Așteptînd-o pe Sara. Prolog

Ediția digitală a volumului Așteptînd-o pe Sara are și un prolog.

Pentru cei care nu au versiunea digitală (găsibilă pe elefant.ro, la 5,99 lei /40% reducere), iată textul (cu două-trei cuvinte schimbate, o propoziție adăugată… ca orice text recitit de autor):

Titanic în cearșafuri albe

 

mh-sara

Ediția I: Millennium Press, 2005.

Vine o vreme în care e cazul să-ţi iei boarfele şi să te cari dracului.

Vine o vreme în care toate zilele, toate clipele frumoase te fac să te întrebi dacă nu cumva ele n-au existat niciodată, ci au fost doar vise, repetate noapte de noapte, zi de zi, pînă s-au lipit atît de bine de tine, încît îţi pare că au fost acolo mereu, le ştii în detaliu, cu siguranţă că le-ai trăit cîndva.

Vine o vreme în care ceea ce ar putea fi înaintea ta îţi pare mai important decît ce laşi în urmă, vine o vreme în care te uiţi la cearşafurile mototolite, cearşafurile albe ca nişte aripi de înger, şi te întrebi: a plecat? Sau aştept să vină? Şi nu ştii ce să faci: să strîngi, să schimbi aşternutul ca să găsească curat cînd va veni sau să laşi aşa totul, să-ţi amintească de ea, de ultima zi în care, de ultima clipă, de ultimele vorbe, gesturi, suspine…?

Vine o vreme în care realitatea e mai subţire decît visul şi-ţi vine să taci, să nu scoţi nici un sunet, să nu fac nici un gest, dacă nu vrei să se risipească conturul trupului ei subţire, ca o dorinţă, ca un fir de sînge, ca o amintire…

Michael Haulica-Asteptind-o pe Sara, 2006

Ediția a II-a: Tritonic, 2006.

Vine o vreme în care strălucirea din ochi se transformă în umbră; vine o vreme în care plouă şi mirosul de tei plouaţi goleşte străzile şi cîrciumile şi, cu sufletul pustiit, unde să te duci, unde să cauţi alinare, pe ce umăr să plîngi? Și atunci te întorci la cearşafurile tale mototolite şi plîngi peste ele, îţi lipeşti faţa şi mîinile şi gîtul şi pîntecele de ele şi în fiecare cută a lor descoperi un surîs, un geamăt, o şoaptă, un rest de mîngîiere pierdut din nebăgare de seamă pentru că îndrăgostiţii sînt uituci şi risipitori, şi cum ar putea fi altfel cînd dragostea este fără sfîrşit, cine stă să-şi drămuiască gesturile şi vorbele şi atingerile, cine se gîndeşte că nu, nu-i aşa, nu e, nu e, nu e, cine să vrea să creadă asta decît invidioşii, cei care n-au întîlnit dragostea, cei fără noroc, cei care, de fapt, nu există pentru că nimeni nu există dacă nu iubeşte, dacă nu e îndrăgostit, nimeni, nimeni…

Dar în fiecare cearşaf mototolit se ascunde un Titanic şi pentru fiecare Titanic există, tot acolo, un aisberg. Un aisberg din gesturi curmate, din şoapte nespuse, din gemete tăcute, din tăceri stînjenite şi pudori care n-au fost. Fiecare moare cu Titanicul lui de gît pentru că nu putem fi decît căpitanul, printre cearşafurile noastre mototolite nu putem fi doar figuranţi, nu putem fi noi ăla, ultimul din barcă, noi sîntem căpitanul, navigatorul neobosit printre cearşafuri, noi sîntem ăla responsabil de tot şi de toate.

MH-Asteptind-o pe SaraW

Ediția digitală: Millennium Books & TexaRom, 2012.

După fiecare naufragiu ne ridicăm, ne uscăm hainele, facem ordine în amintiri şi căutăm un nou Titanic cu ideea fixă că nu se poate, trebuie să existe într-una dintre lumi un Titanic care să nu naufragieze. Dar problema nu este de a găsi un vapor care să nu naufragieze, ci de găsi acel Titanic care să ajungă la destinaţie, de a găsi acea lume în care Titanicul, Titanicul nostru, să fie un vapor normal care îşi duce pasagerii pînă la capăt. Pentru că oricît de mult ne-ar plăcea drumul, dacă n-am şti că are şi un capăt n-am apuca pe el.

Sîntem nişte finţe zdarnice noi, oamenii, ca tot ce-i viu de altfel, pentru că ştim care e capătul drumului nostru şi totuşi mergem pe el deşi nimic bun nu ne aşteaptă. Ne petrecem viaţa în zădărnicie şi singurătate, dar uneori visăm că nu sîntem singuri şi că nu este totul zadarnic.

Pentru mine, visul acesta se numeşte Sara.

Nu este unic, nu se desfăşoară de fiecare dată după acelaşi scenariu, Sara nu are întotdeauna aceeaşi înfăţişare, nici măcar acelaşi nume. Dar fie că s-a numit Mordelia, fie Ravi, fie Tina sau Dante sau Roxana, de fiecare dată am ştiut că sînt cu un pas mai aproape de Sara, Sara Blu. Poate de aceea sfîrşitul fiecărui vis n-a fost o tragedie pentru mine şi am avut puterea s-o iau mereu de la capăt, a zecea, a suta, a mia oară, pentru că – nu? – orice sfîrşit e un nou început, aşa cum mi-a zis La Binoche în ziua în care a închis uşa în urma mea.

sara3

O variantă pentru coperta din 2005 a fost și asta.

O înşiruire de vise şi, între ele, mirosul de tei plouaţi, un fel de acasă care mă readucea la mine, mă făcea să mă reîntîlnesc cu mine, cel care eram în clipele cînd eram doar eu, cînd nu mai îmbrăcam cămaşa în care urma s-o întîlnesc pe Ravi, nu mă mai bărbieream ca să protejez obrazul fin al Roxanei, nu-mi mai evitam copiii ca să-i protejez de spectacolul unei căsnicii ratate. Eram doar eu, mirosind a tei plouaţi, împînzind oraşul cu mirosul meu mult după ce ploaia încetase, făcîndu-i pe ceilalţi să exclame: miroase a tei plouaţi; nu-i ăsta mirosul…?

Ba da, ăla era mirosul. Iar aceste însemnări nu sînt un roman de dragoste, nu sînt nici măcar poveşti de dragoste, ci un romanţ de gelozie. Un romanţ scris în zilele ploioase, printre cearşafuri albe, mototolite, aşteptînd-o pe Sara.

Sau doar visînd la ea.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: