Vremea zăpușelii (3)

(Vremea zăpușelii (1), (2))

Mulţi ani după acestea, poate, aflat în faţa ecranului gol, la începutul unui nou roman, William Lotek Sendai-Seven îşi va aminti după-amiaza în care a văzut Circul:

La Mala Hora era un restaurant celebru pe vremea aceea, celebru prin mîncarea ce putea fi găsită acolo şi mai puţin prin numele lui, dat de patron după un roman de Garcia Marquez, dar căruia toată lumea îi zicea Ceasu’ Rău.

Treceam de el şi mă încercau şi bucuria şi tristeţea, nu mai ştiu care era dominantă, nu mai ştiu dacă măcar era vreuna dominantă. Eram prea rupt de senzaţii, sfîşiat între mirosuri, sunete, pofte… Din grădina de vară răzbăteau pînă pe trotuar mirosurile ameţitoare iscate de grătarul pe care sfîrîiau coastele de porc, zumzetul vocilor împletit cu fîşîitul trecerii chelnerilor printre mese, cu foşnetul banilor ca un fîlfîit de aripi cînd îşi schimbau domiciliul din portofelele clienţilor sătui în cele care aveau să-i ducă, aşezaţi după mărime şi valoare, patronului, toate se insinuau prin gardul din trestii şi rogojini punîndu-le cercei trecătorilor, cercei de şoapte ademenitoare, chemări, ispite… Poate de-asta eram bucuros trecînd de Mala Hora, că rezistasem ispitei, că eram mai tare decît o porţie de coaste cu cartofi ţărăneşti şi mujdei de usturoi zăcînd leneşe, lascive, fiecare în adîncitura special făcută în platoul de lemn, aşteptînd furculiţa, cuţitul, dinţii. Eram şi trist în acelaşi timp, trist pentru că iarăşi trebuia să-mi pun frîu dorinţelor, iarăşi aveam să petrec o noapte lungă, lungă, visînd la ce n-am putut avea, la ce n-am vrut să am deşi era aproape, aproape, aproape… În vîrful degetelor, la o nară de mine, o geană, o respiraţie.

Dar şi bucuria şi tristeţea aveau să mă părăsească (dacă vor fi fost cu adevărat) imediat ce-am ieşit pe bulevard. Era un loc gol acolo, între liceul de fete şi cinematograf, niciodată n-am ştiut de ce-l lăsaseră acolo, ce rost avea, ce urma – şi cînd? – să se întîmple acolo… Atunci, în acea după-amiază, smuls dintre bucuria şi tristeţea de a fi trecut prin faţa unui restaurant – acelui restaurant – numit La Mala Hora, am aflat. Sau, cel puţin, privind lucrurile în sens invers, dinspre acum spre atunci, pot spune că ştiu care era rostul acelui loc gol în mijlocul bulevardului. Acolo se instalase Circul, cel despre care aflasem pe cînd eram la Josephine în aşteptarea sidirromului cu care lucram. Un cort imens – cort? Dumnezeule, cort?! – acoperea întregul spaţiu măsurat parcă pe dimensiunile lui. Un cort înalt, lat, lung. Adînc – aveam să descopăr o dată trecut de zdrahonul de la intrare. Cînd spun cort, de obicei mă gîndesc – şi cred că nu numai eu – la un spaţiu mărginit de o pînză – sau ceva asemănător -, la o încăpere… cum să-i zic? Un singur spaţiu delimitat de prelata ridicată, ancorată… Ei bine, nu. Acel cort nu era aşa. Parcă era intrarea într-o altă lume, într-o altă dimensiune, o Poartă dintre acelea despre care citeam în cărţile anilor de dinainte… Era… era un oraş întreg acolo, ce mai! Cu străzi, clădiri, tot tacîmul. Doar maşini nu erau. Ele-ar mai fi lipsit, în înghesuiala aia!

Am plătit, am dat la o parte cortina şi m-am trezit în mijlocul unei străzi suprapopulate, cu o mulţime de indivizi de toate rasele, vorbind – sau ţipînd! – în toate limbile pămîntului, mergînd, alergînd sau dansînd de colo-colo, preocupaţi să ajungă cine ştie unde la o anumită oră sau doar umblînd lelea, fără ţintă, de pe un trotuar pe altul, de la o clădire la alta. Pitici, uriaşi, cocoşaţi, miss Univers, chinezi, arabi, indieni, spanioli, africani, europeni şi americani se ciocneau unii de alţii în faţa intrărilor încăierîndu-se pentru a-şi cîştiga dreptul de a pătrunde în nişte locuri în care nimeni nu ştia ce este pentru că nici una dintre acele clădiri nu avea vreo firmă, erau doar uşi, porţi şi atît. Cînd vreuna dintre ele se deschidea, în stradă năvălea muzica dinăuntru, de fiecare dată alta, de fiecare dată isterizîndu-i pe cei aflaţi întîmplător sau nu în zonă.

M-am nimerit şi eu în locul şi în momentul în care s-a fost deschisă o uşă…

Nişte zgomote ciudate au ţîşnit în stradă pocnindu-ne pe toţi cei care eram prin preajmă drept în moalele capului. Zgomotul s-a spart în două şi în fiecare ureche auzeam o parte a lui. Cele două jumătăţi de zgomot au fost înlocuite cu altele, apoi cu altele. În spatele lor, în fundal, creştea, se întindea o linie melodică înglobîndu-le, transformîndu-le…

Am intrat. Eu şi doi chinezi. Sau japonezi. Coreeni, ce-or fi fost. Am coborît cîteva trepte şi am ajus într-un club. Un club dintr-alea în care vine lumea, bea şi îi ascultă pe alţii care vin acolo să cînte. Dacă „cîntat“ este cuvîntul potrivit pentru ce se întîmpla acolo. Am nimerit exact pe finalul unei reprezentaţii. S-a făcut linişte, doi japonezi cu frunţile acoperite de cîte o bandana albă cu punct roşu în mijloc îşi strîngeau laptoapele, făceau plecăciuni, părăseau scena.

Din culise şi-au făcut apariţia o fătucă şi trei juni primiţi cu exces de apaluze. „Fumiko, te iubim!“ strigau în demenţă puştanii de la mese pornindu-şi sticurile. Fata, că ea trebuie să fi fost Fumiko, împărţea bezele în stînga şi-n dreapta. „Hokusai Overdrive!“ zbieră cineva chiar lîngă mine, şi de-abia atunci l-am văzut pe individul care se ţinea de microfon mai mult să nu cadă decît ca să spună ceva în el, ameţit de alcool sau de fumul pe care-l trăgea cu nesaţ dintr-o ţigară pe care tocmai i-o fixase între degete o tînără îmbrăcată în cîteva curele de piele şi cam atît. Din nou urlete de la toate mesele şi o mulţime de sticuri îşi luară zborul spre o cutie de carton aflată la marginea mesei la care se aşezaseră membrii trupei. Primul dintre ei învîrti cîteva butoane, pocni cu degetele cîteva taste şi, pe ecranul din spatele lor, începură a se derula imaginile unui film: Plouă pe Shinobiaki. Genericul se derula lent, lăsîndu-le parcă timp celorlalţi să-şi înceapă şi ei treaba. Regia, scenariul, după o povestire de.

– Plouă pe Shinobiaki, rosti fata.

Era tema spectacolului pe care urma să-l vedem. Auzim.

– Ăla roşu, ăla roşu! E chiar ploaie! Ploaie pe stradă, pe geamuri, în pădure, e chiar ploaie, nu-mi vine să cred! ţipa un individ care rezema peretele foarte aproape de scenă. Al doilea membru al trupei se îndreptă spre cutia de carton, se aplecă şi culese de acolo sticul cel roşu, stîrnind delirul celui care-l aruncase acolo mai devreme dar şi murmure într-o parte a sălii

– ’ţi-ai dracu’ cu pleibecu’ vostru!

Atît am reuşit să aud, dar n-am înţeles de ce-au zis aşa. Tipul se făcu că n-aude, cuplă sticul la laptop şi am auzit ploaia, ploaia curgînd, ploaia picurînd, ploaia şfichiuind… Omuleţul (Dietrich von Noizz îl chema – şopteau unii pe-alături – , al dracu’ „von“ cu ochii ăia oblici!) făcea pacheţele cu sunetele ploii, în timp ce al treilea dintre ei trebăluia prin laptopul din faţa lui, căutînd o linie de fundal. Pe-ăsta n-am reuşit să aflu cum îl cheamă. La un moment dat, fata făcu un semn din bărbie şi o melodie lungă se întinse captînd auditoriul. Luîndu-şi parcă de-o grijă, individul începu să se plimbe pe cîteva lungimi de undă, captînd posturi de radio. Celălalt mai scoase cîteva sticuri din cutiuţă, la întîmplare, stîrnind răcnetele cîtorva puberi de la mese, care şi le-au recunsocut. Dar şi altă serie de murmure din acea parte a sălii de unde veniseră şi prima dată.

Stropi de ploaie. Un post de radio. Un cîntec vechi. O maşină demarînd. Am regăsit în cele ce au urmat cîteva cuvinte din buletinul de ştiri, scîrţîitul pneurilor automobilului, un tunet. Sunetele captate de cei doi erau mixate de fată, suprapuse peste linia melodică de fundal. În spatele trupei, filmul se derula încet, lent, ca o ceremoie a ceaiului.

– Încă o seară de excepţie pentru Fumiko şi Hokusai Overdrive! strigă din nou în microfon individul de lîngă mine.

Am pornit spre ieşire în clipa în care a fost anunţat următorul artist: GJ Scorillo. Călăreţul de Gliciuri.

Am urcat scările, am bătut cu pumnul în uşă, auzeam deja zarva de-afară făcută de cei care aşteptau să intre, un malac a deschis uşa şi m-am trezit cu un panchist nostalgic prăvălit peste mine. Era cea mai la îndemînă modalitate de a intra în Club. O ştiam, o practicam şi eu. Aş putea zice chiar că eu o inventasem. Fără nici o ezitare m-am descotorosit de rucsacul cu creastă şi pirsinguri şi am ieşit.

Aceeaşi vînzoleală pe care o ştiam deja. Am luat-o şi eu de-a lungul străzii, să văd, să înţeleg. A vedea, a înţelege – motive pentru care ieşim din casă, dînd ochii cu nefericirea, după cum zicea unul mai deştept ca mine. În faţa mea două blonde de unu nouăzeci, îmbrăcate în rochii mulate pe corp (una roşie, una neagră, Le rouge et le noir, se purtau pe vremea aia citatele culturale în vestimentaţia de grup), cu o gaură rotundă în spate care le scotea în evidenţă rombilicele machiate strident. Unde mergeau? m-am întrebat, pentru că era clar că fetele nu băteau strada aiurea, căscînd gura la vitrine – aşa cum făcusem eu pînă atunci –, ci căutau ceva. Ceva… ce? S-au oprit, m-am oprit şi eu, şi una dintre ele – cea îmbrăcată în roşu – m-a zărit. Mi-a zîmbit, am recunoscut zîmbetul, Floare de Cais, eu îl inventasem, pe bune! scrisesem despre el într-un blog prin primăvară. A făcut-o special? M-a recunoscut? Cum? De unde? Ha! Mişto chestie. Evident că m-am luat după ele. Trebuia să intru în vorbă, trebuia să aflu, trebuia să… Cine ştie? îmi ziceam, poate mă aleg cu ceva…

Fetele au coborît cîteva trepte şi au dispărut pe o uşă care s-a închis înainte ca eu să apuc măcar să-mi strecor piciorul s-o fac să rămînă deschisă. Închisă mai era uşa aia! Am bătut în ea cu pumnii şi cu picioarele, am strigat… Nimic. Dar nimic-nimic. Am urcat scările, am privit în stînga şi-n dreapta… Aha! O uşă. Înghesuiala obişnuită. Datul din coate, pişcatul de cur şi scuipatul în ochi m-au adus în faţa uşii cît ai clipi. Sau cît ţi-ai şterge o flegmă de pe frunte. S-a deschis uşa, am intrat. Eu şi încă vreo trei tipi. Sau tipe, după forme. La dracu’! Parcă au adunat toate femeile din lume care aveau peste un metru optzeci şi le-au adus acolo!

O sală lungă, înaltă, singurele ferestre erau sus, sus de tot, aproape de tavan, nu ştiu la ce foloseau, dar erau şi ele acolo… Şiruri de scaune de-a stînga şi de-a drapta, un culoar printre ele, iar la capătul lui o scenă. Multă lume, totuşi ici-colo cîte un scaun liber. Nu m-am aşezat. Am trecut pe intervalul de la mijlocul sălii şi m-am rezemat de un perete. Vedeam mai bine de-acolo. Şi scena, şi sala. Spectatori pestriţi, femei, bărbaţi, copii. Cu ochii mari, privirea dusă, aşteptînd. Oare ce aşteptau? Ce se întîmpla pe scena aceea?

Blondele! Pe scenă au apărut cele două blonde pe care le văzusem înainte. Nu-mi puteam desprinde privirile din ochii fetei cu Floare de Cais, pur şi simplu nu puteam. De unde ştia ea zîmbetul ăla? Floarea de Cais înflori parcă în clipa în care şi ea a dat de mine. Apoi ochii ei m-au părăsit, luînd cu ei o parte din dorinţele mele, o parte din aşteptări, din speranţe. Cercetau sala. Spectatorii aşezaţi pe scaune. S-au oprit asupra unui tip din rîndul al treilea şi fata i-a făcut un semn abia vizibil. Individul a ţîşnit din scaun urlînd: Da! Da! Da! Ce „da“? A sculat în picioare întreg rîndul şi s-a îndreptat spre scenă în timp ce Floare de Cais se uita prin sală, pe pereţi, apoi a rămas cu privirea aţintită undeva în fundul sălii. Doar o clipă. Dar o clipă grea, adîncă, încăpătoare. După care i-a făcut semn individului, iar acesta s-a oprit. S-a încovoiat, s-a chircit, s-a întors la locul lui. Fetele scrutau din nou sala.

Hai! Pe mine, pe mine, alegeţi-mă pe mine. Nu ştiam de ce, şi eu mă ofeream… Înseamnă că eram gata de orice numai pentru a fi – cît? Treizeci de secunde? Un minut? – cu fata aceea. Sau cu ailaltă. Faptul că purta Floarea de cais n-o făcea favorită, ci doar îi creştea punctajul.

Ochii mei umblau după ai lor. Dacă ar fi putut, le-ar fi sărit în faţă. Ca o leoaică tînără… Hai mă, unde dracu’ vă uitaţi? Aici. La mine! Eu sînt ăla. Eu sînt. Eu.

Am observat că de cîte ori spun chestia asta, lucrurile se întîmplă cum vreau. Le Rouge, Floarea de Cais, s-a proptit cu privirea, cu respiraţia, cu gîndurile, cu tremurul genelor asupra mea. N-a trebuit să-mi facă nici un semn, plecasem deja spre ea. Atingeam pămîntul? Pardoseala? Covorul? Pluteam, cu siguranţă. Nici măcar cînd privirea ei fugi din nou – pentru o clipă, pe cuvîntul meu că doar o clipă a fost – spre fundul sălii, nici atunci n-am revenit pe pămînt. Nu m-a întrerupt, nu m-a întors din drum, cum făcuse cu ăla de dinainte.

Am ajuns pe scenă, lîngă ele. Zîmbeau amîndouă. Floare de Cais şi Zborul Libelulei. Îmi plăceau fetele. Trăiau în prezent.

Nu ştiam ce vor de la mine, nu îndrăzneam să întreb ce caut pe scenă, lîngă ele. La intrare nu observasem nimic, nici un afiş. Ce făceau? Jucau teatru? Cîntau? Făceau scamatorii? Ghiceau în… În ce dracu’ ar fi putut să ghicească? Aveau mîinile goale! Şi umerii. Şi rombilicele. Pe umeri aveau tatuaţi fluturi albaştri ca ăia de la FGH. Nu era o întîmplare faptul că mă aflam acolo, n-avea cum să fie. M-am uitat spre fundul sălii şi am văzut cum cineva tocmai ieşea din sală. Haina lungă flutura în urma lui, iar pe spate avea… Ce dracu’ era aia? O sabie? O sabie de samurai? Probabil fetele se ocupau cu iluzionismul, mi-am zis.

M-am întors spre ele.

– Doamnelor?

Şi-au dus amîndouă în acelaşi timp degetul arătător la buze şi angelinele se arcuiau încercînd să susure „şşşt“. Cînd şi le-or fi pus? Parcă-mi părea rău după zîmbetele de mai devreme. Dar nici angelinele nu erau de lepădat. Îşi îndeplineau misiunea de minune: nu-mi mai puteam lua ochii de la buzele lor devenite dintr-odată cărnoase, pline, ştampile, ventuze, aspiratoare….

Fata în rochie roşie s-a apropiat de mine, a întins mîna dreaptă şi m-a atins pe piept. Îi simţeam căldura răspîndindu-se în corpul meu şi mai simţeam ceva. Nu ştiam ce, nici acum nu ştiu. A zis:

– Eu sînt Cornelia. Am venit să văd dacă n-ai nevoie de ceva. Dacă ţi-e bine. Dacă totul e-n regulă. Dacă ai vreo dorinţă neîmplinită.

– Eu sînt William Lotek Sendai-Seven. Prietenii îmi spun Lotek, am zis eu.

Incredibil cum au ieşit vorbele alea din mine. Cînd mi-am dat seama că tocmai recitam din blogul pe care îl lansasem în reţea cu puţină vreme în urmă, am simţit cum încep să roşesc şi ăla a fost momentul în care s-a declanşat nebunia. Spectatorii au devenit isterici, urlau, îşi rupeau palmele aplaudînd, tropăiau din picioare…

Eu stăteam în continuare în mijlocul scenei, fetele făceau plecăciuni, cîteva buchete de flori aruncate din sală m-au lovit drept în figură şi, ca atunci cînd nu ştii ce să faci, dar faci totuşi ceva, orice, ştiind că orice e mai bine decît nimic, m-am înclinat şi eu, mi-am lăţit pe faţă un Soarele din Okinawa studiat îndelung în oglindă deşi n-am crezut niciodată că voi avea ocazia să-l folosesc. Alte urale din sală, o parte din spectatori recunoscuseră zîmbetul şi se simţeau flataţi, mulţumiţi, dracu’ ştie ce simţeau, ce-o fi fost în capul lor în clipele acelea, dar cu toţii eram mulţumiţi. Şi eu, şi ei, şi fetele de lîngă mine.

Ţinîndu-ne de mîini toţi trei, am ieşit în culise. Apoi ele s-au întors pe scenă şi, cînd să mă iau şi eu după ele, un vlăjgan – unde i-or găsi, domnule? – mă luă de braţ, mă duse pe nişte coridoare pînă în faţa unui ghişeu unde mi s-a pus în palmă un card pe care tocmai se făcuse o depunere, după care am fost condus afară. Afară.

S-au dus pe apa Sîmbetei fetele… Dar măcar aveam bani. Era ca şi cum aş fi fost pus să aleg între fete şi bani, şi aş fi ales banii. Nu era o alegere tocmai proastă! La urma urmei, fetele alea nici nu erau o alegere atît de reuşită. Tot ce făcuseră ele mie îmi ieşea mai bine. Cît despre Zborul Libelulei… hai să fim serioşi! Semăna mai degrabă cu Pîrţul Bondarului.

Cum ziceam: din nou în stradă, dar cu bani. Chiar că-mi puteam permite orice! Pînă atunci nu intrasem decît pe uşile la care nu ţi se cereau bani.

M-am hotărît să caut locuri mai selecte, locuri în care intrau doar cei care aveau bani. Bani, bani, bani. Bucuriile, liniştea, împăcarea.

Dar cum dracu’ de-a ştiut aia să-mi recite din blog? Şi cum de m-a nimerit? Doar mi-a pus palma în piept… Pe mă-sa! Mi-am dus mîna la piept, exact în locul în care mă atinsese gagica şi am simţit sub palmă sticul. La ce m-aş fi aşteptat? O fi avut vreun decodor… Toţi ghicitorii sînt şarlatani. Să zic mersi că n-a nimerit alt pasaj.

Golănii!

Dar aveau rombilice mişto.

Mergeam mai departe pe stradă, pe lîngă mine defilau femei frumoase şi nu ştiu dacă doar din cauza banilor pe care-i aveam în buzunar toate femeile îmi păreau frumoase, sau dacă le vedeam eu doar pe cele frumoase, ca atunci cînd banii te fac să vezi doar partea frumoasă a vieţii.

Un grup gălăgios se apropia de mine şi am recunoscut chinezoaicele de paişpe ani, Lan de floarea soarelui, nu mai erau în uniformele lor care mă scoteau din minţi cînd le pîndeam de la fereastră, îşi pierduseră acum tot farmecul, unde erau lolitele mele cu ochii oblici?, aveam în faţă doar nişte femei tinere ieşite la agăţat. Cică marea noastră nenorocire e că nu putem sta dracului între patru pereţi şi ieşim în stradă, acolo unde toate iluziile noastre pier în faţa realităţii, dispar ca un abur, ca un fum, scrum. Ashes to ashes, dust to dust. Doar amintirile ne rămîn, doar amintirile sînt reale. O realitate pe care ne-o creăm singuri, pe care o împărtăşim celorlalţi şi uite-aşa, amintire lîngă amintire, ajungem să fim creatori de universuri paralele, de alte lumi care întotdeauna vor fi cele mai bune dintre lumile posibile.

Cea mai bună dintre lumi. Nu ştiu dacă gîndurile mele au creat uşa care mi-a răsărit deodată în faţă, sau uşa aceea, cu firma de deasupra, mi-a influenţat în vreun fel gîndurile. În faţa mea era o uşă, iar deasupra era scris, cu litere de neon, Cea mai bună dintre lumi. Nu era nimeni în faţa ei, nici un hăndrălău care să împiedice mulţimile să dea năvală înăuntru, dar nici mulţimile de sărăntoci ahtiaţi după plăceri pe gratis. Nu era nimeni în faţa uşii. Am văzut fanta, i-am dat ce voia, cardul, am văzut – pe bune! – cum acesta se zvîrcoleşte, am simţit în stomac cum cineva sau ceva îmi jupoaie contul, mi-am recuperat drăgălaşul de card slăbit, cu obrajii supţi şi cu ochii în fundul orbitelor, de-abia suflînd, dragul de el, apoi am intrat.

Cea mai bună dintre lumi făcea toţi banii.

Nu era un subsol ca acela în care-şi făcuseră numărul Fumiko şi Hokusai Overdrive. Nu era o sală de spectacole, ca aceea în care Le rouge et le noir m-au „ghicit“. Nu era nici măcar o arenă de circ. Sau era cîte ceva din toate la un loc: un amfiteatru! Doamne, doar în vechile Universităţi mai vedeai aşa ceva. Sau la Academie (nu c-aş fi trecut pe-acolo, dar aşa auzisem). O jumătate de arenă. O scenă cu scaunele din faţa ei dispuse în semicerc şi în pantă. Ce se putea întîmpla aici? Ce aştepta mulţimea spilcuită care ocupase aproape toate locurile? Haine, machiaj, zîmbete, grefe. Toate lucrurile care ţineau ştirile erau acolo, pe viu. Vestimentaţie individuală şi de grup. Machiaj de umeri, rombilice, coate şi genunchi. Zîmbete, rictusuri. Buze de iepure, guri de lup, voci celebre, infirmităţi plătite cu bani grei. Detaşabile sau permanente. Aplicate sau implantate chirurgical. Vreo doi care afirmau că şi-au făcut upload (aplod? intrase oare cuvîntul în dicţionar?). Romgleza vorbită părea majoritară, iar cînd partenerii de discuţie păreau a avea dificultăţi, o dădeau pe terangleză, idiomul universal acceptat. Era o nebunie! Nicicînd nu-mi dăduse prin cap că lumea ar putea arăta aşa. Parcă trăisem pînă atunci undeva la perfieria lumii, într-o peşteră uitată de timp. Cea mai bună dintre lumi exista, o parte din ea, o latură a ei se lăsa văzută, atinsă, trăită. Aici, la Cea mai bună dintre lumi, pe bani. Noua lume e a celor cu bani. Nu mă mir, întotdeauna a fost aşa. Recunoştinţă veşnică pentru Floare de cais şi Zborul libelulei. Dacă mă gîndesc bine, nici nu arătau aşa rău.

Îmi era jenă de hainele mele, de înfăţişarea mea fără nici o îmbunătăţire, fără nimic la modă. Mă simţeam stingher, parcă nu aparţineam locului. Asta la început. Apoi, cu timpul, analizînd felul în care eram privit, cum mi se pipăia în trecere şi ca din întîmplare stofa jachetei, insistenţa cu care îmi era cercetată pielea feţei, micul lipom de pe tîmpla dreaptă, molarul rupt care-şi arăta ciotul cînd rîdeam (mă prefăceam că rîd!), m-am gîndit că ăia m-or fi luat drept vreun excentric plin de bani care-şi permite să fie curat, natural.

Şi? Mai departe? Ce urma să fac? Ce aveam să văd? Vreun fric arătat mulţimii? Dar ce mai putea fi ciudat pentru ciudaţii care umpluseră sala aia, care-mi agresau urechile cu strigăte, şoapte, plescăieli, care-mi mozoleau privirile cu hainele lor colorate împotriva naturii şi cu feţele lor de tot rahatul, care deveneau tot mai insistenţi în a pune mîna pe mine de parcă voiau să se convingă că sînt adevărat, ce putea fi mai fric decît eram eu acolo, atunci, între ei?

Începusem să bănuiesc că ăsta era şpilul, se adunau toţi acolo şi-l căutau pe cel mai fric dintre ei, cînd se auzi gongul şi cortina glisă lateral dezgolind scena.

Fundalul era de un albastru noros, fumos, pămîntul era înnodat de cerul acela cu nişte movile, piramide, grămezi de gunoi sau ce-or fi fost alea, dintr-un nor atîrnau picioarele unui cap de gheişă şi noi stăteam ca prostiţi cu ochii-n peisaj. Mă uitam în jurul meu şi parcă hainele celorlalţi nu-mi mai agresau privirile, acel albastru pusese stăpînire pe mătăsuri, brocarturi, catifele sau mai ştiu eu în ce se-nveliseră toţi ciudaţii ăia. Era linişte. O linişte albastră ca fundalul scenei. Nişte trompete – goarne, goarne erau! – făcură bucăţi şi bruma de stabilitate pe care-o mai simţeam în urechi şi, din partea dreaptă, intră în scenă o femeie. Cred că femeie era. Lungă, slabă şi zăludă. Se potriveau vorbele astea. Toate femeile pe care le văzusem de cînd intrasem din bulevard în cortul acela erau înalte, mult mai înalte decît tot ce văzusem pînă atunci, dar asta le întrecea pe toate. Era campioana campioanelor. Cred că avea peste doi metri, mult peste doi metri. Nici nu-i desluşeam chipul. Dar cine mai ajungea să-şi dorescă să-i vadă faţa, cînd toate privirile se opriseră pe picioru-i stîng din care ieşeau sertare, vreo şase-şapte, sertare în care nu ştiu ce-ar fi putut fi, nu ştiu nici măcar dacă va fi fost ceva, dar parcă mai contează? Pentru că nu-mi ieşea din cap, nici astăzi nu-mi iese, că sertarele alea n-aveau nimic de-a face cu rochia de voal transparent, ci cu picioarele ăleia, din piciorul ei ieşeau sertarele, erau nişte sertare mici, ca alea în care-ţi pui mărunţişurile, lucrurile pe care nu ştii unde să le pui în altă parte, brelocuri, cărţi de vizită, prezervative, creioane boante, banda de scotch, biletul de tren cu care tocmai te-ai întors de la Tîrgul de Carte şi pe care nu-ţi vine să-l arunci pentru că acolo ai cunoscut o femeie frumoasă care, speri tu, va însemna ceva în viaţa ta, pixurile pe care le tot cumperi deşi ştii că n-o să apuci niciodată să scrii măcar un rînd cu ele, dar le cumperi pentru că sînt prea frumoase ca să le laşi pe mîna altora, sertare de-alea în care parcă e adunată întreaga ta viaţă prin micile lucruri care te definesc, de fapt, maniile, obsesiile, bucuria psihiatrilor. Mă gîndeam atunci că poate toţi purtăm după noi sertarele alea, doar că nu se văd, poate că hainele noastre ascund mai bine, ne ascund mai bine de ochii trecătorilor printre care nu-i nici un artist care să vadă cu ochii ăia speciali, ascunşi în fundul sufletului, ce fel de sertare ducem cu noi. Şi ca femeia aia să nu ne pară o ciudăţenie, o exagerare de artist dus cu pluta, mai apăru una, şi-apoi… Apoi… O girafă în flăcări traversă scena.

O girafă în flăcări traversă scena şi apluzele izbucniră cu atîta putere, încît am sărit deodată în picioare şi am luat-o la fugă spre fundul sălii, spre ieşire, tocmai la timp să văd iarăşi umbra care fusese în sala în care Floare de Cais şi Zborul Libelulei m-au citit, m-au „ghicit“ chipurile.

Ce naiba căuta ăla acolo? Ce naiba voia ăla de la mine? Mă urmărea?

Am luat-o la fugă după el, am ieşit din sală, eram de-acum în stradă, alergam pe mijlocul străzii şi coada lui strînsă în vîrful capului sălta prin mulţime, am trecut pe lîngă scriitorii de cereri care stăteau în cur pe marginea trotuarelor cu laptoapele în poală, pe lîngă făcătorii de bloguri, foşti gibsoni daţi afară din Uniune pentru încălcarea regulilor, dar care scriau în continuare bloguri la comandă pentru cei cu talent puţin, dar cu mari ambiţii.

M-am oprit după lungi dispute cu mine însumi, m-am oprit cînd argumentele mele, sau doar încăpăţînarea, au cedat în faţa evidenţei: îl pierdusem. Şi atunci, acolo, singur în mijlocul mulţimii îmbrăcate aiurea, vorbind limbi pe care nu le înţelegeam, în mijlocul unei străzi pe care n-o mai văzusem niciodată, mi-am dat seama că eu nu aparţin acelei lumi, că aspiraţiile mele nu se potrivesc cu cele ale celor ce treceau pe lîngă mine, că nici măcar femeile alea lungi cît un roman nu reprezentau o imagine după care să fi umblat vreodată, şi m-am hotărît să ies. Mă aştepta casa mea de pe strada Castelului, posterul lui William Gibson de pe peretele dinspre Canada, calculatorul, poşta în care aşteptam mesajele celor ce-mi vor fi citit, poate, blogul…

Viaţa noastră, a scriitorilor, nu e cu nimic mai altfel decît a celorlalţi, mai devreme sau mai tîrziu ne întoarcem la mărunţişurile noastre de zi cu zi, la sertarele cu obsesii, manii şi tot ce se ştie – sau nu se ştie – despre noi. Iar fugile noastre în alte lumi, atunci cînd ni le vom aminti, cînd ni le vom aminti pentru a le povesti, le vom numi cărţi…

(va urma)

(Vremea zăpușelii (4))

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: