Ceasul cu dragon (fragment)

În vacanța din vară am început o poveste. Pun începutul ăla aici, poate mă va îmboldi să merg mai departe.

Este o nouă poveste cu Homer Goian, pe care sper că vi-l mai amintiți din Glitcherine, dar, mai încolo… poate vom întîlni și alte personaje cunoscute.🙂

*

Beneath by Susan BeatriceMarți, Homer Goian fusese la Josephine, unde-și petrecuse vremea bînd bere și studiind clienții lui Armand Chirculescu. La fel ca lunea de dinainte, și ca duminica, și ca sîmbăta, și tot așa.

Miercuri însă, cînd să-și ia din cui pălăria asortată la redingota Ewa i Walla – da, era în perioada lui scandinavă în materie de îmbrăcăminte – sună telefonul. Îl privi mirat, de parcă ar fi auzit un șarpe strigînd Hoții! Mi-au furat bicicleta!, apoi, mutîndu-și privirea cînd la ușa pe care se pregătea să iasă, cînd la telefonul care suna, se hotărî să răspundă. Un apel pe fix (cine naiba mai folosește telefonul fix? Dar cine naiba mai are telefon fix?) nu putea fi decît o treabă oficială, adică ceva serios, care merita imediata lui atenție. Însă…

Însă ce? Ce putea fi? Oficial de la bancă, reamintindu-i, ca în urmă cu o zi, ca în urmă cu două zile, că expirase termenul de plată pentru rata în curs și el zisese pas? Sau oficial de la un posibil client, care-și oferea serviciile de sponsor pentru acea rată amînată și pentru următoarele… următoarele cîte?

Nu e curiozitate mai mare decît aceea de a afla cine vrea să-ți dea bani și cît. Evident, ca un amănut oarecare, se poate strecura printre întrebările astea și ceva referințe la „de ce?” sau „în schimbul a ce?”, evident.

Cînd telefonul sună a treia oară, pe un ton oarecum schimbat, care lui îi păru a se traduce prin „băi nene, dacă nu pui mîna pe telefon să răspunzi, te bag în lada de gunoi a istoriei falimentelor detectivilor particulari”, Homer Goian se repezi și, dintr-o singură mișcare, ajunse lîngă telefon, ridică receptorul și spuse – da, spuse, ca și cînd spusul ar fi fost o prelungire a pasului, a mîinii, a urechii care deja asculta ceea ce se întîmpla la celălalt capăt al firului (serios?! Era un fir întins între cei doi?) – adică spuse:

– Goian. Homer Goian la telefon.

Alexander-Roslin-_-Moldavian-Princess-Zoie-Ghika– Bună ziua, domnule Goian. Chiar pe dumneavoastră vă căutam.

O voce blondă.

Adică ce surpriză că n-a răspuns Ada Calomfira, actrița, sau Geo Calimachi, jucătorul de table…

– Ei bine, m-ați găsit. Asta da, surpriză! (Nu se putu abține.) Și-acum?

Nu face mișto, n-o descuraja, nu-i lua piuitul, las-o să vorbească și taxeaz-o la cuvînt.

– N-am putea să ne vedem? Nu pot vorbi la telefon despre asta… E o chestiune de familie, știți…

– Apropo de familie… Familia…? Altfel spus, cu cine am onoarea?

– Oh, da, mii de scuze, ar fi trebuit să mă prezint de la început… Mă numesc Smaranda Ipsilanti.

– Ipsilanti, Ipasilanti… (Goian repetă numele de parcă ar fi răsfoit niște dosare, căutîndu-l pe cel pe care scria numele acelei familii.) Ah, da, desigur, am auzit zilele astea… Problema cu spargerea locuinței, cu jaful…

– Da, dar…

– Păi, nu s-a rezolvat? Parcă s-a închis ancheta, cel puțin așa s-a spus în presă.

– Da, în presă da… Din păcate însă… Dar nu vreți să ne vedem? Cum spuneam, mi-e dificil să vă spun tot ce am de spus la telefon.

– Da, da, sigur. (Smaranda Ipsilanti? Cum dracu’ să nu mă văd cu ea?!) Spuneți cum, cînd, unde…?

– Aș vrea într-un loc deschis, public…

– Credeam că doriți ceva mai discret, dacă nu-mi puteți spune la telefon…

– Mmm… da și nu… O să vedeți că am motivele mele și sper că-mi veți da dreptate după ce o să mă ascultați.

– Atunci rămîne așa. Unde?

– Am să vă rog să alegeți dumneavoastră localul, unul pe care-l frecventați de obicei. Josephine poate?

– Da, perfect. Tocmai… (Hait! Știe pe unde umblu? E și mai interesant…) Tocmai mă pregăteam să plec într-acolo.

– Bun atunci. În jumătate de oră?

– Perfect! Și cum o să vă recunosc?

– Voi fi cea care se va așeza la masa dumneavoastră.

*

dragon-watch-cropO jumătate de oră mai tîrziu Homer Goian era în fața localului lui Armand Chirculescu, Josephine, localul atît de drag inimii lui. Și gîtului. Și pîntecelui. Și asta-i.

Intră pe ușă și se duse glonț la masa lui, dar… surpriză! Masa era ocupată. O femeie trecută de vîrsta tinereții, dar nu ajunsă încă la vîrsta păcii, liniștii și uitării de sine, stătea cu un pahar de whisky în față. Aha. Whisky. Nu apă cu lămîie, nu lichior, nu bitter, vermut-labă-tristă. Goian se uita la ea, la hianele ei – strat peste strat, mai întîlnise undeva asta, mai citise, mai văzuse… mai atinse? Nu era simplitatea Gudrun Sjödén, nici barocul gen Ewa i Walla, dar cu siguranță era scandinavă, scandinavă…  Ionulla Ivarsson? Hm!

Scandinavă? Homer Goian nu mai credea de mult în concidențe, încă de cînd, într-o seară, beat fiind, a intrat într-un bar, s-a așezat la masa unuia și, după al treilea gin, și-a dat seama că omul era fix criminalul pe care-l căuta. Coincidențe?! Nu, nu există așa ceva.

No, amu-i amu! își spuse Homer Goian. Clienta ar trebui să apară, probabil în vreo zece minute, că n-ar fi femeie dacă n-ar întîrzia, și el… Unde s-o primească?

Se uită derutat, cînd la masă, cînd la ușă și, undeva, cîndva, pe drumul ăsta al privirii, auzi un glas:

– Voi fi cea care se va așeza la masa dumneavoastră. Domnul Goian? Smaranda Ipsilanti sînt…

Tulai! Să-mi bag…

– Bună. Asta a fost bună.

– Adică mi-am cam făcut lecțiiile… E masa dumneavoastră, nu?

– Zece cu felicitări, doamnă. Doamnă?

Zîmbetul ăla nu era al lui, nu putea fi atît de cretin încît să afișeze zîmbetul ăla Ce ți-aș face de te-aș prinde!, nu, chiar nu. Luați-l de pe mine, care mi l-ai pus, bă?

– Nu sînt măritată, dacă asta te interesează, dar doamnă e bine. Doamna Ipsilanti e chiar OK.

A naibii! Mi-a pus mîna-n gît de la început. Băiete, tu la douăzeci de metri să stai. Fără pipăială, nici măcar cu ochii, nici cu gîndul.

– Am să intru direct în subiect, sînt convinsă că timpul dumneavoastră este foarte prețios, nu mai vorbesc de al meu.

Homer Goian era cît pe ce să se înece, așa, pe uscat, fără să fi înghițit nimic, doar înțelegînd cîte parale face în ochii Ipsilantei. Își făcu avînt însă, într-o încercare de a prelua controlul. Sau măcar de a echilibra situația.

– Dar poate mai întîi comandăm și noi ceva, ca să nu vorbim pe inima goală.

– Inima mea nu e chiar goală, domnule Goian, zise femeia și ridică paharul a urare.

mechanical-dragon-watch-cropBa chiar și zîmbi. Fermecător zîmbet. N-avea altul, nu? N-avea, săraca. Iar Homer Goian se topea ca un cub de gheață într-un pahar cu whisky. Cine nu s-ar topi în fața zîmbetului unei femei ca Smaranda Ipsilanti? Făcu un semn în aer – era un cod, desigur – și barmanul luă un pahar, luă sticla de anCnoc, trecu niște lichid dintr-un recipient într-altul, iar un chelner îl puse în fața lui Goian.

– Acum și inima mea e plină, doamnă, rosti detectivul, ridicînd, la rîndul lui, paharul.

– Aveți gusturi bune, domnule Goian, remarcă femeia.

Să se înece din nou n-avea nici un haz. Dar să lăcrimeze turnîndu-și pe gît jumătate din lichidul din pahar… asta îi reuși de minune.

Cînd își reveni, Homer Goian spuse:

– Îl cunoașteți după culoare?

– A, nu! Știu să citesc etichete, răspunse doamna și zîmbi din nou, de parcă n-ar fi fost de-ajuns c-o făcuse o dată, de parcă Homer Goian ar fi fost de lemn, nu din carne și oase și, mai ales, sînge, sînge din ăla care se mișcă încolo și-ncoace, de la inimă la creier și-n toate părțile, în toate extremitățile…

– Perfect! Vă ascult, doamnă.

(25 iulie 2013, Södertälje)

mh-logo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: