. O iubeam pe femeia asta, aşa şleampătă cum era, cum părea, o mai iubeam încă, deşi anii au trecut şi peste ea şi n-aş zice că au fost chiar miloşi, dar o iubisem toată viaţa, cum era s-o trădez tocmai acum, cum era să mă dezic de sentimentele mele din tinereţe? Poate dacă iubirea asta s-ar fi materializat în vreun fel, poate dacă am fi trăit împreună o vreme, nişte ani, poate acele sentimente s-ar fi tocit, ar fi eşat în rutina de zi cu zi şi noapte de noapte, dar aşa… Întotdeauna iubirile ratate rămîn pe piedestalul lor pînă dăm colţul, şi poate că ăsta este secretul mumificatelor prime iubiri care înfruntă anii şi ies victorioase din toată fandoseala asta pe care o numim viaţă, tocmai pentru că după prima iubire urmează celelalte, pentru că prima iubire rămîne cea mai ratată dintre toate şi, aşa, nu se face praf şi pulbere cum ajung celelalte. Uma Thurman a fost prima mea iubire, prima ratare sentimentală, şi am purtat-o mereu în sufletul şi în mintea mea prin tot hăţişul de întîmplări, de amănunte care mi-au desenat viaţa, găsindu-se mereu cîte ceva care să-mi amintească de ea, de ochii ei, de zîmbetul ei, de mîinile şi de tălpile ei ciudate, ieşite din orice standarde de frumuseţe, iar cînd am găsit într-un mic magazin de obiecte pierdute, uitate, abandonate, furate acea sabie Hattori Hanzo am ştiut că numai bunul Dumnezeu mi-a scos-o în cale, am ştiut că pe mine mă aştepta, şi am plătit preţul porcesc pe care stăpînul magazinului mi l-a cerut, întristîndu-l, poate, că nu m-am tocmit, că n-am jucat jocul ăla stupid de-a ştiu că mi-ai da-o şi la jumătate de preţ, iar tu ştii că aş lua-o şi la preţul cerut, dar hai să ne hîrjonim un pic, să ne înţelegem la trei sferturi… Am sărit şi peste momentul în care ar fi trebuit să-l întreb: şi washizaki? la care el ar fi răspuns, probabil, ei, washizaki nu, nu există, şi, înainte să termine de zis cît voia pe sabie i-am şi trîntit banii pe tejghea, am înşfăcat-o şi am ieşit în stradă cu ea şi cu surîsul Umei urmărindu-mă de undeva, de nu ştiu unde.

De dragul Umei Thurman şi de dragul vremurilor vechi am ales Hattori Hanzo.

M-am aşezat în fotoliu, cu sabia pe genunchi, şi am închis ochii.

Gri-ri. Datoria.


Voi respira de şapte ori şi mă voi hotărî.

Voi scoate haina de piele din dressing, o voi pune peste costum şi peste sabie, îmi voi ridica părul în coc și nu mă voi gîndi că am să fac totul ca să nu fiu prins, mă voi gîndi că am să fac totul ca să-mi îndeplinesc misiunea, voi lua şi geanta No Name şi voi pleca să-l ucid pe Valeriu Muntean, să-i tai capul şi să i-l duc lui Rick la Casablanca.

Voi ieşi din casă, voi lua un taxi pînă pe strada Marte, la intersecţia cu Venus Est. Voi intra în Oraşul Vechi prin Poarta Soarelui (îmi voi scoate haina de piele şi o voi ascunde în geantă) şi voi merge o vreme pe străzi, admirînd casele, oamenii de pe stradă, femeile în special, purtătoarele de artă contemporană, căci fiecare femeie va fi un suport al unei opere de artă, un manechin care va expune o rochie, o combinaţie bluză-fustă (sau pantalon), pantofi, geantă, machiaj şi, mai mult, un zîmbet, o privire, gesturi, toate catalogate, înseriate, înregistrate conform legii drepturilor de autor.

Voi merge încet, cu paşi măsuraţi, arătîndu-mi, la rîndul meu, combinaţia vestimentară (care în Solar nu înseamnă nimic, dar acolo… acolo…), încercînd să reproduc diferite mărci de zîmbete, priviri cu nume caraghioase sau doar poetice, salutînd cu voci piratate – şi iată la ce îmi va folosi trecuta plimbare prin Oraşul Vechi, la aceea că atrăgeam atenţia ca unul de-ai lor, şi nu ca un novice, ca un turist aflat pentru prima oară acolo şi care se zgîieşte şi rînjeşte – astea două fiind singura combinaţie privire-zîmbet de care ar fi în stare -, unul pe care, cu siguranţă oricine l-ar reţine şi despre care ar putea da relaţii mai tîrziu. Aşa, încercînd să fiu unic prin ceea ce afişam (nu-mi va fi teamă că mi se vede sabia, ea va fi parte din vestimentaţie), voi reuşi să mă topesc în mulţime, în normalitate, în normalitatea lor, a celor din Oraşul Vechi. Și cocul, cocul cu siguranță mă va ajuta să mă integrez în mulțime.

Nu-mi va fi greu să găsesc clădirea în care-şi are biroul Valeriu Muntean şi voi intra într-o cafenea de peste drum, mă voi aşeza la geam, chipurile să trag cu ochiul la femeile care vor continua să treacă pe stradă, dar, de fapt, stînd cu ochii pe uşa clădirii, să prind momentul în care Valeriu Muntean îşi va face apariţia.

Îmi va fi greu să refuz două pretendente la locul liber de la masa mea – voi lua o masă de două persoane, ca şi cînd aş aştepta pe cineva -, dar pe a treia îmi va fi imposibil. Pentru că deja vor fi trecut două ore de stat singur, privind din cînd în cînd ceasul din perete, la început nerăbdător, apoi frămîntat, apoi trist, dezamăgit… şi pentru că femeia care se va opri în faţa mea va fi într-adevăr de nerefuzat.

Cine ar putea s-o refuze pe Uma Thurman? Eu nu, în nici un caz.

Voi mai sta la masă încă o oră jumate cu Uma, sau cine va fi femeia de sub machiaj, mă voi lămuri şi cu machiajele-sosii după ce prin faţa mea vor fi defilat fel şi fel de vedete rock sau de cinema, de unde să ştiu că voi intra tocmai în Cafeneaua Zînelor, prostituatele de lux ale Oraşului Vechi, cele care satisfac visurile ascunse ale oricui, ghicind care sînt acestea…?

Dar poate vederea Umei îmi va lua minţile…

Aşa că, subit, mă voi relaxa, conversaţia noastră o va lua în alte direcţii, pe alt ton, şi zău dacă n-aş fi tentat de o mică escapadă chiar şi cu o falsă Uma Thurman, voi gîndi fix în momentul în care Valeriu Muntean va ieşi pe uşa clădirii de birouri în stradă, uitîndu-se după un taxi. Fluierînd după un taxi.

Va fi el, Valeriu Muntean, omul cu urechea ruptă. Amănuntul ăla mă va asigura că e cine trebuie. Că, dacă va fi să omor pe cineva, va fi cine trebuie…

Un taxi se va opri în faţa lui, aspirîndu-l parcă de pe trotuar, plecînd apoi lent, ducîndu-se, ducîndu-se…

În faţa mea Uma Thruman va continua să aştepte să fac mutarea din ce în ce mai evidentă pentru amîndoi, dar în loc de asta mă voi ridica de la masă.

Adio, dragă Nelă, sau cine vei fi, dar de spus voi spune adio, dragă Uma, te las, trebuie să salvez lumea.

Voi ieşi în fugă în stradă, fluierînd, la rîndul meu, după un taxi, voi urca şi voi spune replica aia tocită de n-a mai rămas nici umbra de ea: „urmăreşte taxiul ăla“.

Taxiul lui Valeriu Muntean va opri în faţa unei case cu etaj aflate pe o străduţă… habar n-o să am pe ce străduţă voi fi atunci. La parter, pe una dintre ferestrele cu perdeaua trasă în lături, voi vedea o femeie lungită în pat. Îmbrăcată într-un neglijeu mult prea transparent pentru o cameră cu ferestre la stradă şi fără perdele. Nu va părea că ar auzi portiera maşinii trîntindu-se, nu va face nici un gest care s-o trădeze. Dar mie nu-mi va scăpa privirea care nu-i va atinge în nici un caz paginile cărţii pe care s-ar presupune că o citeşte, nu-mi va scăpa încordarea trupului ei. Cu siguranţă ea, acea femeie, va fi destinaţia lui Valeriu Muntean şi, mult mai sigur voi fi că femeia nu va fi Adela, soţia victimei mele. De fapt, totul va fi mult mai simplu: adresa aceea va fi departe de casa lui Valeriu Muntean. Şi sigur femeia respectivă nu va fi colega de serviciu, bolnavă, căreia el îi va aduce un dosar pentru grabnică rezolvare.

Grabnică va fi doar dispariţia lui Valeriu Muntean în casă, grabnică va fi trezirea femeii din starea de încordare de la început.

Aceasta se va ridica din pat, va trage perdeaua acoperind fereastra, apoi – voi deduce eu – se va apropia de uşă, o va deschide şi-l va primi pe Valeriu Muntean.


Apoi fiecare cu bucuria lui.

A mea va fi aceea că voi aştepta afară, în stradă, pînă cei doi îşi vor degusta bucuria lor, pînă ce Valeriu Muntean va reapărea. Măcar o să moară fericit, îmi voi spune. Cu ciudă, parcă. Nu parcă. Cu ciudă.

Între timp, seara se va transforma în noapte, întunericul va schimba culorile caselor, adormindu-le, luminile de la ferestrele caselor din jur se vor stinge una cîte una, cîinii se vor retrage în curţi, pisicile vagaboande vor dispărea şi ele, doar undeva, la capătul străzii, se va auzi o voce:

– Motănel, vin’ la mama, motănel!


– Iar şi-a pierdut asta motanul în crucea nopţii, voi auzi pe cineva, o voce bărbătească, gîjîită, îmbătrînită, spunînd de undeva de peste drum.

Iar eu, milos de voie, de nevoie, mă voi ruga ca femeia să-şi găsească motanul cît mai repede. Şi să intre în casă.

Cînd e să te audă Dumnezeu, te aude. Mai ales atunci cînd cineva e pe cale să-i strice planurile. Voi auzi deodată:

– Motănel, ce faci aici, motănel? Unde-ai fugit, dragul mamii? Hai acasă, hai la frăţiorii tăi…

După care doar liniştea va mai bîntui pe stradă. Şi Valeriu Muntean. Şi eu, în urma lui.

Cum să fac? mă voi întreba. Să-l străpung din spate şi apoi să-i tai capul? Mă voi teme că nu voi suporta să-l privesc în ochi în clipa în care… Mă voi teme că nu voi fi în stare. Că voi renunţa în ultima clipă şi se va duce dracului totul… Da, aia cu străpunsul inimii din spate va fi cea mai bună soluţie. Voi avea eu timp să mă obişnuiesc să omor oameni şi privindu-i în ochi.

Îmi voi compune un ritm al paşilor de om preocupat, grăbit, care-l va depăşi pe Valeriu Muntean, apoi, chiar în timp ce voi trece pe lîngă el, îi voi înfige sabia în spate. El va rămîne o clipă pe loc, ca pentru a-mi da răgazul să-mi recuperez sabia din trupul lui, apoi se va prăbuşi întorcîndu-şi faţa spre mine. Şi, cum de ce ţi-e frică nu scapi, mă va privi în ochi.

Va trece cu privirea dincolo de ochii mei şi mă voi întreba dacă nu cumva o fi şi el un soi de scormonitor, unul de-ăla de se bagă în amintirile oamenilor… Fără voia mea îi voi privi urechea, da, omul cu urechea ruptă, apoi voi reveni la gîndul de mai devreme.

Dacă mă va ghici? Dacă îşi va aminti, la rîndu-i, că ne-am cunoscut la Déjà vu, că trupul care se va afla în faţa lui ţinînd sabia în mîna dreaptă, voi fi eu, ăla, Mariachi, turnătorul, acum asasinul lui? Nu voi şti nimic din ce-i va umbla prin minte în clipele acelea, dacă-i va mai umbla ceva, dar mie tot îmi va fi teamă, deşi omul se va afla prăbuşit în faţa mea, străpuns de Hattori Hanzo.

Ne vom privi în ochi. El speriat, contrariat, eu speriat de asemenea. Ca unul care n-a mai văzut niciodată pe cineva murind, mă voi holba la el şi din aceeaşi sperietură mă voi trezi şi mă voi pregăti pentru ultimul act. Voi ridica sabia deasupra capului şi harşt! Nu se va prăbuşi imediat, nici capul nu i se va rostogoli imediat pe caldarîm. Aşa că-l voi lua chiar eu dezlipindu-i-l de trup, apoi îl voi îndesa în geantă. Îl voi aranja mai bine în geantă, întorcîndu-l cu faţa în jos. Prea mă va privi fix, cu o întrebare nerostită, dar vizibilă în gheaţa ochilor lui.

Şi gata. Asta va fi tot.
Îi voi lăsa trupul în stradă, oricum, pînă dimineaţa nu i-l va găsi nimeni, iar cînd îl vor găsi… eu voi fi departe, în Sistemul Solar, în casa mea, în trupul meu.

Dar în trupul meu, ăla în care voi fi, voi fi chiar eu? Mă voi mai putea întoarce? Sau celălalt, creaţia lui Rick, îmi va lua locul fără să fie nevoie măcar de Transfer? Cine voi fi eu mîine? Cine îmi va locui trupul?

Pentru o clipă voi avea impresia că acel trup abandonat pe o străduţă întunecoasă din Oraşul Vechi va fi cadavrul meu, de fapt. Al celui care voi fi fost pînă în clipa în care sabia mea Hattori Hanzo îl va străpunge pe Valeriu Muntean.

stradaPostavarului1200x1000Şi dacă eu voi fi acela care îmi va locui trupul care mă va aştepta cuminte într-un cilindru la Orlando, nu voi putea afla decît într-un singur fel: trezindu-mă, a doua zi, în el.

Aşa că voi trece înapoi în Sistemul Solar, voi merge la Rick şi îi voi preda capul lui Valeriu Muntean.


Am deschis ochii.

Eram aşezat în fotoliu, cu sabia pe genunchi.

Am respirat de şapte ori şi m-am hotărît.

Iar lucrurile s-au desfăşurat întocmai cum le-am gîndit.

Mai puţin faza cu Uma Thurman.


(Nuvela O hucă în minunatul Inand a apărut ca volum de sine stătător la Millennium Books, în mai 2014. Volumul poate fi cumpărat de pe site-ul editurii.)



Cărțile mele digitale

Mari reduceri la cărți digitale pe

Printre ele  sînt și cărțile mele:

Ebook30-Transfer Madia Mangalena-eagle2011

MH-PovestirifantasticeW MH-Asteptind-o pe SaraW

2011-Michael Haulica-nici Torquemada-ebook Biblioteca Galileo01w

%d blogeri au apreciat: