Vremea zăpușelii (4)

(Vremea zăpușelii (1), (2), (3))

Din nou pe trotuar, Lotek traversează bulevardul, trece de teatru, apoi dă colţul pe lîngă clădirea FGH, admirînd încă o dată fluturele albastru, parcă tocmai atunci oprit din zbor pe numele celebrei edituri, şi intră pe strada Castelului, neschimbată în ultimii cincizeci de ani cel puţin.

Dă colţul doar el, doar paşii lui, doar fiinţa lui 3D, pentru că gîndurile îi rămîn atîrnate de uşa editurii, ca nişte sfori cu bile de lemn, alături de alte sute şi mii de sfori ale altor sute şi mii de tineri aspiranţi la statutul de scriitor, sfori care atîrnă acolo zi şi noapte, doar-doar s-or lipi de unul măcar dintre cei trei mari: Fratu, Ganea, Haulică. FGH-ul literaturii noastre, felia de alfabet în stare să impună literele-cuvintele-cărţile oricărui debutant pe marea piaţă a cărţii, să facă din orice tînăr talent un Adevărat Scriitor. Fabrica de Scriitori, pe scurt, Fabrica… Speranţe deşarte, de altfel, pentru că nimeni nu i-a mai văzut pe cei trei de multă vreme. Umblă zvonuri că stă fiecare în vastul lui birou de la ultimul etaj, cu ochii în reţea, vînînd viitoarele vedete… Ba mai mult, unii zic că cei trei ar fi murit de mult şi toată treaba o fac alţii, dar nimeni n-a avut curajul să declare oficial moartea lor, de teamă să nu dispară şi editura o dată cu ei… Cine ştie care e adevărul? Şi, la urma urmei, ce importanţă mai are adevărul, acest adevăr, cînd toată suflarea scriitoricească nu visează decît la ziua în care să-şi vadă o carte pe al cărei cotor să scrie, cu litere albăstrii, FGH? Ce contează cine se află în spatele giganticelor uşi pe care scrie, cu litere albastre (tot albastre!), doar F sau G sau H, cîtă vreme treaba merge mai departe, cărţile se tipăresc, librăriile cu fluturele albastru pe firmă se înmulţesc lună de lună, conturile scriitorilor iau în greutate, devin obeze şi toată lumea e fericită, FERICITĂ?!

Gîndurile îi ajung trupul din urmă, tocmai la timp, Lotek a ajuns în faţa porţii, împinge cu umărul în poartă, intră în curte, urcă scările, intră în casă.

“Ce ziceam că fac? Ce ziceam că fac cînd intru în casă? Oricum n-are importanţă. Importante sînt acum, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, reacţiile la blog. Cutia poştală, deci.”

*

– Lolita, cutia poştală!

Îşi botezase calculatorul Lolita, semn că vechile obsesii nu pier niciodată. Le cărăm cu noi toată viaţa, peste tot, ele zac în noi chiar şi atunci cînd pare că le-am uitat. Uneori ne e ruşine de ele, alteori bravăm – ce mijloc mai bun de a ne masca frustrările, durerile, obsesiile avem decît bravura, hazul făţiş? Nimeni nu rîde de infirmităţile lui, dar cum putem arăta altfel că nu ne pasă (ba, ne pasă!), că asta e!?, că viaţa merge înainte, cu hergheliile alea de lolite zburdînd prin visele şi gîndurile noastre, cu parfumul lor impregnat în piele, cu şoaptele lor ascunse bine în fundul urechilor noastre…?

Chinezoaicele de paişpe ani au ieşit din nou pe stradă, le aude trecînd zgomotoase pe sub geamul lui, ar sări la fereastră să le vadă, să privească lung în urma lor, să le confişte parfumul lăsat în aer, să le înregistreze nechezatul, ciripitul, ar face toate astea dacă nerăbdarea de a-şi vedea cutia poştală cu reacţiile la blog nu l-ar fi năpădit ca în fiecare noapte. “Ăsta e semn bun”, îşi spune, înseamnă că obsesia lui nu-i mai conduce viaţa, acţiunile, că a ajuns la vîrsta la care oamenii au alte priorităţi: o carieră, un statut social… Lolitele au fost – “da, au fost” – un capitol special în viaţa lui şi, undeva, în adîncul lui, mereu vor rămîne, dar trebuie să treacă peste asta, trebuie să-şi vadă de cariera lui de scriitor, care se construieşte cu greu, cu mari sacrificii, în singurătate, carieră care… La urma urmei, a face parte din Adevăraţii Scriitori nu e cumva tot o cale de a-şi împlini toate visele? Inclusiv cel cu lolitele? Păi, de cine sînt atrase lolitele ca fluturii de lumina lumînării? La uşa cui fac ele coadă pentru autografe, pentru a-şi oferi virginitatea, clipele de extaz – materie pentru cărţi viitoare?

Adevărat este: vechile obsesii nu pier niciodată. Îşi pierd doar prim-planul. Dar ele stau la pîndă, aşteptînd momentul prielnic să răbufnească iar şi iar… “Parşive creaturi mai sîntem noi, oamenii!”.

Ar fi trebuit să zică “noi, bărbaţii”?

Cutia poştală se deschide pe ecran ca o carte căzută din mîna cuiva care a adormit citind – de oboseală, de lipsă de interes, de proastă ce e cartea -, mesajele se înşiră în faţa lui şi ochii îi înregistrează cuvinte disparate, sclipind din subjecturi, trăgîndu-l de mînecă, şoptindu-i, ademenindu-l. „Blogul, blogul, blogul, hai odată, spune-mi că mi-au scris, spune-mi că au reacţionat, că nu i-a lăsat indiferenţi, ce dracu’, eu am muncit pentru paginile alea, sînt sînge din sîngele meu, carne din carnea mea, hai, să sper măcar la o nominalizare, acuşi se vor anunţa, se apropie anotimpul premiilor, da, ştiu că e o vanitate, ştiu, dar ce să fac, nu pot trăi fără asta, nu pot blogui la nesfîrşit aşa, aiurea, nu ştiu cu ce scop o fac ceilalţi dar eu îmi doresc premiul, măcar o dată, sau dacă nu se poate chiar premiul atunci pe lista finală să fiu, să-mi aud numele şoptit pe stradă, prin cîrciumi, pe canalele de ştiri, să mă simt important, să fiu important, să fiu”.

M-am prins de unde ai luat numele Cornelia… M-am prins! Cornelia cu sînii goi… Ei? Sînt bun? M-am prins… Cine dracu’ a mai scris şi povestea aia, habar n-am. Dar o ştiu!

„Haulică, Michael Haulică a scris-o, cine s-o fi scris?!” Furios. Ton nervos, ca în vechiul Alternativ SF. Lotek nu înţelege cum poţi să ştii de Cornelia, acea Cornelia, şi să nu ştii cine a scris-o. „Uite pentru cine ne scuipăm noi sîngele şi ne măcinăm nervii! Scriem, scriem, şi peste nici cincizeci de ani nu ne mai ştie nimeni… Ei, măcar individul ăsta a rămas cu personajul. Tot e ceva. După mine ce va rămîne? O poveste? Un personaj? Care? Despre cine am scris eu aşa de bine încît să rămînă? Am scris eu vreo Madie, vreo Mordelie? Voi scrie? Grea viaţă!”

Obsedatule! Eşti un obsedat! M-am săturat de măscările tale! Nu te voi mai citi niciodată! Adio!

„…Şi-un praz verde! Mă doare-n cur! Nici să nu te mai prind că citeşti vreun cuvînt de-al meu! Cuvintele mele sînt numai pentru cei care le iubesc. Care iubesc. Necondiţionat. Iubirea nu e pentru că. Iubirea este sau nu este. Nici măcar atîta lucru nu ştii? Ce dracu’ ai trăit la viaţa ta? Ce-ai citit? Nimic nu ştii! Nimic, nimic. ’Ţi-ai dracu’ de pierde vară-toamnă-iarnă-primăvară!”

Bă, nene! De ce nu scrii tu romane, moşule? Că ai vînă. Coaie, ca să zic aşa. Tu eşti scriitor, băăăă…! Dă-i dracu’ de blogişti! Dă-i în mă-sa! Pune mîna şi scrie romane! Ia vezi, poţi? Încearcă! Sau ai şi făcut-o şi doar te alinţi… Hai, osu’ la treabă! Mîine vreau primele pagini de roman. Michael

„Futu-i! Să fie chiar el? El? Ăla? Haşul? Chiar ar trebui s-o fac, ce naiba?! Dacă şi Haşul spune… Roman… Roman… Adevăraţii scriitori… Pîrtieeee! Vine băiatuuu’…!” Ochii îi aleargă bezmetici pe suprafaţa ecranului şi nimic, nimic, nimic. Nimic altceva. Asta-i tot. Să fie trist? Trist pentru puţinătatea mesajelor? Să se bucure de ultimul, de importantul…? Teoria cu jumătatea plină sau jumătatea goală a sticlei. Evident că jumătatea plină contează! „Dă-i în mă-sa! Mîine mă apuc de roman“.

Se ridică de la birou, se duce drept în baie, dă drumul la apă. Se dezbracă, se priveşte în oglindă. Nu mai e tînăr. Ochii îi par obosiţi, are o umbră în privire, o umbră a tristeţii, tristeţea celor văzute pînă în acest moment al vieţii lui, un moment de răscruce, un moment al unei decizii importante, care-i va rupe viaţa în două. Viaţa de pînă acum, de individ în căutare de mici satisfacţii, satisfacţii de moment, care să-i dea curajul abordării zilei de mîine, şi viaţa căreia i se va dedica de-acum încolo, o viaţă dăruită unei cauze, unei singure cauze, o viaţă de scriitor. De adevărat scriitor. În barba crescută peste zi şi-au făcut loc tot mai multe fire albe, tîmplele îi înfloresc ca zarzării primăvara, exact!, primăvara, de reţinut acest cuvînt, în viaţa lui urmează primăvara, trezirea. Şi buzele lui subţiri, strînse mai tot timpul, se deschid într-un zîmbet.

(„Iar eşti supărat! Te ştiu după gură cînd eşti supărat. Nici nu mai ai buze, ai doar o linie” i-a spus cineva, cîndva. Cine? Cînd? Îşi va aminti de el… De ea? Îşi va aminti scriind. Moartea scriitorului, repetabila moarte a scriitorului care moare cîte puţin cu fiecare carte pe care o scrie, retrăindu-şi viaţa cu fiecare carte, alegînd din fiecare amintire cîte un fragment pînă ce acestea devin tot mai puţine, tot mai puţine, pînă nu mai rămîne nmic, nimic, nimic, decît acele pagini care vor circula de la unul la altul, ca orice viaţă de scriitor, viaţa de hîrtie a scriitorilor, viaţa de hîrtie a lor.)

Zîmbeşte.

De cînd n-a mai zîmbit Lotek aşa cum o face acum? Ei, de cînd?! De dimineaţă, din clipa în care şi-a dat seama că femeia Cornelia e dispusă… Mereu are zîmbetul ăsta în astfel de momente. Nu zîmbeşte că vrea el, nu, nu. Muşchii faciali o iau razna, lor le vine să facă iute două tururi în jurul capului, de bucurie, de bucurie…

„Uite că se poate zîmbi şi de altceva” îşi spune, şi intră sub duş. Apa curge moale şi mîngîietoare pe el, îl curpinde într-o îmbrăţişare caldă (caldă, cum altfel?!), i se bagă peste tot, curioasă, jucăuşă, şi el se prinde în jocul ei, o lasă, i se oferă chiar. Doar el şi apa într-un apartament uitat de pe o stradă uitată dintr-un oraş uitat… Planuri, planuri… Îşi face planuri. Apa curge pe el şi el îşi face planuri. Cum o să scrie, despre ce o să scrie. Cu graba celui care trebuie să creeze lumea în şapte zile şi şase dintre ele s-au dus deja, în lenevie, în visare de lumi imposibile. Planuri, planuri, planuri. „La naiba! Să ne despărţim de trecut rîzînd.” Nu mai ştie ce idiot o fi spus asta. „Să petrecem, să dăm un chef de adio! La Josephine, aşadar, la Josephine!”

Se bărbiereşte, se parfumează, se îmbracă lejer, dar nu neglijent, blugi, cămaşă, pulover. Caută din priviri posterul cu William Gibson, îi face cu ochiul şi iese. Dincolo de uşa asta… Ei! Dincolo de uşa asta e viaţa. Viaţa care, pentru el, William Lotek Sendai-Seven, pare că de-abia începe.

Şi ce bine e să începi viaţa cînd ştii ce ai de făcut! E ca o zi de luni, cînd ai un serviciu care îţi place.

*

Cum să începi o viaţă nouă, noaptea? Cum s-o începi cu un chef de adio?

Lotek păşeşte în noapte, iar paşii lui răsună pe macadamul străzii marcînd secundele care au mai rămas din viaţa lui de blogist, prefigurînd călcătura lui de scriitor de romane. Calcă altfel scriitorii? Au un fel anume de a merge? Se vede că sînt scriitori din felul în care se mişcă?

Noaptea a coborît de pe Muntele, s-a insinuat pe străzile centrului vechi, doar felinarele din faţa porţilor fac din strada Castelului o felie de civilizaţie, o interfaţă între oamenii vii şi fiinţele lor virtuale care bat drumurile Reţelei. Oricare ar fi reţeaua aia.

Gîndurile, cheful, buna dispoziţie îi sînt alungate de motorul unei maşini care se apropie. Iat-o. Iese dintr-o stradă laterală, împingînd întunericul cu lumina farurilor. Urmează acelaşi traseu pe care şi l-a propus şi el. Nu ştie cum, lui Lotek îi trece prin cap că bărbatul din maşină (sigur că e bărbat!) merge tot la Josephine. Că bărbatul din maşină îi va schimba viaţa. Că merge la Josephine ca să-l aştepte pe el, pe Lotek. Să-i schimbe viaţa.

„Uite cum se leagă totul…”

Şi buna dispoziţie îi revine. Şi cheful. Şi gîndurile.

*

Noaptea, Josephine e alta. Cîrciuma care, în timpul zilei, îşi primeşte muşteriii pe terasă, se închide noaptea îndărătul geamurilor fumurii, atrăgîndu-şi clienţii cu o muzică modernă, ritmată, dar şi cu inserţii retro.

Ca acum, de pildă.

„Să mă puie-n copîrşeu

La un loc cu Dumnezeu”

cîntă Grigore Leşe, ciudată opţiune pentru o cîrciumă, fie ea şi a lui Armand Chirculescu.

William Lotek Sendai-Seven caută din ochi o masă liberă, un loc, o juma’ de scaun, o farfurioară pe care să-şi pună paharul, măcar atît.

O chelneriţă se apropie de el

„o chelneriţă? Cînd naiba a mai adus-o şi pe-asta? Da’ bună fătuca… Bună rău!”

şi îi spune:

– Domnul de colo – îi face semn cu bărbia, cu ochii, cu şuviţele blonde ale părului, cu parfumul uşor amărui, cu sînii, cu şoldurile, cu buricul, cu lichidul din paharele de pe tavă, spre masa din colţul opus barului, dintr-un separeu vizibil prin uşa deschisă – vă invită la masa lui.

Muzica ritmată, puternică, îl acoperă pe Grigore Leşe, invadează salonul, îl smulge de lîngă Silvia (Lotek apucă să-i vadă ecusonul care-i acoperă sînul stîng, sînul stîng, dacă n-ar fi acolo cine dracu’ ar mai citi şi ecusoanele astea?!) şi îl poartă spre masa la care stă, sorbind dintr-un pahar cu Martini, un tip subţire, cu părul strîns în creştetul capului ca-n filmele alea vechi cu samurai, îmbrăcat într-un costum negru dintr-un material uşor, cămaşă gri, cravată uni între gri şi negru, Armani, Valentino, chestii de-astea care nu-s pentru oricine deşi (zîmbeşte!) „scriitorii mai poartă şi ei astfel de haine cînd iau premiul Nobel sau vreun Oscar pentru scenariu“…

– Bună seara, luaţi loc.

Lotek revine pe pămînt, pe străzile din Inand, în Josephine, ah, Josephine

– Ne cunoaştem? încearcă el să afle un nume, măcar atît, pentru că e sigur că nu l-a mai văzut în viaţa lui pe individ (sigur? sigur-sigur?), deşi ceva îi spune că e cel din maşina care „împingea întunericul cu lumina farurilor – mişto chestie, s-o ţin minte“, ba mai mult, părul strîns în coadă, ridicat în vîrful capului, parcă-i aminteşte de ceva, de cineva, un profil, o umbră…

– Nu, nu ne cunoaştem. Aş spune că ăsta a fost norocul dumneavoastră, domnule. Norocul de pînă acum. Eu sînt cel care, în noaptea asta, o să vă ia viaţa.

– Ce, mă?!

Năvala muzicii, percuţie, ritm, adrenalină.

Lotek sare doi paşi înapoi sau, cel puţin, asta i-a fost intenţia, dar simte mîna celuilalt prinzînd-o pe a lui şi ţintuindu-l de masă.

– Ce, mă?! repetă Lotek, dar mai slab, mult mai slab decît prima dată…

Doar muzica e aceeaşi. Percuţie, ritm, adrenalină.

– Luaţi loc, vă rog. Martini? Cinzano? Campari?

– O votcă…

– Da, sigur, evident… O votcă, drăguţă!

Bărbatul se întoarce spre Lotek.

– N-o să vă spun toată istoria…

Privirea lui Lotek îl convinge că încă nu-i momentul vorbelor, apare şi chelneriţa, nu apucă să pună paharul pe masă, parcă îi aruncă băutura direct în gît. Senzaţii: pielea catifelată a Silviei, arsură pe gît, explozie în stomac. Şi muzica: bum, bum, bum!

– Nu ştiu de ce trebuie să vă omor, nu ştiu ce-aţi făcut, pe cine-aţi supărat, nu e treaba mea, nu mă bag, nu mă interesează.

Gesturi, grimase, sunete.

– Dar am să vă omor.

Tentative de gesturi, grimase, sunete.

– O facem acum, sau vreţi să mai întîrziaţi? Poate vreţi să v-o trageţi cu Silvia, aşa mi s-a părut… Se poate, nici o problemă, se poate aranja dacă…

„Da mă, vreau să mi-o trag cu chelneriţa. Dacă e să mor, măcar să mor futut“. Nici o vorbă despre episodul de dimineaţă.

Ochii îi aleargă încoace şi-ncolo, se izbesc de pereţii salonului, îi trag palme „samuraiului“, o ling pe faţă pe Silvia, „la urma urmei de ce nu? de ce să nu mi-o trag cu asta? urechile mici, gîtul subţire, despicătura dintre sîni, curul, curul, curul – băi, ce cur are, băi, ce cur!“

– Mi-aş trage-o, şefule. Mi-aş trage-o, zău. Măcar să mor futut de mi-o fi să mor…

Iarăşi nici o vorbă despre.

Individul cască ochii cît pepenii, n-a văzut, n-a auzit în viaţa lui aşa ceva, „ciudaţi mai sînt ăştia, cu atitudinea lor în faţa morţii, ce naiba îi învaţă la şcoală, ce prostii li se bagă în cap de mici, şi de-o fi să mor, şi de-o fi să mor, auzi tîmpenie!“. Nu zice nimic, se ridică de la masă şi, în trecere, îi aruncă o privire cît treizeci de arginţi Silviei, care rămîne. „Treizeci?! M-am scos!“ Închide uşa. Îşi scoate şorţul. Fusta. Chiloţii.

Sau, cel puţin, aşa i se pare lui Lotek, sigur că gagica a făcut toate astea din moment ce lui îi sar nasturii de la pantaloni şi cureaua şi pantalonii cît colo şi, cu un penis enorm, ţîşneşte ca o suliţă, ca un obuz, ca un berbec, fix în… fix în…

Silvia se apropie de Lotek, îl atinge pe umăr

(nasturii, cureaua, pantalonii, iar şi iar, poate de data asta chiar o fi adevărat şi nu numai în imaginaţia lui)

îşi plimbă parfumul pe sub nasul lui, îşi desface părul care i se revarsă peste umeri, peste coate, peste şolduri, acoperind podeaua, învăluindu-l, luîndu-l prizonier, şi el prinde din zbor agrafa, se aruncă pe Silvia, amintindu-şi de dimineţile lui de surfer pe oceanul de la marginea oraşului

Stop. Oraşul e Inand. Care ocean?

Silvia e în faţa lui, cu părul strîns într-o agrafă pe care o desface încet, încet, încet, ca şi cînd ar mai avea vreo două vieţi la dispoziţie, „fuck! ea poate-o fi avînd, dar eu? Eu cît mai am? Cît de-un futai. Că asta-i viaţa: un futai“.

*

…Cui i se scoală cînd ştie că la uşă aşteaptă un samurai gata să-i ia viaţa? Lui Lotek, nu. Cînd Samuraiul intră în separeu, îi găseşte întinşi peste masă, Silvia goală, aşteptînd, aşteptînd, aşteptînd, iar Lotek… Ei bine, Lotek stă şi se uită la instrumentul conducător cum atîrnă falnic arătîndu-i verticala locului. Ochii lui sînt mai verzi ca niciodată. Doar lacrimile îi fac atît de verzi, şi el ştie asta, acum o ştie şi Samuraiul.

– Să-ţi fie de bine. Gata, avem treabă.

Lotek tresare. I se pare lui, sau pe sub haina celuilalt tocmai a sclipit tăişul unei săbii? Cade în genunchi – nu, n-ar trebui să fie aşa, ar trebui să se aşeze pe un scaun, să scoată din buzunar un fluier, un caval, un clarinet, să cînte, să doinească… Dar de la ce ar trebui să facem pînă la ceea ce chiar facem, întotdeauna e o cale lungă, mult prea lungă. Îngenunchează privindu-l în ochi pe Samurai. Ştiind. Amintindu-şi. Floare de Cais, Zborul Libelulei, Girafa în flăcări. Samuariul scoate sabia, întreagă, cu teacă cu tot. Tăişul iese parcă singur, împingîndu-i mîna dreaptă în lături. Rămîne pentru o clipă cu teaca în mîna stîngă, cu sabia în dreapta. Lotek e trist, resemnat. Dacă n-ar fi aşa, ar rîde. Cum să nu rîzi, văzîndu-l pe Samurai cum ridică un picior în aer, cum ţopăie doi-trei paşi, cum să nu rîzi? Doar dacă n-ai altă treabă…

*

Şi asta fost tot, din punctul de vedere al lui William Lotek Sendai-Seven.

– Hai că m-ai dat pe spate, zice Silvia.

Samuraiul se uită la ea, neînţelegînd exact ce vrea să spună,

– Ce vrei să spui?

neînţelegînd partea aia cu datul pe spate, convins fiind că n-a avut nici un merit în toată treaba asta, meritele fiind, în întregime, ale lui Lotek, el găsind-o deja… aşa… cum zicea ea… pe spate. Apoi îşi dă seama că ce era scris să se întîmple s-a întîmplat, ca de obicei uciderea cuiva îi provoca o erecţie dureroasă de care nu putea scăpa decît într-un singur fel. Şi, cum Silvia încă este întinsă pe masă, goală, aşteptînd, îi face felul.

– Asta a fost o adevărată Hattori Hanzo!

– Ce? Ah, da…

Se ridică (sau coboară), caută din ochi capul lui Lotek, îl găseşte sub masă, unde se rostogolise, cu ochii larg deschişi într-o ultimă atitudine de voyeur, îl apucă de păr, îl trînteşte în geantă, se simte privit, drace! capul din geantă chiar îl priveşte!, închide geanta, iese pe uşa separeului, străbate salonul, iese pe uşa localului, intră în maşină, aprinde farurile, porneşte, se face nevăzut în noapte.

Şi noaptea se lasă grea, ca o cortină, peste Inand, peste viaţa lui William Lotek Sendai-Seven, peste prima parte a istoriei noastre.

 (SFÎRȘIT)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: